Ateneu, 1984 (Anul 21, nr. 1-12)

1984-06-01 / nr. 6

CAIETE BOTOŞĂNENE, IUNIE 1984 Eminescu şi serbarea de la Putna Intre toate miturile create de Eminescu, cel al Serbării de la Putna pare a avea cea mai strălucitoare aură. Cînd în 1869, ajungînd la Viena ,se înscrie al 55-lea membru al Societăţii literare şi ştiinţifice, iar concomitent o face şi în cealaltă societate studenţească, România, E­­minescu se definea superior spiritului de „gaşcă“ şi intereselor personale. De aceea a putut fi convingător atunci cînd susţinea pentru România jună, la 9 decembrie 1869 :„Propun unire ne­condiţionată­..“ . Aşa se explică şi faptul că după ce întreg Comitetul primise lovitura de­turnării fondurilor pentru Serbarea de la Putna, tot Eminescu a fost acela care a dat încrederea şi soluţia ca serbarea să nu fie com­promisă. Semnificativă este ţinuta poetului nu numai tactică dar şi de bun simţ exemplar de a nu mărturisi, decît în strictă intimitate că ideea serbării îşi află izvorul în persoana sa. Neplăcîndu-i măririle formale de nici un fel a lăsat altora titlul conducător, el fiind su­fletul de drept şi animatorul acţiunii. A ştiut să tempereze spiritele bombastice: „Naţiona­litatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc, se pronunţă arareori“ . A mers în ţară şi a lucrat pentru obţinerea fondurilor. Chipul lui Eminescu se detaşează în această animaţie astfel încît nu trebuie să faci efor­turi ca să îl vezi. Cel care trăia istoria trecută la alte dimensiuni, nu putea să nu fie înflă­cărat de ideea că odată cu pomenirea lui Ştefan cel Mare, la 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna să se ţină Congresul studenţilor români de pretutindeni, idee concepută tot de poet. Spre regretul lui enorm izbucneşte războiul franco-prusac şi serbarea nu se mai ţine în 1870, aşa cum era hotărîtă, iar Eminescu, în Notiţa publicată în Convorbiri literare din 15 septembrie 1970 unde sînt arătate cauzele a­­mînării, se dovedeşte un excelent cunoscător şi al situaţiei, atît a cauzei disensiunilor dar şi viziunii clare că este nevoie de o singură di­recţie a spiritului pentru toţi tinerii. Serbarea are loc la 15/17 august 1871. Fiind ales să compună un imn ocazional, poetul lasă această onoare lui Alecsandri (Imnul lui Ştefan cel Mare pe melodia lui Flechtenmacher şi in­tonat cu însufleţire de studenţi). Dar toate pregătirile de la Putna trebuiau şi ele organizate într-un anumit spaţiu­: por­taluri, purtarea urnei, mesele, coroanele de flori, ca să nu mai vorbim de cazare pentru atîta amar de lume, iar dovada minuţiozităţii pregătirii acestora se află astăzi din fericire la Muzeul memorial din Ipoteşti, un plan al Mănăstirii Putna care poartă în mijlocul foii de hîrtie grafia frumoasei viscălituri emines­ciene. Te-nfioară gîndul că hîrtia aceasta este o mărturie de taină a ceea ce s-a întîmplat atunci la Putna, în acelaşi muzeu mai stau astăzi, chiar la intrare o imagine a mănăstirii acelui timp, pre­cum şi medaliile serbării. Fie ca „aducerile a­­minte“ să trezească în continuare interesul ce­lor care calcă pragul Ipoteştilor vrînd prin a­­ceasta să simtă fiorul unei vremi de mult trecute. Valentin COŞEREANU­ ­, D. Murăraşu, Mihai Eminescu, Viaţa şi opera, Editura „Eminescu“, Bucureşti 1983, p. 46. 2. Idem, p. 47. • Planul Mănăstirii Putna purtînd semnătura lui Mihai Eminescu • Medalia comemorativă de la Putna (1871) Unic e ceasul — un sunet pe altul negînd­u-l plîns nepătruns şi iată din goluri cum gîndul spre sine chemat el toarnă în forme lunare chip mişcător, acelaşi de veacuri şi care fără îndemn luptă cu propria-i lege, nedezlegat dar etern alergînd să-şi dezlege.. De-atîtea vieţi el nu se mai miră cum creşte numărul lui G­enunea Lui Mihai Eminescu căci totul e prea pămînteşte şi cînd luminat pe ochi în ochi l­a privitu­l din gonitor dînsul devine gonitul. Cit e de lung şirul făcut să se taie naşte din el străină de rară văpaie şi iarăşi apoi înstrunîndu-şi gemene coarde El cheamă repaos dar steaua mai arde, tot arde... Victor TEIŞANU • „Cuvîntul nostru“, număr comemorativ • Eminescu copil și tatăl său, Căminarul Gheorghe Eminovici Poetul Cel ce rostuie hotarul Fiindu­lui de nefiind, Cel ce ştie turna-n trupuri Ploaia-sufletul de-argint Pînă nu se mai înseamnă Fiindul de nefiind, Cel ce văzul azi îl umple Dară vine de nicicînd Iar cînd lutul i se surpă Se-mprăștie peste lume Ca o ploaie de argint... Solzul frunzei viu în lună De-al său suflet strălucind. Lucia OLARU NENATI Lui Mihai Eminescu Pururi tînăr, visător, Mă cuprinde-ades un dor, Să te cînt cu glas de ape Unde-mi eşti aşa aproape, Şi astfel, lingă izvoare Slova mi se face floare Inflorindu-şi la picioare Ca un crin sp­re luna mai prea iubitule Mihai — Ţărm de pace, pisc de dor, Veşnicul nemuritor, Licăr, licărind din cer, Dragoste şi adevăr. Mihai N. LAU în revista Luceafărul nr. 24 din 18 iunie 1983, cu o revenire în nr. 26 din 2 iulie acelaşi an s-a publicat sub titlul O fotografie surpriză ?! chipul lui Mihai Eminescu şi unde autorul a­­proxima vîrsta poetului la 11—12 ani. într-adevăr surpriză şi pentru noi, cînd zi­lele acestea (fericită coincidenţă cu acest iunie ’84), în fondul documentar al Muzeului me­morial „Mihai Eminescu“ din Ipoteşti am des­coperit că fotografia Eminescu împreună cu ta­tăl său, publicată spre comentare şi descoperită în Cele trei Crişuri, anul XVI, nr. 12 (ianuarie­­februarie 1935), p. 5, o găsim publicată cu șapte ani înainte într-o revistă botoșăneană. Este vorba de Cuvîntul nostru din 28/16 iunie 1929, un număr comemorativ cu prilejul împli­nirii a 40 de ani de la moartea lui Mihai Emi­nescu. Acolo este intitulată­: Eminescu copa și tatăl său, Căminarul Gheorghe Kimnovici. Comparînd fotografii existente în aceeaşi sur­să documentară din Ipoteşti, reluînd logica do­cumentelor, înclinăm să credem că alături de căminar (uşor de identificat) stă mai degrabă Matei, fratele mai mic al poetului. Ce argumente susţin afirmaţia ? In jurul vîr­­stei mai sus amintite, adică prin 1861—1862 Eminescu era şcolar la Cernăuţi şi iată cum ni-l descrie G. Călinescu în celebra-i mono­grafie : „Părul mare dat peste ceafă, fruntea lată şi ochii mari, umerii obrajilor puţin ieşiţi îi dăduse încă de pe atunci acel aer tipic al poetului“ 1. Iar Teodor V­ Stefanelli mi-l pre­zenta cu „...părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lungăreaţă, li­nierii obrajilor puţin ridicaţi (...) colorul feţei întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor“ 2. Opinii Surprizele unei fotografii Ori, fotografia în discuţie ni-l arată pe copil avînd părul mic, pieptănat cu cărare într-o parte, faţa nicidecum „lungăreaţă“ iar cele două cute accentuate ducînd de la nas spre colţu­rile gurii sînt în totală contradicţie cu „rume­­nala sănătoasă a obrajilor“ de care vorbeşte Ştefanelli, cum ştim, fost coleg la Cernăuţi şi prieten al poetului. Deşi Muzeul Literaturii Române are expusă şi astăzi această fotografie presupunîndu-l pe Eminescu copil, iată ce găsim în volumul O­magiu lui Mihai Eminescu, publicat de gălă­­ţeni în 1909 cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la moartea poetului, la capitolul Ilustraţiile din volum (p. 204) . Mama poetului s-a foto­­grafiat de două ori, odată în Botoşani împreu­nă cu fiica sa Aglaia, cînd s-a fotografiat la acelaşi fotograf (Otto Bielig) şi tatăl poetului împreună cu fiul său Matei...“ Cum nu se cunosc decît trei portrete ale Căminarului dintre­ care în două din ele (unul în ulei şi o fotografie apare singur şi numai în al treilea alături de un copil) este logic că al treilea alături de un copil­ este logic că instituţia mai sus amintită să opereze schim­barea de nume, lăsînd fotografia expusă în continuare, ea interesînd, fiind vorba de fra­tele poetului. Este exclusă probabilitatea să vorbim de fotografii diferite pentru că în volumul citat, Corneliu Botez (p. 34) publică portretul tatălui unde se operează un artificiu scoţîndu-l din cadru pe Matei, iar Căminarul este acelaşi din fotografia în discuţie. C. VALENTIN I. G. Călinescu — Viaţa lui Mihai Eminescu, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 55. 2. Teodor V. Stefanelli — Amintiri despre Emi­nescu. Editura „Junimea”“, Iaşi, 1983, p. 62. Ediţia şi statuia Eminesciana de Perpessicius e, categoric, unul din­tre cele mai remarcabile volume publicate în cadrul seriei omonime a Editurii „Junimea”. E, totodată, şi unul dintre cele mai sugestive, m­ai entuziaste, mai pline de devoţiune. Pe deasupra are, ca to­ate cărţile importante, o istorie ce merită să fie evocată. La prima sa apariţie, Eminesciana (cuvîntul a fost transformat ulterior, se ştie, i­n generic — titlu de rubrică sau de sierie editorială —■ şi a servit de reper pentru crearea de termeni similari : caragialiana, ma­­ioresciana, sadoveniana, călinesciana etc.) nu era alt­ceva decît o secţiune complementară, compusă din 11 articole, a volumului Jurnal de lector (Ed. Casa Şcoalelor, 1944). Numărul acestora ajunge, dacă so­cotim şi prefaţa, la 33, în culegerea de sine stătă­toare scoasă în colecţia „Biblioteca pentru toţi“, pos­tum, in 1971, şi la 73 în volumul editat anul trecut. Insă cum preciza îngrijitorul acestuia, regret­atul Du­mitru D. Panaitescu, şi cum­ se poate deduce din consultarea bibliografiei pe care i-a ataşat-o — de altfel, incompletă — a mai rămas încă pe dinafară destul material. Două sunt chestiunile care revin frecvent în textele cuprinse în actuala culegere Eminesciana : ediţia de­­finitvă a operelor „celui mai scump dintre fiii nea­mului“ — şi statuia acestuia. „Cultul pentru Emines­cu“, susţinea Peripessicius încă din 1924, într-o re­cenzie la volumul de Poezii „publicate şi adnotate de Gh. Bogdan-Duicu“ — prima despre un asemenea subiect — ar trebui să se manifeste, „să se traducă din faptă“ prin „ediţii critice, de toate speciile“. Lipsa lo­r o considera „una din cele mai dureroase lacune” ale culturii noastre de atunci. A militat, de aceea, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, în consonanţă cu N. Iorga, pentru realizarea „ediţiei integrale a lui Emi­nescu”, sarcină pe care o punea înaintea aceleia de a ridica poetului, prin subscripţie publică, statui. Celor ce­­ar fi înclinaţi să vadă în insistenţa şi vi­vacitatea cu care Perpessicius comentează, în prim­ul deceniu al activităţii sale critice, necesitatea unei e­­diţii „ne varietur“ a operei lui Eminescu un mod de a se — ierte-mi-se vulgaritatea exprimării — auto­­propune ca editor, trebuie să le arătăm imediat că se înşeală. Spre deosebire de cronicarii de azi, spe­cializaţi, adesea, într-un singur gen sau într-o sin­gură perioadă literară, ca foiletonist el ţine „regis­tratura" tuturor cărţilor româneşti adică şi a edi­ţiilor din clasici,­­a colecţiilor de documente, a stu­diilor etc. Cu o asemenea înţelegere­­a oficiului său, s-a simţit, fireşte, dator să se pronunţe în chestiu­nile referitoare la Eminescu. De altminteri, în epocă, nu-i singurul care o face. Dar în timp ce majorita­tea colegilor săi de breaslă s-au limitat la enunţarea de opinii prin simple articole şi entrefilet-uri, auto­rul Menţiunilor critice a trecut la fapte, respectiv la elaborarea celei mai dificile ediţii din opera unui scriitor român. Decizia aceasta a luat-o în toam­na lui 1933. Surprinzător, cu numai un an înainte părea convins că G. Călinescu — a cărui Viaţă a lui Emi­nescu o intîmpinase cu „onorurile cuvenite" — e cel mai indicat să realizeze dezideratul ediţiei integrale a operelor poetului. Ce l-a determinat să-şi asume ea însuşi, după cîtava luni, uriaşa responsabilitate a acesteia ? Din explicaţiile sale rezultă că indemniza­ţia destul de consistentă şi facilităţile de program pe care i le oferea, prin contract, întreprinzătorul edi­tor S. Ciornei, l-­au tentat. Fără a nega rolul hazar­dului şi al motivelor prozaice amintite, cred totuşi că la baza hotăririi lui Perpessicius stau provocările in­telectuale »ale momentului. La începutul deceniului al patrulea numărul „revelaţiilor“ şi al titlurilor am bibliografia eminesciană crescuse apreciabil. Intr-o menţiune de-­a sa cronicarul afirmă că „1932 va pu­tea fi socotit în fastele literelor româneşti, drept a­­nul Eminescu“. Nu e oare sem­nificativ faptul că a­­nunţul despre „editarea unui Eminescu integral“ se face simultan cu cel al iminentei apariţii a ediţiei criti­ce a lui Constantin Botez, „tipăritură epocală , dar în acelaşi timp un eşec spectaculos, cointrariant . Indiferent însă de natura motivelor, trebuie acceptat faptul că Perpessicius a intrat în labirintul cu in­finite surprize al manuscriselor eminesciene într-o stare de reală moralitate ştiinţifică şi pietate. Dovada sunt „procesele de conştiinţă“ cu care a avut de luptat şi — mai tangibil — faptul că nu s-a grăbit să obţină recompensa fluturată de editor. Din contra, cînd acesta a făcut presiuni, anunţînd înainte de termen „o operă completă Eminescu”, Perpessicius a interpretat faptul că o „bagatelizare“ a muncii sale, a reziliat contractul şi şi-a transferat lucrarea la Fun­daţia pentru literatură. Alcătuirea unei ediţii e o operă de devoţiune, nu o afacere. Eminesciana relevă natura dublă a lui Perpessi­cius : de militant şi de benedictin. Cei care nu cu­nosc îndeajuns „romanul“ ediţiei sale nu ştiu nici că ea­­a trebuit, în mai m­­ulte rinduri, apărată. Din păcate, lăsînd pe dinafară pledoaria din 1949 a edi­torului „»pentru cunoaşterea integrală a operei lui E­­minescu“ şi paginile de jurnal despre obstacole ce i-au fost plantate în cale, volumul pe care îl recen­zez nu-l­­ajută să înţeleagă, pînă la detaliu, acest lucru. El evidenţiază însă convingător vechimea şi proporţiile „pasiunii de cele eminesciene“ a lui Per­pessicius — dusă exemplar — pînă la sacrificiu. Bă­­trîn şi orb, la sfîrşitul „captivităţii“ în „atelierul“ poetului, mai lungă de trei decenii, editorul se vedea obligat să admită, cu senină resemnare, că „o viaţă de om nu ajunge ca să cuprindă totalitatea moşte­nirii alterate a lui Eminescu”. Omagiul pentru „cel mai desăvârşit dintre creatorii noştri“ ascunde cu greu aci regretul că monumentul pe care i-l proiec­tase — ediţia în 20 de volume — n-a putut fi ter­minat. Dintre reflecţiile sale melancolice tresare nu o dată gîndul că, totuşi, în condiţiile unei alte re­ceptivităţi faţă de lucrările de acest gen, s-ar fi putut m­ai mult. „Ca „jurnal de editor“, Eminesciana nu are pereche în cadrul literaturii noastre. Chiar şi rezultatele ce­lor mai minuţioase explorări sunt învăluite într-o a­­greabilă tentă memorialistică. Confesiunea se infil­trează printre rîndurile contribuţiilor de istorie lite­rară, în paginile criticii de text, în precizările asupra metodei de lucru, în sfaturile către „candidatul vii­toarelor ediţii“, în consideraţiile asupra multiplici­tăţii aspectelor operei eminesciene, în întîmpinările făcute unor „opinii contestabile” şi unor „rectificări“ nejustificate. Nimeni n-a vorbit la noi mai în cu­noştinţă de cauză şi mai emoţionant decît­ Perpessi­cius despre supliciile şi satisfacţiile muncii de editor. Aluziile mitologice, în acest caz de rigoare, scot ac­ţiunea de editare a operelor lui Eminescu din rîndul faptelor obişnuite şi o echivalează cu expediţiile cele mai temerare şi mai prodigioase. Iată, de pildă cum s­e încheie evocarea despre Farmecul manuscriselor : „Un drum prin Daedalul manuscriselor eminesciene e o călătorie din cele mai aventuroase, însă la ca­pătul ei te aşteaptă, ca-n cel mai somptuos basm oriental, comorile norocosului Aladin. Nu-ţi trebuie vreo lampă fermecată. Din fiecare pagină o flacără jucăuşă îţi arată drumul şi tezaurul. Aibi numai în­credere. Apropie-te cu smerenie şi sufletul poetului, prezent în fiece silabă şi-n fiecare stih oricît de tainic, iţi va vorbi şi va pune capăt îndoielilor tale. Nimic din ce-a căzut pe paginile acestea sacre, n-a fost zvîrlit la înfimţilare. Aici şi piatra e fertilă. Ori,ce săm­înţă germinează. Apleacă-te şi vei culege rodul“. Asemenea îndemnuri, de o generozitate şi nobleţe ce nu mai trebuie subliniate, arată că edi­torul es­te şi un pedagog sau, cu o formulă mai nouă, un „antrenor cultural“, şi că, în etica sa, cer­cetarea şi respectul manuscrisului ocupă primul loc. Insă despre concepţia de editor a lui Perpessicius, care merită o analiză mai amplă, voi avea sper, pri­lejul să-mi spun părerea altă dată, şi din altă parte. Acum, ne-a mai rămas spaţiu doar pentru a men­ţiona că în cea de-a doua chestiune, a statuii, ulti­­m­ul cuvînt al criticului, de exaltare — în sfîrşit o statură Eminescu ! (e vorba de m­onumentul lui C. Baradchi, pe care l-ar fi vrut clştigător în con­cursul din 1965) — n-a avut ponderea scontată. Constantin CĂLIN

Next