Argeş, 1988 (Anul 23, nr. 1-12)

1988-10-01 / nr. 10

DEMNITATEA CULTURII ROMÂNEŞTI I muresciana Eminescu în publicaţiile argeşene în Argeş, ca pretutindeni în ţară, perso­nalitatea şi opera lui EMINESCU au benefi­ciat de un generos spaţiu tipografic de-a lungul anilor. Prezenţa acestui fişier biblio­grafic e convingătoare pentru demonstrarea faptului că publicaţiile argeşene au constituit un vechi şi eficient mijloc­­de difuzare, in­terpretare şi valorificare a creaţiei emines­ciene. Pentru a răspunde interesului cercetării avizate, indicele bibliografic pe care îl supu­nem atenţiei acum, în preajma centenarului morţii, cuprinde, selectiv, publicaţii argeşene de ieri şi­­de azi, în paginile cărora s-au ti­părit materiale despre Eminescu. Articolele şi studiile diverşilor colaboratori de la pu­blicaţiile argeşene vin să recompună viaţa şi demersul creaţiei „Luceafărului“ poeziei ro­mâneşti, şi totodată, să evidenţieze pentru cititori, opiniile autorizate ale unor presti­gioşi critici, istorici literari, scriitori şi artişti. ☆ Deşi Eminescu n-a întreţinut legături fi­zice deosebite cu argeşenii prin vizite, însă a călătorit cu trenul, în drum spre Floreşti- Dolj (1878), prin sudul Argeşului, a cunoscut pe rucăreni şi a evocat pe Basa­rabi şi pe Mircea cel Mare în versuri şi­­articole. Audienţa sa în Argeş ca pretutindeni s-a impus, îndeosebi, prin geniala sa creaţie lite­rară, aceasta întrucît personalitatea lui Emi­nescu devenise — chiar din timpul vieţii — un mit. Receptarea poetului în publicaţiile din Argeş s-a produs treptat, mai intens în anii noştri, cînd în paginile lor se tipăresc succe­siv comentarii literare, articole omagiale, stu­dii pentru valorificarea creaţiei „Luceafăru­lui“. Pop, Augustin, Z.N. Din istoria culturii argeşene, p. 15, şi harta . Tomozei, Gh. Emi­nescu a trecut prin Piteşti, în „Argeş“ V (1970) nr. 4 (47), p. 20. Gorcea, P.M., Luceafărul — un mit ori­ginal, în „Argeş“ nr. 1, ian. 1967, p. 5. Tomozei, Gh., Subiecte — Eminescu, Ior­ga şi Piteştiul, în „Argeş“, nr. 2, feb. 1970 (Bi­bliografia poeziilor omagiale) în „Argeş“ nr. 1, ian. 1971, p. 14, nr. 2 feb. 1971, p. 19, nr. 3, martie 1971, p. 18. Dinu V. Leonid, Neînţeles rămîne gîndul (Gîndirea poetică la Eminescu), în „Argeş“, nr. 1, ian. 1970, p. 1. Baltag, N.­ Ivănescu, Cezar ; Ciopraga, C; Rotaru, Dan ; Voiculescu, N.I. ; Dumitriu, Dana. ; Pop, Aug. Z.N. ; Eminescu, Victor, Pururi tînăr înfăşurat în mantie-mi/ochii mei înălțau visători — articol în „Argeş“, nr. 1, ian. 1970, p. 6—8. Muntean, George, Eminesciene. Un cons­tant al „biografiei interioare“ eminesciene, în „Argeş“, nr. 1, ian. 1974, p. 5. Angliei, Paul, Eminescu sau despre Ab­solut, în „Argeş“, nr. 2, ian. 1975, p. 20. Doinaş, Aug. St. La naşterea geniului, în „Argeş“, nr. 1 (103), 1976 (XI), p. 7. Alexandru Ioan, Eminescu, în „Argeş“, nr. 1, martie 1979, p. 1. Marin, I. D.; Marina, Victor — Emines­ciana, în „Argeș“, nr. 1, martie 1980, p. 8. Angliei, Dumitru, Eminescu — poetul pă­durilor și izvoarelor în „Ecos“, nr. 2, 1983. Angliei, Dumitru, Eminesciana, Luceafă­rul, în „Secera și Ciocanul“ nr. 6771, 11 ian. 1985. Articole omagiale au mai fost publicate, după cum urmează : La 117 ani de la naşte­rea lui M. Eminescu, în „Argeş“, II, (1967), nr. 1 (8), p. 9 ; Lui Eminescu închinare (120 de ani de la naştere, ibidem, X(1975), nr. 1 (99), p. 6 ; O sută de ani de la apariţia poe­ziei „Epigonii“, în „Tribuna şcolii argeşene“, vol. I, 1971, p. 40—41 ; Comemorarea a 25 de ani de la moartea lui Eminescu, în „Priete­nul nostru“, Ш, (1914), nr. 10, p. 318 ; 50 de ani de la moartea lui Eminescu, în „Presa“, X(1939) nr. 305, p. 3. ; La 75 de ani de la moartea poetului în „Şcoala Argeşului“, 1975, p. 20 etc. Articole despre viaţa şi opera poetului. Publiciştii din Argeş au fost atraşi de exis­tenţa poetului pentru a putea explica opera. Recordul îl deţine, în această direcţie, emi­­nescologul Augustin Z.N. Pop. Dogaru, Vl. Calminschi, Const.: Alte mărturii inedite despre: Eminescu (Frag. de memorii — comentate), în „Argeş“, nr. 6, ian. 1967, p­. 11 cu portret. Dogaru, VI. Mărturisiri inedite despre E­­minescu. Precizările lui C. Rădulescu — Mo­­tru asupra bibliotecii poetului, în „Argeş“, nr. 1 ian. 1967, p. 9. Pop, Augustin, Z.N., Date noi asupra lui Eminescu, în „Argeş“ nr. 1, ian. 1969, p. 7. Pop, Augustin, Z.N., Eminescu bibliote­car, în „Argeş“, nr. 6 ian. 1969, p. 6. Pop, Augustin, Z.N., 10 scrisori ale Ve­­ronicăi Micle, în „Tribuna şcolii argeşene“, vol. II, 1970, p. 10. Sanda, George, Emin-Eminovici, Ono­mastici şi genealogii (Eminesciene), în „Ar­geş“, înr. 4—5, apr. — mai 1971 (VI), p. 34—35. Pop, Augustin, Z.N., Noi date despre fa­milia şi viaţa poetului (Eminesciana), în „Ar­geş“, nr. 1 (99), martie 1975(X), p. 6 , nr. 1 martie 1979, p. 7 (Multe şi mărunte despre Eminescu). Simache, N.I., O scrisoare inedită a lui Eminescu, în „Argeş“, nr. 6 ian. 1970, p. 1. Vintilă, Petru, Cronologie eminesciană, în „Argeş“, nr. 1 ian. 1973, p. 8, 13, 14 cu portret. Eminescu ,„ Mărturii, în „Argeş“, nr. 1 (44), ian. l­970(V), p. 13. Dumitru ANGHEL Gheorghe ANGHEL — M. Eminescu, bronz. Eminescu Şed porţile deschise-n 3 cerului visare Păstorul ide ''cuvinte pe plaiul limbii sîînt La Ipoteşti selenic — Luceafăr în ianuarie Vrăjind imensităţi, pogoară pe pămînt Şi logosul, fîntînă stelar-orgolioasă închide infinitul în genialul grai Hiperionic, ochiul zăpezii peste casă Contur imaculării zidind pe jguri de rai Veghează slova-n glorii a tot biruitoare Văzduhului de­­aştri la naştere­­de vers Lumină din lumină cu fruntea-i visătoare Poetul României se-nscrie-n univers ! Ion POPA ARGEŞANU Puternica personalitate a lui Eugen L­ovi­­nescu, sistemul său critic şi estetic au atras şi atrag numeroşi cercetători şi din con­fruntarea cu opera lovinesciană au rezultat monografiile şi studiile pe care cititorul le are astăzi la îndemînă. Mi se pare, însă, că o constantă a întregii activităţi a criticului — anume înalta sa responsabilitate în faţa is­toriei, a timpului — a fost mai puţin relie­fată şi de aici apariţia în unele intervenţii critice, mai mult sau mai puţin avizate, a ideii după care Lovinescu, retras în turnul ele fildeş, ar fi fost în afara evenimentelor ce brăzdau epoca în care a trăit şi a scris. Convins că intrarea României în primul război mondial izvora din dorinţa de veacuri a poporului nostru de a-şi vedea „spaţiul lă­sat de strămoşi unit şi puternic“ Lovinescu încă din primele zile ale frontului îşi alătura eforturile şi gîndurile acelora care susţineau campania manifestîndu-şi, prin scris, încre­derea neţărmurită în victoria finală. In a­­cele clipe eroice era alături de Iorga, Xeno­­pol, Sadoveanu, Goga, Delavrancea, C. Ră­­d­ulescu-Motru, Agîrbiceanu etc., etc. cola­­borînd cu articole încărcate de cald patrio­tism la Minerva, Flacăra, Naţionalul, Lec­tura pentru toţi etc. Intervenţiile sale nu au vizionarismul şi sonorităţile profetice ale lui Iorga, dar fiind scrise „în marginea eve­nimentelor“ se disting prin verbul avîntat, mobilizator, prin fraza amplă şi tonalităţi mesianice, nu lipsite de accente pamfletare. In ziarul Minerva din 2 octombrie 1916 Lovinescu publică vibranta notă intitulată încrederea : „Un război se duce cu nume­roase piepturi omeneşti aruncate în faţa duşmanului, cu guri de tunuri de toate mă­rimile şi cu o neistovită rezervă de muni­­ţiuni. Nu ajunge ! în afară de factorul material mai există şi un alt factor, factorul sufletesc, îndărătul­­ linului care varsă foc stă un om. Şi nu este indiferent ce se petrece în sufletul acestui om. Un braţ încordat presupune voinţa de a birui. Voinţa de a birui presupune cre­dinţa în victorie, credinţa în dreptatea sfîn­­tă a cauzei pe care o apără. Războiul nu este numai un vast maşinism, după cum susţin germanii. El mai presupune şi o la­tură morală, peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Războiul nu e numai frontul de luptă. El se prelungeşte în sufletele noastre, ale celor rămaşi acasă deocamdată. Deşi părem nefo­lositori cu scrisul sau cu rosturile noastre civile, războiul are nevoie nu numai de a­­jutorul nostru material, oricît de îndepărtat ar fi el,­­ci şi de un ajutor sufletesc. Intre cei placaţi pe front şi civil se stabileşte o legă­tură de simţire care înregistrează cele mai mici şovăiri şi avânturi. Armata are nevoie şi de concursul nostru. Trebuie s-o sprijinim printr-o încredere neţărmurită. Să nu ne a­­bată veştile rele .Cu o astfel de încredere în biruinţă şi cu convingerea adîncă ce e în fiecare Român că ne luptăm pentru o cauză mare şi sfîntă pentru a risipi o nedreptate seculară, nu se poate ca­­ străduinţa şi jert­fele ostaşilor noştri să nu fie răsplătite cu laurii biruinţei“, în cele două volume Pagini de război (1918) şi In marginea epopeii (1919) ca şi în articolele şi notele rămase încă în coloanele revistelor, Lovinescu milita pentru solidari­tatea tuturor forţelor sociale pentru apă­rarea ţării. Confraţilor de breaslă le rea­mintea fantele pline de sacrificii ale înain­taşilor : „Scriitorii au fost făptaşă marilor idei ale Renaşterii noastre. Un Alecsandri, un Kogălniceanu, un Bălcescu, un Ion Gloma n-au sănat în scrisul lor o artă îngrădită la sonoritatea cuvintelor, ci o sămînţă rodnică aruncată pe ogorul patriei“. Amintind aceste exemple mobilizatoare şi dătătoare de speranţă aduse în contempo­raneitate. Lovinescu putea, pe drept, să con­tinue : „Nimic nu poate fi mai legitim şi mai sfînt decît dorinţa unui popor de a vie­ţui în marginile lui etnice. Toţi cei ce ţin un condei în mină în împrejurările de as­tăzi, nu datorii superioare faţă de patrie ce trec peste finalitatea artei, în clipa în care se pun în cumpănă desti­nele neamului nostru nu e vremea unui fru­mos zadarnic. Sufletul naţional se zbate în cleştele problemelor de viaţă şi de moarte. Toate energiile trebuie îndreptate spre folo­sul imediat al patriei. E în tradiţia noastră ca scriitorii să aibă o largă parte în mişcă­rile mari patriotice şi în actele ce au întărit viaţa statului nostru modern“. Evenimentel­e se succedau cu repeziciune şi în tumultul lor Lovinescu avea luciditatea de a releva rolul lui Nicolae Iorga în mo­bilizarea energiilor naţionale, trecînd peste înfruntările din perioada Sămănătorului : „în această clipă de mare încercare , pentru existenţa neamului nostru, în car­e toate su­fletele sunt încleştate într-o tragică aştepta­re, în această clipă în care unii încep să şo­­văiască, dl. Iorga şi-a găsit credinţa în des­tinele neamului românesc, luîndu-şi locul de factor al conştiinţei naţionale. O vastă şti­inţă şi o rară autoritate morală îi reveneau spre acest rol de conducător al opiniei pu­blice în clipa marilor prefaceri“. Dincolo de faptul că cerea scriitorilor să vibreze la „toate momentele epopeii naţio­nale“ Lovinescu le solicita şi „o literatură vie, caldă, o adevărată hrană spirituală a prezentului şi un document al viitorului“ pentru că „nu va fi indiferent pentru gene­raţia de mîine de a şti în ce măsură au răs­puns scriitorii noştri la datoria de a fi fa­cla de lumină îndrumătoare de conştiinţe na­ţionale“. Cu bucuria-n suflet de a fi văzut Carpaţii deveniţi „în locul unui zid despărţitor coloa­na vertebrală a unui corp, solid organizat în jurul lor“ Lovinescu era conştient că ase­menea momente eroice vor redimensiona li­teratura română şi în acest sens scria : „Literatura noastră va fi­­0 literatură ie­şită din marile împrejurări de acum, o li­teratură patriotică de solidaritate naţională, o literatură militantă, o literatură care să ne unească pe toţi prin legătura cea mai puternică a dragostei de neam. Această li­teratură va izvorî din actualitate ; ea va iz­vorî din frămîntările ce ne cutremură şi din toate clipele solemne prin care trecem. Va fi scrisă, desigur, în marginea vremei, dar va fi înainte de toate la literatură“. Se ştie că după primul război mondial so­cietatea românească a fost zguduită de nu­meroase conflicte de clasă, iar viaţa litera­ră s-a aflat la întretăierea numeroaselor tendinţe şi grupări literare, unele profund reacţionare. Atunci Lovinescu, intuind gra­vele efecte ale conflictului dintre generaţii pe care-l declanşau anumite cercuri şi re­viste literare, scria : „Mai avem o datorie. Nu faţă de public, ci faţă de însăşi literatura noastră. Generaţiile se succed sfîşiindu-se. Statuile unora se înalţă din sfărîmăturile statuilor altora. O pornire sălbatică ne îm­pinge să distrugem pe înaintaşi pentru a ne face loc sub soare“. (Sburătorul, nr. 3, 1919). Mai mult, într-o vreme în care se făceau nu­meroase speculaţii în jurul teoriei specificu­lui naţional contestîndu-se originalitatea li­teraturii române, Lovinescu îşi spunea răs­picat cuvîntul : „Virtualităţile artistice ale rasei sunt evidente în poezia noastră popu­lară, superioară poeziei populare franceze ; cifrele realizărilor literaturii culte nu se juxtapun ci se adună. Eminescu, Coşbuc, Creangă, Caragiale nu sunt numai talente remarcabile, ci şi puncte din frontiera hărţii noastre sufleteşti. Literatura română nu se prezintă deci ca o suprapunere de individualiăţi, ci ca o su­mă, ca o totalitate organică şi armonică de însuşiri etnice, virtuale în producţiunea popu­lară şi realizate în literatura cultă prin ar­tişti de un talent incontestabil. Intre cei pa­tru pilaştri (Eminescu,Creangă, Coşbuc, Ca­ragiale) ai expresiei artistice a sufletului românesc se întinde reţeaua unei largi lite­raturi reprezentative. Departe de a păşi în pragul Europei cu mîinile goale, păşim nu numai cu posibili­tăţile unui suflet original şi ca fond şi ca formă, ci şi ca afirmaţii categorice, solidare între ele, dar diferenţiate în cromatica lite­raturii universale“ (Sburătorul literar, 6 octombrie 1922). Cercurilor şi revistelor literare care în­cercau să abată literatura română de la drumul ei firesc democratic şi patriotic Lo­­vinescu le răspundea limpede : „Numai cei ce n-au nimic de spus îşi încarcă vorba cu grele arabescuri de ceaţă şi fum“, iar ace­lora care­­se plîngeau de ine­xepresi­vitatea limbii române le aducea în prim-plan opera clasicilor : „O pagină din Creangă nu-şi are echivalentul în nici una din literaturile u­­niversale. Suntem­ originali ,nu numai prin fond, ci şi prin expresie, limba noastră e plastică şi plină de invenţie. Nu este popor mai sentenţios decit poporul nostru şi nu e limbă mai bogată în expresie metaforică de­cit limba noastră“. Pentru Lovinescu — „Alecsandri, Emines­cu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Sadoveanu, Agîrbiceanu, Brăescu, Brătescu-Voineşti, Ho­gaş, Rebreanu, Pillat şi alţii sînt expresii ale sufletului românesc“ ce se ridică „pînă la o artă naţională, conştientă de solidarita­tea ei şi profund originală“. La apariţia volumului de Argeş în sus al lui Ion Pillat, revistele excesiv tradiţiona­liste încercau să şi-l apropie zgomotos, dar Lovinescu prin articolele sale făcea juste delimitări arătînd că volumul se „situează în realităţile noastre sufleteşti şi cosmice“ adăugind : „O astfel de poezie se integrează deci în acea literatură autohtonă, cu pro­funde însuşiri naţionale, ce porneşte din fi­lonul popular şi se afirmă printr-un lanţ neîntrerupt de scriitori, cu un fond comun, deşi cu variate mijloace de realizare, nu nu­mai pe măsura talentului, ci şi a timpului“ (Critice, IX, p. 164). Lovinescu, de altfel, a purtat o adevărată campanie cu doctrinarii ortodoxismului, mis­ticismului şi iraţionalismului, suportînd din partea lor injurii şi ameninţări, dar spiritul său lucid l-a condus către drepte judecăţi şi categorice afirmaţii : „Literatura română — ca şi sufletul românesc — nu se recunoaşte în acest misticism“ şi nici în operele scri­itorilor „Ce au început să vadă îngeri azi dispăruţi“. Respingînd conceptele ideologice ale drep­tei, Lovinescu, la fel de categoric respingea şi teoretizările din coloanele unor reviste după care România trebuia să rămînă înfe­udată ruralismului şi tradiţionalismului ex­cesiv, închistat : „Tradiţionalismul mişcări­lor noastre literare nu înseamnă, deci, nici tradiţionalism ştiinţific, nici conformism , ci menţinerea ideologiei literare în cadrul vechiului regim agr­ar legat de pămînt şi de viaţa rurală, adică o manifestare reacţionară a spiritului ce nu vrea să se adapteze for­melor noi de viaţă socială“ (Istoria litera­turii române contemporane, 1937). In momentul în care mari scriitori şi cri­tici precum Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Ralea etc. sufereau atacurile violente ale grupărilor de dreapta Lovinescu, alături de alţi intelectuali, semna note şi articole de protest. Este suficient să amintesc că, deşi nu a manifestat un interes deosebit pentru opera lui Sadoveanu, în timpul trivialelor atacuri, ponegririlor şi ameninţărilor din Porunca vremii şi Buna-Vestire ce vizau direct pe Sadoveanu, Lovinescu îşi spunea energic cuvîntul: „Multe vor dispare de pe faţa pămîntului şi multe, sute de consilii comunale cu oameni importanţi de o zi, vor dispare şi ele, dar orăşelul nostru (Fălti­ceni, n.n.) va trăi încă cu amintirea naţiunii în opera acestui mare poet, care a transcris în cărţile lui tot ce face dulceaţa, farmecul grădinilor, toată poezia şesului Moldovei şi a dungei violete a Carpaţilor apropiaţi, pe care decenii i-a privit de pe dealul lui de la marginea uliţii Rădăşenilor“ („Curentul lălticenean, nr 13—14, 1937). Sînt, aceste toate, dovezi elocvente că Lo­­vinescu a trăit în mijlocul epocii, că a vi­brat în raport direct cu marile frămîntări ale timpului şi de aceea moştenirea sa tre­buie judecată în cunoştinţă de cauză şi cu obiectivitatea pe care o impune istoria lite­rară. Eugen MARINESCU Aspecte ale militanţismului lovinescian EUGEN LOVINESCU văzut de Marcel IANCU. ARGEȘ NR. 10/1988 - pag. 11

Next