Ateneu, 1986 (Anul 23, nr. 1-12)

1986-02-01 / nr. 2

■=DE • TABLETĂ = = DE SCRIITOR $ = Numele aşezâmîntului de la Tescani Templu al muzelor şi loc de pelerinaj, și Tescanii au renăscut din propria lor vechime. Drumu­rile ţârii se apar pe-aici cu oa­meni de creaţie, dar şi cu foar­te mulţi vizitatori care-şi depu­­şesc simpla curiozitate turistică pe măsura ce cunoaşterea trece-n recunoaştere şi locui poate fi des­coperit ca o-ndelungata depozi­tare a valorilor umane, creştere sigură şi fără grabă a entităţii de Aşezamint. Aceasta se simte chiar ele la descinderea-n sat, cina prin firea lucrurilor vatra-ş, anunţa, semnele statorniciei cu trei dealuri care se­ apropie fără veste, cel de la răsărit ca un pe­rete, cel de la apus in amfiteu­­tru, încins cu bunul păduros, cel de la nord ca o poartă, toate a­­ducind găvanul văii la ton de ograda in timp ce Tazlăul, în­­crucişindu-şi oo­aţele, scoate la i­­veala caseie am apur ae lunca şi aintre uliţe scăzute ca şoap­tele. in repertare timpul face falduri şi vechimea se lasă ghi­cita amn pamint, unie trand­itui le-au trebuit atitea succesiuni is­­călindu-se doar cu oasele pînă cliţa sa-şi nsa numeie-n­ven­­c . hrisoave glăsuitoare despre per­fecţiunea şirurilor. Pe această cale, coloana Rose­­tteştilor umple vederea cu vreo nouă generaţii în aproape sfer­tul de mileniu dintre începutul secolului al optsprezecelea an mijlocul celui de azi. Sunt boieri care şi-au depăşit epoca din chiar propria lor boierie, împingindu-Şi vremea înainte prin a-i pune cite ceva la temelie : un gind, o fap­ta, o idee, o carte, slujite pi... la sacrificiu. Aici, vindecaţi de peregrinarea străbunilor lor (ita­lieni sau greci căutători de ţări bogate), s-au însoţit cu molu,­­vence şi s-au tot adîncit în obi­ceiul pămîntului legindu-se defi­nitiv şi numindu-se din tată-n fiu cu numele locului pe care Manolache vornicul doar l-a ză­rit, stolnicul Ştefan l-a luat în proprietate, medelnicerul loniţa s-a stabilit cu toată gospodăria, medelnicerul G­heorghe l-a ctito­rit cu biserică din analoghie şi evlavia cărţii, căminarul Dumi­­trache cel tinăr l-a scăpat de răufăcători, Costache cel drept a scos ţăranii din cătuşele bo­ierescului (împroprietărindu-i in­timi în Moldova), l-a luminat cu şcoala sătească şi l-a călit cu flacăra Unirii şi cu pagini profetice despre adevăr şi drep­tate, întristatul gînditor Dumitru şi preaînţeleapta lui soaţă Alice au pus bazele cărturăreşti prin casa lor larg deschisă oameni­lor de ştiinţa, literaţilor, ortisi­­lor, cu marea bibliotecă şi odăile pline de muzică, prin acţiuni po­­litice, gazetărie şi scrieri consa­crate binelui obştesc, energica Marucă l-a instituţionalizat, evo­­cindu-i în profundei e­i m­­emori Constantin cel singuratic l-a fi­xat în meditaţie cu chenarul de plopi, zburătorul Bîzu l-a văzut primul de la nivel­ norilor. Oa­menii au sfinţit locul şi s-au înnobilat cu el. De la trunchi, Aşezămîntul a crescut vertiginos in ultimul se­col, armonizînd intr-o imensă co­roană sentimentul familiei cu prie­tenia şi afinităţile gîndirii crea­toare. Locul a devenit în aceian, timp scenă, cutie de rezonanţă, punct strategic ori de sprijin ori de regăsire pentru militanţii u­­nionişti Costache Negri şi Vasil Sturd­za, pentru cugetătorul Conta, pentru gazetarul junimist P. Mi­­ssir, pentru istoricul şi scriitorul Radu Rosetti. Aici Maximilian Costin a gîndit şi alcătuit un vast program muzical, cintînd cu Papazoglu, Barozzi, Breciman, C. C. Nottara, Nonna Otescu, Mihail. Aici s-au elaborat Acteon de Alfred Alessandrescu, cam toată muzica lui Jora pînă la 1948, cîteva din pînzele lui Sabin Popp, multe peisaje și portrete fotografice ale lui Emil Prato, Antologia literaturii române în versiune franceză de profesorul Septime Gorceix, versurile con­tesei Martha Prozor, Numărul de aur al lui Matila Ghica. Biserica nouă a satului este opera lui G. M. Cantacuzino. Aici au poposit sub acelaşi semn al Aşezămîntu­­lui Ana Conta-Kernbach, Gheor­­ghe Donici, Octavian şi Fatma Tăslăuanu, Radu R. Rosetti, Geor­­geta şi Mircea Cancicov, Gr. Ta­­bacaru, N. Garavia, M. Andrieu, C. Brăiloiu, Alice Voinescu, V. Filip, R. Drăghiei, P. Groza, Tr. Săvulescu, F. Aderca. Prin 1909, cam cînd Luchian picta pe-aproape Moara de la Po­duri, sosea şi Enescu, adus de domniţa Maruca, viitoarea lui so­ţie şi avea să revină ca om al locului, fascinat de înalta atmos­feră intelectuală a Tescanilor pe care, numind-o astfel, el o re­cunoştea îndatorat să-i restituie apogeul cu vioara, pianul, ba­gheta şi mai ales cu pana sa titanică, la profunzimea Oedip sau Vox Maris. Aşadar, dacă Aşezămîntul de Cultura şi Creaţie de la Tescani este o întemeiere în timp, opera unei pluralităţi de valori desti­nate colectivităţii şi dacă prin înalta-i şi strălucitoarea-i cupolă acest edificiu îşi relevă tocmai măreţia întregului, se cuvine, so­­cot, ca şi numele instituţiei să rămînă întreg, fiindcă a crescut odată cu subiectul său, ilustrîn­­du-l pînă la capăt şi fiindcă el, numele, nu-şi poate sluji ade­vărul istoric altfel decît întreg, aşa cum l-au scris înşişi fonda­­torii-donatori ai Aşezâmîntului în actul din 1947 : „Rosetti Tescanu — Enescu”. C. Th. CIOBANU ® BELETRISTICĂ & Provin dintr-o familie cu multe babe. Îmi este rușine s-o spun, dar cînd mă gîndesc la mama, mi-o amin­tesc tot ca pe o femeie bătrînă. Mă născuse după ce lăsase în urmă prima tinerețe, la patruzeci de ani. Mi-a fost imposibil să aflu dacă m-a dorit sau a vrut să mă păstreze ca pe o legătură sigură între ea şi cel de-al doilea ei soţ, tatăl meu. Dacă o fi crezut că avîndu-mă pe mine îşi va ţine bărbatul aproape, s-a înşelat. Tata ne-a părăsit, şi pe noi şi oraşul în care se născuse, şi s-a căsătorit în altă parte. Nu l-am cunoscut prea bine, plecase cînd eu nu împlinisem încă patru ani. Pe urmă l-am întîlnit rar, dar mereu în aceeaşi zi, cînd mi se amintea cîți ani sărbătoresc. Era de aceeaşi vîrstă cu mama, dar el nu mi se părea bătrîn. Venea la aniver­sarea mea și-mi întindea un pachet : o cutie mare cu bomboane şi prăjituri. Bomboanelor nu ştiu ce importanţă le dădea, prăjiturile erau cîte una pentru fiecare an împlinit. Numărul cel mai mare de prăjituri aduse de el a fost unsprezece. Mi-am amintit de multe ori de prăjiturile lui, dar nu reuşesc să revăd clipele în care mi le înmîna şi nici nu ştiu dacă le-am putut mînca singur pe cale unsprezece, aduse ul­tima dată. Mama nu mi-a povestit mai nimic despre căsătoria ei, nu mi-a spus cum s-au luat, dar eu nu l-am iubit. Pe ea am iubit-o, dar ţin minte că regretam că nu este tînără şi fru­moasă. Cînd trebuia să vină la şcoală după mine, născoceam fel de fel de pretexte să nu mă caute şi să nu fie văzută de colegi. îmi era teamă să nu rîdă de ea. După ce m-am făcut mare mi-a părut foarte rău şi mi s-a făcut ruşine. N-am fost un copil recunoscător, iar frica mea mi s-a părut nedemnă şi fără temei. Mama se îmbrăca îngrijit și curat și nu a­­răta deloc rău. La cei cincizeci de ani ai ei nici nu era prea în vîrstă, cum credeam atunci. Pe surorile ei — Clarisa, Elisabeta și Grete — le-am apucat, în adevăr, bătrîne, căci mama, cea de-a patra soră, se născuse cu șase ani în urma Gretei. De ce i s-a dat Clari­sei acest nume n-am aflat. Elisabeta purta nu­mele reginei, Grete pe al unei artiste celebră în epocă, iar mama a fost botezată Atanasia, după numele ta­tălui ei. Toate numele mi se păreau stupide, acest lucru îl cred şi acum. Colegele şi prietenele mele, fetele ve­cinilor noştri nu se numeau nici una astfel. Noroc că nu trebuia să le pro­nunţ numele, surorile mamei mele îmi erau tante, şi aşa le strigam. Bunicii mei erau nişte foşti, iar din această pricină cele patru fete ale lor au avut unele mici neajunsuri. Eu nu mi-am cunoscut bunicii, la naşterea mea erau plecaţi dintre cei vii, dar bănuiesc că s-ar fi bucurat să mă vadă : un băiat, fie el chiar nepot, e primit bine într-o casă cu patru fete. Nici eu n-am tras prea multe foloase de pe urma bunicului, iar dacă aş pu­tea să-l întîlnesc l-aş certa cu aspri­me. Deşi fusese militar, bănuiesc că nu avea nici o cunoştinţă de tactică şi strategie. Dacă e firesc că n-a ştiut cînd va muri, nu mai e normal că nu s-a gîndit nici o clipă la ce va urma după el şi şi-a lăsat cele patru fete de izbelişte, fără ca vreuna din ele să se priceapă la vreo treabă de soi. Casa în care m-am născut fusese cumpărată de bunicul şi nu era prea arătoasă. Doar grădina din faţa ei mi-a plăcut, mai ales că pe vremea copilăriei mele mi se părea enormă şi plină de ascunzători misterioase. O singură calitate a casei s-a dovedit folositoare, mai tîrziu, fetelor : came­rele erau una în prelungirea celeilal­te, se întindeau de-a lungul curţii. Cînd casa a fost naţionalizată, mama şi mătuşile mele şi-au putut păstra fiecare cîte o cameră, astfel că noii chiriaşi s-au mulţumit doar cu restul de patru încăperi, transformînd salo­nul de la mijloc în bucătărie comună. Lelia, soţia mea, spune că numai un nebun ca bunicul meu putea să cumpere o casă ca un tren, iar eu îi dau dreptate. Socotind după mobilele grele moştenite de mătuşi, mobile pe care le ştie şi Lelia, nevastă-mea mai crede despre el că a fost risipitor şi lipsit de gust. în privinţa asta, lucru­rile s-ar putea să stea altfel, deşi îl suspectez şi eu că ar fi fost mină spartă. Primea, probabil, soldă bună de la armată şi o fi crezut că nimeni n-o să-i ia un drept cîştigat o dată pentru totdeauna. De ce nu-mi vorbea mama despre tatăl meu pricep acum cu destulă u­­şurinţă, dar nu ţin minte să-mi fi po­vestit prea multe nici despre părinţii ei. Din cele patru surori, cea mai dis­pusă să-şi laude tatăl era tante Cla­risa. Ea ştia şi o mulţime de basme, unele pe dinafară, altele mi le citea din nişte cărţi găsite în podul casei. Cînd am crescut mai mare, am re­nunţat să ascult poveştile mătuşii şi mi-am căutat singur cărţi, urcînd pe scara păstrată în camera Elisabetei. Apoi am abandonat cărţile şi am început să-mi umplu timpul cu fel de fel de hîrtii rămase de la bunicul. Obiceiul acesta îl păstrez şi azi, cu deosebire că nu urc în pod după hîrtii şi le caut în lada Elisabetei, unde PETRE ANGHEL O discuţie de familie le-am înghesuit într-o după-amiază de toamnă. In ziua aceea mi-am dat eu seama ce mult mă iubesc mătuşile. Găsisem nu ştiu ce registru şi uita­sem să mai cobor. De cum a văzut scara rezemată de perete, tante Eli­sabeta a bănuit că sînt în pod şi m-a strigat. Nu i-am răspuns, iar ea a ur­cat după mine. M-am ascuns după coş, cu gîndul s-o sperii, dar cînd am au­zit-o ţipînd şi am văzut-o ce înspăi­­mîntată era, am renunţat şi m-am pitit şi mai bine. A coborît atît de gră­bită, încît tavanul se zdruncina sub greutatea paşilor ei care loveau fas­­ceii de la scară. Erau toate surorile acasă şi şi-au amintit ca lovite de trăznet că nu mă văzuseră de mult. Şi-au amintit şi că fusesem certat sea­ra pentru că nu mîncasem tot ce mi se pusese în farfurie. Nu ştiu de ce n-am coborît atunci, deşi le auzeam vaietele. Una dintre surori, nu ţin minte care, a avut ideea să mă caute din nou în pod, oricum pe stradă şi la chiriaşi nu aflaseră nimic de mine, şi m-am pomenit cu ele sus. Le zăream întîi capetele, apoi am observat cum bîjbîiau speriate prin întuneric, căci coborîse seara, dar n-am dat nici un semn de viaţă. Mama m-a văzut cea dinţii şi s-a pornit şi mai tare pe plîns, de parcă pînă a­­tunci doar făcuse repetiţie. Am scă­pat nebătut, spre marea mea bucurie, iar Elisabeta, bănuind ce cotrobăiam eu prin pod, a hotărît să coboare lada cu registre în camera ei. Cele mai multe hîrtii cuprindeau ordine de zi, tabele cu nume de oa­meni şi acte de constatare. Lelia, soţia mea, spune că moşu ar fi făcut mai bine să uite în pod nişte monezi de aur sau cel puţin cîteva covoare ori porţelanuri, căci de hîrtii, fie ele chiar vechi, sînt pline arhi­vele, iar eu îi dau dreptate în pri­vinţa monezilor şi nu zic nimic de hîrtii, deşi documentele şi actele de la arhivă îi privesc pe alţii, în timp ce ale bunicului sunt legate de fa­milia noastră. Singura fotografie în care apare bu­nicul e decolorată şi roasă pe la mar­gini de şoareci, îl înfăţişează în haine de paradă, cu grad de locotenent. Trebuie să fi fost făcută înainte de 1878, fiindcă după aceea era maior, aşa susţine Clarisa. Ea ar fi văzut o fotografie de la nunta părinţilor ei şi bagă mina în foc că bunicul avea grad de maior. Tot Clarisa e de pă­rere că la nuntă bunicul îşi adăugase şi cel de-al doilea nume, întrucît pe dosul fotografiei văzută de ea ar fi fost notat Atanasie Poenaru Măldă­­rescu. Pe bunica şi pe cele patru fete ale ei nu le-a trecut în nici-un act Măldărescu, a socotit probabil că pot trăi foarte bine chiar dacă se numesc doar Poenaru. I-am spus şi soţiei mele Lelia ce crede tante Clarisa şi, curios, ea a fost de partea bunicului, zicînd că le-a ajuns numele Poenaru, dovadă că trei dintre ele nici nu au avut prilejul să şi-l schimbe şi au rămas fete bă­trîne. Noroc cu mamă-ta, a zis, ea a avut două nume pe lingă cel de dom­nişoară, poate să renunţe la unul şi să-l dăruiască uneia dintre surori. Din cercetările pe care le-am făcut eu printre hîrtiile din ladă, bătrânul nu şi-a ales la întîmplare numele de Măldărescu. La început crezusem că o fi luptat în vreo comună Măldăreşti şi a vrut să se ştie locul bravurilor lui, sau poate o fi doborît doi-trei turci şi lui i s-o fi părut că a culcat la pămînt un maldăr întreg. Măldărescu se numise bunica lui, Stanca Măldărescu, înainte de-a se fi măritat cu Iancu Poenaru. Ea a fost mai norocoasă, a născut numai băieţi, opt la număr, şi cînd s-a săturat să-i tot legene, s-a călugărit şi a luat nu­mele de Kalistrata, înzestrînd mînăs­­tirea Laici, la care s-a retras, şi cu un sat din moşia ei de fată. Lelia spune că goana asta după nume e o boală a familiei şi mi-a amintit că după ce am terminat fa­cultatea şi am vrut să particip la o expoziţie, alături de alţi colegi de la clasa de desen, şi eu umblam după pseudonim. Recunosc că nu-mi plăcea să semnez Dan Staicu, dar acum nu­mele meu nu mă mai supără, mi se pare nimerit aşa cum este. Expoziţia n-a avut succes şi de îndată ce a fost închisă au luat sfîrşit şi ambiţiile mele de-a deveni un pictor celebru, impu­­nînd numele Dan Staicu ce mi se pă­ruse atît de banal. A trebuit să ră­­mîn ce eram, profesor de desen, şi să mă prezint la Braşov unde fusesem repartizat. Lelia s-a bucurat că vom pleca din Bucureşti. Nu-i plăcea în mod deosebit Braşovul, dar era feri­cită că mă scoate din casa acelor fe­mei sclerozate. Eu i-am dat dreptate şi am zis că au fost şi ele bune la ceva, m-au crescut şi au avut grijă doi ani de noi, de mine şi de Lelia, cut timp am aşteptat să terminăm fa­cultatea şi am locuit în vagonul mamei din fostul tren personal. De cîteva ori am încercat să pictez ceva, dar toate figurile de pe pînzele mele semănau cu bunicul, aşa zicea Lelia, şi am renunţat. M-a certat abia mai tîrziu că m-am lăsat de lucru, după ce a aflat că unul dintre colegii mei s-a umplut de bani şi stă mai mult prin străinătate. Eu am fost de părere că pictorul acela e lipsit de talent, cum părea şi în facultate, dar Lelia m-a făcut invidios şi steril. Do­vezile le-a găsit tocmai în ce-i po­vestisem eu : şezutul, zile de-a rîndul, în faţa hîrtiilor moştenite de la bu­nicul. Cu timpul, obişnuit cu aparta­mentul nostru mobilat frumos, am început să-mi dau şi eu seama ce bine este să trăieşti la bloc şi n-am mai regretat că nu rămăsesem în cămăruţa noastră din Bucureşti. Totuşi, seara, înainte de-a adormi, mă gîndeam cu nostalgie la zilele din copilărie şi re­memoram fiecare întîmplare trăită alături de mătuşile mele, mai ales po­veştile Clarisei. încercam să-mi ex­plic de ce nu s-au măritat niciodată Clarisa, Elisabeta şi Grete, dar nu mai îmi ajungea ce ştiam eu , şi alte fete tinere rămăseseră fără zestre şi nu aveau meserie şi pînă la urmă s-au aranjat într-un fel. M-am gîndit că avîndu-mă pe mine între ele, rămas fără amîndoi părinţii, ar fi crezut că pot trăi pentru mine, iar gîndul aces­ta, fără să-mi pese dacă e adevăratul motiv, mi-a umplut inima de bucurie. Odată chiar m-am trezit plîngînd şi cînd m-a întrebat Lelia ce am, am minţit-o, cred că pentru prima oară, i-am zis că m-au apucat nişte dureri groaznice de cap. De data asta ea n-a zis nimic, mi-a oferit un antine­vralgic şi eu l-am dat de îndată pe gît, fără apă. In cei cinci ani, de cînd ne-am stabilit la Braşov, am fost doar de două ori la Bucureşti. O dată am în­soţit un grup de elevi trimişi la o expoziţia şi, deşi mi-am văzut mă-­­ tuşile, i-am spus Leliei că n-am avut timp să trec pe la ele. Mi s-a­ părut că ea s-a bucurat şi m-am bucu­­rat şi eu : aveam un secret, puteam să mă întorc în vagonul casei, cu gîndul sau aievea, fără să fiu certat. Secretul acesta devenise un fel de cont în bancă, cu un cifru ştiut doar de mine, şi am simţit cum mă trezesc la viaţă. Vedeam din nou ca înainte, găseam peisaje care meritau să fie pictate, chipuri demne să le păstrez conturul, clădiri şi străzi pe care nu ştiam dacă le mai zărisem. Atunci am hotărît ca la orele de desen, după ce arăt ele­vilor ce au de făcut, să pictez alături de ei. I-am spus Leliei că sînt obligat să conduc un cenaclu şi ea, care au­zise de asemenea îndatoriri ale pro­fesorilor, a zis să conduc, doar n-o să mă ţină legat de cratiţele din bu­cătărie. Lucrările am să i le arăt abia în ziua expoziţiei, nu cred că se va supăra, mai ales că nu sînt toate por­trete care ar duce-o cu gîndul la bu­nicul. A doua oară m-am dus la Bucureşti cu încuviinţarea Leliei, aş putea zice chiar trimis de ea, deşi n-a spus „du-te“, ci „dacă n-ai ce face, te poţi duce, nu te opresc eu“. Văzuse o mo­bilă veche, în casa unei colege, iar mobila aceea avea ceva comun cu şi­fonierul şi patul­ Elisabetei. Soţia mea a zis că dacă Elisabeta ţine la mine, cum se laudă, mi le-ar putea dărui, că tot n-o mai peţeşte nici dracu, şi dacă se va hotărî s-o peţească, el o ia şi de pe o dormeză. M-am bucurat că şi-a adus aminte de tante Elisabeta şi am promis că cer mobila. Am îm­prumutat cîteva mii de lei, i-am spus Elisabetei că-i cumpăr o mobilă nouă în loc, ba chiar stau pînă se insta­lează în cameră şi, mai repede decît aş fi crezut, m-am dovedit un bărbat descurcăreţ. Am transportat mobila la gară şi am expediat-o la Braşov. Era puţin mai veche decît mobila văzută de Lelia la colega ei, dar în cele din urmă am găsit o soluţie pentru care soţia mea a avut cuvinte de laudă. Urma să găsesc un tîmplar priceput care să recondiţioneze patul şi nop­tierele şi să lipească furnirul desfăcut de pe o uşă a şifonierului. Toaleta nu necesita intervenţii, ea plăcuse cel mai mult Leliei. Păream amîndoi mulţumiţi, eu pu­tusem să dovedesc devotamentul Eli­sabetei, iar soţia mea, în cel mult o lună, avea prilejul să-şi poftească co­lega la noi, căci amînase invitația, zi­cînd că-i e ruşine să-i arate o locu­ință lipsită de gust, mobilată sărăcă­cios cu lucruri cumpărate în rate. Legătura dintre mine și Lelia părea că e gata să fie înnodată. De tablouri nu voiam să-i vorbesc încă, dar îmi propusesem să-i mărturisesc un gînd mult mai intim. Peste o lună se îm­plineau cincisprezece ani de la moar­tea mamei şi aveam un plan. Vîndu­­sem cîteva tablouri, achitasem datoria făcută cu mobila Elisabetei şi, cu ce mai reţinusem din leafă, se strînsese o sumă pe care o puteam folosi după plac. Ar fi bine, am zis, să ridicăm o cruce la mormîntul mamei, poate nici nu s-o mai cunoaşte locul. Facem un drum la Bucureşti, ele se îngrijesc de cele necesare, pregătesc parastasul şi totul se încheie cu bine. Soţia mea, Lelia, a zis că pot face ce-mi trece prin minte, banii sunt sus­­traşi de mine, așa că tot nu-i pusese la socoteală. Cu babele la masă, însă, n-o să stea chiar de m-ar vedea că­zut­ în genunchi. Dacă eu nu m-am debarasat de ele, după ce m-au cres­cut în halul în care m-au crescut, ea nu mai putea face nimic. începuse să plîngă și, printre sus­pine, regreta că tot chinul ei de-a mă rupe de nişte fete bătrîne, babe nespălate şi senile, cărora le simte şi acum mirosul, se dovedise zadarnic. Urmărind-o cum plînge, am observat că devenise bătrînă şi urîtă. La început i-am dat dreptate. In adevăr, luptîn­­du-se să uit unde m-am născut, timpul îşi pusese pecetea şi pe ea şi o des­figurase. Am vrut să-i spun ceva urît, ba chiar făcusem cîţiva paşi spre ea, gata s-o lovesc. M-am trezit şi mi-am zis că într-o astfel de împrejurare mă arăt mai puternic decît am fost vreo­dată, tocmai dacă nu-i spun nici­ un cuvînt. M-am îndreptat spre uşă şi cînd am închis uşa de la apartament am ştiut că nu mă voi mai întoarce niciodată. Laurenţiu TĂRNICERU VIN TRENURI (Elvirei) Vin trenuri iarna e rece grăbiţi călătorii coboară aştept imaginea ta pe un peron, într-o gară. Lunecă trenuri spre lume, e seară, cade zăpada şi­ acoperă lin clipa fugară... CĂSUŢA DIN AMINTIRE Mi-e dor de căsuţa Ce n-are nume Fără cărare Uitată de lume Imaginea ei Cu lampa-n fereastră Acolo, rămasă In noaptea albastră Luceafărul prins Pe cerul de crom Privindu-l vibrînd Uitam să mai dorm. MĂRTURII Priviţi aceşti brazi în scoarţa lor ne stau strămoşii. Sînt mulţi care ştiu urmele vremii înţelepte hrisoave amintirea romană vitejia dacă: Priviţi semeţii Carpaţi ! Păstorii acestui pămînt de români îşi poartă în rădăcini eterna fiinţă de neam. POATE INTR-O ZI Eu cred că un poem frumos este acela, care curge din sîngele tău dintr-un viscol lăuntric cu nostalgii, rătăciri cînd tremuri cu fiecare vers ca o stea lăcrimînd pe cerul de crom. Nu mi se pare tîrziu poate-ntr-o zi am să-ți scriu acest poem cu litere pe care încă nu le găsesc. Uneori mi se pare că timpul mi-l stinge cu anotimpuri : vara prin fulgi, iarna prin frunze. NOAPTE ALBASTRA In noaptea asta nu-mi spune nimic vorbesc ochii tăi noaptea albastră stelele pitite-n fereastră mina mea, mina ta așteptarea să vii din neant. $ PAG. 9­9 ATENEU % FEBRUARIE % 1986 # PA­G. 9­9

Next