Ateneu, 1983 (Anul 20, nr. 1-12)
1983-10-01 / nr. 10
„REALIZAREA UNITĂŢII ÎN 1918 TREBUIE ÎNŢELEASĂ ÎN CONTEXTUL ÎNTREGII DEZVOLTĂRI A POPORULUI ROMÂN, A CĂRUI ISTORIE ÎNCEPE CU MII DE ANI ÎN URMĂ“. NICOLAE CEAUŞESCU UNIREA 1918-1983 Sărbătoarea unirii tuturor românilor (Continuare din pag. 1) miile de ţărani transilvăneni au cerut în mod unanim unirea cu Ţara Românească („Noi vrem să ne unim cu Ţara““), singura lor ţară considerată ca „patrie mamă“ fiind Ţara Românească. Opoziţia marilor imperii vecine — Turcia, Austria, Rusia —, a împiedicat atunci realizarea unirii tuturor românilor, unirea putîndu-se face la 1859 — sprijinită de masele populare — numai între Moldova şi Ţara Românească, care, unite, au primit numele de România (1862). La 9 mai 1877, în contextul războiului rusoturc, România s-a proclamat independentă, independenţa ei fiind cucerită apoi cu armele prin participarea eroică la războiul împotriva imperiului otoman, în iulie 1878, independența României a fost recunoscută prin congresul de la Berlin de toate marile puteri ale Europei, statul român ocupîndu-și astfel locul meritat printre statele lumii. La războiul României împotriva Turciei n-au participat însă numai românii din vechile principate Moldova şi Ţara Românească, ci totodată, prin numeroşi voluntari şi contribuţii băneşti, şi cei din Transilvania şi Bucovina, care se găseau sub jugul austro-ungar, războiul fiind considerat un război al tuturor românilor. După războiul de independenţă, principalul obiectiv politic al românilor a devenit desăvîrşirea unirii lor, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul Bucovina , manifestîndu-şi în toate împrejurările dorinţa de unire cu patria mamă. Deviza care avea să conducă de acum înainte viaţa politică şi culturală a Românilor subjugaţi era aceasta : Soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare ! Dealtfel, toate instituţiile moderne ale României — Academia Română, Universităţile de la Iaşi şi Bucureşti precum şi toate societăţile culturale — au fost alcătuite pe baza principiului unităţii naţionale, avînd membri, profesori şi studenţi din toate provinciile. Un puternic impuls a primit această acţiune în anul 1891, prin înfiinţarea la Bucureşti a Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, noua societate sprijinind din răsputeri instituţiile culturale, periodicile, precum şi luptele politice ale românilor asupriţi. La începutul veacului al XX-lea, durerile românilor din Transilvania au fost exprimate de marele poet Octavian Goga prin numeroase poezii ca : Noi, Oltul, Plugarii, De la noi şi altele. Aşteptările românilor din Bucovina au primit glas prin poeziile poetului G. Rotică sau în timpul primului război mondial. România s-a aliat cu Puterile Antantei (Franţa, Marea Britanie, Italia, Rusia) care i-au recunoscut drepturile legitime asupra provinciilor româneşti din Austro-Ungaria. La 15/28 august 1916, România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei şi apoi a Germaniei. în 1917, armatele române au purtat lupte înverşunate cu armatele acestor puteri, la care s-au adăugat şi trupele Turciei şi Bulgariei, izbutind să le oprească — sub deviza „Pe aici nu se trece“ — în marile lupte de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz. După declanşarea Marii Revoluţii Socialiste din Rusia, în condiţiile încheierii Războiului (1918), românii din provinciile asuprite au scuturat lanţurile robiei şi, rînd pe rînd, s-au unit cu statul român : Bucovina la 28 noiembrie 1918, Transilvania 1 decembrie 1918. Unirea s-a făcut fără nici o presiune din partea nimănui, ea reprezentînd voinţa milioanelor de români care de veacuri îşi doreau o viaţă politică comună şi independentă. La marea adunare de la Alba-Iulia, care a votat unirea Transilvaniei, au participat români şi din alte provincii, actul de la Alba-Iulia reprezentînd desăvîrşirea unităţii naţionale a întregului popor român. Adunarea a fost prezidată de marele patriot Gheorghe Pop de Băseşti, iar discursul, prin care s-a propus şi proclamat Unirea, a fost rostit de către profesorul şi oratorul Vasile Goldiş de la Arad : „Libertatea acestei naţiuni, — a afirmat Vasile Goldiş — însemnează unirea ei cu Ţara Românească“. Momentul, unic prin strălucirea lui, a fost cîntat de numeroşi poeţi de pe ambele laturi ale Carpaţilor, una din cele mai semnificative strofe aparţinînd poetului ardelean Petre Dulfu : La un loc tot neamu-i strîns într-o mare Românie, Veacuri lungi de jale-am plîns, Plîngem azi de bucurie. Hotărîrile marii adunări nu s-au referit numai la unirea naţională, ci totodată şi la progresul social, politic, economic al tuturor locuitorilor ţării. Prin moţiunea adunării s-a preconizat astfel deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, votul universal, libertatea presei şi a întrunirilor, libera propagandă a tuturor gîndurilor omeneşti, o reformă agrară radicală, drepturi pentru muncitorime, regim democratic în toate domeniile vieţii publice. Vorbind despre marele act de la Alba-Iulia, preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, declara cu prilejul aniversării din 1968, că aceasta reprezintă „încununarea aspiraţiilor de veacuri ale poporului nostru pentru eliberarea naţională, rezultat al luptei duse de cele mai înaintate forţe social-politice ale vremii — în cadrul cărora rolul hotărîtor l-au avut masele populare — unirea din 1918 a reprezentat o adevărată piatră de hotar în dezvoltarea României moderne... Unirea Transilvaniei cu România — a declarat în continuare președintele Ceaușescu — nu a fost actul cîtorva persoane sau grupuri izolate, ci opera întregului popor, a întregii noastre naţiuni. Iată de ce nimeni în afară de popor nu poate pretinde că a înfăptuit unirea. Analiza, desfăşurării evenimentelor, demonstrează elocvent că formarea statului naţional unitar român nu este rezultatul unor înţelegeri încheiate la masa tratativelor, ci rodul luptei întregului popor, însufleţit de năzuinţa seculară a unităţii, de hotărîrea de a împlini visul pentru care au luptat şi s-au jertifit atîtea generaţii“. La 4 iunie 1920, prin tratatul de la Trianon, prin care s-a încheiat pacea între România şi Ungaria, marile puteri ale lumii, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, au recunoscut unirea votată la Alba-Iulia, frontierele de la Trianon fiind recunoscute şi prin tratatul de pace de la Paris din 1947, prin care s-a pus capăt celui de-al doilea război mondial, noul tratat, pe lîngă unele din puterile de mai sus, fiind acum semnat şi de U.R.S.S. O dată cu alipirea la Patria mamă, Transilvania, scăpată de jugul servituţii străine, a intrat — şi odată cu ea întreaga ţară —■ într-o perioadă de mare avînt creator în toate domeniile, energiile poporului român, încătuşate timp de secole, izbutind să se concretizeze într-o vastă operă social-culturală. Nu toate hotărîrile de la Alba-Iulia au fost aplicate însă în spiritul democratic voit de participanţii la istorica adunare. Unele dintre ele, şi îndeosebi cele referitoare la revendicările clasei muncitoare, aveau să-şi primească rezolvarea completă abia sub regimul socialist, instaurat în urma evenimentelor de la 23 August 1944, care au asigurat tuturor fiilor patriei — în întreaga ţară — drepturi egale în toate domeniile. Oraşele şi satele României au cunoscut în această perioadă o transformare radicală, s-a colectivizat şi mecanizat agricultura, s-a înmulţit în mod considerabil numărul întreprinderilor industriale — dezvoltarea industrială a României constituind o adevărată revoluţie, al şcolilor de toate gradele, al muzeelor şi al instituţiilor cultural-artistice pentru toate naţionalităţile, s-au valorificat pe o scară nebănuită toate resursele materiale şi spirituale ale întregului popor român. Numărul populaţiei României se ridică astăzi la peste 22 milioane locuitori. . Aniversarea celor 65 de ani de la Unirea Transilvaniei cu România — Unire puternic consolidată de regimul socialist — coincide astfel cu un moment de apogeu al dezvoltării sale sociale, economice, politice şi culturale, şi totodată al luptei pentru pace. Vasile NETEA Marele eveniment şi naţionalităţile conlocuitoare Făurirea statului naţional unitar român, în urmă cu 65 de ani, la 1 decembrie 1918, memorabilă dată a istoriei noastre, a constituit înfăptuirea firească a năzuinţelor seculare de unitate şi independenţă ale întregului popor, împlinirea unei necesităţi a însăşi dezvoltării sale istorice. Pe pămîntul României , trăiesc împreună de veacuri, români, maghiari, germani, evrei, sîrbi şi alte naţionalităţi, participînd laolaltă la luptele sociale şi naţionale desfăşurate pe aceste meleaguri. Unirea Munteniei şi a Moldovei la 1859 a stîrnit un ecou deosebit în Transilvania. Pe lîngă români, elementele cele mai progresiste din rândurile saşilor şi ungurilor au împărţit entuziasmul pentru unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Astfel „Kronstädter Zeitung“ scria : „Ziua de 24 ianuarie este ziua de eliberare a României, este o zi memorabilă a poporului român. Prin alegerea unanimă a tuturor deputaţilor din Moldova şi Ţara Românească s-a realizat Unirea în persoana lui Alexandru I. Cuza. Puţine popoare au realizat o operă patriotică atît de măreaţă.“ Atunci cînd în anul 1894, la Cluj, s-a dezbătut procesul „Memorandum-ului“, care reprezenta „nu procesul unor persoane, ci procesul intentat naţiunii române“, împotriva acestui act arbitrar s-au solidarizat laolaltă cu ziarele şi revistele româneşti şi presa germană din Sibiu, Braşov şi alte centre. După apariţia proletariatului pe arena politică a ţării, tradiţia îndelungată de luptă comună a poporului român se leagă tot mai strîns de cea a clasei muncitoare pentru eliberare socială şi naţională. Izbucnirea primului război mondial a însemnat creşterea considerabilă a temerilor în legătură cu viitorul ţării, cu însăşi existenţa independentă a naţiunii române. Pentru românii din provinciile subjugate, declanşarea conflictului a însemnat începutul unor ani de grele încercări. Mişcarea socialistă, clasa muncitoare din România nu au identificat caracterul imperialist al războiului, purtat de marile puteri cu dreptul istorical poporului român de a-şi împlini idealul naţional. „Cu toate că primul război mondial a avut un caracter imperialist, poporul român — subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu — nu a participat la acest război, călăuzit de intenţii de cotropire şi anexiune teritorială... Numeroşi cetăţeni atît din România de atunci cît şi din Transilvania şi Bucovina, aflate sub stăpânirea Imperiului habsburgic, s-au înrolat voluntar, cerînd să li se dea posibilitatea de a lupta pentru cauza întregii ţări“. Anii 1917—1918 au marcat victorii istorice ale ideilor de libertate şi independenţă în întreaga Europă. Ultimele imperii de pe bâtrînul continent au dispărut, iar în locul lor au apărut state noi, care şi-au afirmat cu tărie dreptul lor la o viaţă liberă şi independentă. La sfîrşitul primului război mondial, ca rezultat al unui întreg proces de evoluţie social-politică, al luptei necurmate pentru unitate şi independenţă naţională a poporului român, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a consfinţit unirea pentru totdeauna a Transilvaniei cu România, exprimînd în faţa lumii năzuinţa şi conştiinţa de unitate a poporului nostru. Prin sutele de mii de semnături aşternute pe adeziuni şi prin aprobarea hotărîrii de către cei peste 100.000 de reprezentanţi ai populaţiei române din Transilvania, se încheia la 1 decembrie procesul de făurire a statului naţional unitar român. Adunarea de la Alba Iulia a avut un răsunet cu atît mai larg, în sinul populaţiei maghiare, germane şi sîrbe din Transilvania, cu cît în Declaraţia elaborată la 1 decembrie 1918, se precizau ca principii fundamentale o serie de prevederi înaintate, printre care deplina libertate pentru toate naţionalităţile conlocuitoare, ceea ce a constituit un puternic imbold în lupta maselor populare fără deosebire de naţionalitate pentru făurirea şi consolidarea statului român unitar. Ziarul german „Schäsburger Zeitung“ se alătura entuziasmului general scriind : „Mîine se vor aduna la Alba Iulia zeci de mii de romîni, reprezentanţi ai tuturor ţinuturilor locuite de români. Reşedinţa principelui Transilvaniei va fi martorul unei deşteptări emoţionante a unui popor viguros, trezit de ideea libertăţii“. Adunarea lărgită, convocată de Consiliul naţional săsesc de la Mediaş, la 8 ianuarie 1919, animată de aceleaşi sentimente de solidaritate pentru poporul român, „se pronunţă, conform principiului de autodeterminare pentru Unirea Transilvaniei cu România“. La 10 august 1919, adunarea populaţiei şvabe a votat la Timişoara o rezoluţie adresată Consiliului dirigent, care susţinea, de asemenea, unirea Transilvanie, inclusiv a Banatului cu România, întregirea României a deschis epoca unor adînei prefaceri în structura societăţii româneşti, a accelerat progresul economico-socal al ţării. Opera săvîrşită în memorabilul an 1918 a reprezentat actul de voinţă al unei naţiuni care, secole de-a rîndul, a suferit de pe urma politicii marilor imperii şi care, cu toate vicisitudinile vremurilor, şi-a păstrat neştirbit idealul de întregire a patrie în hotarele ei istorice. Proletariatul român şi-a exprimat limpede poziţia sa faţă actul unirii, imediat după înfăptuirea măreţului deziderat naţional, în editorialul „Unirea“ al ziarului „Socialismul“, consacrat hotărîrii istorice de la Alba Iulia, socialiştii din vechea Românie salutau cu entuziasm măreaţa realizare a poporului nostru. „în ziua de 1 decembrie Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a proclamat unirea cu România. Prin rezoluţia adoptată de adunarea naţională se proclamă ca principiu fundamental al noului stat român deplina libertate pentru toate popoarele conlocuitoare“ (subl. în text). în acest context, capătă o valoare simbolică declaraţia făcută de Leon Ghaller, referitor la rolul proletariatului român în noile condiţii istorice : „Sînteţi singura clasă care poartă azi pe umerii săi şi-n avîntul său toată munca şi răspunderea operei constructive a României mari şi fericite de mîine“. („Socialismul“, an. XX, nr. 117 din 23 iunie 1919). Luptînd pentru realizarea unirii, lu toate căile şi cu toate mijloacele pe care timpul le indica, generaţiile care au constituit România modernă au avut sentimentul, confirmat de istorie, că actul înfăptuit reprezenta condiţia primordială a existenţei naţionale. L EŞANU SCRISORI CĂTRE REDACTORUL ŞEFLa Liberale Netto In septembrie 1981 la centenarul Bacovia „Ateneu” publica, între altele, răspunsul lui Liberale Netto, italienist, colaborator, prin anii 1925—1926 şi la un moment dat codirector la „Ateneul cultural” al lui Grigore Tabacaru şi Bacovia, la un chestionar propus de Constantin Călin . „I-am adresat lui Liberale Netto un set de întrebări despre climatul intelectual băcăuan interbelic, despre realitatea unui „secret” al Vieţii poetului (Bacovia), pe care mi-l revelaseră alte surse”. Am fost elevul lui Liberale Netto la Şcoala superioară de comerţ din Bacău şi-i păstrez recunoştinţă şi afecţiune ; mai înainte de a vorbi de un dezacord faţă de o mărturie a lui Liberale Netto, trebuie să-mi exprim recunoştinţa şi afecţiunea. Şcolile zise comerciale sau de comerţ erau şcoli de contabili, nu de comercianţi. Contabili de industrie, de comerţ, de finanţe sau în aparatul de stat. Literatura desigur nu era interzisă în şcolile comerciale, la studiul limbilor, dar precumpăneau corespondenţa comercială etc., iar la limba română, dacă profesorul era zelos, cum s-a întîmplat la noi, punea accentul pe gramatică, asta în cursul superior. Nu era profesorul pedant ; erau elevii neştiutori de gramatică. Şcoală nouă, la Bacău, neavînd „tradiţie“, veneau, la „comerţul superior“ absolvenţii de gimnaziu — patru clase de liceu — mai puţin dotaţi şi absolvenţi ai şcolilor elementare de comerţ (trei clase), ştiutori de contabilitate, dar cu pregătirea generală mai slabă. Aceasta fiind componenţa claselor, limbii române ca obiect de studiu i se da toată atenţia, dar trebuie să spun, despre Eminescu, Creangă, Caragiale, am aflat foarte puţin în anii de şcoală... Şi ne-a venit, în 1929, la italiană, un profesor care ne vorbea asiduu de Dante, Petrarca, Boccacio. Abia întors de la studii, din Italia, a avut parte Liberale Netto şi de elevi ca noi , viitori contabili. Nu e şi contabilitatea o creaţie a geniului italian ?... Chiar a apărut, la „Junimea“, nu de mult, în traducere românească, manualul clasic de Contabilitate al lui Luca Paciolo, cu pagini de frumoasă proză narativă , cum narativ, seducător (viaţa cambinei, a scumptului, a dobînzilor) era şi Gheorghe Manolescu, profesorul meu de Contabilitate de la „comerţul elementar“. Liberale Netto ne-a tratat de la început ca pe o clasă de „teoretic”. (Nu cred că G. Călinescu, profesor la liceul comercial Kreţulescu din Bucureşti, a procedat altfel). Ca literat, aveam să aflu mai tîrziu. Netto a debutat în 1919 la „Viaţa nouă“ a lui Ovid Densuşianu. A publicat şi în Ateneul literar, Orizonturi nod etc., poeme în proză de ţinută atică. Şi studii, ca italienist. Bolnav, acum, vîrsta nu iartă, l-am vizitat, are lucrări care aşteaptă să fie editate, între altele un volum de proză memorialistică pe care Edgar Papu, intr-un referat, îl relevă ca fiind de o factură deosebită : italian după tată, mama — fiică de răzeş — moldoveancă, proza, sadoveniană, se resimte şi de dubla influenţă. Dar să ne întoarcem la profesorul meu de acum mai bine de cincizeci de ani . Liberale Netto nu era intim cu elevii. Nu se voia cu dinadinsul „popular“. Păstra distanţa catedrei. Şi vocea impunea, baritonală: înfruntam noi distanţa şi o biruiam ? o biruia profesorul ; îl simţeam noi apropiat, pentru că punea pasiune, se dăruia, îl iubeau şi elevii mai puţin interesaţi de Rinascimento şi de Sogno di fericită a lui Dante pe care îl ştiau toţi ca pe „Tatăl nostru”, aşa ni l-a inculcat profesorul, îl şi parodiau (sonetul), se puneau ei în vascel, cu Mona Vanna, cu Mona Laggia... Atîta ne-a vorbit Liberale Netto de Florenţa lui Dante că-l vedeam pe profesorul nostru, cu profilul roman, aureolat de părul bogat, în cîrlionţi amplu spiralaţi, ca pe un florentin venit la noi, din vremuri. Cine l-a cunoscut atunci va mărturisi odată cu mine că nu fac fraze. Vorbesc de prezenţa fizică şi spirituală a profesorului , de ora noastră de italiană. într-o zi, în anul II, ne-a adus La giornata d’oro, o crestomaţie, din care aveam să citim, în două exerciţii şcolare, pagini avîntate despre Garibaldi, despre expediţiile genovezului Cristoforo Colombo şi multe altele. Mulţi ani am păstrat „Ziua de aur“ şi m-am „exersat“ pot spune, omagial, rostogolind vocalele care în rostirea de neuitat a profesorului îmi bucuraseră auzul. Il rumore e il rimbombo... La acordul aproape ideal — ideală ne-ar fi fost iubirea cea mare, pură, I promessi sposi. Logodnicii lui Manzoni, dar şi aici : şarjă, băşcălie ! — vine acum şi dezacordul cu profesorul meu de italiană , în liceu, spune Liberale Netto în Ateneu, septembrie 1981, răspunzînd lui Constantin Călin, am avut un prieten care era cu două clase înaintea mea (...) a crescut în casa preotului (Savel) Suţescu (...). După sfîrşitul războiului, în anii studenţiei, mi-a mărturisit că era fiul lui Bacovia (.. ) în mai 1978, cînd am vorbit în Luceafărul despre „o perioadă din viaţa poetului mai puţin cunoscută sau fals cunoscută, fabuloasa lui tinereţe“, referirea era şi la acest episod, cu fiul, dar în versiunea cunoscută de mine . I s-a pus pe seamă un fiu . Mărturia mea nu are cum să fie strict documentară. Redau un adevăr aşa cum l-am primit, din svon public, fiind vorba mai ales de „publicul“ acela restrîns şi specific, colegii mei de la „comerţ“, buchet în care strălucea floarea mahalalelor, cu rara versatilitate în cunoaşterea vieţii din afara şcolii a profesorilor, care pe unde bea sau la cine înoptează etc. Bacovia cică ar fi avut un fiu. Da’ de unde ? Nu era al lui. (Bacovia, e ştiut, a fost profesor de caligrafie la şcolile comerciale). I-au scos aşa faimă. Şi mă opresc aici, voi reda altă dată împrejurările, ambianţa, spun doar că e vorba de anii 1925—29 sau 30 şi că nu e de pus în discuţie mărturia lui Liberale Netto către Constantin Călin : prietenul i-a spus că e fiul lui Bacovia. Indiscutabil. Punem în discuţie afirmaţia prietenului ! Liberale Netto, de faţă cu întîmpinarea mea, n-a exclus eventualitatea ca prietenul lui să fi deţinut un neadevăr sau să se fi lăudat, veleitar, după război, cînd Bacovia începuse a fi un nume în lumea literelor. Marcel MARCIAN , precizare Revista „Vatra“ din Tîrgu Mureş, publica, în numărul 3 din 20 Martie 1981 pe prima ei copertă, o fotografie reprezentînd o unitate de husari maghiari datată 16 Iulie 1916 iar în paginile 18-19 consemna declaraţia-mărturie a numitului Szabó Mihály, referitoare la raporturile sale cu Emil Rebreanu, al cărui subaltern aserta că ar fi fost pe frontul rusesc iar mai apoi la Ghimeş, unde ofiţerul condamnat la pedeapsa capitală şi-a găsit odihna veşnică, întrucît atît fotografia cît şi „mărturia” nu reprezintă documente autentice m-am adresat redactorului-şef al revistei, oferndu-mă a-i pune la dispoziţie documentaţia veritabilă. Dar cum nu a onorat cu vreun răspuns scrisoarea mea datata 31 Mai 1982, mă consider îndreptăţit să promovez adevărul şi a informa exact publicul, în cauză fiind nu doar personajul literar Apostol Bologa, ci un martir al idealului nostru naţional, executat prin ştreang la 14 Mai 1917 în pasul Ghimeş-Palanca, însuşi fratele autorului „Pădurii spînzuraţilor”, Emil Rebreanu. Desfăşor probele în cauză : 1) Insul din imaginea fotografică reprodusă nu are nimic din fizionomia şi uniformă lui Emil Rebreanu, decit cel mult capela fără cozoroc. 2) în 16 iulie 1916 cînd s-a efectuat* fotografia respectivă, Emil Rebreanu se afla la Năsăud, sosit în primul său concediu după aproape doi ani chinuiţi pe fronturile rusesc şi italian (Cf. vol. 5 Opere de L. Rebreanu, pag. 534-551, 1972) 3) Emil Rebreanu, mobilizat ca simplu ostaş în August 1914 a fost promovat sublocotenent rezervist de artilerie la 1 Mai 1916 pe frontul de la Doberdo, din Italia. 4) Emil Rebreanu nu a fost niciodată învățător, ci a ocupat mărunte servicii ocazionale în administraţia comunală spre a-şi putea continua studiile liceale întrerupte după eliminarea sa din şcoala maghiară din Bistriţa pe motive naţionale. 5) După trecerea examenului de maturitate la liceul din Năsăud în 1913 s-a înscris student fără frecvenţă la facultatea de drem a universităţii Cluj, continuîn studieze chiar şi în pubuitul tunurilor. 6) în nici una din scrisorile rămase de la Emil Rebreanu din anii războiului, nu este menţionată localitatea Kozyka indicată de declarant ca loc al efectua fotografiei reproduse de revista „Vatra”. 7) Probabil că declarantul confundă academia militară „Ludovica“ absolvită de Liviu Rebreanu, cu vreo şcoală pregătitoare de ofiţeri husari pe care însă Emil Rebreanu nu avea cum s-o urmeze, el fiind artilerist. 8) Cît despre relaţiile sentimentale ale lui Emil Rebreanu la Ghimeş, cu o ţărăncuţă secuiancă, acestea sunt preluate direct din paginile romanului creat de Liviu Rebreanu precum personajele care îi populează cartea. László Ilona, alias Ilona Vidor, era căsătorită din 13 februarie 1914 cu consăteanul ei Gheorghe Biliboc, care după război a divorţat de dînsa. (Certif. căsăt nr. 15/1914). Unica fiică a groparului era plăsmuită de scriitor, în realitate gospodarul László Gergely avea cinci fete şi un băiat şi în nici o împrejurare nu a fost pus în postura de gropar. Dealtminteri în nici unul din răvaşele sale, Emil Rebreanu nu pomeneşte măcar numele vreunei zone în intervalul de timp Octombrie 1916—Mai 1917 cît a stat în Ghimeş. Dimpotrivă, în scrisori repeta de mai multe ori cît de urît îi era în Ghimeş, iar pentru a nu se plictisi, îşi construise o popicărie. 9) Nici măcar existenţa vreunui „răvăşel“ dintre cele menţionate de romancier în exegeza asupra genezei operei, nu s-a ivit nicăieri, nici în arhiva lui Liviu Rebreanu nici în alte locuri. 10) După 50 de ani de la tragicul sfîrşit al lui Emil Rebreanu, femeia care se erija un prototip al personajului literar, avea tupeul să declare că fusese intr-adevăr logodită, nu cu Apostol Bologa, cum citise, ci cu însuşi Emil Rebreanu, căruia fratele i-a dedicat cartea. Spre stupoarea cunoscătorilor adevărului, s-au găsit cîţiva condeieri care pentru a deveni „interesanţi“, s-au pretat la proliferarea aserţiunilor unei semianalfabete fără să discearnă ficţiunea opusă realităţii faptice. 11) De asemenea intriga în care era implicat personajul Varga, locotenent de husari, este pură creaţie literară. Dar confuziile abundă, unii cititori suprapunînd ficţiunea realităţii, fenomen apărut şi la publicarea romanului „Ion“, fiecare locuitor din Prislop prezentîndu-se prototip al vreunui personaj literar, ba chiar şi inspiratori şi sfătuitori ai prozatorului în elaborarea operei. 12) Trebuie să menţionez cu mîhnire faptul că declaraţia lui Szabó Mihály ar fi fost transmisă şi prin mijlocirea televiziunii, diformîndu-se astfel adevărul despn Emil Rebreanu pe o scară larg? Cum toamna aceasta se împlinesc şase decenii, de la apariţia „Pădurii spînzuraţilor” şi un an mai mult de la înălţarea monumentului întru pomenirea martirului Emil Rebreanu sacrificat pe altarul idealului de unitate naţională, risipirea insinuărilor, diversiunilor şi denaturărilor s-ar putea preschimba intr-un veritabil omagiu adus ambilor fraţi Rebreanu, unul afirmat în literatură, celălalt în istorie, spre pildă de corectitudine în prezent și în viitor. Tiberiu REBREANU ATENEU PAGINA 3