Ateneu, 1987 (Anul 24, nr. 1-12)
1987-02-01 / nr. 2
9 FEMINIA « Profesii» în slujba frumosului In această sferă importantă a vieţii economico-sociale — realizarea a ceea ce numim garderoba noastră vestimentară sau ne creează ambianţa confortului, utilului şi frumosului de acasă, adică hainele, covorul, perdelele şi toate celelalte, în această sferă, zic, lucrează, alături de bărbaţi, dar, de departe, într-o pondere majoritară, femei. Iată, în cooperaţia meşteşugărească nemţeană nu sunt deloc puţine secţiile in care se face simţit aportul prioritar al femeilor, într-o gamă largă de profesii puse în slujba frumosului convertit în „bun de larg consum“ pentru noi lucrează peste 8 D0D de cooperatoare. Şi sunt cooperative în care femeile reprezintă mai bine de 80 la sută din forţa de muncă. La „Arta decorativă“, de pildă, ne spune Elena Rusu, secretara comitetului de partid, unde femeile sunt în proporţie de 94 la sută în personalul total, femeile sunt, în mod firesc, şi în conducere, 27 fiind şefe de secţii şi formaţii de lucru, 12 preşedinte de consilii de secţii. Noi muncim, noi conducem... „Noi muncim, noi conducem” — un adevăr al zilelor noastre întîlnit pretutindeni, o realitate argumentată de fapte. Brînduşa Buzdugan, Viorica Moldovan, Leposava Bădros, Rodica Zdancovschi sînt preşedinte de cooperative, conduc, deci, treburile a patru cooperative în care forţa de muncă o etalează femeile, altele, cum sínt Mariana Veniamin, Maria Râucescu, Haritina Tofan, Elena Niţă, Rodica Enăchescu, Maria Raicu, Elena Ciobanu îndeplinesc funcţiile de vicepreşedinte, contabil-şef sau conducător tehnic. Competenţa lor se regăseşte în rezultate de prestigiu . „Petrodava“ deţine steagul de fruntaşă pe ţară de la înfiinţare, „înfrăţirea“ a cucerit de zece ori titlul de fruntaşă sau evidenţiată pe ramură. „Arta decorativă“ a trecut, încă din 1931, la aplicarea principiilor autofinanţării... O abordăm pe una din aceste femei aleasă pentru a conduce — Rodica Zdancovschi, preşedinta Cooperativei „Munca manuală“, Roman : „Mai multele 87 la sută din personalul muncitor de la noi constituie femeile, cele mai multe — adevărate artiste în meseria lor, apreciate pentru produsele pe care le realizează, atît la intern, cît și la export“. — La export ? — Da, cu 15 ani în urmă, s-a înfiinţat în cadrul cooperativei noastre o secţie de covoare în care lucrează aproape 600 de ţesătoare. Facem covoare înnodat manual, mult solicitate de beneficiarii străini. Jenica Dimitriu, care lucrează de la înfiinţarea secţiei, are aici fete de nădejde, care lucrează cu migală şi talent aceste mostre de frumuseţe, unicate în felul lor. Sunt ţesătoarele Ruxandra Constantinescu, Adriana Balcan, Dorina Ciobanu, desenatoarea Elena Maxim... împreună cu tînăra ingineră Stela Munteanu, trecem prin alte secţii în care lucrează alte femei dedicate unor profesii ce făuresc frumosul de lîngă noi. La tricotaje, secţie în care se realizează peste 500 de modele anual, se remarcă Aneta Robescu, Maria Ciobanu, Ana Alexandru, Elena Moisescu. La lenjerie pentru bărbaţi, îi spune Elenei Samoilă că, tîrguind dintr-un mare magazin bucureştean o cămaşă, am găsit emblema cooperativei romaşcane şi că mulţi dintre cumpărători căutau produsele ce se fac aici. „Ne bucură aprecierile şi le cunoaştem. Solicitări avem berechet din partea multor întreprinderi comerciale. Ne străduim să facem faţă lucrînd în două schimburi...“. Un scurt popas într-o cooperativă din oraşul de la apa Ozanei, unde se dezvăluie, în multiple înfăţişări, puterea de creaţie a artizanilor. Preşedinta Leposava Bădros ne spune că unitatea realizează o gamă diversă de covoare ţesute manual („cu furculiţa sau în stative, cum au apucat din străbuni“), bundiţe cusute manual („tradiţionalele bundiţe de Ghindăoani"), costume naţionale, ii, toate valorificînd tradiţiile artei populare din zonă“. Sînt produse devenite cunoscute de iubitorii de frumos de la noi, dar şi de peste hotare, produse realizate cu iscusinţă şi talent de adevărate artiste în meserie — Liviţa David, din Humuleştii lui Creangă, Elena Ciubotaru, din Oglinzi, Natalia Paraschiv, Aurica Buznea, Ioana Varvara, Elena Rusu, despre care am mai vorbit, secretara comitetului de partid“. Un motiv de firească mîndrie — obţinerea a 18 premii I şi a două premii II pentru creaţie la ultima ediţie a Festivalului naţional „Cîntarea României“. Schiţînd, la această rubrică, doar cîteva linii din universul profesiilor dedicate frumosului de lîngă noi, nu putem încheia fără a sublinia contribuţia femeilor din cooperaţia meşteşugărească din judeţ la realizarea în devafis a angajamentului anual asumat de U.J.C.M. Neamţ — temei pentru dublarea acestuia, mai concret — un spor la valoarea producţiei marfă şi a prestărilor de servicii, de 60 milioane lei. I.B. VIAŢA SOCIALĂ „ ATITUDINI „ REPLICI „CATENEU“ÎN JUDEŢUL NEAMŢ Ceangăii din Neamţ se găsesc dispersaţi în satele din răsăritul judeţului, fiind mai adunaţi în cîteva din jurul oraşului Roman. Ei au venit treptat de la mijlocul secolului al XVIII- lea pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi s-au aşezat alături de populaţia băştinaşă fie în vechile sate moldovene : Săbăoani, Tămăşeni, Adjudeni fie au înfiinţat sate noi : Talpa, Hălăuceşti, Rotunda, Buruieneşti, Sagna. Nici unul dintre aceste sate nu are structura radială a aşezărilor secuieşti, ci organizarea uliţelor este dirijată spre un drum principal, caracteristică satului românesc. Ţăranul cărturar Sescu Petru din Săbăoani, îşi aminteşte că această mare şi veche aşezare ceangăiască, distrusă de cîteva ori în trecut, a fost fortificată cu o împrejmuire rezistentă, construită dintr-un val înalt din pămînt şi un şanţ adînc, ale căror urme se pot vedea şi astăzi. Accesul se făcea prin porţile satului, păzite de jitari. Primăvara toţi locuitorii satului erau obligaţi să repare gardul, porţile şi colibele paznicilor. Acesta este unul din străvechile obiceiuri, legate de organizarea obştilor săteşti, pentru apărarea aşezărilor sau a ţarinei. Gospodăriile tradiţionale ale ceangăilor din zona Roman, înşiruite perpendicular pe drum, au o clară structură românească : ograda cu casa şi bucătăria de vară, numită căsoaie, ocolul vitelor cu grajdul şi şura, grădina şi livada. N. Iorga descrie gospodăria ţărănească de la începutul secolului XX, din satul Traian, comuna Săbăoani . .....e oarecare bună socoteală, de modă veche în căsuţele cu stuhul bine bătucit, cu şuri şi grajduri înjghebate trainic şi cu măiestrite garduri din răchită, strîns împletite, care deosebesc de altminteri tot acest ţinut.“ Arhitectura ţăranilor săraci din satele zonei Roman, indiferent de apartenenţa etnică, era bazată pe materialele uşor de procurat din natura înconjurătoare : furci şi nuiele, pămint şi paie şi arareori bîrne şi draniţă. O formă arhitectonică adusă din Transilvania o reprezintă grajdul cu fînărie deasupra, caracteristică de asemenea unei stări materiale paupere. Specificul locuinţelor era acoperişul românesc, în patru ape, cu învelitoare din şindrilă, stuf sau paie şi prispă înaltă năsădită din pămînt şi piatră, acoperită cu blăni groase din lemn. Structura caracteristică a caselor bătrîneşti este cea cu două încăperi — tindă şi cameră, cu chiler în spate şi cîteodată cu pridvor. Astfel, casa tradiţională, fiind expresia modului specific de viaţă şi locul de transmitere al tradiţiilor a devenit o adevărată arhivă documentară, în care se pot descifra numeroase caracteristici culturale, sociale şi economice, păstrate peste veacuri, doar în acest context, interiorul locuinţei ceangăeşti tradiţionale din zona Roman a păstrat vechea organizare moldovenească, din care lipsesc poliţele cu vase înflorate şi icoanele pe sticlă — elemente specifice interiorului secuiesc. Distribuirea pieselor este dictată de poziţia vetrei mari, dreptunghiulare, cu horn şi cuptor, din colţul dintre peretele median şi cel din spatele casei. Patul cu picioarele bătute în pămînt, acoperit cu cergă în culori naturale sau cadreluri colorate, avea la capăt lada de zestre pictată, de Braşov, cu teancul de ţesături şi perne pînă în tavanul cu grinzile frumos crestate. Culmea cu hainele de sărbătoare crea deasupra patului o friză decorativă, reprezentativă pentru talentul şi îndemînarea gospodinei. Laiţele însoţite de lăicere, păritare şi ştergare înconjurau camera, iar masa înaltă, acoperită cu o faţă din cînepă, vrîstată, se afla în colţul dintre laiţe. In tot acest ansamblu se remarcă nota cromatică transilvăneană a textilelor, exprimată prin folosirea mai îndrăzneaţă a culorilor care înviora sobrietatea interiorului. Această rînduială străbună a lucrurilor se mai poate întîlni în cîteva case bătrîneşti ale ceangăilor din Săbăoani, Pildeşti, Talpa şi alte sate. Dar mutaţiile radicale înregistrate in ultimele decenii în toate satele româneşti se observă şi aici prin construirea noilor case şi anexe gospodăreşti, mărturie a bunăstării acestor locuitori. în domeniul ocupaţiilor, ceangăii din zona Roman sunt recunoscuţi ca harnici şi pricepuţi agricultori. De la ţăranii moldoveni au împrumutat unele unelte, tehnici de lucru şi obiceiuri agrare împărţind totodată, pînă la mijlocul acestui secol, traiul greu cu înrobitoare obligaţii faţă de boieri şi domnie. Pînă la începutul secolului XX au folosit plugul de lemn tras de patru sau şase boi, ceea ce necesita întovărăşiri pentru munca la arat. Nelipsite erau şi celelalte unelte agricole vechi : tăvălugul, îmblăciul, leasa pentru porumb, piua cu chilug, moara de mînă, oloiniţa etc. Cultivau mai cu seamă porumb, viţă de vie şi multă cînepă, din care făceau majoritatea pieselor de port şi a textilelor de interior. Fiecare femeie avea teren special, în hotarul satului, primit prin moştenire pentru cultura şi topitul cînepei. După aşezarea în Moldova, ceangăii şi-au dezvoltat pastoritul, cu aceleaşi caracteristici moldoveneşti, privind arendarea imaşului, tocmirea ciobanilor şi plata lor în natură, sistemul de adunare, grupare, marcare, mulgere a oilor şi de preparare a caşului, construirea stînei împreună cu stăpîniî oilor, organizarea interiorului etc. De la moldoveni au învăţat de asemenea să prelucreze pieile şi lîna, fapt care a dus la dezvoltarea puternică a meşteşugurilor casnice — torsul, ţesutul, cojocăria şi broderia, realizînd creaţii populare de mare valoare artistică. Bogăţia în peşte a apelor Siretului şi Moldovei i-a determinat pe ceangăi să devină şi buni pescari. Ei foloseau uneltele tradiţionale moldoveneşti : mreaja şi crîsnicul din cînepă, leasa şi vîrşa din nuiele, ostia, monoxila, cîrligul etc. Peştele, împreună cu unele produse agrare, se încărcau în care mari şi se transportau peste Carpaţi, în Transilvania, de unde se aduceau oale, lăzi de zestre, unelte din fier şi altele. In satele din jurul oraşului Roman s-a lucrat ceramică neagră nesmălţuită la Sagna şi Vulpăşeşti, dar numai în forme uzuale, deoarece nu se întrebuinţa ceramica de ornament. Din acelaşi motiv olarii din centrele ardeleneşti Mădăraşi şi Miercurea Ciuc produceau în mod special oale simple, numite „vase ceangăieşti“ 2. Portul popular al ceangăilor constituie unul din cele mai reprezentative elemente de cultură populară, fiind poate cea mai elocventă modalitate comunitară de evidenţiere a particularităţilor etnice. El aparţine vechiului tip de port din Carpaţii Orientali, în care s-au păstrat numeroase elemente de factură arhaică : gluga, sumanul, iţarii, catrinţa etc. Dacă în ultima perioadă, în majoritatea satelor româneşti, costumul popular a ieşit din uz, populaţia vîrstnică ceangâiascâ poartă şi în prezent frumoasele costume strămoşeşti, datorită unei dezvoltate conştiinţe a valorii lor de distincţie, la care se adaugă influenţa conservatoare a bisericii catolice. In marile biblioteci din Viena, Budapesta, Bucureşti şi Cluj există albume cu reproduceri de costume din toate zonele României, începînd cu secolul al XVII-lea, împreună cu cele mai vechi piese de port din colecţiile muzeeale şi cu cele aflate încă în lăzile de zestre ale bătrînelor, ele contribuie la descifrarea clară a modului de constituire a costumului ceangăiesc şi la sublinierea caracteristicilor sale structurale, morfologice şi decorative. Reflectînd complexitatea condiţiilor istorice de formare a ceangăilor, portul lor popular deţine trăsături combinate , transilvănene — din locurile de obîrşie, secuieşti şi moldoveneşti, împrumutate în lunga convieţuire cu aceştia. Documentele de la sfîrşitul secolului al XVIII- lea menţionează că ceangăii se deosebeau de secui prin „îmbrăcămintea lor românească, ieftină şi lucrată de nevestele lor“, sau că erau „îmbrăcaţi în veşminte albe“ Aceste caracteristici se recunosc şi astăzi în costumul bărbătesc, purtat de ceangăi la lucru. El se compune din piese simple, albe, ieftine şi uşor de confecţionat : cămaşa din cînepă, lungă pînă la genunchi, încinsă la mijloc cu un brîu lat şi o curea din piele, izmenele din cînepă — vara, sau cioarecii din panură — iarna, pieptarul înfundat, cojocul, la care se adaugă opincile, sumanul, căciula neagră, ţuguiată, cu vîrful aplecat spre dreapta şi traista cadrilată. Costumul de sărbătoare este lucrat din materiale de calitate superioară, fiind mai bogat şi mai decorat. Pînă la mijlocul secolului nostru toţi bărbaţii purtau plete, peste care puneau vara pălării negre cu borul mare, împodobite cu găitane, ciucuri, pene sau flori. Cămaşa cu fustă creaţă ori plisată are decorul geometric realizat în ajur alb cu cusături de amici negru, dispus la fel ca la toate cămăşile româneşti — la guler, piept, umeri, braţarul mînecilor şi la poalele fustei. Peste brîul roşu cu vîrste longitudinale se pun betele tricolore cu conaci la capete. Cea mai preţioasă piesă de port este pieptarul înfundat sau descheiat în faţă, decorat cu măiestrie de renumiţiii meşteri cojocari din oraşul Roman, la care se comandau şi mintenele şi cojoacele înflorate bărbăteşti ori femeieşti. Din pănura bătută la pivele din Munţii Neamţului se confecţioneau sumanele cu clini sau falduri, bogat decorate cu şarad negru şi colorat, purtate de ambele sexe. Portul cizmelor la ceangăi reprezintă o notă deosebită, împrumutată de la grănicerii secui. Dacă portul bărbătesc al ceangăilor, înscris în liniile generale ale costumului românesc, deţine puţine particularităţi portul femeiesc are unele trăsături specifice, distinctive. Despre frumuseţea costumelor femeieşti ceangăieşti s-au scris numeroase pagini, în care este lăudată măiestria şi talentul creatoarelor. Nicolae Iorga îl descrie astfel : „Unele femei îşi înfăşoară capul, pe care cozile sunt aduse aşa incit fac o cunună sau un conci, în mari broboade albe, întru toate asemenea, prin mărimea lor şi prin felul cum sunt prinse cu acelea ale nevestelor muntelui fâgărăşan, întocmai ca şi frumoasele Făgăraşului ele poartă pe cămaşa din cînepă înflorituri roşii, aşternute în şiruri dese pe umăr şi revărsate uşor pe piepţi. O singură bucată de postav întunecat, cu dungi roşii subţiri, în lung, le înfăşoară supt mijlocul încins cu brâu îngust...“ 5. Din această detaliată caracterizare a costumului femeiesc ceangâiesc de la începutul secolului al XX-lea se relevă cu claritate asemănarea cu portul româncelor din Transilvania, la care s-au adăugat unele influenţe moldoveneşti. Cea mai importantă notă distinctivă a costumului ceangăiesc o dă pieptănătura şi îmbrobodirea. Fetele din Săbăoani şi Adjudeni au purtat mai de mult „coadă cu moţoc, asemănătoare unei pieptănături din iconografia veche. Pentru originalitatea îmbrobodită, femeile îşi făceau o pieptănătură informă de coarne sau foloseau un suport din sîrma ori lemn, numit „cîrpă“, peste care puneau batista albă şi frumosul ştergar din bumbac şi borangic, ţesut cu vîrste în cinci iţe şi alesături bogate în capetele ce atîrnau ca o podoabă pe spate. Nicăieri în Moldova nu s-a folosit „îmbrobodirea cu coarne”, ci numai în zona Rucăr- Făgăraşi, în Pildeşti şi Săbăoani am găsit numeroase exemplare de ştergare de cap, cu o mare bogăţie ornamentală şi cromatică, ce reprezintă adevărate comori de artă populară. Cămaşa femeiască ceangăiască păstrează vechile trăsături româneşti : lungă, cu poale nedecorate, largă şi încreţită la gît pe „bezărău“, cu altiţa separată, decorată cu ornamente ţesute, cu mîneca largă, cusută în rîuri costişate ,„bulbucate“ şi strînsă jos pe brăţări înguste. In costumul ceangăiesc lipseşte de fusta creaţă şi şorţul — elemente specifice portului secuiesc, fiind general răspîndită cea mai veche şi mai simplă piesa de port femeiesc de la brîu în jos — catrinţa neagră, cu decor sumar la capete şi fără beţe marginale — caracteristici ce o deosebesc de catrinţa celorlalte moldovence. Elementele complementare ale costumului femeiesc — pieptarul, minteanul, sumanul, cojocul sunt asemănătoare cu cele bărbăteşti, doar mai împodobite ornamental şi cromatic. Ciuboţelele frumoase din piele, de influenţă secuiască erau lucrate la cizmarii iscusiţi din Roman. Din cele expuse rezultă că portul popular ceangăiesc s-a format în decursul timpului, pe fondul de veche tradiţie românească din Transilvania, cu împrumuturi şi renunţări de caractere şi elemente, cu fireasca încărcătură decorativă din ultimul secol, ajungîndu-se la forma finală cunoscută ca o sinteză a tuturor acestor transformări. Din argumentele etnografice prezentate şi după propria lor mentalitate, ceangăii din zona Roman sînt români transilvăneni, care în timpul convieţuirii de veacuri cu secuii și moldovenii au asimilat unele trăsături din cultura acestora, păstrînd totodată acele caracteristici proprii care-i definește ca grup etnic. Elena FLORESCU 1. Nicolae Iorga, România cum era pînă la 1918, Ed. Minerva, 1972, par. 176. 2. Kós Károly, Csángó néprajzi vázlat (1948), Kriterion könyvkiadó, Bukarest, 1976,pag. 152. 3. Nicolae Dunăre, Caracterele portului tradițional românesc, unguresc și săsesc în Transilvania, la răscrucea sec. XVII— XVIII, Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei, Ciuj-Napoca, 1977, pag. 219. 4. I. P. M. Pal, Origine a catolicilor din Moldova, Roman, 1942, pag. 62. 5. Nicolae Iorga, op. cit., pag. 177. 1. Radu Ştefan Ciobanu, O populaţie cu o istorie puţin cunoscută : Ceangăii din Moldova, Revista de istorie, Tom 29, nr. 7, p. 1060. 7. Ion Chelcea, Portul cu coarne, Studii şi cercetări, Muzeul satului, Bucureşti, 1970, pag. 143. Dezbatere „Ateneu“ Originea ceangăilor din Moldova ARGUMENTE ETNOGRAFICE • PORT POPULAR LA SARAOANI—ROMAN După izbucnirea răscoalei la 8 februarie 1907 în satul cu nume semnificativ — Flămîzi din judeţul Botoşani — răbdarea împilărilor şi nedreptăţilor ţăranilor de pe meleagurile dintre Bistriţa, Moldova şi Siret aveau să ajungă la limită. Flacăra răzvrătirii va începe în acest colţ de ţară la data de 5 martie în comunele Zăneşti, Podoleni, Costişa, Rediu, Roznov, Borleşti, Bîrgaoani, Războieni, Mastacăn şi Văleni. Răscoala s-a întins apoi cu o uimitoare repeziciune în majoritatea celorlalte localităţi ale judeţului Neamţ. Printre acestea amintim : Păstrăveni, Ţibucani, Brănişteni, Bîra, Budeşti, Boghicea, Tupilaţî, Bălăneşti, Bîrjoveni, Climeşti, Roşiori, Trifeşti, Văleni, Grumăzeşti, etc. Documentele de arhivă şi presa vremii consemnează momentele principale ale izbucnirii şi desfăşurării răscoalei pe aceste meleaguri. Prefecţii fostelor judeţe Neamţ şi Roman sunt înspăimîntaţi de amploarea răscoalei şi prin telegrame urgente cer primului ministru, Ion I. Brătianu, să trimită „noi trupe întrucît cele locale sînt insuficiente“. In aceste locuri intensitatea maximă a răscoalei a fost între 6 şi 9 martie 1907. Desfăşurîndu-se de la Hangu la Costişa, între Bistriţa, Moldova şi Siret, cu accente mai puternice pe Valea Bistriţei, răscoala a cuprins — aşa cum arătam — numeroase localităţi. Se pare că în zona Romanului, intensitatea răscoalei a fost în jurul zilei de 9 martie. Astfel, în ziua amintită, ţăranii din „Comuna Brănişteni“ fac „mari devastări“ pe proprietatea lui Garabet Buicliu, bătînd „pe vechil şi pe contabil” şi „au legat oamenii de servici, apoi au dat foc“, cu toate că aici a sosit imediat 630 soldaţi din regimentul 7 Prahova. In aceiaşi zi la Bîrjoveni, arendaşii moşiei au fost „asediaţi de un număr mare de ţărani, care i-au înconjurat, făcîndu-i prizonieri“. La Broşteni, în aceiaşi zi, „un grup de peste 400 ţărani înarmaţi cu ciomege, topoare şi alte unelte au venit la locuinţa arendaşului „şi intrînd în curte, au început operaţiile. Nimica nu a fost cruţat“. La 12 martie, ţăranii din Bîra se revoltă şi ei „şi înarmaţi cu topoare, ciomege şi securi ameninţă autorităţile care îi oprimau. Primarul comunei şi arendaşul moşiei de aici „au fost bătuţi de către ţăranii localnici împreună cu cei din Oţeleni“. La Bozienii de Sus, căpitanul Frunză, „un reprimator notoriu“, a împuşcat pe capul răscoalei de aici Neculai Alexandru (din satul Ruginoasa — n.n.). Aici a durat „4 ore ciocnirea între armată şi sătenii“ din Ruginoasa, Bozienii de Sus şi Budeşti. Un episod mai puţin cunoscut este faptul că în ziua de 9 martie, cum ne redă un ziar pietrean din 12 martie 1907, are loc „răzvrătirea mahalagiilor“. Se consemna că „sătenii“ din „mahalale” erau „foarte agitaţi şi parcă se pregăteau în mod tăcut de o manifestaţie. La orele 9 în piaţă se vede o mare mişcare, apăruseră mulţi mahalagii care staţionau în grupuri discutînd cu aprindere şi comentînd. In vremea acea a sosit un batalion de la regimentul 7 infanterie Ploieşti care fu împărţit La orele 10 mahalagii formară un grup mare şi compact, ocupară piaţa primăriei, trimiţînd vorbă primarului că doresc eftinirea preţului imaşului ’. Dar ca şi în alte zone ale judeţului Neamţ, de data aceasta poliţia şi nu armata, „se concentră şi împrăştie pe răsculaţi“, întrucît le ajunsese „apa la gît“ şi „nu vrem să ne înecăm“, după cum ei înşişi mărturiseau, unii ţărani, aşa cum rezultă din documentele de arhivă, cereau să le fie arendat lor direct pămîntul, înlăturînd pe arendaşi (Zăneşti, Tazlău, etc.), alţii să li se dea pămînt pe veci, cum s-a dat în 1864, aşa cum cereau ţăranii din Făurei, comuna Budeştii Ghicăi. In general, majoritatea satelor răsculate au formulat cererea încheierii de contracte mai acceptabile, fixînd preţul de 0,50 lei prăjina de pămînt, precum şi păşuni mai ieftine pentru vite. Ca şi în restul ţării, intelectualii satelor, învăţătorii, au înţeles în multe cazuri lupta ţărănimii, acordîndu-le sprijinul lor. In unele comune învăţătorii au ţinut întruniri cu ţăranii la ei acasă, chiar în timpul răsoalei, unde le citeau ziarele şi le întocmeau memoriile către autorităţi prin care cereau pămînt. La Filiala Arhivelor Statului jud. Neamţ, în fondul „Revizoratului şcolar Neamţ“, se află un dosar care conţine raportul amănunţit al Revizoratului şcolar al judeţului Neamţ, privind atitudinea învăţătorilor din judeţ, faţă de răscoalele ţărăneşti. In raport era menţionat astfel învăţătorul T. V. Ungureanu din Uscaţi care a sprijinit pe ţăranii răsculaţi, iar „sara la el acasă se adunau grupuri de ţărani“. Se notează că învăţătorii N. Trofin şi Gh. Andronic din comuna Bistricioara, cutreierau satele chemînd pe ţărani la răscoală, iar „D. Teodorescu, dirigintele şcoalei din Ruginoasa com. Bozieni“ nu „a fost în stare să încerce a lucra pentru liniştirea sătenilor“. După înfrîngerea satelor răsculate, „trupele de infanterie şi cavalerie au trecut la cercetarea pe rînd în fiecare comună şi arestează pe instigatori şi pe capii răzvrătiţilor“. Urmare acestei acţiuni, la 16 martie 1907, în fostul judeţ Roman, se aflau arestaţi deja 242 de ţărani din majoritatea localităţilor răsculate. De atunci au trecut ani. Poporul nostru a străbătut Un drum istoric, înfăptuind sub conducerea Partidului Comunist Român ample bătălii de clasă împotriva împilărilor şi nedreptăţilor de tot felul pînă la cucerirea definitivă a puterii de stat şi politice în România. Faptele, împlinirile noastre demonstrează cu forţa realităţii autentice că socialismul a soluţionat în mod radical şi într-un termen scurt problema ţărănimii. Prof. Gh. RADE Unele aspecte privind răscoala din 1807 1987 , PAG. 11 FEBRUARIEPAG. 11 • ATENEU