Ateneu, 1987 (Anul 24, nr. 1-12)

1987-02-01 / nr. 2

9 FEMINIA « Profesii» în slujba frumosului In această sferă importantă a vieţii economico-sociale — realiza­rea a ceea ce numim garderoba noastră vestimentară sau ne creea­ză ambianţa confortului, utilului şi frumosului de acasă, adică hai­nele, covorul, perdelele şi toate celelalte, în această sferă, zic, lucrează, alături de bărbaţi, dar, de departe, într-o pondere majo­ritară, femei. Iată, în cooperaţia meşteşugărească nemţeană nu sunt deloc puţine secţiile in care se face simţit aportul prioritar al femeilor, într-o gamă largă de profesii puse în slujba frumosu­lui convertit în „bun de larg con­sum“ pentru noi lucrează peste 8 D0D de cooperatoare. Şi sunt coo­perative în care femeile repre­zintă mai bine de 80 la sută din forţa de muncă.­­ La „Arta decorativă“, de pil­dă, ne spune Elena Rusu, secre­tara comitetului de partid, unde femeile sunt în proporţie de 94 la sută în personalul total, fe­meile sunt, în mod firesc, şi în conducere, 27 fiind şefe de secţii şi formaţii de lucru, 12 preşe­dinte de consilii de secţii. Noi muncim, noi conducem... „Noi muncim, noi conducem” — un adevăr al zilelor noastre în­­tîlnit pretutindeni, o realitate ar­gumentată de fapte. Brînduşa Buzdugan, Viorica Moldovan, Le­­posava Bădros, Rodica Zd­ancov­­schi sînt preşedinte de coopera­tive, conduc, deci, treburile a pa­tru cooperative în care forţa de muncă o etalează femeile, altele, cum sínt Mariana Veniamin, Ma­ria Râucescu, Haritina Tofan, E­­lena Niţă, Rodica Enăchescu, Ma­ria Raicu, Elena Ciobanu îndepli­nesc funcţiile de vicepreşedinte, contabil-şef sau conducător teh­nic. Competenţa lor se regăseşte în rezultate de prestigiu . „Pe­­trodava“ deţine steagul de frun­taşă pe ţară de la înfiinţare, „în­frăţirea“ a cucerit de zece ori titlul de fruntaşă sau evidenţiată pe ramură. „Arta decorativă“ a trecut, încă din 1931, la aplicarea principiilor autofinanţării... O abordăm pe una din aceste femei aleasă pentru a conduce — Rodica Zd­ancovschi, preşedinta Cooperativei „Munca manuală“, Roman : „Mai mult­ele 87 la sută din personalul muncitor de la noi constituie femeile, cele mai mul­te — adevărate artiste în meseria lor, apreciate pentru produsele pe care le realizează, atît la intern, cît și la export“. — La export ? — Da, cu 15 ani în urmă, s-a în­fiinţat în cadrul cooperativei noastre o secţie de covoare în care lucrează aproape 600 de ţe­sătoare. Facem covoare înnodat manual, mult solicitate de bene­ficiarii străini. Jenica Dimitriu, care lucrează de la înfiinţarea secţiei, are aici fete de nădejde, care lucrează cu migală şi talent aceste mostre de frumuseţe, uni­cate în felul lor. Sunt ţesătoarele Ruxandra Constantinescu, Adriana Balcan, Dorina Ciobanu, desena­­toarea Elena Maxim... împreună cu tînăra ingineră Stela Munteanu, trecem prin alte secţii în care lucrează alte femei dedicate unor profesii ce făuresc frumosul de lîngă noi. La trico­taje, secţie în care se realizează peste 500 de modele anual, se re­marcă Aneta Robescu, Maria Cio­banu, Ana Alexandru, Elena Moi­­sescu. La lenjerie pentru bărbaţi, îi spune Elenei Samoilă că, tîr­­guind dintr-un mare magazin bucureştean o cămaşă, am găsit emblema cooperativei romaşcane şi că mulţi dintre cumpărători căutau produsele ce se fac aici. „Ne bucură aprecierile şi le cu­noaştem. Solicitări avem berechet din partea multor întreprinderi comerciale. Ne străduim să fa­cem faţă lucrînd în două schim­buri...“. Un scurt popas într-o coopera­tivă din oraşul de la apa Ozanei, unde se dezvăluie, în multiple în­făţişări, puterea de creaţie a ar­tizanilor. Preşedinta Leposava Bă­dros ne spune că unitatea reali­zează o gamă diversă de covoare ţesute manual („cu furculiţa sau în stative, cum au apucat din străbuni“), bundiţe cusute ma­nual („tradiţionalele bundiţe de Ghindăoani"), costume naţionale, ii, toate valorificînd tradiţiile artei populare din zonă“. Sînt produse devenite cunoscute de iubitorii de frumos de la noi, dar şi de peste hotare, produse realizate cu iscusinţă şi talent de adevărate artiste în meserie — Liviţa David, din Humuleştii lui Creangă, Elena Ciubotaru, din Oglinzi, Natalia Paraschiv, Aurica Buznea, Ioana Varvara, Elena Rusu, despre care am mai vorbit, secretara comi­tetului de partid“. Un motiv de firească mîndrie — obţinerea a 18 premii I şi a două premii II pentru creaţie la ultima ediţie a Festivalului naţional „Cîntarea României“. Schiţînd, la această rubrică, doar cîteva linii din universul profesiilor dedicate frumosului de lîngă noi, nu putem încheia fără a sublinia contribuţia femeilor din cooperaţia meşteşugărească din judeţ la realizarea în devafis a angajamentului anual asumat de U.J.C.M. Neamţ — temei pentru dublarea acestuia, mai concret — un spor la valoarea producţiei marfă şi a prestărilor de servicii, de 60 milioane lei. I.B. VIAŢA SOCIALĂ „ ATITUDINI „ REPLICI „CATENEU“ÎN JUDEŢUL NEAMŢ Ceangăii din Neamţ se găsesc dispersaţi în satele din răsăritul judeţului, fi­ind mai adunaţi în cîteva din jurul oraşului Roman. Ei au venit treptat de la mijlocul secolului al XVIII- lea pînă la sfîrşitul seco­lului al XIX-lea şi s-au a­­şezat alături de populaţia băştinaşă fie în vechile sate moldovene : Săbăoani, Tămăşeni, Adjudeni fie au înfiinţat sate noi : Talpa, Hălăuceşti, Rotunda, Buru­­ieneşti, Sagna. Nici unul dintre aceste sate nu are structura radială a aşeză­rilor secuieşti, ci organi­zarea uliţelor este dirijată spre un drum principal, ca­racteristică satului româ­nesc. Ţăranul cărturar Sescu Petru din Săbăoani, îşi a­­minteşte că această mare şi veche aşezare ceangă­­iască, distrusă de cîteva ori în trecut, a fost forti­ficată cu o împrejmuire rezistentă, construită din­­tr-un val înalt din pămînt şi un şanţ adînc, ale căror urme se pot vedea şi as­tăzi. Accesul se făcea prin porţile satului, păzite de jitari. Primăvara toţi lo­cuitorii satului erau obli­gaţi să repare gardul, por­ţile şi colibele paznicilor. Acesta este unul din stră­vechile obiceiuri, legate de organizarea obştilor săteşti, pentru apărarea aşezărilor sau a ţarinei. Gospodăriile tradiţionale ale ceangăilor din zona Roman, înşiruite perpendi­cular pe drum, au o clară structură românească : o­­grada cu casa şi bucătă­ria de vară, numită căsoaie, ocolul vitelor cu grajdul şi şura, grădina şi livada. N. Iorga descrie gospodă­ria ţărănească de la înce­putul secolului XX, din sa­tul Traian, comuna Săbă­oani . .....e oarecare bună socoteală, de modă veche în căsuţele cu stuhul bine bătucit, cu şuri şi grajduri înjghebate trainic şi cu măiestrite garduri din ră­chită, strîns împletite, care deosebesc de altminteri tot acest ţinut.“­­ Arhitectura ţăranilor să­raci d­in satele zonei Ro­man, indiferent de aparte­nenţa etnică, era bazată pe materialele uşor de procu­rat din natura înconjură­toare : furci şi nuiele, pă­­mint şi paie şi arareori bîrne şi draniţă. O formă arhitectonică adusă din Transilvania o reprezintă grajdul cu fînărie deasu­pra, caracteristică de ase­menea unei stări materia­le paupere. Specificul locu­inţelor era acoperişul ro­mânesc, în patru ape, cu învelitoare din şindrilă, stuf sau paie şi prispă înaltă năsădită din pămînt şi piatră, acoperită cu blăni groase din lemn. Structu­ra caracteristică a caselor bătrîneşti este cea cu două încăperi — tindă şi came­ră, cu chiler în spate şi cîteodată cu pridvor. Ast­fel, casa tradiţională, fiind expresia modului specific de viaţă şi locul de trans­mitere al tradiţiilor a de­venit o adevărată arhivă documentară, în care se pot descifra numeroase carac­teristici culturale, sociale şi economice, păstrate peste veacuri, doar în acest con­text, interiorul locuinţei cean­­găeşti tradiţionale din zona Roman a păstrat vechea organizare moldovenească, din care lipsesc poliţele cu vase înflorate şi icoanele pe sticlă — elemente spe­cifice interiorului secuiesc. Distribuirea pieselor este dictată de poziţia vetrei mari, dreptunghiulare, cu horn şi cuptor, din colţul dintre peretele median şi cel din spatele casei. Pa­tul cu picioarele bătute în pămînt, acoperit cu cergă în culori naturale sau ca­­dreluri colorate, avea la capăt lada de zestre pic­tată, de Braşov, cu teancul de ţesături şi perne pînă în tavanul cu grinzile fru­mos crestate. Culmea cu hainele de sărbătoare crea deasupra patului o friză decorativă, reprezentativă pentru talentul şi îndemî­­narea gospodinei. Laiţele însoţite de lăicere, pări­­tare şi ştergare înconjurau camera, iar masa înaltă, acoperită cu o faţă din cî­­nepă, vrîstată, se afla în colţul dintre laiţe. In tot acest ansamblu se remarcă nota cromatică transilvă­neană a textilelor, exprima­tă prin folosirea mai în­drăzneaţă a culorilor care înviora sobrietatea interio­rului. Această rînduială străbu­nă a lucrurilor se mai poa­te întîlni în cîteva case bătrîneşti ale ceangăilor din Săbăoani, Pildeşti, Tal­pa şi alte sate. Dar muta­ţiile­ radicale înregistrate in ultimele decenii în toate satele româneşti se obser­vă şi aici prin construirea noilor case şi anexe gos­podăreşti, mărturie a bu­năstării acestor locuitori. în domeniul ocupaţiilor, ceangăii din zona Roman sunt recunoscuţi ca harnici şi pricepuţi agricultori. De la ţăranii moldoveni au împrumutat unele unelte, tehnici de lucru şi obice­iuri agrare împărţind tot­odată, pînă la mijlocul a­­cestui secol, traiul greu cu înrobitoare obligaţii faţă de boieri şi domnie. Pînă la începutul secolului XX au folosit plugul de lemn tras de patru sau şase boi, ceea ce necesita întovără­şiri pentru munca la arat. Nelipsite erau şi celelalte unelte agricole vechi : tă­vălugul, îmblăciul, leasa pentru porumb, piua cu chilug, moara de mînă, o­­loiniţa etc. Cultivau mai cu seamă porumb, viţă de vie şi multă cînepă, din care făceau majoritatea pie­selor de port şi a textile­lor de interior. Fiecare fe­meie avea teren special, în hotarul satului, primit prin moştenire pentru cul­tura şi topitul cînepei. După aşezarea în Moldo­va, ceangăii şi-au dezvoltat pastoritul, cu aceleaşi ca­racteristici moldoveneşti, privind arendarea imaşu­­lui, tocmirea ciobanilor şi plata lor în natură, siste­mul de adunare, grupare, marcare, mulgere a oilor şi de preparare a caşului, construirea stînei împreună cu stăpîniî oilor, organiza­rea interiorului etc. De la moldoveni au învăţat de asemenea să prelucreze pieile şi lîna, fapt care a dus la dezvoltarea puter­nică a meşteşugurilor cas­nice — torsul, ţesutul, co­­jocăria şi broderia, reali­­zînd creaţii populare de mare valoare artistică. Bogăţia în peşte a apelor Siretului şi Moldovei i-a determinat pe ceangăi să devină şi buni pescari. Ei foloseau uneltele tradiţiona­le moldoveneşti : mreaja şi crîsnicul din cînepă, leasa şi vîrşa din nuiele, ostia, monoxila, cîrligul etc. Peş­tele, împreună cu unele produse agrare, se încărcau în care mari şi se trans­portau peste Carpaţi, în Transilvania, de unde se aduceau oale, lăzi de zes­tre, unelte din fier şi al­tele. In satele din jurul ora­şului Roman s-a lucrat ce­ramică neagră nesmălţuită la Sagna şi Vulpăşeşti, dar numai în forme uzuale, de­oarece nu se întrebuinţa ceramica de ornament. Din acelaşi motiv olarii din centrele ardeleneşti Mădă­­raşi şi Miercurea Ciuc pro­duceau în mod special oale simple, numite „vase cean­­găieşti“ 2. Portul popular al cean­găilor constituie unul din cele mai reprezentative ele­mente de cultură populară, fiind poate cea mai eloc­ventă modalitate comuni­tară de evidenţiere a par­ticularităţilor etnice. El a­­parţine vechiului tip de port din Carpaţ­ii Orientali, în care s-au păstrat nume­roase elemente de factură arhaică : gluga, sumanul, iţarii, catrinţa etc. Dacă în ultima perioadă, în majo­ritatea satelor româneşti, costumul popular a ieşit din uz, populaţia vîrstnică ceangâiascâ poartă şi în prezent frumoasele costume strămoşeşti, datorită unei dezvoltate conştiinţe a va­lorii lor de distincţie, la care se adaugă influenţa conservatoare a bisericii catolice. In marile biblioteci din Viena, Budapesta, Bucureş­ti şi Cluj există albume cu reproduceri de costume din toate zonele României, începînd cu secolul al XVII-lea,­ împreună cu cele mai vechi piese de port din colecţiile muzeeale şi cu cele aflate încă în lă­zile de zestre ale bătrînelor, ele contribuie la descifra­rea clară a modului de constituire a costumului ceangăiesc şi la sublinie­rea caracteristicilor sale structurale, morfologice şi decorative. Reflectînd complexitatea condiţiilor istorice de for­mare a ceangăilor, portul lor popular deţine trăsă­turi combinate , transilvă­nene — din locurile de obîrşie, secuieşti şi moldo­veneşti, împrumutate în lunga convieţuire cu aceş­tia. Documentele de la sfîr­şitul secolului al XVIII- lea menţionează că ceangăii se deosebeau de secui prin „îmbrăcămintea lor româ­nească, ieftină şi lucrată de nevestele lor“, sau că erau „îmbrăcaţi în veşmin­te albe“ Aceste caracte­ristici se recunosc şi as­tăzi în costumul bărbătesc, purtat de ceangăi la lu­cru. El se compune din piese simple, albe, ieftine şi uşor de confecţionat : cămaşa din cînepă, lungă pînă la genunchi, încinsă la mijloc cu un brîu lat şi o curea din piele, izme­nele din cînepă — vara, sau cioarecii din panură — iarna, pieptarul înfundat, cojocul, la care se adaugă opincile, sumanul, căciula neagră, ţuguiată, cu vîrful aplecat spre dreapta şi traista cadrilată. Costumul de sărbătoare este lucrat din materiale de calitate superioară, fi­ind mai bogat şi mai de­corat. Pînă la mijlocul se­colului nostru toţi bărba­ţii purtau plete, peste care puneau vara pălării ne­gre cu borul mare, îm­podobite cu găitane, ciu­curi, pene sau flori. Că­maşa cu fustă creaţă ori plisată are decorul geo­metric realizat în ajur alb cu cusături de amici ne­gru, dispus la fel ca la toate cămăşile româneşti — la guler, piept, umeri, bra­­ţarul mînecilor şi la poa­lele fustei. Peste brîul ro­şu cu vîrste longitudinale se pun betele tricolore cu conaci la capete. Cea mai preţioasă piesă de port este pieptarul înfundat sau descheiat în faţă, decorat cu măiestrie de renumiţiii meşteri cojocari din ora­şul Roman, la care se co­mandau şi mintenele şi co­joacele înflorate bărbăteş­ti ori femeieşti. Din pănu­­ra bătută la pivele din Munţii Neamţului se con­­fecţioneau sumanele cu cli­ni sau falduri, bogat de­corate cu şarad negru şi colorat, purtate de ambe­le sexe. Portul cizmelor la ceangăi reprezintă o no­tă deosebită, împrumutată de la grănicerii secui. Dacă portul bărbătesc al ceangăilor, înscris în lini­ile generale ale costumu­lui românesc, deţine puţi­ne particularităţi portul fe­­meiesc are unele trăsături specifice, distinctive. Des­pre frumuseţea costumelor femeieşti ceangăieşti s-au scris numeroase pagini, în care este lăudată măiestria şi talentul creatoarelor. Nicolae Iorga îl descrie astfel : „Unele femei îşi înfăşoară capul, pe care cozile sunt aduse aşa in­cit fac o cunună sau un conci, în mari broboade albe, întru toate asemenea, prin mărimea lor şi prin felul cum sunt prinse cu acelea ale nevestelor mun­telui fâgărăşan, întocmai ca şi frumoasele Făgăra­şului ele poartă pe căma­şa din cînepă înflorituri ro­şii, aşternute în şiruri de­se pe umăr şi revărsate uşor pe piepţi. O singură bucată de postav întunecat, cu d­ungi roşii subţiri, în lung, le înfăşoară supt mij­locul încins cu brâu în­gust...“ 5. Din această de­taliată caracterizare a cos­tumului femeiesc ceangâ­­iesc de la începutul seco­lului al XX-lea se relevă cu claritate asemănarea cu portul româncelor din Transilvania, la care s-au adăugat unele influenţe moldoveneşti. Cea mai importantă no­tă distinctivă a costumu­lui ceangăiesc o dă piep­tănătura şi îmbrobodirea. Fetele din Săbăoani şi Ad­judeni au purtat mai de mult „coadă cu moţoc­, asemănătoare unei pieptă­nături din iconografia ve­che­­­. Pentru originalita­tea îmbrobodită, femeile îşi făceau o pieptănătură in­formă de coarne sau fo­loseau un suport din sîr­­ma ori lemn, numit „cîr­­pă“, peste care puneau ba­tista albă şi frumosul şter­gar din bumbac şi boran­­gic, ţesut cu vîrste în cinci iţe şi alesături bogate în capetele ce atîrnau ca o podoabă pe spate. Nicăieri în Moldova nu s-a folosit „îmbrobodirea cu coarne”, ci numai în zona Rucăr- Făgăraşi, în Pildeşti şi Săbăoani am găsit nume­roase exemplare de şter­gare de cap, cu o mare bogăţie ornamentală şi cro­matică, ce reprezintă ade­vărate comori de artă populară. Cămaşa femeiască cean­­găiască păstrează vechile trăsături româneşti : lungă, cu poale nedecorate, lar­gă şi încreţită la gît pe „bezărău“, cu altiţa sepa­rată, decorată cu orna­mente ţesute, cu mîneca largă, cusută în rîuri cos­­tişate ,„bulbucate“ şi strînsă jos pe brăţări înguste. In costumul ceangăiesc lipseş­te de fusta creaţă şi şor­ţul — elemente specifice portului secuiesc, fiind ge­neral răspîndită cea mai veche şi mai simplă piesa de port femeiesc de la brîu în jos — catrinţa neagră, cu decor sumar la capete şi fără beţe marginale — caracteristici ce o deose­besc de catrinţa celorlalte moldovence. Elementele complementare ale costu­mului femeiesc — piepta­rul, minteanul, sumanul, cojocul sunt asemănătoare cu cele bărbăteşti, doar mai împodobite ornamental şi cromatic. Ciuboţelele fru­moase din piele, de influ­enţă secuiască erau lucra­te la cizmarii iscusiţi din Roman. Din cele expuse rezultă că portul popular ceangă­iesc s-a format în decursul timpului, pe fondul de ve­che tradiţie românească din Transilvania, cu îm­prumuturi şi renunţări de caractere şi elemente, cu fireasca încărcătură deco­rativă din ultimul secol, ajungîndu-se la forma fi­nală cunoscută ca o sin­teză a tuturor acestor transformări. Din argumentele etnogra­fice prezentate şi după propria lor mentalitate, ceangăii din zona Roman sînt români transilvăneni, care în timpul convieţuirii de veacuri cu secuii și mol­dovenii au asimilat unele trăsături din cultura aces­tora, păstrînd totodată a­­cele caracteristici proprii care-i definește ca grup etnic. Elena FLORESCU 1. Nicolae Iorga, România cum era pînă la 1918, Ed­. Minerva, 1972, par­. 176. 2. Kós Károly, Csángó né­prajzi vázlat (1948), Kri­terion könyvkiadó, Bu­karest, 1976,pag. 152. 3. Nicolae Dunăre, Carac­terele portului tradițional românesc, unguresc și să­sesc în Transilvania, la răscrucea sec. XVII— XVIII, Anuarul Muzeului etnografic al Transilva­niei, Ciu­j-Napoca, 1977, pag. 219. 4. I. P. M. Pal, Origine a catolicilor din Moldova, Roman, 1942, pag. 62. 5. Nicolae Iorga, op. cit., pag. 177. 1. Radu Ştefan Ciobanu, O populaţie cu o istorie pu­ţin cunoscută : Ceangăii din Moldova, Revista de istorie, Tom 29, nr. 7, p. 1060. 7. Ion Chelcea, Portul cu coarne, Studii şi cerce­tări, Muzeul satului, Bu­cureşti, 1970, pag. 143. Dezbatere „Ateneu“ Originea ceangăilor din Moldova ARGUMENTE ETNOGRAFICE • PORT POPULAR LA SARAOANI—ROMAN După izbucnirea răscoalei la 8 februarie 1907 în satul cu nume semnificativ — Flă­­mîzi din judeţul Botoşani — răbdarea îm­pilărilor şi nedreptăţilor ţăranilor de pe meleagurile dintre Bistriţa, Moldova şi Si­ret aveau să ajungă la limită. Flacăra răz­vrătirii va începe în acest colţ de ţară la data de 5 martie în comunele Zăneşti, Po­­doleni, Costişa, Rediu, Roznov, Borleşti, Bîrgaoani, Războieni, Mastacăn şi Văleni. Răscoala s-a întins apoi cu o uimitoare repeziciune în majoritatea celorlalte loca­lităţi ale judeţului Neamţ. Printre acestea amintim : Păstrăveni, Ţibucani, Brănişteni, Bîra, Budeşti, Boghicea, Tupilaţî, Bălăneşti, Bîrjoveni, Climeşti, Roşiori, Trifeşti, Văleni, Grumăzeşti, etc. Documentele de arhivă şi presa vremii consemnează momentele principale ale iz­bucnirii şi desfăşurării răscoalei pe aceste meleaguri. Prefecţii fostelor judeţe Neamţ şi Roman sunt înspăimîntaţi de amploarea răscoalei şi prin telegrame urgente cer pri­mului ministru, Ion I. Brătianu, să trimită „noi trupe întrucît cele locale sînt insufi­ciente“. In aceste locuri intensitatea maximă a răscoalei a fost între 6 şi 9 martie 1907. Desfăşurîndu-se de la Hangu la Costişa, între Bistriţa, Moldova şi Siret, cu accente mai puternice pe Valea Bistriţei, răscoala a cuprins — aşa cum arătam — numeroase localităţi. Se pare că în zona Romanului, intensi­tatea răscoalei a fost în jurul zilei de 9 martie. Astfel, în ziua amintită, ţăranii din „Comuna Brănişteni“ fac „mari devas­tări“ pe proprietatea lui Garabet Buicliu, bătînd „pe vechil şi pe contabil” şi „au legat oamenii de servici, apoi au dat foc“, cu toate că aici a sosit imediat 630 soldaţi din regimentul 7 Prahova. In aceiaşi zi la Bîrjoveni, arendaşii moşiei au fost „a­­sediaţi de un număr mare de ţărani, care i-au înconjurat, făcîndu-i prizonieri“. La Broşteni, în aceiaşi zi, „un grup de peste 400 ţărani înarmaţi cu ciomege, topoare şi alte unelte au venit la locuinţa arendaşu­lui „şi intrînd în curte, au început ope­raţiile. Nimica nu a fost cruţat“. La 12 martie, ţăranii din Bîra se re­voltă şi ei „şi înarmaţi cu topoare, ciomege şi securi ameninţă autorităţile care îi o­­primau. Primarul comunei şi arendaşul moşiei de aici „au fost bătuţi de către ţăranii localnici împreună cu cei din O­­ţeleni“. La Bozienii de Sus, căpitanul Frun­ză, „un reprimator notoriu“, a împuşcat pe capul răscoalei de aici Neculai Alexan­dru (din satul Ruginoasa — n.n.). Aici a durat „4 ore ciocnirea între armată şi să­tenii“ din Ruginoasa, Bozienii de Sus şi Budeşti. Un episod mai puţin cunoscut este faptul că în ziua de 9 martie, cum ne redă un ziar pietrean din 12 martie 1907, are loc „răzvrătirea mahalagiilor“. Se consemna că „sătenii“ din „mahalale” erau „foarte a­­gitaţi şi parcă se pregăteau în mod tăcut de o manifestaţie. La orele 9 în piaţă se vede o mare mişcare, apăruseră mulţi ma­halagii care staţionau în grupuri discutînd cu aprindere şi comentînd. In vremea a­­cea a sosit un batalion de la regimentul 7 infanterie Ploieşti care fu împărţit­ La orele 10 mahalagii formară un grup mare şi compact, ocupară piaţa primăriei, trimiţînd vorbă primarului că doresc eftinirea pre­ţului imaşului ’. Dar ca şi în alte zone ale judeţului Neamţ, de data aceasta poliţia şi nu armata, „se concentră şi împrăştie pe răsculaţi“, întrucît le ajunsese „apa la gît“ şi „nu vrem să ne înecăm“, după cum ei înşişi mărturiseau, unii ţărani, aşa cum rezultă din documentele de arhivă, cereau să le fie arendat lor direct pămîntul, înlăturînd pe arendaşi (Zăneşti, Tazlău, etc.), alţii să li se dea pămînt pe veci, cum s-a dat în 1864, aşa cum cereau ţăranii din Făurei, comuna Budeştii Ghicăi. In general, ma­joritatea satelor răsculate au formulat ce­rerea încheierii de contracte mai accepta­bile, fixînd preţul de 0,50 lei prăjina de pămînt, precum şi păşuni mai ieftine pen­tru vite. Ca şi în restul ţării, intelectualii satelor, învăţătorii, au înţeles în multe cazuri lupta ţărănimii, acordîndu-le sprijinul lor. In unele comune învăţătorii au ţinut întru­niri cu ţăranii la ei acasă, chiar în timpul răsoalei, unde le citeau ziarele şi le în­tocmeau memoriile către autorităţi prin care cereau pămînt. La Filiala Arhivelor Statu­lui jud. Neamţ, în fondul „Revizoratului şcolar Neamţ“, se află un dosar care con­ţine raportul amănunţit al Revizoratului şcolar al judeţului Neamţ, privind atitudi­nea învăţătorilor din judeţ, faţă de răs­coalele ţărăneşti. In raport era menţionat astfel învăţătorul T. V. Ungureanu din Uscaţi care a sprijinit pe ţăranii răsculaţi, iar „sara la el acasă se adunau grupuri de ţărani“. Se notează că învăţătorii N. Trofin şi Gh. Andronic din comuna Bistri­­cioara, cutreierau satele chemînd pe ţărani la răscoală, iar „D. Teodorescu, dirigintele şcoalei din Ruginoasa com. Bozieni“ nu „a fost în stare să încerce a lucra pentru liniştirea sătenilor“. După înfrîngerea sa­telor răsculate, „trupele de infanterie şi cavalerie au trecut la cercetarea pe rînd în fiecare comună şi arestează pe insti­gatori şi pe capii răzvrătiţilor“. Urmare acestei acţiuni, la 16 martie 1907, în fostul judeţ Roman, se aflau arestaţi deja 242 de ţărani din majoritatea localităţilor răscu­late. De atunci au trecut ani. Poporul nostru a străbătut Un drum istoric, înfăptuind sub conducerea Partidului Comunist Român am­ple bătălii de clasă împotriva împilărilor şi nedreptăţilor de tot felul pînă la cuce­rirea definitivă a puterii de stat şi politice în România. Faptele, împlinirile noastre de­monstrează cu forţa realităţii autentice că socialismul a soluţionat în mod radical şi într-un termen scurt problema ţărănimii. Prof. Gh. RADE Unele aspecte privind răscoala din 1807 1987 , PAG. 11 FEBRUARIEPAG. 11 • ATENEU

Next