Argeş, 1988 (Anul 23, nr. 1-12)

1988-10-01 / nr. 10

Arisává Aristide DEMETRIADE HARALAfVIß G. LECCA - epistolar Dramaturgul şi poetul Haralamb G. Lecca (origi­nar cf în Caracal, 23 februarie 1­873) a ilustrat scena românească la cumpăna dintre veacuri, pasionat şi scrupulos pân­ă la pedanterie, om de teatru deplin, trăind intens viaţa culiselor nu mai mult de un de­­cer­su. îndeajuns pentru cît năzuia — o severă ra­diografie a mediilor cosmopolite surprinse în situa­­ţii­ issn­ită, o lume stăpînită de patimi şi înfăţişată spectaculos în cadrele piesei de salon. Naturalismul crud al conflictelor scenice indică un moralist ferm, cu replică vioaie, încă de la pri­ma piesă „Casta Diva" (1899). Alte cîteva titluri îi justifică prezența literară, drama cu teză și drama de idei, fără sondaje adinei, dar cu valoare docu­mentară în dramaturgia începu­tului de secol preo­cupată de „caiuri". Actorii s-au pasionat de textele lui de efect spec­tacular, el însuşi veghind straşnic ca distribuţiile să cuprindă interpreţi cu forţa dramatică. Aristide De­­metriade, deşi în primii arc ai carierei, a fost un familiar al teatrului lui lecca, îi recomandau dis­tincţia uşor preţioasă în acea vreme, clocotul ro­­mar­­tie, vocea cu inflexiuni muzicale. A primit ediţia pr­mceps a dramei „Casta Diva" cu rînduri care dădeau asigurări pentru o bună colaborare viitoa­re ! „Domnului Al. Demetriad, cu mulţumiri pentru desăvîrşitei interpretare de la 26 ianuarie 99’*. Un an mai tîrziu, pe exemplarul piesei „Jucătorii de cărţi", o însemnare glumeaţă, dar vădit mulţumi­toare : „Lui Victor Demetriad, cu speranţa că se va îndrepta". Aluzie la personajul declasat al dramei. Tot în acest an fast pentru dramaturg, 1900, se reprezintă şi drama „Suprema forţă", citată prima cînd, la mari distanţe de timp, se evocă personali­tatea lui H.G. Lecca. Pe foaia de titlu autorul a însemnat doar atît : „Lui Mircea Fronda". îndeajuns ca actorul să-nţe­­leagă fina preţuire — dramaturgul îl identificase cu ecoul său. în arhiva Demetriade s-au păstrat destule epistole şi cărţi poştale ilustrate care dau mărturie despre prietenia scriitorului cu familia De­­metriade. Din acest fond epistolar Haralamb G. Lecca — Aristide Demetriade, reconstituit parţial cu sprijinul doamnelor Tantzi Demetriade, Lelia Steriopol, Li­­zica Cristodule, comunicăm o emoţionantă epistolă a dramaturgului către actorul său favorit, prilejuită de moartea mentorului spiritual, istoricul George Ionnescu-Gion. Piteştean de baştină, autorul „Istoriei Bucureşti­lor", Ionnescu-Gion a fost unul dintre cei mai dragi emuli ai lui Hasdeu, conducând între 1888—1895 „Revista nouă", ultima şi prestigioasa revistă has­­deiană. Aici debutează poetul Haralamb G. Lecca, încurajat de Hasdeu, care-i prefaţează volumul de­butului (1896). Ionnescu-Gion l-a îndrumat părin­teşte pe Lecca, dar şi pe învăţatul profesor piteş­­tean N.I. Apostolescu, pionier al comparatismului literar la noi (acest capitol de relaţii spirituale Gion—Lecca—Apostolescu e tratat pe larg de Ion M. Dinu în cartea sa „Nicolae I. Apostolescu, Omul şi opera", Craiova 1983). Scrisoarea este expediată la Slănicul Moldovei, în vara anului 1904, la puţine zile după moartea lui Ionnescu-Gion (21 iunie 1904). E scrisă sub im­periul emoţiei, am numi-o filială. Interesează ca do­cument sufletesc. Aristide Demetriade conducea, în acea vară, o formaţie teatrală care dădea repre­zentaţii în pitoreasca staţiune montană din ţinutul Bacăului pentru viligiaturişti. Era prima trupă care organiza, la noi, o stagiune estivală într-o locali­tate climaterică. Pe plicul francat, adresa : „La Slănic (Moldova). Domnului Al. N. Demetriad, artist dramatic". Textul e scris pe o hîrtie velină, cu chenar negru, avînd în stînga o elegantă monogramă a expeditorului. „Trei iuliu 1904. mi-am zis de ducerea lui Gion? Ce să zic? M-am întors azi dimineaţă din Bucu­reşti zăpăcit, ca un om pe care-l deştepţi din somn strigîndu-i „foc" şi-l scoţi afară, şi-i arăţi casa ar­­zînd, şi după ce s-a făcut scrum tot, absolut tot, îl întrebi : „Ei ! Acum, ce te faci ?". Mi-a fost frate, mi-a fost prieten, mi-a fost judecător, mi-a fost dă­tător de sfaturi. Ce nu mi-a fost ? Acum, adio şi ser­­in­ime petre­­cute în vorbă de cîte patru-cinci ceasuri, ca paru­­cinci minute, şi citiri literare, şi schimbări de im­presii, şi încuragi­ri optimiste, şi dojeniri nemaipo­menit de dulci, şi păreri ieşite din adîncul inimei, şi planuri şi speranţe... Adio omul pentru care am simţit o afecţiune şi de neuitat şi de neînlocuit ! Mă-ntrebi şi de piese dacă scriu vreuna. Pornisem una pe drum , însă m­-a oprit din mers o veste şi nu ştiu de voi mai continua. în sfîrşit, îmi zic, în­­tradins, me-am auzit de-atîtea ori , „toate trec", şi, vrînd cu încăpăţînare să-mi împietresc inima, să fiu cum sunt atîţia alţii — fericiţii ! — să mă ameţesc şi să mă scutur de gînduri negre — aştept. Cît despre venirea la Slănic, bineînţeles că ră­­mîne pentru mai tîrziu. Te autorizez să joci „Cancer la inimă", bineînţeles cu d-na Demetriad, d-ta, d-l Soreanu şi d-l Ahchile în rolurile titulare. Anunţă-mă cînd joci „Cancer...", cu cîteva zile înainte. Roma­neasca vă salută, nemîr­gîiată*. La revedere, H.G. Lecca". Pentru un viitor studiu asupra operei lui Hara­­lamb G. Lecca trebuie reţinut faptul că piesa „Can­cer la inimă", familiară în 1904 trupei estivale de la Slănic, va avea premiera la Teatrul Naţional din Bucureşti şi va fi tipărită în volum abia în 1907. Este tot o dramă de salon cu situaţii în care moti­vul justiţiar mobilizează energii paroxistice. Au in­terpretat, la Naţional, Aristide şi Constanţa Deme­triade, Tony Bulandra, N. Soreanu, G. Storin, Ion Livescu, V. Toneanu, Al. Mihalescu, Ionuţ NICULESCU *­ Aristizza Romanescu (1851—1918), cea mai de sea­­mă actriţă română a vremii sale. A interpretat cu strălucire roluri în piesele lui H.G. Lecca : „Suprema forţă“, „Jucătorii de cărţi“ (1900) şi „Cîinii“ (1902). Dra­maturgul a controlat redactarea volumului actriţei „30 de ani. Amintiri“, (apărut la editura Socec, 1904). Voiajează împreună peste hotare, de unde trimit afec­tuoase ilustrate familiei Demetriade. La 15 iulie 1901, Lecca scrie din Copenhaga (ilustrata reprezintă Tea­trul Naţional al Danemarcei), răsfăţîndu-l pe actor cu numele personajelor sale din „Suprema forţă“ şi „Jucătorii de cărţi“. La acea dată, Demetriade semna uneori adăugind numele ţinutului originar. D-na Gă­­nescu este viitoarea soţie a actorului : „Am onoarea să-mbogăţesc colecţia de teatru a d-l­ui Mircea De­metriad... pardon !, a d-lui Victor Demetriad (Buzău) cu fotografia „Regalului“ din Copenhaga. Deocamdată închis. Româneasca salută pe d-na Gănescu, H.G. Lecca“. Arta de a ...îşi alege materialul de prin pădurile din preajma Zi­­gonenilor. Lemn nici prea us­cat, nici prea verde. A rămas fidel carpenului. în ultima vreme preferinţele i s-au în­dreptat şi către salcîm, care are o mare fineţe la şlefuire. Pleacă apoi să sculpteze. Să simtă, cum spune tînărul, for­ma sub palmă. Să-şi adauge o altă şi altă bucurie prin arta de a iubi lemnul. George Tom­am — a cărui primă „personală“ a fost ver­nisată luna trecută la Muzeul de artă din Curtea de Argeş — are 27 de ani şi lucrează ca strungar în... metal la UFET-JUI din localitate. Este de fel din Băiculeşti, unde bunicul şi tatăl său erau „tîm­­plarii“ satului. Şi ei îndrăgeau lemnul, dar n-au trecut, către artă, pragul meşteşugului. I-a fost dat tînărului Tomaru să îndrăznească acest pas. „Joa­ca“ dintîi cu lemnul a devenit ceva serios, a început să par­curgă alfabetul cioplitului în lemn, pe la 20 de ani a „ieşit din plan“, trecînd la volum. Avea idei. Simţea nevoia, dar şi puterea de a le opri în iubi lemnul lemn. Şi poate că n-ar fi iz­butit dacă nu se producea în­­tîlnirea cu Şcoala populară de artă şi cu ceramistul Traian Duţă, căruia-i poartă justifi­cată recunoştinţă. Şi-a format desenul, transcrierea ideii. A făcut şi mult modelaj, spre a putea simţi şi stăpîni mai bine volumul. A desluşit cum de se obţine echilibrul lucră­rii. Şi-a asumat priceperea de-a nu greşi în lemn. Trusa de scule singur şi-a meşterit-o. Nu l-a descumpănit nici „sen­tinţa“ tatălui său, meşteşuga­rul care i-a spus : „Astea-s bazaconii ! Fă şi tu un chip frumos“. A continuat să facă sculptură mică, să fie dominat de căldura lemnului, încer­ci­nd să se lepede de gratuita­te şi să obţină ceea ce singur numeşte o „expresivitate gîn­­dită“. Agonisindu-şi bagajul necesar, cultivîndu-şi talentul incontestabil, George Tomaru a transformat „joaca“ dintîi în ceva extrem de serios : în sculptură, împreună cu tînărul său coleg Nicu Melcescu, Tomaru a participat pînă acum la pa­tru expoziţii colective. Recen­ta „personală“ cuprinde 32 de lucrări. Despre ele, despre bu­curia şi forţa de a sculpta ale lui Ge­orge Tomaru, sculptorul Vasile Rizeanu nota :Compo­ziţia lui George Tomaru ră­­mîne rezultatul unei forme subtil stilizate, a cărei structură geometrică este pur­tătoarea unui degradeu de lu­mină şi umbră. Evoluînd de predilecţie pe verticală, dar desfăşurîndu-se cu aceeaşi dezinvoltură şi pe orizontală, George Tomaru gin­deşte for­ma în spaţiu conform unei ar­hitecturi atent urmărite cu graţie şi disciplină, amintind nu de puţine ori de formele ceramice de sens monumen­­tal-decorativ. Sculptorul cu­prinde în lucrări atît plinul cît şi golul, ca elemente ex­presiv compoziţionale. De con­cepţie mai mult abstract-de­­corativă, chiar şi atunci cînd conţin elemente vag figurati­ve, compoziţiile în lemn ale lui George Tomaru, graţie meşteşugului bine stăpînit, ne aduc în faţa ochiului valenţe­le plastice ale materialului, integrîndu-le cu gust şi simţ artistic formelor pe care le creează. Ii urez succes în munca sa de artizan priceput al modelării lemnului, conti­­nuînd astfel vechile şi atît de bogatele tradiții locale“. Cron­­ICAR Lucrare de Cornel Marin CHIOREAN. Integr Contribuţia lui Barbu Florian la maturiza­rea gîndirii estetice româneşti de film, în plin context avangardist, este remarcabilă. El dove­deşte o profundă stăpînire a termenilor estetici, dublată fiind de o solidă cultură cinematogra­fică. Calităţile sale de teoretician şi critic de film se remarcă prin fineţe mai ales atunci cînd îşi desfăşoară talentul analitic în cazul concret al unor filme ca Feu Mathias Pascal, al lui l’Herbier, după o incursiune în istoria tendinţelor cinematografice mondiale, remar­­cînd,în special „efortul german“, influenţa lui Robert Wiene şi Fritz Lang, sau în cazul lui Le Voleur de Bagdad, care i s-a părut în final o „deziluzie“, deşi îl apreciază ca pe o „reali­zare foarte potrivită tehnicii cinematografice tocmai din cauza punerii în planul întîi a mi­raculosului“. Mai aproape de arta integralistă i se pare desigur filmul lui ITterbier, care „păstrează în anecdotica lui acea atmosferă pi­­trandeliană, unde particularul, de la care de o­­bicei autorul porneşte, să devie general şi uman“. Căci, ei, integraliştii, sunt „exponenţii unei arte în care exagerarea nu-şi are loc, iar filmul ma­ladiv nu prezintă atracţie. Pentru arta noastră sănătoasă Fet Mathias Pascal este o încercare ,de eliberare, o etapă pe drumul spre care rea­lizatorii de filme, în Franţa ca şi aiurea, abia rîvnesc“. In fine, nu putem să ne despărţim de Bar­bu Floriani şi de Integral fără a remarca şi portretul integralist al lui Chaplin, din nr. 8 a­l (3) apoi din nr. 9/1926 al revistei (pînă la nr. 15, ultimul inclusiv, apărut la 1 aprilie 1928, timp de doi ani deci, nu mai aflăm nici un articol semnat de Barbu Florian şi nici un altul des­pre film), anticipînd atîtea observaţii pe care le vom întîlni mult mai tîrziu în cărţile lui D.I. Suchianu sau în cartea lui Leprohon, bunăoară, dedicată marelui cineast. Totul este memorabil, dar ne mărginim, din lipsă de spaţiu, doar la cîteva citate. Charlie Chaplin înseamnă element ome­nesc în mişcare. Viaţa eroilor lui Chaplin n-are limite. Filmele lui Chaplin trăiesc numai printr­­însul. Fiecare gest e un poem. Umanitatea se răsfrînge în el. Vorbele n-ar avea sens nu fiindcă e vorba de arta tăcută. Dar fiinţa aceea firavă are muşchi de gumilastic şi aproape toată gama mişcării. (Chaplin poate fi situat alături de Bergson, Pascal şi Freud). Pentru Chariot înţelegerea lucrurilor nu e în funcţie de ceilalţi sau de posibilităţi. Chaplin trăieşte din mariajul dintre psihic şi conştient. Chaplin e o sursă de gesturi. O fîntînă ar­teziană cu surprize ce dezamorsează prin sim­plicitatea lor. Totul e de judecat în urma ges­tului. Arareori e posibilă prevederea. Cheia acestei logici nu este universală. Fiecărei surprize chapliniene îi corespunde o altă formă de cheie. (El poate fi apropiat de poemele lui Villon și de desenele lui Ingres). Artist de adîncime, Chaplin nu cunoaşte epuizarea. Dispreţuitor al trucului propriu-zis, Chaplin a ştiut găsi în elementele fiecărui lucru sau fiinţe, ca şi în compoziţia lor, valoa­rea necesară pentru echilibru. Creator de valori, Chaplin a găsit cinema­tografului una din formulele azi potrivite. Pi­ciul, O idilă la cîmp, Pelerinul, O viaţă de cîi­­ne, Chariot soldat sau Goana după aur sînt po­eme de sine stătătoare, ale căror cuvinte, rime şi ritm sînt imagini tulburătoare prin frumu­seţea lor. Sunt realizările visate de toţi cei ce au pre­gătit drumul practicabil al artei roi, de la Ma­llarmé la André Breton. Opera lui Chaplin poartă în ea ideologia unui temperament combativ şi optimist. Vagabond genial, Charlie îşi poartă surâsul de-a lungul tuturor suferinţelor umane. Chaplinismul înseamnă un nou îndemn spre altă viaţă. Din tot efortul cinematografic american, se degajă ideea de acţiune. Scopul este frumosul şi binele. Mijlocul este tehnica. Grid MODORCEA 1 Care mai poate fi întîlnit, sub pseudonimul Ménar­­qué, semnînd cronici cinematografice în Adevărul, Dimineaţa, România literară sau Reporter. Pentru o eretică românească de film Muz­i­a şi literatura Literatura a oferit muzicii teme majore care s-au perpetuat în tot timpul istoriei ei; cazul invers e mai rar. Muzica a fost dintotdeauna le­gată de cuvînt, ea a dat îndeobşte ton cuvîntului însoţindu-l în cea mai mare parte a ipostazelor sale artistice. Iar marile teme ale literaturii şi-au găsit întruchipări muzicale dintre cele mai di­verse, de la spectacolul cu muzică de toate felu­rile la forme şi genuri unde cuvîntul, chiar lip­să, era mai mult decît implicat în desfăşurarea dramatică a marilor creaţii, simfonice şi came­rale : vezi muzica cu program, poemul simfonic etc. Spre a nu mai vorbi despre multiseculara adiţie a cîntecului acompaniat, fără de care li­rica poetică era cîndva de neconceput. Ulterior, textul poetic a devenit în liedul clasic şi ro­mantic pretext al unor savante elaborări, rezistente şi suficiente sieşi prin însăşi ţe­­i­sătura lor sonoră-muzicală (cîntece cu sau fără cuvinte). Iar în timpurile din urmă desco­perim uneori cuvîntul pulverizat în foneme şi silabe ce au devenit prin chiar materialitatea lor fonică elemente de construcţie muzicală. Ar fi, poate, un punct terminus în relaţia text-muzică, literatură-muzică (dacă, desigur, ne-am situa într-un spaţiu cultural finit ...) Drumul invers, ce porneşte de la muzică la li­teratură, s-a materializat mai ales în comentariu. Comentariul, oricum, poate fi considerat un fel de literatură, iar mari poeţi, prozatori, eseişti, critici şi ... muzicologi (!) s-au încercat uneori cu bravură în cercetarea muzicii şi muzicienilor pe toate faţetele. Unii au excelat în metafora poetic­ii,terară, alţii în probleme de structură şi sintaxă. Alţii, în semnificarea unor probleme de compo­ziţie şi gîndire muzicală, integrate în tipologii culturale dintre cele mai diverse. Oricum, mu­zica a fost dintotdeauna (şi este !) un imens re­zervor de cunoaştere şi idee, niciodată epuizat şi totodată condescendent faţă de orice încercare de cuprindere a naturii sale în cuvînt (prin cu­vînt). După anumiţi teoreticieni, muzica este o „artă imposibilă", interpretabilă numai prin ea însăşi (metamuzica). Ceea ce nu-i împiedică şi pe unii şi pe alţii să şi-o conştientizeze şi edifice pentru sine, lămurindu-se fiecare după posibilităţi. Nu este, desigur, unicul motiv pentru care îi iubim pe dragii noştri literatori, mînuitori ai cuvîntu­lui şi condeiului, pe eseiştii subtili, pe analiştii problemelor generale de limbaj, pe informatici­­eni, acusticieni, medici, psihologi, biologi şi ma­tematicieni се-şi fac din muzică un domeniu de reflecţie şi cunoaştere interdisciplinară, repu­­nînd-o în drepturile ei din cetate atribuite din antichităţi. Deoarece nimic nu este mai nou decît permanenţa sau, altfel zis, arhetipul cul­tural. S-a scris mult în legătură cu Ioan Căianu (Joannes Kajoni — Valachus), acest îndepărtat precursor al muzicii româneşti de azi. Au apărut încă din perioada interbelică unele studii şi ar­ticole semnate de muzicieni şi oameni de litere importanţi care subliniau valoarea activităţii sale multilaterale de organist, constructor şi reparator de orgi, compozitor, cronicar, tipograf şi pedagog, depusă în Transilvania şi Moldova. Lucrarea sa capitală Codex Caioni conţine un număr de 211 piese, în majoritate culese din Moldova şi Transilvania, piese în circulaţie în anii respectivi (mijlocul secolului XVII), alături de compoziţii proprii. Această antologie pro­bează în modul cel mai concludent unitatea sti­listică, continuitatea şi perpetuarea spiritualită­ţii româneşti pe întreg acest teritoriu, fiind unul dintre documentele muzicale cele mai importan­te din trecutul muzicii culte românești (notate) care o atestă. O parte din melodiile incluse în Codex a făcut obiectul unor prelucrări originale datorate unor compozitori actuali de seamă (Doru Popovici, Ludovic Baci, Ulpiu Vlad). Cartea lui Mihail Diaconescu, Marele cîntec, ne apare drept o remarcabilă evocare a marelui umanist, înscrisă cu cinste pe linia biografiilor romanţate (St. Zweig, R. Rolland, Fr. Werfel, A. Maurois şi mulţi alţii) romanul reconstruieşte cu autenticitate şi deosebit sentiment de epocă o lume de o covîrşitoare pregnanţă. Chiar dacă ea n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată , re­creată, aş zice, de o pană măiastră. Efortul de integrare al autorului în universul social şi spi­ritual al lui Ioan Căianu - Valahul, destinul o­­mului şi al artistului, realităţile crude şi tulburi ale vremii sale ne apar, în versiunea lui Mihail Diaconescu, încărcate cu acel adevăr sensibil care răzbate dincolo de scris şi proză, de text şi literă. Este, evident, rodul dragostei şi al vocaţiei epice puse în slujba unui nobil demers de re­constituire artistică a unei figuri exemplare din galeria marilor creatori de cultură românească și universală. Nicolae BRÎNDUȘ ARGEȘ NR. 10/1988 — pag. 13

Next