Ateneu, 1987 (Anul 24, nr. 1-12)

1987-06-01 / nr. 6

De-a lungul anilor, în oraşul Botoşani, locul de naştere al marelui poet Mihai Eminescu, în satul Ipoteşti, leagănul copilăriei sale, cît şi în alte localităţi din acest judeţ, au fost ridicate mai multe busturi monumentale şi alte opere sculpturale cu chipul Luceafărului poeziei ro­mâneşti, în semn de profund omagiu adus ilus­trului lor concetăţean, încă din perioada imediat următoare trece­rii poetului în nefiinţă s-au lansat iniţiative locale pentru ridicarea unui bust sau chiar a unei statui în una din pieţele acestui oraş; to­tuşi, aceste iniţiative au fost mult prea uşor abandonate, şi cei ce vor depune toate efor­turile pentru a realiza un bust monumental cu chipul lui Eminescu, în oraşul său natal, au fost studenţii universitari, întruniţi în cadrul Con­gresului X studenţesc, ce a avut loc la Ploieşti între 7 şi 13 septembrie 1889, aceştia aprobă „cu entuziasm“ propunerea medicinistului ie­şean Vasile Lateş de a forma un comitet de iniţiativă „pentru ridicarea unui bust lui Emi­nescu“. După cum era uzanţa, în ultima zi a congresului, se trăgea la sorţi localitatea pen­tru congresul următor. Şi, o mare supriză, sorţii au căzut pe oraşul natal al lui Eminescu. In acest caz, (?) Nicolau, preşedintele Societăţii studenţilor a expediat următoarea telegramă: „Sorţii desemnînd oraşul Botoşani pentru ţine­rea Congresului XI universitar, studenţii întru­niţi la Ploeşti salută cetăţenii botoşăneni“. A­­cest mesaj a fost primit cu multă căldură şi A. Enacovici, primarul oraşului, răspunde cor­dial : „Ceea ce sorţii au ales ne satisface pe deplin. Oraşul vă aşteaptă cu braţele deschise“. Iată, deci, o coincidenţă fericită : la Botoşani se va ridica şi bustul poetului. Nobila iniţiativă fiind luată, localitatea cu­noscută, timpul relativ scurt pentru realizarea fondurilor necesare, se impuneau măsuri or­ganizatorice deosebite şi mult discernămînt. Pentru aceasta studenţii s-au organizat în două subcomitete pe cele două centre universitare: Iaşi şi Bucureşti. Au emis liste de subscripţie, au organizat festivaluri artistice, spectacole li­­terar-muzicale, concerte, conferinţe, baluri şi tombole. Studenţii erau organizatorii şi, de cele mai multe ori, şi interpreţii, recitatorii sau conferenţiarii. Acestora li s-au alăturat tempo­rar şi unii actori şi muzicieni de prestigiu, oa­meni de cultură şi artă şi toate organele de presă susţineau activitatea tineretului studios în memorabila sa bătălie pentru strîngerea celor 6 000 de lei cît va costa monumentul în mai 1890, s-a constituit un comitet ce-l avea în frunte pe Titu Maiorescu, alături de C. Esar­­cu, V. A. Urechia, Şt. C. Mihăilescu şi alţii, pentru alegerea fotografiei după care urma să se facă bustul, comitetul urmînd să desemneze şi pe sculptorul care urma să execute lucra­rea. Membrii comitetului s-au orientat spre cea de-a doua fotografie a poetului ce era în me­dalionul „Junimii“, realizată în 1878 la Bucu­rești de Fr. Duscher, reprezentîndu-l pe poet în deplinătatea puterilor sale creatoare, iar sculptorul însărcinat cu modelarea chipului a fost Ioan Georgescu, unul dintre cei mai mari sculptori români. Acesta a mers personal la Botoşani spre a vedea locul unde urma să fie amplasată opera sa , după care, o execută şi o trimite la Paris pentru a fi turnată în bronz. De aici încolo, studenţii şi Comitetul de re­­cepţiune din localitate şi-au îndreptat atenţia spre organizarea manifestărilor prilejuite de Congres şi de dezvelirea bustului lui Eminescu. Evenimentul a avut loc la 11 septembrie 1890 şi a fost o adevărată serbare naţională, în su- Eminescu in aeternum Chipul poetului în sculptura botoşăneană netul muzicii militare şi al corurilor reunite ale învăţătorilor din judeţele Botoşani şi Dorohoi, a fost dezvelit chipul în bronz al celui mai mare fiu al acestor plaiuri. în faţa celor peste patru mii de participanţi au vorbit Vasile Lateş, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Grigore Ventura, An­ton Bacalbaşa, Ştefan Stîncă, Eduard Gruber şi mulţi alţii. S-a recitat din lirica eminesciană, s-au cîntat melodii pe versurile poetului, s-au jucat scene din dramaturgia sa. Acestea toate au determinat pe Delavrancea să noteze ceva mai tîrziu : „Serbarea a fost cu desăvîrşire la înălţimea celor care sărbătoreau şi a celui săr­bătorit“. Cu acest prilej, a fost editat periodicul „Emi­nescu“ — ziar comemorativ, la care au cola­borat Titu Maiorescu, B. P. Hasdeu, Al. Vla­­huţă, I. L. Caragiale (dar nici unul dintre ei nu a participat la manifestări). Datorită ospi­talităţii de care s-au bucurat studenţii, un grup de ziarişti a editat (pe loc) „Gazeta gazetarilor“, o foaie de mulţumire adusă botoşănenilor pen­tru dragostea cu care au primit tineretul uni­versitar, în aceste minunate împrejurări. Amplasat iniţial în faţa şcolii Marchian, bus­tul lui Eminescu a fost mutat ulterior în parcul „Vîrnav“, care odată cu bustul a primit şi nu­mele Poetului. Astăzi, în acest cadru natural creat de micul lac în care se oglindesc cei se­culari „ce-şi scutură creanga“, chipul poetului este punctul de atracţie a tuturor, celor cu dor de Eminescu, ce se abat prin partea locului. Revenind la iniţiativa şi realizările pentru omagierea lui Eminescu pe plaiurile botoşă­­nene, amintim cîteva tentative nereuşite din perioada interbelică. Astfel, învăţătorul Cristea din Ipoteşti, prin anul 1922, încerca să trans­forme casa în muzeu şi să aşeze un bust în faţa acestui lăcaş. Nereuşind, a recurs la a planta cîţiva tei, plopi „fără soţ“ şi cireşi, pe malul unui heleşteu, nutrind şi ridicarea unei troiţe cu chipul poetului în basorelief, dar şi de data aceasta a eşuat ca şi iniţiativa ridi­cării unei statui în Botoşani, deşi se lansaseră liste de subscripţie pentru aceasta. Cu mai mult curaj a fost, se pare, învăţătorul din Cucorăni care, cu cinci mii de lei, încerca să cumpere bustul poetului de la urmaşul lui Leon Ghica- Dumbrăveni (care-l realizase pe speze proprii). Şirul iniţiativelor nu se termină aici, dar ne interesează mai mult realizările. Centenarul naşterii lui Eminescu a dat pri­lej sculptorului C. Baraschi să realizeze un bust în marmură albă ce a fost aşezat la intersecţia dintre Şoseaua Naţională şi drumul ce duce la Ipoteşti, după un timp fiind mutat chiar în in­cinta Muzeului memorial „Mihai Eminescu“. în locul acestui bust, mutat cu tot cu soclu, s-a ridicat în anul 1974 un triptic în basorerief, o­peră în bronz a sculptorului Tudor Panait, cu menirea să rndice turiştilor apropierea popasu­lui eminescian. Datorită unor evaluări, absolut necesare, bus­tul realizat de C. Baraschi a fost transferat şi amplasat în comuna Pomîrla, în amintirea tre­cerii poetului prin aceste locuri. Iar în faţa muzeului memorial a fost adus valorosul bust în bronz, operă a sculptorului Gh. D. Anghel, bust ce sălâşluise mai mult timp prin foaerul Teatrului de Stat „Mihai Eminescu“ din Boto­şani. Fiind în acest perimetru, amintim şi bus­tul în trei sferturi modelat de Ovidiu Maitec în anul 1967 şi amplasat aici în amintirea le­găturilor poetului cu Thalia. Chipul poetului se mai găseşte şi în colecţia Muzeului judeţean, sub semnătura unor artişti de prestigiu, cum ar fi Zoe Băicoianu, O. Han, A. Donisă, C. Grecu, iar muzeul din Ipoteşti are în inventar lucrări ale sculptorilor I. Irimescu, O. Nichita, M. Onofrei , chipul poetului stăruie în galeria Liceului „Laurian“. Şi nu ne putem îndepărta fără să amintim două lucrări cu un destin a­­parte, ce se află la­ Liceul „Mihai Eminescu“. Este vorba de un bust al poetului realizat de R. P. Hette din anul 1930 şi care altădată a fost pe un soclu (după trecerea în noul local se află in holul liceului) şi puţini sunt cei ce îşi amintesc că acest bust a fost cîndva intr-o piaţă cu rezonanţă istorică („Arboroasa“ din Cernăuţi). Cea de-a doua lucrare de aici este un bust-trofeu, sculptat de Gorgy Albert după schiţele lui Gh. Sălajean, bust ce a fost itine­­rat acolo unde se organiza Concursul de limba şi literatura română „Mihai Eminescu“, străbă­­tind din 1959 de la crearea sa şi pînă acum cam toate liceele cu numele lui Eminescu şi rămînînd definitiv ca o podoabă de mare preţ pentru elevii botoşăneni. Străbătînd împrejurimile, amintim iniţiativa regretatului sculptor Dumitru Gugoaşă (1 iunie 1972—22 august 1980), fiu al satului Draxini, care a modelat în gips în 1973 un bust al poetu­lui ce l-a aşezat în peisajul plin de fiori, pomi fructiferi şi viţă de vie din faţa casei părin­teşti, joc de meditaţii şi căutări al poetului Constantin Dracsin, fratele sculptorului. Şi tot în judeţ s-a dezvelit la 23 iunie 1983 un bust al lui Mihai Eminescu semnat de Marcel Mă­­năstireanu, dăruit oraşului Darabani, cu ocazia „Zilelor cultural-ştiinţifice ale oraşului“. Poate, dintre toţi oamenii de geniu născuţi sub soarele blînd al Botoşanilor, Eminescu este cel mai iubit şi cel mai adesea evocat, aceasta fiind probabil şi motivaţia atîtor omagii în piatră şi în bronz aduse aici, de-a lungul timpu­lui, Luceafărului poeziei româneşti. Victor MACARIE Cronica literară Mihai DRĂGAN MIHAI EMINESCU. INTERPRETĂRI în procesul continuu de interpretare şi eva­luare critică a operei lui Eminescu, apariţia unui nou volum naşte supoziţii numeroase, ce­le care primează fiind legate de metodă şi grad de noutate, devenite, se pare, obsesive şi periculoase prejudecăţi. Cartea lui Mihai Drăgan Mihai Eminescu. Interpretări 2 (Ed. Junimea, 1987) se impune dincolo de ele şi interesează de la Argument, text anticipativ de probitate intelectuală şi e­­nergie a spiritului, care uneşte nemărginitul respect pentru creaţia eminesciană, severitatea auctorială cea mai avizată şi revolta dublată de indignare în faţa imposturii şi „a modelor“. Apreciind critica de atitudine şi polemica de ţinută, autorul declară fără echivoc: „Critica este un act de conştiinţă şi de curaj care pre­supune o continuă delimitare ; ea este, în în­făţişările ei moderne, o formă de viaţă ce ex­clude, din principiu, tonul neutru şi obosit, lipsa de implicare şi de atitudine, în primul rînd de atitudine intelectuală care, în cele din urmă, înseamnă cultură şi creaţie.“ (p. 6). Consecvent cu sine, spirit penetrant şi grav, Mihai Drăgan continuă interpretările din vo­lumul apărut în 1982, examinînd textele ela­borate de poet la începutul studiilor de la Vie­­na. Sugestiile vin din chiar gîndirea lui Emi­nescu, creînd premisele exactităţii şi pregătind lansarea unor idei, care, dacă nu sunt în între­gime noi, dobîndesc în demonstraţie o incon­testabilă actualitate şi forţă. Traiectul operei este urmărit din interior, perspectiva organi­­cităţii structurînd interpretările în jurul unor nuclee coagulante, care funcţionează şi ca miez iradiant, în Metaforele „geniului pustiu“, capitol de substanţă, laboratorul de creaţie al poetului este supus unei valorificări totale, interpretarea propunînd lecturi simultane şi corelaţii ime­diate, după evidenţierea poziţiei teoretice a creatorului. Lipsind un jurnal, se investighează tot ceea ce îl poate suplini: articole de ziar, note, însemnări, scrisori, confesiuni din proză, variante ale unor poeme. Urmărind o viziune totalizantă, autorul sesizează direcţiile de ma­nifestare a spiritului eminescian şi grupează i­­deatic manuscrisele, esenţializînd un material amorf şi mult prea puţin cunoscut. Aflate, de multe ori, la prima interpretare, aceste texte, aferente romanului Geniu pustiu, redeschid per­spectiva înţelegerii lui Eminescu, încă din ti­nereţe, ca un autor total, o natură romantică genială în perpetuă, nobilă şi tragică tentativă de asumare a absolutului. Afirmaţia „în toate textele din perioada des­pre care vorbim există o legătură indisolubilă între biografie şi operă, dar şi o sforţare con­tinuă de a sfărîma această legătură“ (p. 98) trebuie reţinută, fiindcă implică în analize ele­mente de psiho-critică şi luminează fertil aria de cuprindere a spiritului eminescian. De alt­fel, demersul critic nu funcţionează niciodată izolat, o întreagă literatură filosofică, de cea mai distinsă autoritate (C. Noica, D. D. Roşea, G. Liiceanu etc.), revendicîndu-şi parţial, con­diţia de pandant. Considerîndu-se că entitatea spirituală emi­nesciană rezultă din simbioza între „conştiinţa istorică“ şi „conştiinţa creaţiei în plan meta­fizic“ investigaţiile se fac concomitent în ambele direcţii. Implicarea timpurie a scriitorului în viaţa naţiunii, pătrunderea tuturor realităţilor româ­neşti „din fundamentul lor absolut“ generează reflecţii care devansează spiritul conformist al contemporanilor. Poetul a fost preocupat, ni se demonstrează pertinent, de falsitatea şi super­ficialitatea civilizaţiei noastre în „epoca de tran­ziţie“ a unei modernizări grăbite, precum şi de resursele românilor de a depăşi un evident im­pas social, politic, economic, cultural, moral. In aceeaşi linie, este pusă în evidenţă profunzimea judecăţilor estetice ale tinărului Eminescu, care apreciază lucid, de la înălţimea unei conşti­inţe moderne a scrisului, nivelul literaturii ro­mâne din epocă. Conştiinţa creatoare modernă, actuală chiar, a celui care susţinea că „romanul este metafora vieţii“ se impune, fără teoretizări exterioare, convinge selecţia fragmentelor, sesizarea conti­nuităţii, consecvenţa şi fermitatea în urmărirea filiaţiei ideilor. „Neliniştea tragică“ şi „atitudinea vizionară“ apar ca stări caracteristice proprii omului şi artistului Eminescu. Observaţia lui G. Călinescu, care afirmase că starea normală a lui Emi­nescu este cea vizionară, este preluată şi optim asociată cu noţiunile de „demon, demonic, titan, titanism“, cărora li se adaugă, conotativ, „pro­­meteism“ şi „satanism“ şi li se consacră un comentariu aprofundat. Accepţiile lor diferite, interpretările elastice ale criticilor şi compa­ratiştilor nasc confuzii, inexactităţi şi nedorite simplificări „care le reduc la nelinişte şi re­voltă în plan etic şi social“. Mihai Drăgan, pro­punînd nuanţarea şi analiza de adîncime a o­­mului Eminescu, fiinţă „viguroasă şi armonică mai cu seamă“, şi a „naturilor catilinare“ în general, antrenează în dialogul critic opiniile multor eminescologi, invocate aici şi în alte părţi ale cărţii pentru o necesară confruntare. Romanul Geniu pustiu apare în Interpretări 2 ca un roman poetic, formulă foarte modernă, teoretizată de poetul însuşi şi definită de co­mentator astfel : „Romanul poetic este în ul­timă instanţă expresia unei viziuni şi totodată viziunea conştiinţei asupra existenţei contem­plate dincolo de efemer, adică în ordine uni­versală şi eternă“ (p. 74). Structurile şi sem­nificaţiile romanului sunt detaliate, insistîndu-se asupra artei narative şi a sintaxei personajului Toma Nour, alter-ego al creatorului, care trans­pune în planul ficţiunii criza integrării lui Emi­nescu în istorie şi şansa sustragerii din aceasta. Adevărata identitate a poetului apare prin creaţie, iar începuturile scrisului eminescian posedă germenii viitoarei opere. Ideea se dez­voltă în ultimul capitol al cărţii, care între­geşte „critica aplicată“ din paginile anterioare şi validează afirmaţia din Argument: „La E­­minescu imaginaţia poetică reiterează, într-o dezvoltare progresivă, întreruptă doar de moar­tea spirituală din iunie 1883, aproape toate e­­moţiile şi intuiţiile iniţiale. Totul se desfăşoară într-o mişcare concentrică şi imprevizibilă, de adîncire şi deschidere infinită, nostalgia perfec­ţiunii şi căutările dureroase intensifieîndu-se mereu, odată cu vîrstele fiecărui text...“ Aspiraţia dovedirii integralităţii susţine lo­gica internă a construcţiei critice, interpretările neapărînd ca impresii disparate, iar textul ne­­devenind, nici un moment, „pretext“ speculativ. Tonul mereu insurgent, antrenînd competenţa critică a lectorului, impune o demonstraţie ri­guros condusă. Profesorul Mihai Drăgan lasă să-i scape doar semnalele de avertizare desti­nate să prevină înţelegerea greşită a unor in­terpretări, ceea ce devine superfluu, în pregătirea centenarului morţii poetului naţional, colecţia „Eminesciana“, se îmbogăţeş­te, prin lucrarea coordonatorului ei, cu o carte de autoritate, scrisă cu pasiune şi patima ade­vărului. UN EMINESCU BILINGV Rodica MIRON Florilegiu eminescian cuprinzînd 35 de poeme, un cochet volumaş bi­lingv (român-francez) a ieşit de curînd la Car­tea Românească. Opor­tunitatea acestei iniţia­tive stă deasupra oricărei discuţii, căci, aşa cum arată şi traducătorul, dacă Eminescu a rămas ca şi necunoscut publicului francez este şi pentru că acestuia „nu i s-a pus niciodată până acum la dispoziţie o versiune de referinţă în franţuzeşte“. Lacună pe care s-a străduit s-o suplinească Jean-Louis Courriol, „maître de Conférences de Langue et Littérature roumai­­nes à l’Université Lyon III“, inimos dar şi lucid admirator al poeziei eminesciene, amic al poe­ziei româneşti în general. El le face o binevoi­toare şi binevenită propagandă în spaţiul cul­tural francez, de altfel cu gîndul declarat de a-i îmbogăţi şi acestuia orizontul, deschiderea spirituală. Platforma metodologică de pe care universi­tarul lyonez întreprinde tentativa sa este ex­pusă într-o interesantă prefaţă, sprijinită pe o argumentaţie pertinentă şi elegantă. El ştie că operaţia de traducere a poeziei, „departe de a se reduce doar la exerciţiul tehnic de transpu­nere dintr-o limbă în alta“, este „actul de in­terpretare estetică cel mai total“. In sensul a­­cestor afirmaţii, am adăuga că a traduce poezie înseamnă a traduce nu atît cuvinte şi fraze, cît imagini, figuri şi stări poetice, căci „sensul“ poetic transcende simpla comunicare noţională, el fiind şi o „stare“ specială a sufletului şi a cuvintelor. Mă gîndesc de altfel că însăşi poe­zia este o stare de agregare a limbii, aş spune : starea ei de plasmă, la fel de misterioasă şi mistuitoare ca şi plasma solară. (Apollo, zeu al soarelui şi în acelaşi timp al poeziei, îmi apare ca expresia unei esenţiale intuiţii a gîndirii mitice.) Se poate deduce de aici cît de dificilă e sarcina traducătorului de poezie, care, la rîn­­dul său, trebuie să ridice limbajul la acele fan­tastice temperaturi, să re-creeze cîmpurile de forţă poetice, să fie adică el însuşi poet. Citez din aceeaşi interesantă prefaţă : tradu­cerea (de poezie) „nu poate şi nici nu trebuie să devină o meserie, deşi traducătorul are da­toria să fie, în adevăratul sens al cuvîntului, un profesionist.“ Nici n-ar putea să fie altfel, cîtă vreme nu există, pozitiv vorbind, nici me­seria de poet. Dacă doi meşteri diferiţi pot re­aliza două pendule identice, sau două scaune, sau două rochii aidoma, niciodată doi poeţi nu vor scrie două sonete identice (chiar dedicate aceleiaşi femei), şi niciodată doi traducători, lucrînd independent, nu dau versiuni identice pentru acelaşi text poetic. Traducătorul de vo­caţie nu este un artizan ci un artist; el depă­şeşte condiţia subalternă de tîlmaci, de drago­man ; trebuie însă, pe lîngă cunoaşterea nuan­ţată a limbilor şi culturilor între care operează dificilul transfer, să fie dăruit cu har, cu ta­lent şi inspiraţie, întocmai ca poetul pe care îl interpretează ; el însuşi este, în fapt, un tra­­ducător-poet sau un poet-traducător. Desigur, nu se pot minimaliza aspectele „teh­nice“ ale traducerii ; ele sunt indispensabile — chiar dacă nu şi suficiente — oricărei reuşite. Versiunea lui Jean-Louis Courriol are, din acest punct de vedere, calităţi importante; în pri­mul rînd ea prezintă o serie de garanţii : corec­titudinea şi proprietatea limbii, — deci lizibili­tatea, apoi justeţea tonului (cu evitarea stri­denţelor), decenţa chiar (căci se evită involun­tarele efecte comice, gafele, mai mult sau mai puţin ridicule). Dacă totuşi se pot formula u­­nele rezerve faţă de această versiune, ele ţin „du cete artiste“, de talentul traducătorului. Căci ceea ce se cîştigă în decenţă se pierde în ardenţă, ceea ce se cîştigă în corectitudine se pierde în inefabil. Versiunile nu se menţin la altitudinea poetică a originalelor, intensitatea sentimentului ca şi a expresiei se diluează, ten­siunea cade, majoritatea pieselor sunt terne, şi nu cred să-l poată convinge pe cititorul fran­cez — mai mult decît au putut-o face tentati­vele precedente — că Eminescu este un mare poet. Din talismanele poetice eminesciene (ta­lisman — după Brémond — „formule poétique irradiant magiquement, toute question de sens logique mise à part“) aproape nici unul nu e transferat în textul francez. Cu greu s-ar mai putea recunoaşte pecetea eminesciană, „tăietura“ sa („la griffe“) care dă sunetul original şi in­­confundabil. Oricum, se cuvine salutată şi apreciată fie­care contribuţie, fie majoră, fie modestă, prin care capătă corp acea ediţie ideală. Cîteva din versiunile lui Jean-Louis Courriol vor putea cu siguranţă să figureze în paginile sale. Emanoil MARCU Caietele Teatrului „Mihai Eminescu“ 1987 Ultimul număr al Caietelor Tea­trului „Mihai Eminescu” se ci­teşte cu interes şi plăcere. Este deosebit de bogat în informaţii, idei, semnături prestigoase. Ar­tistul emerit Ion Olteanu şi prof. univ. dr. Ileana Berlogea sem­nează cîteva gînduri despre arta actorului. Constantin Piliuţă, Geo Saizescu, Stelian Preda, Ştefan Tapalagă, Constantin Puiu, Gheor­­ghe Leahu scriu calde cuvinte despre Botoşani, botoşănenii şi teatrul botoşănean. Două convor­biri cu Alexa Visarion şi Mi­hai Mălaimare ne fac cunoscute concepţiile despre teatru ale ce­lor doi reputaţi oameni de tea­tru. Binevenite sunt portretele fă­cute actorilor botoşăneni : Silvia Brădescu, Ion Plăeşanu, Elena Cornciuc, Maria Roxana Ionescu, Dan Puric, Boris Perevoznic, Jean Maydick, Mihai Păunescu. LA EDITURA „EMINESCU“ DIN BUCUREŞTI A APARUT IL MOMENTO EMINESCU ASPETTI E PROBLEMI NELLA RICEZIONE DELL’OPERA LETTERARIA

Next