Astra Dejeană, 2000 (Anul 7, nr. 1-4)

2000-01-01 / nr. 1-2

Pagina 14 Al. EM1NESCU * M. £MiHt£SCU * M. £M($i£SCU * M. £MiN£SCU Mihai Eminescu, GLOSSA. Note lingvistice şi stilistice 1. Aceste note se vor o încercare de pătrundere în laboratorul de creaţie al poetului, pentru a releva mijloacele şi procedeele utilizate pentru obţinerea efectelor care au dus la observaţiile, numeroase şi diverse, făcute de critica subiectivă şi impresionistă. Observaţiile de natură lingvistică şi stilistică pot susţine, confirma, completa sau nega, cu argumente indubitabile, afirmaţiile criticii literare, legătura lingvistică­­stilistică fiind indisolubilă, pentru că “investigarea lingvistică este singurul instrument destul de puternic pentru a garanta pertinenţa şi obiectivitatea analizei stilistice” (1), sau, “în studierea unui text literar, lingvistul caută să introducă o sistematizare a faptelor, obiectivând sau înlocuind deseori observaţiile intuiţiei” (2). Este, de fapt, mai mult o analiză pragmatică, pentru că, aşa cum afirma Elena Dragoş, “a citi pragmatic un text literar presupune observarea lui ca organizare internă şi ca funcţionare externă” (3). 2. O primă caracteristică a Glossei o constituie textul predomi­nant verbal. Din totalul de 413 cuvinte, 103 sunt verbale, ceea ce reprezintă 24,9 la sută. Luând în considerare, însă, faptul că 98 dintre cuvinte sunt unelte gramaticale, procentajul verbului crește de fapt la 32 la sută. Alegerea expresiei verbale poate fi înţeleasă ca un mijloc de dinamizare a exprimării, precum şi de bogăţie a informaţiei semantice. (4) Dacă raportăm însă la cele două sfere principale, verbală şi nominală, preponderentă este sfera nominală. Din cele 172 de cuvinte ale sferei nominale, 69 sunt substantive şi numai restul determinanţi ai săi. Ştiu fiind faptul că substantivul oferă “ cea mai mare bogăţie de sensuri şi forme” (5) şi “informaţia semantică cea mai bogată” (6), vom avea o dovadă în plus a valenţelor stilistice ale textului. Această subtilă îmbinare a verbalului cu nominalul ne duce cu gândul la notările academicianului I. Coteanu, care, pentru a sublinia rolul GN şi GV pune alături câteva fraze aparţinând unor poeţi şi lingvişti: “Lirismul... este izvorul ce curge dintr-un substantiv... Substantive! Ele trebuie doar să-şi desfacă aripile şi mii şi mii de ani se desprind din zborul lor. Desigur “zborul” lor trebuie produs, iar producătorul e verbul... Verbalitatea... este forma fundamentală a gândirii noastre lingvistice. Predicatul-verb este partea cea mai importantă a frazei şi a discursului nostru în general”. (7) De altfel, aşa cum în alte părţi aglomerările verbale dau nu numai mişcare şi ritm, ci şi tensiune dramatică (8) şi în acest text, bazat pe sentinţă, argument şi raţionament, verbul asigură o anumită tensiune interioară. 3. Structura lexicală şi morfologică a textului dă versurilor Glossei un uşor ton arhaic şi popu­lar. (9) Printre elementele caracteristice în acest sens se numără: locuţiuni şi expresii ca: a avea teamă, a rămâne rece, a băga de seamă, a fi cu stea în frunte, a ţine minte; forme arhaice şi populare manifestate la diferite nivele: adjectivul nouă (pentru noi), adverbele adese (pentru adesea), nimică (pentru nimic); imperativul cu formă scurtă: socoate, să feri; imperativul negativ: nu ai teamă; imperative populare: zică, încline; pronumele personal cu rol de adjectiv posesiv: a ei limbă; forme verbale cu inversiune: ghid­­­vei, căta­vor; forme verbale arhaice de viitor: a trece, o să fie, te-or întrece; imperativul reflexiv cu pronumele înainte: te strecoară, te întreabă; cuvinte din limbaj familiar sau popular: chip, a se închipui, a huli. Tonalitatea arhaică şi populară este în concordanţă cu stilul sentenţios al Glossei, asemănător proverbelor şi zicătorilor. De aici şi numărul mare de forme verbale de imperativ sau cu valoare imperativă. Stilisticienii au remarcat, spre exemplu, că “imperativul negativ depăşeşte câteodată sfera sa obişnuită pentru a deveni un impor­tant stilom poetic. In stilul gnomic al Glossei eminesciene găsim nu numai fraze imperative pozitive ...ci şi o serie de formule negative care scot în evidenţă mai bine scepticismul şi stoicismul poetului..." (10), sau că în formele de viitor de tipul celor no­tate mai sus “temporalitatea implică mai precis o intenţie din partea vorbitorului” (11), sau că formule compuse cu inversiune “au un anumit colorit arhaic şi popular” (12) 4. în privinţa modurilor şi timpurilor utilizate, cel mai des apar prezentul indicativului şi imperativul. Prezentul cu rol enunţiativ, marcând adesea ideea de permanenţă în timp este foarte potrivit în “sentinţele” pronunţate de poet. în mare parte, prezentul din text este cel gnomic (13) Imperativul este unul din modurile cu cea mai mare încărcătură stilistică, mai ales la forma sa negativă în care excelează textul (14): nu spera, nu ai teamă, nu băga, nu te prinde. Verbele la prezent au uneori sens de viitor. Viitorul propriu-zis, de multe ori cu inversiune (provenind dintr-un regionalism), sau formele de tipul o să... (specifice graiului din Muntenie) au o mare încărcătură stilistică (15), înrudit cu imperativul, prin posibilităţile sale stilistice, este conjunctivul, care apare şi el în text. El completează exprimarea constatărilor, permanenţei, părerii, intenţiei, marcate de celelalte timpuri întrebuinţate, prin introducerea dinamismului, a mişcării, în text. Deosebit de expresive sunt formele fără conjuncţie: încline, joace, petreci.(16) Alte timpuri şi moduri apar cu totul accidental: perfectul compus, condiţionalul, acesta din urmă asociindu-se marcării dinamice şi introducând o nuanţă de nostalgie. (17) 5. Deicticele din acest text sunt specifice pentru “situaţia deicticelor în textul literar”: “Din elementele pragmatice cu funcţionalitate severă deicticele de persoană, timp şi loc se încarcă de ambiguitate... (18) Deixisul de persoană utilizat este tu, prin care poetul îşi stabileşte ca interlocutor, cititorul. Deicticele de spaţiu şi timp nu sunt exprimate, ceea ce dă textului valoare universală şi generală în timp şi spaţiu. Câmpul lexical al timpului cuprinde lexemele: vreme, clipă, viitor, trecut, ani, ades, în prezent. Câmpul lexical al spaţiului cuprinde lexemele: în lume, deoparte, în colţ, capăt, început, pe-alături, cărarea, în lături. Se remarcă mai ales caracterul lor vag, neprecis, general. 6. Textul predominant verbal face ca epitetul şi comparaţia să fie rare. Sunt prezente, însă, figuri stilistice (19) ca anafora: vreme trece, vreme vine//Ce e rău şi ce e bine// Nu spera şi nu ai teamă// De te-ating, să feri în lături/ De hulesc, să taci din gură; chiasmul: toate-s vechi şi nouă toate, îmbinat aici cu elipsa; epapafora: Multe trec pe dinainte / în auz ne sună multe; asindetul corpbinat cu anafora: Alte măşti, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă. Se remarcă, de altfel, o structură binară a textului bazată pe opoziţii. (20) Textul este dominat de cuvintele mono şi bisilabice. 7. Conţinutul de idei este per­fect susţinut de învelişul sonor, de savantă îmbinare a sunetelor. (21) Ne limităm aici doar la câteva exemple. Strofa I, care conţine esenţa poemului, abundă în consoane oclusive, urmate aproape la egalitate de consoanele lichide, nazale şi fricative. Cele mai multe vocale sunt cele medii, iar celelalte, deschise şi închise, se găsesc din nou în echilibru. Efecte sonore necesare se obţin din îmbinările de oclusive şi fricative, sau fricative şi lichide. Vocala a (14 în strofa I) insistă adesea asupra ideii de stabilitate, iar vocala u (6) introduce o notă nostalgică, melancolică. Numărul mare de e (33), care este o vocală în general puţin expresivă, la care se adaugă vocala ă (7) cu mici posibilităţi stilistice, scot în evidenţă mai mult nuanţele aduse de celelalte vocale. Scurgerea timpului, marcată pru­mul vers, se realizează prin combinaţii de fricative cu lichide şi nazale cu vocale medii. Nemişcarea pronunţată în versul al doilea se realizează, în opoziţie cu primul vers, prin oclusive, semivocale şi un echilibru între vocalele medii şi celelalte vocale. 8. Structura logică a textului (22), bazată pe propoziţii şi structuri bimembre, ne descoperă simetriile acestuia. Strofa I este formată din unităţi binare aşezate simetric faţă de un conector în patru expresii logice. Expresiile 2 şi 3 sunt simetrice una faţă de cealaltă, bazate pe o implicaţie de la dreapta spre stânga şi una de la stânga spre dreapta, implicaţia pornind totdeauna de la propoziţia imperativă. Intrarea imperativului în structura logică a textului măreşte mult resursele sale stilistice. (23) Următoarele 5 strofe sunt grupate de asemenea simetric, câte două strofe formate din câte două expresii grupate în jurul unei expresii ample. Exact la mijlocul poemului (după strofa 5) se înregistrează o relaţie interpropoziţională (24), adică o relaţie situată la nivelul textului şi care serveşte la mărirea coeziunii lui. Apoi, spre final se înregistrează un crescendo dat de sporirea numărului de expresii (3,3,4) şi de aglomerarea implicaţiilor logice. Ultima strofă este simetrică faţă de prima, dând o imag­ine răsturnată a acesteia. Simetria,care apare şi în alte tipuri de texte (cum ar fi cele folclorice) (25) a fost apreciată de profesorul Solomon Marcus în felul următor: “Fără simetrie, universul ar fi prea dezordonat pentru a putea permite dezvoltarea unei organizări superioare şi prea complicat pentru a putea fi înţeles” (26). Se poate trage cel puţin o concluzie: aceea a elaborării atente şi conştiente a textului. 9. Analiza de mai sus scoate în evidenţă modul în care limba cu posibilităţile ei susţine bogăţia de idei precum şi tonalitatea sceptico-satirică a textului, sintetizând caracteristicile poemului şi scoţând în evidenţă, în acelaşi timp, valenţele analizei lingvistice. Elena Dragoş sublinia: “Recunoaştem aici o constantă a poeziei eminesciene: vizionarismul prin reflecţie conştientizată, care duce la aserţiuni de ordin gnomic, ca cea din Glossă: “Vreme trece, vreme vine”, unde fantezia e sublimată, dar semnificaţia e cu atât mai profundă prin nedeterminarea substantivului”. (27).‘Analiza atrage atenţia asupra încărcăturii stilistice existente la toate nivelele limbii, în deplină concordanţă cu volumul de sensuri şi semnificaţii care se degajă din fiecare vers, aproape din fiecare cuvânt. (continuare în pag. 4) Dan MÂRZA ASTRA DEJEANA

Next