Ateneu, 1983 (Anul 20, nr. 1-12)

1983-10-01 / nr. 10

„REALIZAREA UNITĂŢII ÎN 1918 TREBUIE ÎNŢELEASĂ ÎN CONTEXTUL ÎNTREGII DEZVOLTĂRI A POPORULUI ROMÂN, A CĂRUI ISTORIE ÎNCEPE CU MII DE ANI ÎN URMĂ“. NICOLAE CEAUŞESCU UNIREA 1918-1983 Sărbătoarea unirii tuturor românilor (Continuare din pag. 1) miile de ţărani transilvăneni au cerut în mod unanim unirea cu Ţara Românească („Noi vrem să ne unim cu Ţara““), singura lor ţară consi­derată ca „patrie mamă“ fiind Ţara Românească. Opoziţia marilor imperii vecine — Turcia, Aus­tria, Rusia —, a împiedicat atunci realizarea u­­nirii tuturor românilor, unirea putîndu-se face la 1859 — sprijinită de masele populare — nu­mai între Moldova şi Ţara Românească, care, unite, au primit numele de România (1862). La 9 mai 1877, în contextul războiului ruso­­turc, România s-a proclamat independentă, in­dependenţa ei fiind cucerită apoi cu armele prin participarea eroică la războiul împotriva im­periului otoman, în iulie 1878, independența României a fost recunoscută prin congresul de la Berlin de toate marile puteri ale Europei, sta­tul român ocupîndu-și astfel locul meritat prin­tre statele lumii. La războiul României împotriva Turciei n-au participat însă numai românii din vechile prin­cipate Moldova şi Ţara Românească, ci totodată, prin numeroşi voluntari şi contribuţii băneşti, şi cei din Transilvania şi Bucovina, care se găseau sub jugul austro-ungar, războiul fiind consi­derat un război al tuturor românilor. După războiul de independenţă, principalul obiectiv politic al românilor a devenit desă­­vîrşirea unirii lor, Transilvania, Banatul, Cri­­şana, Maramureşul Bucovina , manifestîndu-şi în toate împrejurările dorinţa de unire cu pa­tria mamă. Deviza care avea să conducă de acum înainte viaţa politică şi culturală a Românilor subju­gaţi era aceasta : Soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare ! Dealtfel, toate instituţiile moderne ale Româ­niei — Academia Română, Universităţile de la Iaşi şi Bucureşti precum şi toate societăţile cul­turale — au fost alcătuite pe baza principiului unităţii naţionale, avînd membri, profesori şi studenţi din toate provinciile. Un puternic impuls a primit această acţiune în anul 1891, prin în­fiinţarea la Bucureşti a Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, noua societate sprijinind din răsputeri instituţiile culturale, pe­­riodicile, precum şi luptele politice ale românilor asupriţi. La începutul veacului al XX-lea, dure­rile românilor din Transilvania au fost expri­mate de marele poet Octavian Goga prin nu­meroase poezii ca : Noi, Oltul, Plugarii, De la noi şi altele. Aşteptările românilor din Bucovina au primit glas prin poeziile poetului G. Rotică sau în timpul primului război mondial. România s-a aliat cu Puterile Antantei (Franţa, Marea Britanie, Italia, Rusia) care i-au recunoscut drep­turile legitime asupra provinciilor româneşti din Austro-Ungaria. La 15/28 august 1916, România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei şi apoi a Germaniei. în 1917, armatele române au purtat lupte în­verşunate cu armatele acestor puteri, la care s-au adăugat şi trupele Turciei şi Bulgariei, iz­butind să le oprească — sub deviza „Pe aici nu se trece“ — în marile lupte de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz. După declanşarea Marii Revoluţii Socialiste din Rusia, în condiţiile încheierii Războiului (1918), românii din provinciile asuprite au scu­turat lanţurile robiei şi, rînd pe rînd, s-au unit cu statul român : Bucovina la 28 noiembrie 1918, Transilvania 1 decembrie 1918. Unirea s-a făcut fără nici o presiune din partea nimănui, ea reprezentînd voinţa milioane­lor de români care de veacuri îşi doreau o viaţă politică comună şi independentă. La marea adunare de la Alba-Iulia, care a votat unirea Transilvaniei, au participat români şi din alte provincii, actul de la Alba-Iulia reprezentînd desăvîrşirea unităţii naţionale a în­tregului popor român. Adunarea a fost prezidată de marele patriot Gheorghe Pop de Băseşti, iar discursul, prin care s-a propus şi proclamat Unirea, a fost rostit de către profesorul şi oratorul Vasile Gol­­diş de la Arad : „Libertatea acestei naţiuni, — a afirmat Vasile Goldiş — însemnează unirea ei cu Ţara Românească“. Momentul, unic prin strălucirea lui, a fost cîntat de numeroşi poeţi de pe ambele laturi ale Carpaţilo­r, una din cele mai semnificative strofe aparţinînd poetului ardelean Petre Dulfu : La un loc tot neamu-i strîns într-o mare Românie, Veacuri lungi de jale-am plîns, Plîngem azi de bucurie. Hotărîrile marii adunări nu s-au referit nu­mai la unirea naţională, ci totodată şi la progre­sul social, politic, economic al tuturor locuito­rilor ţării. Prin moţiunea adunării s-a preco­nizat astfel deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, votul universal, li­bertatea presei şi a întrunirilor, libera propa­gandă a tuturor gîndurilor omeneşti, o reformă agrară radicală, drepturi pentru muncitorime, regim democratic în toate domeniile vieţii pu­blice. Vorbind despre marele act de la Alba-Iulia, preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, declara cu prilejul aniver­sării din 1968, că aceasta reprezintă „încununa­rea aspiraţiilor de veacuri ale poporului nostru pentru eliberarea naţională, rezultat al luptei duse de cele mai înaintate forţe social-poli­­tice ale vremii — în cadrul cărora rolul hotă­­rîtor l-au avut masele populare — unirea din 1918 a reprezentat o adevărată piatră de hotar în dezvoltarea României moderne... Unirea Tran­silvaniei cu România — a declarat în continu­are președintele Ceaușescu — nu a fost actul cîtorva persoane sau grupuri izolate, ci opera întregului popor, a întregii noastre naţiuni. Iată de ce nimeni în afară de popor nu poate pre­tinde că a înfăptuit unirea. Analiza, desfăşurării evenimentelor, demonstrează elocvent că for­marea statului naţional unitar român nu este rezultatul unor înţelegeri încheiate la masa tra­tativelor, ci rodul luptei întregului popor, în­sufleţit de năzuinţa seculară a unităţii, de hotă­­rîrea de a împlini visul pentru care au luptat şi s-au jertifit atîtea generaţii“. La 4 iunie 1920, prin tratatul de la Trianon, prin care s-a încheiat pacea între România şi Ungaria, marile puteri ale lumii, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, au re­cunoscut unirea votată la Alba-Iulia, frontie­rele de la Trianon fiind recunoscute şi p­rin tratatul de pace de la Paris din 1947, prin care s-a pus capăt celui de-al doilea război mondial, noul tratat, pe lîngă unele din puterile de m­ai sus, fiind acum semnat şi de U.R.S.S. O dată cu alipirea la Patria mamă, Transil­vania, scăpată de jugul servituţii străine, a in­trat — şi odată cu ea întreaga ţară —■ într-o perioadă de mare avînt creator în toate dome­niile, energiile poporului român, încătuşate timp de secole, izbutind să se concretizeze într-o vas­tă operă social-culturală. Nu toate hotărîrile de la Alba-Iulia au fost aplicate însă în spiritul democratic voit de par­ticipanţii la istorica adunare. Unele dintre ele, şi îndeosebi cele referitoare la revendicările clasei muncitoare, aveau să-şi primească re­zolvarea completă abia sub regimul socialist, instaurat în urma evenimentelor de la 23 Au­gust 1944, care au asigurat tuturor fiilor patriei — în întreaga ţară — drepturi egale în toate domeniile. Oraşele şi satele României au cunos­cut în această perioadă o transformare radi­cală, s-a colectivizat şi mecanizat agricultura, s-a înmulţit în mod considerabil numărul între­prinderilor industriale — dezvoltarea industri­ală a României constituind o adevărată revolu­ţie­­, al şcolil­or de toate gradele, al muzeelor şi al instituţiilor cultural-artistice pentru toate naţionalităţile, s-au valorificat pe o scară ne­bănuită toate resursele materiale şi spirituale ale întregului popor român. Numărul populaţiei României se ridică astăzi la peste 22 milioane locuitori. . Aniversarea celor 65 de ani de la Unirea Tran­silvaniei cu România — Unire puternic conso­lidată de regimul socialist — coincide astfel cu un moment de apogeu al dezvoltării sale so­ciale, economice, politice şi culturale, şi toto­dată al luptei pentru pace. Vasile NETEA Marele eveniment şi naţionalităţile conlocuitoare Făurirea statului naţional unitar român, în urmă cu 65 de ani, la 1 decembrie 1918, memo­rabilă dată a istoriei noastre, a constituit în­făptuirea firească a năzuinţelor seculare de uni­tate şi independenţă ale întregului popor, îm­plinirea unei necesităţi a însăşi dezvoltării sale istorice. Pe pămîntul României , trăiesc împreună de veacuri, români, maghiari, germani, evrei, sîrbi şi alte naţionalităţi, participînd laolaltă la luptele sociale şi naţionale desfăşurate pe aceste meleaguri. Unirea Munteniei şi a Moldovei la 1859 a stîrnit un ecou deosebit în Transilvania. Pe lîngă români, elementele cele mai progresiste din rândurile saşilor şi ungurilor au împărţit entuziasmul pentru unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Astfel „Kronstädter Zeitung“ scria : „Ziua de 24 ianuarie este ziua de eliberare a României, este o zi memorabilă a poporului român. Prin alegerea unanimă a tuturor deputaţilor din Moldova şi Ţara Româ­nească s-a realizat Unirea în persoana lui Ale­xandru I. Cuza. Puţine popoare au realizat o operă patriotică atît de măreaţă.“ Atunci cînd în anul 1894, la Cluj, s-a dezbătut procesul „Memorandum-ului“, care reprezenta „nu procesul unor persoane, ci procesul inten­tat naţiunii române“, împotriva acestui act ar­bitrar s-au solidarizat laolaltă cu ziarele şi re­vistele româneşti şi presa germană din Sibiu, Braşov şi alte centre. După apariţia proletariatului pe arena poli­tică a ţării, tradiţia îndelungată de luptă co­mună a poporului român se leagă tot mai strîns de cea a clasei muncitoare pentru eliberare socială şi naţională. Izbucnirea primului război mondial a însem­nat creşterea considerabilă a temerilor în le­gătură cu viitorul ţării, cu însăşi existenţa in­dependentă a naţiunii române. Pentru românii din provinciile subjugate, declanşarea conflictu­lui a însemnat începutul unor ani de grele în­cercări. Mişcarea socialistă, clasa muncitoare din România nu au identificat caracterul imperia­list al războiului, purtat de marile puteri cu dreptul istoric­­al poporului român de a-şi îm­plini idealul naţional. „Cu toate că primul război mondial a avut un caracter imperialist, poporul român — subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu — nu a participat la acest război, călăuzit de intenţii de cotropire şi anexiune teritorială... Numeroşi cetăţeni atît din România de atunci cît şi din Transilvania şi Bucovina, aflate sub stăpânirea Imperiului habsburgic, s-au înrolat voluntar, cerînd să li se dea posibilitatea de a lupta pentru cauza întregii ţări“. Anii 1917—1918 au marcat victorii istorice ale ideilor de libertate şi independenţă în întreaga Europă. Ultimele imperii de pe bâtrînul conti­nent au dispărut, iar în locul lor au apărut state noi, care şi-au afirmat cu tărie dreptul lor la o­ viaţă liberă şi independentă. La sfîrşitul primului război mondial, ca rezul­tat al unui întreg proces de evoluţie social-po­­litică, al luptei necurmate pentru unitate şi in­dependenţă naţională a poporului român, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 de­cembrie 1918 a consfinţit unirea pentru tot­deauna a Transilvaniei cu România, exprimînd în faţa lumii năzuinţa şi conştiinţa de unitate a poporului nostru. Prin sutele de mii de sem­nături aşternute pe adeziuni şi prin aprobarea hotărîrii de către cei peste 100.000 de reprezen­tanţi ai populaţiei române din Transilvania, se încheia la 1 decembrie procesul de făurire a statului naţional unitar român. Adunarea de la Alba Iulia a avut un răsunet cu atît mai larg, în sinul populaţiei maghiare, germane şi sîrbe din Transilvania, cu cît în Declaraţia elaborată la 1 decembrie 1918, se precizau ca principii fundamentale o serie de prevederi înaintate, printre care deplina liber­tate pentru toate naţionalităţile conlocuitoare, ceea ce a constituit un puternic imbold în lupta maselor populare fără deosebire de naţionalitate pentru făurirea şi consolidarea statului român unitar. Ziarul german „Schäsburger Zeitung“ se alătura entuziasmului general scriind : „Mîine se vor aduna la Alba Iulia zeci de mii de ro­­mîni, reprezentanţi ai tuturor ţinuturilor locu­ite de români. Reşedinţa principelui Transilva­niei va fi martorul unei deşteptări emoţionante a unui popor viguros, trezit de ideea libertăţii“. Adunarea lărgită, convocată de Consiliul naţio­nal săsesc de la Mediaş, la 8 ianuarie 1919, animată de aceleaşi sentimente de solidaritate pentru poporul român, „se pronunţă, conform principiului de autodeterminare pentru Unirea Transilvaniei cu România“. La 10 august 1919, adunarea populaţiei şvabe a votat la Timi­şoara o rezoluţie adresată Consiliului dirigent, care susţinea, de asemenea, unirea Transilva­nie, inclusiv a Banatului cu România, întregirea României a deschis epoca unor a­­dînei prefaceri în structura societăţii româneşti, a accelerat progresul economico-socal al ţării. Opera săvîrşită în memorabilul an 1918 a re­prezentat actul de voinţă al unei naţiuni care, secole de-a rîndul, a suferit de pe urma politicii marilor imperii şi care, cu toate vicisitudinile vremurilor, şi-a păstrat neştirbit idealul de în­tregire a patrie în hotarele ei istorice. Proletariatul român şi-a exprimat limpede poziţia sa faţă actul unirii, imediat după în­făptuirea măreţului deziderat naţional, în edi­torialul „Unirea“ al ziarului „Socialismul“, con­sacrat hotărîrii istorice de la Alba Iulia, socia­liştii din vechea Românie salutau cu entuziasm măreaţa realizare a poporului nostru. „în ziua de 1 decembrie Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a proclamat unirea cu România. Prin rezoluţia adoptată de adunarea naţională se proclamă ca principiu fundamental al noului stat român deplina libertate pentru toate po­poarele conlocuitoare“ (subl. în text). în acest context, capătă o valoare simbolică declaraţia făcută de Leon Ghaller, referitor la rolul proletariatului român în noile condiţii is­torice : „Sînteţi singura clasă care poartă azi pe umerii săi şi-n avîntul său toată munca şi răspunderea operei constructive a României mari şi fericite de mîine“. („Socialismul“, an. XX, nr. 117 din 23 iunie 1919). Luptînd pentru realizarea unirii, lu toate căile şi cu toate mijloacele pe care timpul le indica, generaţiile care au constituit România modernă au avut sentimentul, confirmat de is­torie, că actul înfăptuit reprezenta condiţia pri­mordială a existenţei naţionale. L­ EŞANU SCRISORI CĂTRE REDACTORUL ŞEF­­La Liberale Netto In septembrie 1981 la centenarul Bacovia „Ateneu” publica, între altele, răspunsul lui Liberale Net­to, italienist, colaborator, prin a­­nii 1925—1926 şi la un moment dat codirector la „Ateneul cultural” al lui Grigore Tabacaru şi Bacovia, la un chestionar propus de Cons­tantin Călin . „I-am adresat lui Liberale Netto un set de între­bări despre climatul intelectual băcăuan interbelic, despre reali­tatea unui „secret” al Vieţii po­etului (Bacovia), pe care mi-l re­velaseră alte surse”. Am­ fost elevul lui Liberale Net­to la Şcoala superioară de comerţ din Bacău şi-i păstrez recunoş­tinţă şi afecţiune ; mai înainte de a vorbi de un dezacord faţă de o mărturie a lui Liberale Net­to, trebuie să-mi exprim recunoş­tinţa şi afecţiunea. Şcolile zise comerciale sau de comerţ erau şcoli de contabili, nu de comercianţi. Contabili de industrie, de comerţ, de finanţe sau în aparatul de stat. Literatura desigur nu era interzisă în şco­lile comerciale, la studiul limbi­lor, dar precumpăneau corespon­denţa comercială etc., iar la lim­ba română, dacă profesorul era zelos, cum s-a întîmplat la noi, punea accentul pe gramatică, asta în cursul superior. Nu era pro­fesorul pedant ; erau elevii ne­ştiutori de gramatică. Şcoală nouă, la Bacău, neavînd „tradiţie“, ve­neau, la „comerţul superior“ ab­solvenţii de gimnaziu — patru clase de liceu — mai puţin do­taţi şi absolvenţi ai şcolilor e­­lementare de comerţ (trei clase), ştiutori de contabilitate, dar cu pregătirea generală mai slabă. A­­ceasta fiind componenţa claselor, limbii române ca obiect de studiu i se da toată atenţia, dar­ tre­buie să spun, despre Eminescu, Creangă, Caragiale, am aflat foar­te puţin în anii de şcoală... Şi ne-a venit, în 1929, la itali­ană, un profesor care ne vorbea asiduu de Dante, Petrarca, Boc­­cacio. Abia întors de la studii, din Italia, a avut parte Liberale Netto şi de elevi ca noi , viitori contabili. Nu e şi contabilitatea o creaţie a geniului italian ?... Chiar a apărut, la „Junimea“, nu de mult, în traducere româneas­că, manualul clasic de Contabili­tate al lui Luca Paciolo, cu pa­gini de frumoasă proză narati­vă , cum narativ, seducător (via­ţa cambinei, a scumptului, a do­­bînzilor) era şi Gheorghe Mano­­lescu, profesorul m­eu de Conta­bilitate de la „comerţul elemen­tar“. Liberale Netto ne-a tratat de la început ca pe o clasă de „teoretic”. (Nu cred că G. Că­­linescu, profesor la liceul comer­cial Kreţulescu din Bucureşti, a procedat­­ altfel). Ca literat, a­­veam să aflu mai tîrziu. Netto a debutat în 1919 la „Viaţa nouă“ a lui Ovid Densuşianu. A publicat şi în Ateneul literar, Orizonturi nod etc., poeme în proză de ţinută atică. Şi studii, ca italienist. Bol­nav, acum, vîrsta nu iartă, l-am vizitat, are lucrări care aşteaptă să fie editate, între altele un vo­lum de proză memorialistică pe care Edgar Papu, intr-un refe­rat, îl relevă ca fiind de o fac­tură deosebită : italian după tată, mama — fiică de răzeş — mol­doveancă, proza, sadoveniană, se resimte şi de dubla influenţă. Dar să ne întoarcem la profesorul meu de acum mai bine de cincizeci de ani . Liberale Netto nu era intim cu elevii. Nu se voia cu dinadinsul „popular“. Păstra distanţa cate­drei. Şi vocea impunea, barito­­nală: înfruntam noi distanţa şi o biruiam ? o biruia profesorul ; îl simţeam noi apropiat, pentru că punea pasiune, se dăruia, îl iu­beau şi elevii mai puţin intere­saţi de Rinascimento şi de Sogno di fericită a lui Dante pe care îl ştiau toţi ca pe „Tatăl nostru”, aşa ni l-a inculcat profesorul, îl şi parodiau (sonetul), se puneau ei în vascel, cu Mona Vanna, cu Mona Laggia... Atîta ne-a vorbit Liberale Netto de Florenţa lui Dante că-l vedeam pe profesorul nostru, cu profilul roman, aureo­lat de părul bogat, în cîrlionţi amplu spiralaţi, ca pe un floren­tin venit la noi, din vremuri. Cine l-a cunoscut atunci va măr­turisi odată cu mine că nu fac fraze. Vorbesc de prezenţa fi­zică şi spirituală a profesorului , de ora noastră de italiană. într-o zi, în anul II, ne-a adus La gior­­nata d’oro, o crestomaţie, din care aveam să citim, în două exerciţii şcolare, pagini avînt­ate despre Ga­ribaldi, despre expediţiile geno­­vezului Cristoforo Colombo şi multe altele. Mulţi ani am păs­trat „Ziua de aur“ şi m-am „exer­sat“ pot spune, omagial, rostogo­lind vocalele care în rostirea de neuitat a profesorului îmi bucu­raseră auzul. Il rumore e il rim­­bombo... La acordul aproape ide­al — ideală ne-ar fi fost iubirea cea mare, pură, I promessi sposi. Logodnicii lui Manzoni, dar şi aici : şarjă, băşcălie ! — vine a­­cum şi dezacordul cu profesorul meu de italiană , în liceu, spune Liberale Netto în Ateneu, septembrie 1981, răs­­punzînd lui Constantin Călin, am avut un prieten care era cu două clase înaintea mea (...) a crescut în casa preotului (Savel) Suţescu (...). După sfîrşitul războiului, în anii studenţiei, mi-a mărturisit că era fiul lui Bacovia (.. ) în m­ai 1978, cînd am vorbit în Luceafărul despre „o perioadă din viaţa poetului mai puţin cunos­cută sau fals cunoscută, fabu­loasa lui tinereţe“, referirea era şi la acest episod, cu fiul, dar în versiunea cunoscută de mine . I s-a pus pe seamă un fiu . Mărturia mea nu are cum să fie strict­ documentară. Redau un adevăr aşa cum l-am primit, din svon public, fiind vorba mai a­­les de „publicul“ acela restrîns şi specific, colegii mei de la „comerţ“, buchet în care strălucea floarea mahalalelor, cu rara ver­satilitate în cunoaşterea vieţii din afara şcolii a profesorilor, care pe unde bea sau la cine înoptea­­ză etc. Bacovia cică ar fi avut un fiu. Da’ de unde ? Nu era al lui. (Bacovia, e ştiut, a fost pro­fesor de caligrafie la şcolile co­merciale). I-au scos aşa faimă. Şi mă opresc aici, voi reda altă dată împrejurările, ambianţa, spun doar că e vorba de anii 1925—29 sau 30 şi că nu e de pus în dis­cuţie m­ărturia lui Liberale Netto către Constantin Călin : prietenul i-a spus că e fiul lui Bacovia. Indiscutabil. Punem în discuţie afirmaţia prietenului ! Liberale Netto, de faţă cu întîmpinarea mea, n-a exclus eventualitatea ca prietenul lui să fi deţinut un ne­adevăr sau să se fi lăudat, vele­itar, după război, cînd Bacovia începuse a fi un nume în lumea literelor. Marcel MARCI­AN , precizare Revista „Vatra“ din Tîrgu Mu­reş, publica, în numărul 3 din 20 Martie 1981 pe prima ei copertă, o fotografie reprezentînd o uni­tate de husari maghiari datată 16 Iulie 1916 iar în paginile 18-19 consemna declaraţia-mărturie a numitului Szabó Mihály, referi­toare la raporturile sale cu E­­mil Rebreanu, al cărui subaltern aserta că ar fi fost pe frontul rusesc iar mai apoi la Ghim­eş, unde ofiţerul condamnat la pe­deapsa capitală şi-a găsit odihna veşnică, întrucît atît fotografia cît şi „mărturia” nu reprezintă docu­mente autentice m-am­ adresat redactorului-şef al revistei, ofe­­rndu-mă a-i pune la dispoziţie documentaţia veritabilă. Dar cum nu a onorat cu vreun răspuns scrisoarea mea datata 31 Mai 1982, mă consider îndreptăţit să pro­movez adevărul şi a informa e­­xact publicul, în cauză fiind nu doar personajul literar Apostol Bo­­loga, ci un martir al idealului nostru naţional, executat prin ştreang la 14 Mai 1917 în pasul Ghimeş-Palanca, însuşi fratele au­torului „Pădurii spînzuraţilor”, E­­mil Rebreanu. Desfăşor probele în cauză : 1) Insul din imaginea fotogra­fică reprodusă nu are nimic din fizionomia şi uniformă lui Emil Rebreanu, decit cel mult capela fără cozoroc. 2) în 16 iulie 1916 cînd s-a e­­fectuat* fotografia respectivă, Emil Rebreanu se afla la Năsăud, so­sit în primul său concediu după a­­proape doi ani chinuiţi pe fron­turile rusesc şi italian (Cf. vol. 5 Opere de L. Rebreanu, pag. 534-551, 1972) 3) Emil Rebreanu, mobilizat ca simplu ostaş în August 1914 a fost promovat sublocotenent rezervist de artilerie la 1 Mai 1916 pe fron­tul de la Doberdo, din Italia. 4) Emil Rebreanu nu a fost nici­odată învățător, ci a ocupat mă­runte servicii ocazionale în admi­nistraţia comunală spre a-şi pu­tea continua studiile liceale în­trerupte după eliminarea sa din şcoala maghiară din Bistriţa pe motive naţionale. 5) După trecerea examenului de maturitate la liceul din Năsăud în 1913 s-a înscris student fără frecvenţă la facultatea de drem a universităţii Cluj, continuîn studieze chiar şi în pubuitul tu­nurilor. 6) în nici una din scrisorile ră­mase de la Emil Rebreanu din anii războiului, nu este menţio­nată localitatea Kozyka indicată de declarant ca loc al efectua fotografiei reproduse de revista „Vatra”. 7) Probabil că declarantul con­fundă academia militară „Ludo­­vica“ absolvită de Liviu Rebreanu, cu vreo şcoală pregătitoare de ofiţeri husari pe care însă Emil Rebreanu nu avea cum s-o ur­meze, el fiind artilerist. 8) Cît despre relaţiile sentimen­tale ale lui Emil Rebreanu la Ghi­­meş, cu o ţărăncuţă secuiancă, acestea sunt preluate direct din paginile romanului creat de Liviu Rebreanu precum personajele ca­re îi populează cartea. László Ilona, alias Ilona Vidor, era căsătorită din 13 februarie 1914 cu consăteanul ei Gheorghe Biliboc, care după război a di­vorţat de dînsa. (Certif. căsăt nr. 15/1914). Unica fiică a groparului era plăsmuită de scriitor, în realita­te gospodarul László Gergely avea cinci fete şi un băiat şi în nici o împrejurare nu a fost pus în postura de gropar. Dealtminteri în nici unul din ră­vaşele sale, Emil Rebreanu nu po­meneşte măcar numele vreunei zone în intervalul de timp Oc­tombrie 1916—Mai 1917 cît a stat în Ghimeş. Dimpotrivă, în scri­sori repeta de m­ai multe ori cît de urît îi era în Ghimeş, iar pen­tru a nu se plictisi, îşi constru­ise o popicărie. 9) Nici măcar existenţa vreunui „răvăşel“ dintre cele menţionate de romancier în exegeza asupra genezei operei, nu s-a ivit nică­ieri, nici în arhiva lui Liviu Re­breanu nici în alte locuri. 10) După 50 de ani de la tra­gicul sfîrşit al lui Emil Rebreanu, femeia care se erija un prototip al personajului literar, avea tu­peul să declare că fusese intr-a­devăr logodită, nu cu Apostol Bo­loga, cum citise, ci cu însuşi E­­mil Rebreanu, căruia fratele i-a dedicat cartea. Spre stupoarea cunoscătorilor a­­devărului, s-au găsit cîţiva con­deieri care pentru a deveni „in­teresanţi“, s-au pretat la proli­ferarea aserţiunilor unei semianal­fabete fără să discearnă ficţiunea opusă realităţii faptice. 11) De asemenea intriga în care era implicat personajul Varga, lo­cotenent de husari, este pură cre­aţie literară. Dar confuziile abundă, unii ci­titori suprapunînd ficţiunea rea­lităţii, fenomen apărut şi la pu­blicarea romanului „Ion“, fiecare locuitor din Prislop prezentîndu-se prototip al vreunui personaj li­terar, ba chiar şi inspiratori şi sfătuitori ai prozatorului în ela­borarea operei. 12) Trebuie să menţionez cu mîh­­nire faptul că declaraţia lui Szabó Mihály ar fi fost transmisă şi prin mijlocirea televiziunii, difor­­m­îndu-se astfel adevărul despn Emil Rebreanu pe o scară larg? Cum toamna aceasta se împli­nesc şase decenii, de la apariţia „Pădurii spînzuraţilor” şi un an mai mult de la înălţarea monu­mentului întru pomenirea marti­rului Emil Rebreanu sacrificat pe altarul idealului de unitate naţio­nală, risipirea insinuărilor, diver­siunilor şi denaturărilor s-ar pu­tea preschimba intr-un veritabil omagiu adus ambilor fraţi Re­breanu, unul afirmat în literatură, celălalt în istorie, spre pildă de corectitudine în prezent și în vii­tor. Tiberiu REBREANU ATENEU PAGINA 3

Next