Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)

1989-12-01 / nr. 12

♦ ANUL VII Nr. 12 (84) ♦ ♦ DECEMBRIE 1989 ♦ CREANGA DE AUR Singurul loc unde ne putem în­toarce, în gînd, cu plăcere : Aminti­rile din copilărie. Nimeni nu ne poate împiedica să o facem zilnic, oricind, în orice clipă chiar. Se-n­­tîmplă ca amintirile noastre din co­pilărie să n-aibă farmecul amintiri­lor Lui, harul de-a ni le povesti nicicum asemănător cu al Lui, şi-a­­tunci, deseori, poposim în hazliile lui amintiri, în acele luări în răspăr ale timpului, care oricîte eforturi ar fi făcut, n-ar fi putut aşterne uitarea peste asemenea mod de-a privi, de-a trăi, de-a reda. Amintirile noastre, pentru noi, pot fi foarte exacte, dar atît,­ în timp ce amintirile Lui, în­­­cărcate de fantasticul realităţii trăi­te, de aura firescului trecut prin o­­chiul copilului de la munte, sînt e­­terne, deşi par comune, putînd să fi fost trăite de orice copil al acelui mijloc de secol XIX, însă El le-a redat. El a avut acea încredere ge­nuină în cuvîntul scris cu folos şi cu har, încredere în magia pe care cuvintele o dau adevărului cînd a­­cesta este trăit firesc, în afara dis­perării, în esenţa vieţii, cînd acesta găseşte gura de aur care să-l expri­me. Cine ar fi putut să redea mai bine aceste amintiri în afară de ce-i ce le-a trăit ? De ce nu le-a redat, din modul lui de trăire, Nică Oşlo­­banu sau Mogorogea sau, ştiu eu, Măriuca sau Smărăndiţa Popii ? Dar n-a putut-o face decît Creangă sau altul cu acelaşi har, care ar fi tre­buit neapărat să aibă norocul de a-l întîlni pe Eminescu, care ar fi tre­buit să aibă răbdarea de a-l asculta pe Eminescu, care, sub ochii geniu­lui, ar fi pus mina pe pană şi ar fi scris cu litere eterne ceea ce era sortit eternităţii. Şi acesta n-a putut fi altul decît Nică a lui Ştefan Ape­­trei din Humuleşti, Ion Creangă, un institutor ieşit de sub învăţăturile clericale ale Moldovei, ale Iaşilor, un om ieşit de sub sutanele catiheţilor şi diaconilor, căruia nu­ i-a scăpat nimic din ceea ce i-ar fi ajutat să poată zidi slovele de aur, un om că­ruia îi putem zice fără şovărire Creangă de Aur. Nimeni altul, numai Creangă a putut înţelege ceea ce i-a cerut Eminescu, şi de ce ,i-a cerut. A înţeles şi a împlinit, aşa cum face omul căruia i se cere ceva ce numai el ştie să facă. Scurta lor prietenie a marcat poate la cel mai înalt grad o modalitate de viaţă literară, de în­­țelegere, de lipsă de egoism, invidie, scorpionism, dihonie, carierism lite­rar pe căi oculte în detrimentul al­tuia —• o modalitate exemplară care ar trebui să se reinstituie. Dar a­­ceastă modalitate poate fi împlinită numai la altitudinea pe care au a­­tins-o cei doi. O inimă și-un suflet ca ale lui Creangă puteau fi clipele liniştite, locurile de adevărată feri- Gellu DORIAN (Continuare în pag. 3) ioHn DESEN DE COSTEL BADEA A scrie ţării un poem A scrie ţării un poem înseamnă a urca pe schelele viitorului neuitînd a privi spre piscurile trecutului din măreţia prezentului, înseamnă a scrie cuvintele frumos meşteşugite şi rostite de timp, de istorie , libertate, lumină, frăţie — cu oţelul proaspăt curgînd pe game • de furnale, cu lumina ţîşnind din tumultul de ape, • cu foşnetul viu al pădurii, cu unduirea doinei... A scrie ţării un poem înseamnă a scrie de douăzeci şi trei de milioane de ori : — Sínt holdă şi hrana mi-e seva acestui pămint; — Sínt arbore şi rădăcinile mi-s arterele acestui părm­înt; — Sínt izvor .­­ . . cu murmurul slav­ şi vers în imnul acestui pamînt; — Sínt istorie. Mihai GEORGE Epistolar inedit Din valoroasa corespondenţă a lui Corneliu V. Botez, continuăm să încre­dinţăm tiparului cîteva scrisori şi cărţi poştale inedite ale unor generoşi infor­matori din Botoşani despre Mihai Emi­nescu, părinţii, fraţii şi alte rude ale poetului. Mărturisindu-şi părerea subiectivă despre botoşăneni, despre doctorul A­­lexandru Ştefanovici (fost coleg de cla­să cu Ilie, fratele poetului), care păs­trase duioase amintiri despre Eminescu şi familia sa, reproduse în Omagiul gă­­lăţenilor (pp. 49-52), tînărul V. Pisoschy transmite lui Corneliu V. Botez inscrip­ţiile de pe soclul poetului din 1890 (de­dicaţia omagială a studenţilor iniţiatori şi prima strofă din Glossa), prin scri­soarea de mai jos : „Mult stimate D-le Botez, îmi pare foarte rău că nu v-am pu­tut servi, aşa cum aş fi dorit. Oamenii sînt răi în Botoşani şi cred că sînteţi convinşi de acest lucru. Dacă voiţi să cunoaşteţi multe lucruri interesante din viaţa lui Eminescu, a­­dresaţi-vă D-lui Ii. L.J Caragiale, care o cunoaşte foarte bine şi care e un om mult mai de treabă ca Dr. Ştefanovici, pe ale cărui relaţiuni eu n-aş pune nici un temei în urma convorbirii ce am a­­vut cu D­omnia­-sa. Conceptele şi demisiunea lui Emines­cu din Consiliul General au fost cerute­­de Academie încă de acum cîţiva aili, cînd au fost şi trimise. Inscripţiunile de pe statuia lui Emi­nescu sînt: I Poetului MIHAIL EMINESCU 1849—1889 Studenţii Universitari Români Bucureşti — Iaşi Omagiu şi admiraţiune Vremea trece, vremea vine, Toate-s vechi şi nouă toate ; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate ; Nu­­spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece ; Ce te-ntreabă, de te cheamă Tu rămîi la toate rece. Asta e tot ce pot să vă comunic des­pre Eminescu, pe care nu l-ai­ cunos­cut şi nu-l cunosc decît din citit şi din cele auzite de la D-nii [I. L.] Caragiale şi [Alexandru] Vlahuţă. Al Dv. după consideraţie, V. PISOSCHY 11.4,[1]909“ [Ms. V/57, f. 90] Nicolae MARGINEANU Convorbiri cu... — Stimate Nicolae Mărgineanu, lu­craţi la un film dedicat pilduitoarei prietenii dintre Creangă şi Eminescu. Deoarece titlul înseamnă o deschidere spre operă, v-aş întreba : de ce „Stol de cocori“ ? — Scenaristul Mircea Radu Iacoban a ales, acest titlu după poezia Stelele-n cer („Stol de cocori / Apucă-ntinsele / Şi necuprinsele / Drumuri de nori“). Este­­în film despre viaţa lui Creangă, un film din care — se înţelege — nu putea lipsi Eminescu pentru că, fără „bădiţa Mihai“, humuleşteanul n-ar fi ajuns un mare scriitor, poetul trezind la viaţă spirituală un om cu mult ta­lent, dar care putea foarte uşor să se risipească doar oral. Asta este şi ideea filmului : întîlnirea ,şi prietenia dintre cei doi. încercăm să ne apropiem cu discreţie şi căldură de personajele adu­se la viaţă. Este un film foarte greu, cel mai greu pe care l-am făcut. Avem în faţă şi un mare handicap pe care trebuie să-l treacă actorii, personajele principale, Eminescu, Creangă şi Ve­ronica, fiind adevărate icoane pentru fiecare din noi, pentru fiecare român. — Ce pune scenariul la dispoziţia re­gizorului ? — O partitură foarte fidelă biogra­­­­fiei celor doi scriitori, o partitură plină de respect faţă de genialele personali­tăţi, respect care devine chiar inhibant pentru realizatorii filmului. Aici a fost şi este încă lupta mare pe care o dăm : de a aduce pe ecran firescul din viaţa de zi cu zi.­­ S-au exprimat şi se mai exprimă încă îndoieli privind posibilitatea rea­lizării depline a unei opere cinemato­grafice dedicate Luceafărului. Cu ce sentimente aţi abordat lucrul la film ? — Cu sentimentul datoriei că un astfel de film trebuie, făcut, avînd deci conştiinţa că­ dificultăţile nu pot şi nu trebuie să ne oprească din drum. — Despre echipa de interpreţi şi rea­lizatori ? — Le amintesc numele cu plăcere : Dorel Vişan (Creangă), Adrian Pintea (Eminescu), Maria Ploaie (Veronica) şi-o surpriză — Mioara Ifrim în rolul Tincăi. Imaginea este semnată de Relu Morariu — un operator la primul său film artistic ; scenografia — Magdalena Mărăşescu şi Alioşa Stancu ; costumele — Mioara Trandafir. — Se poate vorbi şi despre o contri­buţie botoşăneană la realizarea filmu­lui ? — Aş vrea să mulţumesc — şi mă bucur că o pot face — pentru sprijinul extraordinar pe care l-am primit la Botoşani. Cea mai grea secvenţă din film am realizat-o aici. Fără acest spri­jin — şi din partea autorităţilor şi din partea populaţiei — nu aş fi putut iz­buti ceea ce mi-am propus. Este prima dată în cariera mea cînd am văzut o asemenea mobilizare. încurajator lucru ! — Filmările au început în primăvara acestui an cînd liliacul era în floare. Aveţi în intenţie să mai reveniţi la Botoşani ? Pe cînd preconizaţi pre­miera ? — Chiar d­acă noi am venit la Bo­toşani căutînd... strada principală din Iaşii lui Creangă şi Eminescu, vom re­veni în octombrie cînd vom filma în codrii Voronei şi apoi, din nou, la iar­nă, la Botoşani. Sper ca filmul să fie terminat în primăvara viitoare, cînd va înflori din nou liliacul. Preconizăm premiere la Iaşi şi Botoşani şi sper, din toată inima, ca publicul de aici să nu ocolească acest film. Mulţumesc din­­ noul celor peste 500 de figuranţi din Bo­toşani şi îi rog să nu se supere dacă nu toţi se vor recunoaşte în opera fi­nită. Tuturor botoşănenilor — cele mai bune sentimente şi urări ! — Vă mulţumesc şi vă aşteptăm la premiera botoşăneană a filmului. Dumitru LAVRIC Un film Creanga îgi i n e s c u

Next