Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)

1989-06-01 / nr. 6

ATENEU Moştenirea culturala ______________| Una din trăsăturile culturii socialiste, ale spiritului revoluţionar al societăţii noastre este conştiinţa continuităţii cul­turii şi civilizaţiei poporului român din cele mai vechi timpuri pînă astăzi şi, în temeiul acesteia, valorificarea moşte­nirii tezaurului inestimabil al spirituali­tăţii româneşti în condiţiile actualităţii socialiste — parte integrantă a aspira­ţiilor de pace şi progres ale naţiunii noastre. „Dovezile de cultură materială existente pe întregul cuprins al patriei noastre — sublinia secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu — vorbesc cu elocvenţă despre geniul creator al poporului român, despre talen­tul şi măiestria cu care l-a înzestrat na­tura, despre marea lui sete de frumos. Totodată , istoria arată că marii noştri gînditori şi creatori de valori spirituale şi-au pus vocaţia în slujba libertăţii şi independenţei patriei, a dezvoltării lim­bii şi culturii ei, a propăşirii naţiunii române“. Ca pe întreg teritoriul ţării, întîlnim şi pe meleagurile băcăuane urmele unei străvechi existenţe, dovezi, evidente — materiale şi spirituale — de integrare statornică şi activă a tradiţiei locale în istoria naţională, fie că ne referim la apărarea şi afirmarea fiinţei naţionale, fie evidenţiind creaţia materială şi spi­rituală a căror diversitate ilustrează deo­potrivă geniul creaţiei populare, dăinu­irea ei de-a lungul veacurilor în expre­sia unităţii şi diversităţii, dar şi contri­buţia unor personalităţi din acest peri­metru geografic la promovarea valorilor culturale, ştiinţifice şi artistice în plan naţional şi universal. Numeroase vesti­gii arheologice, descoperite mai în fie­care localitate, sînt mărturia incontesta­bilă a unei intense activităţi economice atestînd şi ilustrînd succesiunea istorică din vechi timpuri : civilizaţia de tip cu­­cutenian, cea geto-dacă, legăturile cu lu­mea romană, perioada de formare a poporului român, viaţa medievală, lupta maselor populare pentru dreptate socia­lă, independenţă şi unitate statală, isto­ria modernă, complexa afirmare a ac­tualităţii socialiste. Ocupaţiile economice, arta şi meşteşugul popular, tradiţia ora­la, zestrea etnografică alăturîndu-se ope­relor lui Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion lonescu de la Brad, Ioan Borcea, Vasile Pârvan, George Bacovia, Ştefan Zeletin, George Enescu, Gheorghe Vrănceanu, Ioan Athanasiu şi ale alto­ra născuţi pe aceste meleaguri sau care şi-au durat aici o bună parte din creaţii, constituie bunuri şi valori care ampli­ficate prin creaţia urmaşilor de astăzi prezenţi în Festivalul naţional „Cintarea României“, într-o diversitate de manifes­tări, contribuie la afirmarea patrimoniu­lui cultural naţional, la constituirea spe­cificului trăsăturilor culturii şi artei noas­tre socialiste. Memoria locului păstrează, de asemenea, amintirea trecerii lui Emi­­nescu, în îndatoririle lui de revizor şco­lar, pe la comuna Lipova. Participantă la marile momente ale istoriei patriei, populaţia băcăuană a transmis urmaşi­lor nu numai valorile creaţiei, dar şi năzuinţa spre progres — trăsături am­plificate astăzi la dimensiunile marilor prefigurări şi ctitoriri ale civilizaţiei so­cialiste —, precum şi o intensă viaţă spirituală concretizată în dezvoltarea cul­turii, învăţămîntului, artei, cercetării şti­inţifice, drept cea mai evidentă ilustra­re a valorificării moştenirii culturale şi integrării tradiţiilor în noi realizări dem­ne de contemporaneitatea socialistă. Cen­tenarele lui Eminescu şi Creangă prile­juiesc revistei „Ateneu" şi „Caietelor bo­­toşânene”, ca de altfel tuturor factori­lor educativi, temeiul valorificării crea­ţiei celor doi mari clasici din perspec­tiva celor mai înalte realizări materiale din istoria poporului nostru, dar şi de la înălţimea unei spiritualităţi proprii acestei etape istorice a cărei expresie pură şi nobilă este însăşi limba română. PAGINA 2 A, în perioada cînd Eminescu şi-a înce­put vasta sa activitate publicistică, prin­sese deja contur ideea că prin poziţia lor circumscrisă jocului de interese a marilor puteri vecine, principatele ro­mâne vor putea asigura dăinuire şi i­­dentitate fiinţei naţionale doar printr-o rîvnă creatoare încorporată în fapte de cultură neperisabile, singurele care pot neutraliza tendinţele străine de domi­naţie. Ideea stăpînea spiritualitatea ro­mânească şi nici Xenopol, Hasdeu, Ma­­iorescu nu gîndeau altfel: „Meritul po­poarelor, scria Xenopol la începutul a­­cestui veac, se măsoară mult şi cu iz­­bînzile lor pe tărîm intelectual“. Nu este greu să desprindem satisfac­ţia poetului cînd înregistrează cuvintele unui diplomat englez adresate domni­torului român : „România — consem­nează Eminescu în­­Curierul de Iaşi“ din 6 oct. 1876 — este destinată a juca un rol civilizator între popoarele din Orient“. Izbînzile din domeniul valo­rilor pune mai bine în evidenţă meritul popoarelor deoarece scapă de sub in­cidenţa dreptului celui mai puternic. Deviza pe care Eminescu şi ceilalţi stu­denţi români au imprimat-o manifestă­rilor de la Putna din 1871 — „cultura este puterea popoarelor“ — se va sta­tornici durabil în conştiinţa poetului convins că numai prin cultură putem dobîndi adevărata emancipare şi recu­noaştere în rîndul naţiunilor lumii. „Trebuie — spunea poetul în „Timpul“ din 22 iulie 1880 — să fim un stat de cultură la gurile Dunării ; aceasta este misiunea poporului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele străbunilor noştri“. Aşadar, procesul împlinirii mi­siunii istorice a principatelor române prin devenire culturală este dispus de E­­minescu în cadrele axelor rectangulare ale trecutului şi viitorului, ale moşte­nirii străbunilor şi menirii urmaşilor. Istoria şi cultura puse în rost printr-o amplă activitate creatoare de valori ma­teriale şi spirituale vor constitui punc­tele nucleice fundamentale, predicţiile operatorii indefectibile pentru întregul său demers social-politic, fermentul guvernării şi al vieţii de stat, înzestrat cu aceste determinaţii, statul de cultură imaginat de Eminescu putea genera o lungă dezbatere în cadrul intelectuali­tăţii româneşti ulterioare. Cîteva dece­nii mai tîrziu Ion Petrovici avea să re­afirme că „un popor îşi desăvîrşeşte in­dependenţa prin cultură“ mai ales dacă aceasta poartă în substanţa ei „o notă specific naţională“. Şi mai consemnăm, tot aşa fugar, apoftegmatic, fără o a­­plecare mai insistentă asupra faptului, şi notaţia lui Camil Petrescu din timpul ultimului holocaust mondial, unde spu­nea că „românismul este chemat la o afirmaţie de cultură dominantă, în aşa măsură că tot ce s-ar putea să piardă într-un domeniu, să se redobîndească în alt domeniu unde dominaţia nu se mai poate impune brutal“ („Caiete filo­sofice“, nr. 8 din anul 1944). Cine cercetează manuscrisele şi publi­cistica eminesciană rămîne surprins de insistenţa cu care poetul subliniază ro­lul edificator al culturii în cadrul unei comunităţi umane. Mare sau mic, orice popor trebuie să-şi elaboreze propriul său sistem de valori care să-l defineas­că şi să-l aşeze în concertul spirituali­tăţii universale, în fundamentarea sta­tului de cultură Eminescu aşeza aşadar în primul rînd valorile spirituale, sin­tetizatoare de energie naţională şi îm­pregnate de semnele matricei noastre specifice, singurele care pot ajuta la re­­dobîndirea vechii demnităţi pierdute, a celei de pe vremea lui Matei Basarab de exemplu, cînd „românii“ erau rela­tiv unul din popoarele cele mai culte din Europa“ (ms. 2257). Resurecţia a­­cestui elan cultural devălmăşit de mo­dernitate are la Eminescu o semnifica­ţie mult mai largă întrucît „aici între hotarele strimte ale ţării româneşti, trebuie să se adune capitalul de cul­tură din care au să se împrumute fra­ţii noştri de prin ţările de primpre­jur, dimpreună cu celălalte popoare mai înapoiate decît noi“ („Timpul“, 2 nov. 1879). înfăptuirea menirii noastre istorice se va putea realiza numai prin cultură şi prin aşezarea în locul epitropului străin „a sentimentului conservaţiunii noastre ca popor“ (ms. 2264 din epoca activită­ţii bucureştene). Din această perspectivă Mircea Eliade complinea gîndul emi­nescian cu observaţii deosebit de sub­tile : „Sunt popoare, spunea viitorul e­­rudit al religiilor şi mitologiilor într-un articol publicat în „Vremea“ din mai 1943, cărora le incumbă o misiune is­torică, şi altele al căror rol e mai de­grabă pasiv ; acestea din urmă sunt po­poarele care nu interesează în istorie. Misiunea istorică a unui popor se ju­decă după creaţiunile lui spirituale. Sin­gure valorile culturale justifică exis­tenţa şi misiunea unui popor. Istoria nu ţine seamă de popoarele sterile din fire“. Şi la fel gîndea Petrovici care, în volumul său „Fulguraţii filosofice şi li­terare“ arăta că „prestigiul unui popor şi respectul de care se bucură în lume cresc odată cu producţia sa culturală. Fiecărei naţii i se cere o contribuţie la opera universală a civilizaţiei, dacă vrea să-şi consolideze dreptul ei de a exis­ta“. De bună seamă Eminescu, prin fe­lul cum concepea înfăptuirea statului de cultură la gurile Dunării, cu pes­te cincizeci de ani înaintea celor doi, nu era departe de aceste reflecţii dăl­tuite în granit. „Farmecul culturii e cel mai mare farmec“, spunea Eminescu într-o în­semnare din ms. 2257 sub efuziunea u­­nei mistuitoare sete de ideativ de care nu se va debranşa niciodată. Dar cul­tura trebuie asociată cu ideea naţiona­lităţii, perimată de la instalarea dom­niilor fanariote încoace. Resurecţiona­­rea muncii intelectuale trebuia luată de la capăt, iar acest capăt Eminescu îl fixa în vremea lui Matei Basarab cînd cultura şi ideea naţionalităţii au realizat cea mai perfectă osmoză. „De la Matei Basarab care­ a dat poporu­lui unitatea de limbă şi de credinţă, deznaţionalizarea chiar individuală e aproape cu neputinţă. Cărţile de sub Matei Basarab sunt pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru po­poarele Germaniei“ („Timpul“, 12 mar­tie 1883). Părerea constantă a lui Emi­nescu este că dacă n-ar fi existat „fa­tala dezbinare“ între domnitorul mun­tean Matei Basarab şi cel moldovean Vasile Lupu, „ţările noastre ar fi azi la înălţimea Franţei sau a Germaniei“ (ms. 2264). După această dată unitatea dintre naţionalitate şi cultură s-a frînt în detrimentul celei din urmă. Ceea ce a persistat însă nealterat a fost ideea naţionalităţii care „a ţinut loc multor goluri de cultură“ („Timpul“, 27 nov. 1882). România, spunea poetul, nu este nici „oţel“ şi nici o „Americă orienta­lă“, pentru că poporul român îşi are particularităţile sale etnice, depozitea­ză „o avere sufletească“, „datini stră­moşeşti“ iar acestea reclamă conducă­tori pătrunşi de spiritul autohton, de „simţul naţiunei“, de­ „aptitudini naţio­nale“. Principatele române de după u­­nire şi independenţă, eliberate de orice oblăduire străină, trebuiau să-şi găseas­că un culoar propriu şi sigur de evo­luţie, fundamentat pe particularităţile sale, pe sistemul de tradiţii şi pe mo­dul nostru de viaţă specific. O spusese la vremea sa şi Costache Conachi , le­gităţile dezvoltării noastre trebuiesc „în­temeiate de obiceiurile firii prinse din hotărîrile vechi a cărţilor de giudecată, iar nu din cabinetul domniţii Marghioa­­lii“. Această idee-etalon a evoluţiei orga­nice în marginile naţionalităţii, Emi­nescu o aşeza la baza întregii activităţi publicistice şi din această perspectivă trebuie să-i privim opiniile gazetăreşti, vizavi de evenimentele timpului. Me­­reu„ cuv cartea istoriei la îndemînă el a­­rată că poporul român, sceptic şi con­servator din fire, „păstrează în carac­terul său neatinsă unitatea originară, preesistentă ramificaţiunilor şi despăr­ţirii lui“ („Timpul“, 16 febr. 1882). Ro­mânii au făcut din scepticism „corec­tivul tuturor mişcărilor noastre din tre­cut, spune poetul într-un manuscris din epoca bucureşteană de activitate. „Ca­racterul poporului nostru, spunea el în altă parte, este atît de blind încît el pare făcut anume pentru ca cei virtu­oşi să domnească peste el“ („Timpul“, 19 febr. 1881). Concluzia eminesciană poate fi luată şi ca o replică la teza lui Hasdeu relatată în „Satyrul“ din 1866, unde marele învăţat afirma că romanii „îşi modifică totdeauna carac­terul după imaginea oamenilor de stat ce-i conduc : viteji sub guvern viteaz, înţelepţi sub guvern înţelept, servili sub despoţi şi liberali cînd nimeni nu-i apasă“. Or, Eminescu aşează în locul acestei labilităţi aleatorii trăsături fer­me şi invariante care probează o mai bună cunoaştere a poporului. „Ceea ce se cere înainte de toate pentru a-l ad­ministra bine (pe popor, ad. n.) şi pen­tru a-1 conduce este muncă şi ştiinţă“ spune poetul în „Timpul“ din 19 nov 1882. Poporul român îşi are individualita­tea sa etnică şi nu poate fi condus de demnitari străini de spiritul lui, „ca­pabili să fie miniştri în orice ţară“ din lume, scria Eminescu în „Timpul“ din 27 aprilie 1880. Viitorul naţiunii noas­tre nu poate fi detaşat de asumarea u­­nei misiuni culturale ca o dimensiune a emancipării, ca o formă de rezistenţă şi pavăză împotriva tendinţelor de va­salitate cu care istoria ne-a încercat dintotdeauna. Procesul complex al dezvoltării noas­tre istorice este determinat de coefi­cientul cultural care poate fertiliza sau zădărnici sensul şi direcţia „mişcării noastre proprii“ de evoluţie, după cum Ionel NECULA Eminescu şi paradigmele statului de cultură (Continuare în pag. 9) • SPIRU VERGULESCU — MIHAI EMINESCU Mesajul tovarăşului Nicolae Ceauşescu (Urmare din pag. 1) Toate aceste istorice realizări ilus­trează cu putere justeţea politicii par­­tidului nostru comunist, forţa şi supe­rioritatea orînduirii socialiste, pe care o edificăm cu succes în România, mi­nunata capacitate a poporului român de a asigura — sub conducerea parti­dului — progresul şi înflorirea conti­nuă a patriei noastre socialiste. Omagiind astăzi opera luminoasă a lui Mihai Eminescu — ca de altfel a tuturor marilor creatori din toate do­meniile — avem datoria să dezvoltăm şi să îmbogăţim permanent, cu noi şi noi creaţii, minunatul patrimoniu na­ţional — tezaur de gîndire înaintată, revoluţionară, care, prin conţinutul de idei şi mesajul profund umanist şi pa­triotic, reprezintă o contribuţie de sea­mă la mobilizarea întregului popor în edificarea noii orînduiri, la formarea şi educarea omului nou, înaintat, con­structor conştient şi devotat al socialis­mului şi comunismului în România. Apreciind munca şi realizările crea­torilor de artă şi cultură contempora­nii, partidul, societatea noastră le adre­sează acestora chemarea de a realiza noi opere literar-artistice, de toate ge­nurile, care să reflecte pe larg marile înfăptuiri ale poporului român, stră­lucitele fapte ale constructorilor socia­lismului care, într-o perioadă istorică scurtă, au ridicat patria noastră la un nivel înalt de civilizaţie şi cultură, transformînd năzuinţele şi visurile îna­intaşilor despre un viitor liber şi feri­cit, într-o realitate concretă a României de azi. Aşa cum a făcut însuşi Eminescu, numai trăind împreună cu poporul, rea­­lizînd creaţii legate de viaţa poporu­lui patriei noastre, creatorii de litera­tură şi artă de azi pot realiza opere de înaltă valoare, îşi pot îndeplini no­bila misiune ce le revine în amplul şi complexul proces al dezvoltării re­voluţionare a societăţii noastre, în care tot ce se realizează este destinat înăl­ţării patriei, creşterii bunăstării şi fe­ricirii omului, a întregii naţiuni, întă­ririi­ndependenţei şi suveranităţii Ro­mâniei. Cinstind memoria lui Mihai Emines­cu, să facem totul pentru a asigura în­făptuirea neabătută a programului par­tidului de construcţie socialistă, pentru înflorirea continuă a artei şi culturii româneşti, pentru sporirea forţei sale educative, a mesajului său profund u­­manist, revoluţionar, să creăm şi să dăm poporului noi şi valoroase opere care să slujească progresului şi înălţă­rii patriei, ridicării conştiinţei socia­liste, dezvoltării înaltelor trăsături ale omului nou, înaintat, făuritor conştient al celei mai drepte şi umane societăţi, al visului de aur al omenirii — co­munismul ! Telegrama adresată tovarăşului Nicolae­­ Ceauşescu­­ (Urmare din pag. 1) a vieţii spirituale şi a creaţiei literar­­artistice. Desfăşurîndu-se în anul celei de-a 45-a aniversări a victoriei revoluţiei de eliberare socială şi naţională, anti­fascistă şi antiimperialistă de la 23 Au­gust 1944 şi al celui de-al XIV-lea Con­gres al Partidului Comunist Român — evenimente de mare însemnătate în viaţa social-politică a ţării —, lucră­rile Simpozionului omagial, manifestă­rile consacrate Centenarului Eminescu au evidenţiat cu putere hotărîrea fermă a oamenilor de cultură şi artă ca, ase­menea întregului nostru popor, strîns uniţi în jurul partidului, al dumnea­voastră, mult iubite şi stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu, să-şi sporească con­tribuţia la continua înflorire a patriei, la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste a maselor, la ridicarea nive­lului lor de cunoaştere. Acţionînd nea­bătut pentru înfăptuirea strălucitului program ideologic al partidului, avînd permanent drept călăuză tezele, ideile şi orientările de inestimabilă valoare teoretică şi practică, fundamentate în magistrala dumneavoastră operă, ne an­gajăm să facem totul pentru a spori contribuţia oamenilor de cultură şi artă la realizarea de noi creaţii care să o­­glindească uriaşa muncă a poporului nostru, în care eroii principali să fie muncitorii, ţăranii, intelectualii, cu pre­ocupările lor, cu dorinţele lor de pro­gres, de bunăstare, cu hotărîrea lor de a contribui la făurirea socialismului şi comunismului în România. Reafirmăm, şi cu acest prilej deplina aprobare şi profunda încredere a tu­turor creatorilor din domeniul ştiinţei, culturii şi artei faţă de politica internă şi externă a partidului şi statului nos­tru, strălucit concepută şi înfăptuită de dumneavoastră, mult stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu, cel mai iubit şi res­pectat fiu al poporului român, care, printr-o activitate eroică şi o gîndire vizionară, asiguraţi mersul ferm al Ro­mâniei pe calea socialismului şi comu­nismului, sporirea prestigiului său în lume, afirmarea demnă, liberă şi suve­rană a patriei. Intr-o vie şi deplină unanimitate, par­ticipanţii la Simpozionul omagial Mihai Eminescu folosesc acest prilej pentru a vă exprima dumneavoastră, mult sti­mată tovarăşă Elena Ceauşescu, cele mai calde sentimente de aleasă dra­goste şi neţărmurit respect, satisfacţia deplină şi întreaga recunoştinţă pentru strălucita activitate politică, revoluţio­nară şi patriotică pe care o desfăşuraţi, asigurîndu-vă că vom face totul pentru dezvoltarea ştiinţei, culturii şi artei, astfel ca aspiraţiile Luceafărului poe­ziei româneşti să-şi găsească o minuna­tă împlinire în ampla operă de edifi­care a celei mai drepte şi demne orîn­duiri — comunismul, visul de aur al omenirii! cîntat poporul român, trecutul, pre­zentul şi viitorul său, înscriindu-se pen­tru totdeauna în conştiinţa întregii noastre naţiuni şi în patrimoniul cul­turii universale ca exponent al unor luminoase idealuri şi năzuinţe de drep­tate socială şi naţională, de afirmare liberă, demnă şi independentă a Ro­mâniei. Simpozion omagial (Urmare din pag. 1) La simpozionul omagial au prezen­tat comunicări: tovarăşul Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, tovarăşul Dumitru Ghişe, preşedintele Academiei de Ştiinţe So­ciale şi Politice, tovarăşul Ion Dodu Bălan, prof. univ. la Universitatea Bucureşti, tovarăşul Constantin Ciopra­­ga, de la Universitatea „Al. I. Cuza“ — Iaşi, tovarăşul Eugen Todoran, de la Universitatea din Timişoara, tovarăşul Hajdú Győző redactor-şef al revistei „Igaz Szo“ din Tg. Mureş, şi poetul Cezar Baltag. Simpozionul omagial consacrat cente­narului Mihai Eminescu a continuat în secţiunile : „Poezie, proză, teatru“ şi „Ştiinţă, filozofie, publicistică“. La lucrări au participat oameni de cultură români şi invitaţi de peste hotare. Lu­crările simpozionului s-au desfăşurat sub semnul de emoţie şi nobleţe al ideilor şi aprecierilor cuprinse în Me­sajul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socia­liste România, în care se subliniază înalta preţuire pentru opera nemuri­toare a poetului nostru naţional ce „a Sesiunea ştiinţifica nEminescu - poet naţional şi universal“ In cadrul amplului program de ma­nifestări omagiale dedicate împlinirii unui secol de la trecerea în nemurire a Luceafărului poeziei româneşti, la Academia Republicii Socialiste România a avut loc sesiunea ştiinţifică „Mihai Eminescu — poet naţional şi universal“. Sesiunea a pus în evidenţă grija per­manentă şi preţuirea deosebită mani­festate de conducerea partidului şi sta­tului, de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de tovarăşa Elena Ceauşescu pentru în­florirea artei şi culturii româneşti, va­lorificarea moştenirii literare, pentru cunoaşterea acestei monumentale opere intrate în conştiinţa întregului popor, în patrimoniul naţional şi universal. Relevînd valoarea operei eminesciene, sesiunea a subliniat profundele sem­nificaţii ale politicii culturale, promo­vate de Partidul Comunist Român, di­recţiile sale prioritare ce vizează păs­trarea tradiţiilor umaniste ale poporului român, înflorirea necontenită a vieţii spirituale, a creaţiei literar-artistice, responsabilităţile majore ce revin cul­turii în procesul de formare a omului nou, constructor devotat al socialismu­lui şi comunismului în România. IUNIE 1989

Next