Ateneu, 1986 (Anul 23, nr. 1-12)

1986-06-01 / nr. 6

• PAG. 2 • CAIETE BOTOȘĂNENE ® IUNIE # 1986 # PAG. 2 ® MIHAI EMINESCU TU NE ME COMPRENDS PAS... II n’est pas de myst'ere qui ait pour moi le prix De celui par lequel tes charm es ont fleuri; Puisque pour quel prodige autre que toi, ma belle, Je changerais ma vie contre des bagatelles Et mes pensées sereines contre de pauvres mots ? ■— T'enveloppant en leurs évanescents echos Je veux, du tendre réve, faire un ouvrage d’orfévre, Pour empecher son ombre d’aller dans les tén'ebres. Si aujourd’hui, pour toi, esclave de tes charmes, Je change en joyaux chacune de mes larmes, Si je te vois surgir pareille au marbre clair Aux yeux resplendissants d’une froide lumiére Qui éblouit mon oeil de sorté qu’il ne voie, Dans leur profonde nuit, tes songes d'autrefois, Aujourd’hui, lorsque ma flamme est aussi pure Que cette auréole de charme qui t’entoure, Que l’éternelle soif qui réunit sítőt Lumiére et ténébres ou marbre et ciseau, Quand ma passion est si profonde et sincere Qu’elle n’a pas sa pareille entre ciel et terre, Quand j’aime tout, mais tout ce qui t’appartient, Un rire, un frisson, le mal et le bien, Lorsque Venigme unique de mai vie c’est toi... Je vois a tes paroles : tu ne me comprends pas ! Traduit par Emanoil MARCH Cele trei strofe in care Mihai Emi­­nescu 11 elogiază pe Vasile Alecsandri se constituie ca o recunoaştere a ad­miraţiei pe care acesta a avut-o de timpuriu faţă de creaţia bardului de la Mirceşti . Şi­ acel rege-al poeziei, vecinic tînăr şi ferice, Ce din frunză îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte — veselul Alecsandri... Apropiat de Alecsandri, Mihai Emi­­nescu se simte încă de la începuturile sale poetice, din vremea colaborării la „Familia“ . Doina lui Alecsandri are e­­vidente corespondenţe cu poezia De-aş avea a lui Eminescu, corespondenţe marcate de procedeele comune utili­zate : amîndoi cultivă acelaşi vers şi folosesc diminutivul. Dar ei se dife­renţiază totuşi : Alecsandri deschidea poezia ca o sinteză a cîntecului popu­lar de dragoste, vitejie şi libertate, pe cînd Eminescu şi-o restrînge la tema erotică. El se menţine în sfera meta­forei, iar erotica poeziei sale, în între­gul ei, se întrepătrunde de timpuriu cu sentimentul naturii. Mihai Eminescu a asimilat temeinic opera literară a înaintaşului său, aşa încît influenţa acestuia se resimte une­ori în creaţiile sale. într-una din poe­ziile sale, V. Alecsandri scrie : Sînt ore de jale fără mărginire Cînd sufletul simte dor de pribegire S-ar vrea ca să treacă de-al lumii hotar Scuturînd din aripi al vieţii amar. Ecoul a ajuns pînă la Eminescu în Mortua est: Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii orar. în Ursitoarele, M. Eminescu zugră­veşte în mod plastic portretul fizic al „văduvioarei“, care prin prelucrări suc­cesive va deveni portretul Dalilei, în­­tr­-o altă metrică, în Scrisoarea V. Mo­dalitatea tehnicii populare nu-i era străină nici lui V. Alecsandri. Virtuo­zităţi ca : Trupuşoru-i gingaşei Părea tras printr-un inel ! Nici micuţă, nici nălcuţă Numai bună de drăguţă, S-o tot stringi la piept cu foc Şi să-ţi fie de noroc ! au făcut gloria bardului de la Mir­ceşti. La fel, în poemul eminescian : Nu-i subţire, ci-mplinită, Cum e bună de iubită, Nici prea mică, nici prea mare, Plinuţă la-ncingătoare, Plinuţă la sini, la faţă, Incit ai ce strînge-n braţă. Există destule asemănări între poe­ziile lui Eminescu şi Alecsandri. A­­propieri se pot face, de pildă, între poezia Sora şi hoţul, unde, ca şi la Eminescu în Povestea Teiului, e vorba de o fată trimisă la mănăstire. Ver­surile : Tu să mori, dulce minune ! Hai cu mine-n codrul verde S-auzi doina cea de jale Cînd plăieşii trec la vale Pe cărarea ce se pierde, In prăpastia adîncă... se aseamănă cu Floarea albastră de Mihai Eminescu : Şi te-ai dus, dulce minune, Şi-a murit iubirea noastră — — „Hai în codrul cu verdeaţă Und-izvoare plîng în vale, Stînca stă să se prăvale în prăpastia măreaţă.“ Eminescu şi Alecsandri Influenţa lui Vasile Alecsandri asu­pra poeziei eminesciene se resimte în lexic, expresii, efecte muzicale, ritm, stil, metaforă, atmosferă, imagini, ceea ce dovedeşte că Eminescu şi-a însu­şit, încă din „zorii tinereţii“ poezia înaintaşului său, cînd receptivitatea e mai puternică şi impresiile se sedi­mentează mai trainic în suflet. Dar simplele influenţe şi similitudini nu explică o personalitate poetică. Toate acestea arată continuitatea în litera­tură, dar sunt în bună parte şi aspecte ale romantismului vremii, un bun co­mun ce plutea în atmosfera literară a epocii. De asemenea pot fi amintite asemă­nări ritmice, identităţi şi atitudini, de exemplu, în poeziile Pescarul Bosforului, Mărioara Florioara şi Luceafărul. Por­tretul lui Grui-Sînger, din poemul cu acelaşi nume al lui V. Alecsandri, se aseamănă cu portretul magului din Strigoii lui Eminescu şi altele. Dacă ar fi să ne imaginăm edifi­ciul poeziei româneşti din veacul tre­cut, de bună seamă că ar trebui să vedem cum coloanele lui de marmoră au fost lucrate de V. Alecsandri şi în­frumuseţate la capiteluri de M. Emi­nescu. Amîndoi poeţii au cîntat ace­leaşi teme : iubirea, natura, trecutul naţional, nutrind o simpatie deosebită pentru anumite figuri istorice. Amîn­doi au folosit într-o măsură specifică procedeele artei literare, avînd un a­­devărat cult pentru poezia populară şi pentru popor. „Poporul — spunea V. Alecsandri — este izvorul celor mai poetice creaţii, celor mai nepieritoare opere ; şi poeţii mari, care apar ca nişte rari meteori nu sunt decit reve­latorii maeştri ai poeziei populare con­centrată în sinul lor.“ M. Eminescu a rămas influenţat de opera înaintaşului său, la început mai puternic, apoi din ce în ce mai rar, pînă cînd originalitatea sa creatoare şi-a imprimat deplin amprenta asupra creaţiei sale. Tehnica poetică, proce­deele de artă, portretele, numele unor personaje, titluri de opere ale lui V. Alecsandri i-au sugerat noi modalităţi de creaţie, ca şi cultul pentru antichi­tatea clasică ori tendinţa de a versi­fica în stil folcloric. Ca şi Alecsandri, Eminescu a versi­ficat legende şi basme populare, în­­tîlnim la Alecsandri , Răzbunarea lui Statu-Palmă, Legenda rîndunicii, Le­genda ciocîrliei etc., iar la Eminescu : Călin Nebunul, Fata în grădina de aur, Frumoasa fără corp etc., care au de­venit Călin (File din poveste), Lucea­fărul, Miron şi Frumoasa fără corp. Ca şi Alecsandri, care ne-a dat pri­ma mare culegere de poezie populară, şi Eminescu ne-a lăsat o asemenea co­lecţie ; pe cînd a lui Alecsandri e mai mult o culegere epică, a lui Eminescu e mai mult lirică. Cîntînd trecutul naţional de luptă, pentru libertate şi independenţă na­ţională, amîndoi poeţii au înfăţişat în operele lor figuri de eroi cu dragoste de patrie şi popor, vajnici apărători ai libertăţii, cum sînt Ştefan cel Mare din Dumbrava Roşie a lui Alecsandri şi Mircea cel Bătrîn din Scrisoarea III de Mihai Eminescu. Amîndoi po­eţii au zugrăvit în operele amintite trecutul naţional şi au stigmatizat i­­maginea cotropitorului de popoare ; unul în chipul lui Albert, regele Po­loniei, celălalt in chipul lui Baiazid. Amîndoi poeţii au cîntat Veneţia. Eminescu a scris în mai multe rîn­­duri despre Alecsandri şi opera lui, exprimîndu-şi admiraţia faţă de crea­ţia lui artistică. După o întreagă e­­pocă închinată literaturii, referindu-se la unul din epitetele caracterizatoare ale lui Mihai Eminescu, Alecsandri scrie: «Eminescu mă numeşte „vese­lul Alecsandri“. Este desigur o exage­rare,, dacă nu chiar o greşeală... Dacă am fost senin în faţa lumii este graţie elasticităţii coardelor mele sufleteşti, putinţei de a îndura, de a suferi în tăcere.» Cînd noua generaţie îşi pune între­barea care poet este mai mare, Alec­sandri răspunde singur : Poetul care cîntă natura-nfloritoare, Simţirea omenească, a Patriei mărire. Chiar slab să-i fie glasul, e demn de a fi hulit ? Cînd altul vine-n urmă cu glas mai nimerit ? în epocă, discuţia a fost destul de aprinsă, incit Titu Maiorescu însuşi a intervenit. Dar, lipsit de orgoliu şi plin de modestie, Alecsandri aduce acel splendid omagiu lui Eminescu în lapi­darele versuri : E unul care cîntă mai dulce decît mine ? Cu-atît mai bine ţării şi lui cu-atît mai bine ; Apuce înainte s-ajungă cît de sus, La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus. Era un răspuns la strofele elogioase din Epigonii. Graţian JUCAN Aurelia Antal, EMINESCU PoeS­IS ÎNTOARCEREA AC­AS­A Să fie toamnă, să se umple cerul De gînduri, şi hlamide arămii Să cadă peste sensurile lumii; Călătoria ne-ncepută vreodată S-ar depăna atunci sub paşii Celor din sala de-aşteptare, Şi niciodată n-ar fi ziuă, Ci numai noapte, noaptea cînd Se-ntoarce-acasă fiul care Nu s-a clintit de lîngă-ai săi. Aici în fund erau copacii, Şi-n întuneric pe pervazul Ferestrei care da către grădină, Stătea pisica neagră luminînd. Din nicăieri bunica-mi întindea Domol o ceaşcă aburind, Şi lingă lampa care nu se vede, Tata-mi citea anume din septembrie. Dar cît de neatins e tot atinsul, Şi cît de tare trebuie să baţi în ceaţa porţii, să ajungi Să fii primit în casa dispărută ! ARTA POETICA In jurul meu cînd scriu se face alb Şi-n litera cuprinsă de-ndoială Revăd spirala imposibilei rostiri. Atunci rămîne doar ispita Pe jumătate adormitei întrebări Să-mi umple mintea de parfum. In fiecare semn e o pădure, In fiecare arbore — o mare, Umbros de limpede cu Vîntul Deşteaptă flăcări în cristale. INTERIOR Mi-aduc aminte paşii lui printre obiecte, Călca atent să nu le vatăme tihnirea Şi mina lui plutea pe mobile şi cărţi Cu-o-nduioşare pentru sensul lor captiv. Din vase, scoicile culese de demult Se ridicau visînd în aer ca şi cum Trecea prin ele un albastru... pietre line... Atuncea ramele cădeau de pe tablouri. Odaia se trăgea în nicăieri, şi singur El se-arunca în apele pictate. Monica PILLAT METEMPSIHOZĂ Ca şi cum Aş fi avut cîteva întrupări : O panteră în junglă, un cioban în Tibet O crescătoare de capre, madame Bovary... între o viaţă şi alta aş fi dormit somn secular Adunîndu-mi puterile sufletului Să-mi ajungă pînă la aceasta din urmă. Atîtea reziduri de neimpliniri De visări nevisate, datorii neplătite Urcate ca melcul pe scoarţa stejarului Din viaţă în viaţă... Scîncet în somn, tresărire, Iubitul în piele de leopard încordîndu-şi săgeata Inima mea — temătoare cerboaică —. Apoi ruga înălţată spre cer de sfiosul prelat Ce nu-şi ştie întoarce privirea spre nevrednice făpturi Oricît l-ar sfîrteca-n adine ispititorul, păcatul... Graba, biruitoarea, bezmetica grabă De-a-mi plăti toate datoriile, De-a încerca toate rolurile rămase în cămară Măcar pentru un minut Imortalizat în oglindă, Intr-o scînteiere de rază , Ioana d’Arc cu platoşă Richelieu uneltind, Cozinzeana împletindu-şi Rîu galben pe creştet... Spaima crescind ca o apa-ngheţată în matcă muritoare La gindul că nu le voi putea îmbrăca pe toate Intr-o sută de vieţi Că nu voi mai avea timp să gust Toate elixirurile, toate otrăvurile ce vor rămîne Străine, zadarnice împăienjenite pe rafturi Sortite să se pietrifice Secol de secol tn tăcerea mea infinită... Groaza risipei nemăsurate tn care mă-ntimplu Ca în mijlocul unei viitori din care Nu mă pot smulge Luptlndu-mă din ultimele răsputeri... Strigătul aproape asurzit de sloiurile aspre Ce duc indiferente-n aval Ecoul stinsului vaier... ultima viaţă !... ultimul suflet!... ultimul trup !... trup.... INEL trup... Lucia Olaru NENATI Şi doarme aşteptarea în cercuri de ploi Cuvintele clatină voci ostenite Mai vino din greul luminii ’napoi Să spargem tăcerea din clipe mîhnite, Să cauţi hăţişul în care adorm Cu capul pe spinii ieşiţi ca o iarbă In ţipăt de fiare rostit uniform Întors într-un muget in mine, să fiarbă Din cercuri de ploi să desprinzi un inel Strecoară-mi-l tainic in ochiul visării S-alegi ca o apă de doruri prin el Să fii deșteptată-naintea surpării. Maria BACIU

Next