Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)
1989-12-01 / nr. 12
• ATENEU • © DECEMBRIE 1989 ® PAG. 10 © a Centenar Creanga Recitind poveştile Eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut" Universul dens, complicat, subtil şi amăgitor al Poveştilor lui X. Creangă, considerat în globalitatea sa, apare nu o dată desfăşurat între doi poli, rivali sau cooperanţi, la fel de puternici în susţinerea lumii: „cetitoriul“, invocat în Prefaţă şi „povestariul“, prezent în Harap-Alb, între cei doi, precum în Povestea porcului, se face „ca două suluri de foc“, podul de legătură, de înţelegere şi „socoteală“, uşor de destrămat ca şi-n poveste prin gestul îngrozitor de necredinţă al unuia sau celuilalt. Nu putem, recitind poveştile lui Creangă, să ignorăm actualitatea Prefeţei (scrise de autor pentru ediţia apărută în 1890): „Iubite cetitoriu, / Multe prostii ăi fi cetit de cînd eşti. Ceteşte rogu-te şi ceste şi unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pana in mînă şi dă şi tu altceva mai bun la iveală căci eu atîta m-am priceput şi atîta am făcut“. Sînt condensate aici, în cîteva rînduri, obsesii de netăgăduit ale modernităţii noastre : problema receptării, cititorul este vizat, invocat, a cooperării, a scriptibilităţii textului, toate subsumate ironic unui topos ce traversează literatura lumii, cel al falsei modestii a autorului („...cu atît m-am priceput şi atîta am făcut“). Dacă urmărim apariţia şi prezenţa „povestariului“, vom observa că ea este mai complexă în Harap-Alb, deşi într-un fel sau altul, convenţional sau autentic, explicit sau subînţeles, o întîlnim aproape oriunde în poveşti. In Soacra cu trei nurori, debutul literar al lui Creangă, atenţia este concentrată asupra nurorii mai mici, „mai şugubaţă decît cele două“, care avînd de înfruntat o soacră vicleană şizgîrcită, unelteşte şi reuşeşte o „diată nemaipomenită pînă atunci“ , prezenţa naratorului se face simţită prin ironia cu care acesta comentează faptele, comentariu sprijinit, e drept, pe autoritatea morală a formulei paremiologice : „Dar binele cîteodată — aşteaptă şi rău“. „Iacă fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit“. în Capra cu trei iezi apariţia povestitorului în final, e mai degrabă convenţională, dar bine venită : încălecînd pe o căpşună, el spune o mare minciună, imagine euforică şi graţioasă, îndulcind parcă momentele de spaimă, de „spărieţi“, prin care am trecut cu iedul cel mic cînd lupul a mînjit cu sînge şi a pus capetele rînjite ale iezilor devoraţi la fereastră, sau momentul justiţiar al omorîrii lupului, cu bolovani în fundul gropii cu jăratec. Depunerea de mărturie a naratorului: „Şi eram şi eu acolo de faţă“ şi îndată după aceea am încălecat iute pe-a şa şi-am venit şi v-am spus povestea aşa“, nu face decît să „încurce“ lucrurile , dacă povestea este o gogonată minciună, şi de fapt nu s-a întîmplat nimic, la care masă, petrecere se găsea povestitorul ? Pendularea aceasta între mărturie şi minciună traduce de fapt şăgălnicia necesară ritualului spunerii poveştii, cînd „cetitoriul“ şi „povestariul“ par să semneze un pact conform căruia fiecare trebuie să creadă în poveste atît cît e necesar pentru înaintarea şi înfăptuirea acesteia. Că lupul a fost de rea credinţă şi trebuie pedepsit exemplar o simte din plin „iubitul cetitoriu“ şi acordă solidaritatea sa morală caprei năpăstuite, dar odată justiţia făcută, totul e îngăduit: tu, narator iei parte la petrecerea caprei, apoi ieşi din poveste, încaleci pe o căpşună şi spui o gogonată minciună : dacă tu cititor nu poţi pricepe că porcul e şi prinţul şi-i dai foc la piele n-ai decît de pierdut , podul minunat, „ca două suluri de foc“ ce duce la palat (poveste) dispare, se mistuie. Cînd nu e antrenat direct în dialog cu povestariul, cititorul pare atras, printr-un discurs persuasiv, într-o onestă şi viguroasă lecţie de educaţie morală, care pornită din sentimentele naratorului le solicită pe cele ale cititorului prin formulări de tipul „nenorocita drumeaţă“, „urgisita şi zbuciumata soţie“, „găina... sărmana“ etc. în Punguţa cu doi bani cocoşul învaţă că primejdia te face năzdrăvan (variantă la „nevoia învaţă pe om“ : cocoşul la început un cocoş obişnuit, aruncat în fîntînă şi „văzînd această mare primejdie ce era să facă ?... înghite toată apa din fîntînă“. Boierul se uită întristat şi galiş la averea ce o pierde, după ce s-a lăcomit mai înainte la doi bani, dar răsuflă uşurat că a scăpat de această forţă nelămurită pentru el („nici lucru curat n-a fost aici“). Tot în sensul acestei morale, să n-ai de-a face cu necuratul, răsuflă uşurat şi boierul din Stan Păţitul deşi Chirică îi ia o gireadă întreagă cu grîu. Numai Stan distinge că mai presus de diferenţa dracon stă legea binelui şi-a răului şi e întristat să piardă prin dracul Chirică un prieten bun, un tovarăş de nădejde. Pentru Dănilă Prepeleac lucrurile sunt mai simple: dracul e puternic şi prost şi poate fi învins prin isteţime, treabă care-i reuşeşte de minune lui Dănilă, tot aşa cum îi reuşeşte lui Ivan Turbincă, jocul de-a v-aţi ascunselea cu moartea. Dacă aici morală ar fi, isteţimea învinge, alteori (în Faţa babei...) morală ar fi: bunătatea învinge. Robusteţea morală a poveştilor lui Creangă se sprijină pe autoritatea morală a poveştii în general, care distinge clar binele de rău, dar Creangă face această distincţie cu jovialitate şi tandreţe, cu patimă şi haz, cu înfiorare şi bucurie şi nicăieri amestecul acesta de duioşie şi austeritate, de şuguială şi gravitate nu se vede mai bine ca în Povestea lui Harap-Alb. Aceasta este, cum se ştie, povestea unui fiu de crai, trimis de tată la altă împărăţie (să cunoască lumea şi viaţa, de fapt) care după ce trece cu bine proba bunătăţii (dă pomană cerşetoarei) şi a curajului (înfruntă ursul la pod) se poticneşte neascultînd de sfatul tatălui (în privinţa omului spîn) şi asta îl aruncă într-un şir de straşnice peripeţii care au ca scop, cum îi spune calul, să-l facă să prindă minte. Odată desăvîrşită maturizarea, coacerea la minte a lui Harap-Alb povestea se poate încheia şi ea se încheie cu nunta acestuia la care e prezent şi un „pacat de povestariu / fără bani în buzunariu“. Putem observa că Povestea lui Harap-Alb nu e numai a voinicului cu acest nume, ci şi a povestariului care se insinuează încet, încet în poveste şi-şi face ritmic simţită prezenţa prin refrenul : „...Dumnezeu să ne ţie / Ca cuvîntul din poveste / înainte mult mai este“. Tot el creează suspensul, atrăgînd în acelaşi timp atenţia asupra statutului său : „Harap-Alb şi cu ai săi poate or izbuti, poate nu (...) Ce-mi pasă mie ? Eu sînt dator să spun povestea şi vă rog s-ascultaţi.“ Un adevărat joc de-a povestitul se înfiripă aici prin prezenţa povestariului fie explicită, cînd se ceartă ţărăneşte : „Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că...“, fie subînţeleasă, cînd povesteşte pe o pagină întreagă noaptea din casa înfocată, după ce a expediat în două rînduri călătoria peste nouă mări şi nouă ţări şi nouă ape mari, cînd dilată sau anulează descrierea , nu ştim nimic despre înfăţişarea palatului împăratului Verde dar aflăm cu deliciu că într-un ostrov din mijlocul unei mări într-o căsuţă singuratică „pe care a crescut nişte muşchi pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buratecul“ locuieşte Sfînta Duminică. Fiindcă el povestariul este cel care alege, care dispune, care nu spune. Ultima frază din Harap-Alb se referă surprinzător la cei care neavînd bani se uită şi rabdă în evidentă legătură cu povestariul „fără bani în buzunariu“. E de fapt o falsă lamentaţie : nunta lui Harap-Alb ţine şi azi iar invitaţii lui ospătează şi acum , tot astfel ospăţul povestariului : el gustă nesăţios cuvintele şi le încheagă în limbaj, precum farmazoana apele; cuvintele îl ascultă şi i se supun de parcă le-ar solomoni (cînd vorbeşte despre calul tatălui lui Harap-Alb, povestariul are la îndemînă cuvinte din cele mai „gustoase“ : „o răpciugă de cal grebănos, dupuros şi slab“, „ghijoagă uricioasă“, „slăbătura cea de cal“, „gloaba cea de cal“). Se simte în această năstruşnicie a mânuirii şi atragerii cuvintelor, în supunerea şi răsfăţul lor, puterea, vigoarea de neîntrecut a povestariului. Fascinat, „iubitul cetitoriu“ îl urmăreşte precum îndrăzneţii cerbul cu privirea otrăvitoare dar stăpîn al pietrelor preţioase. Atît doar că aici nu e nimic tragic, e un joc care se învaţă din mers. Poate nu e întîmplător că în povestea neterminată, Făt-Frumos, Fiul Xepei povestitorul e absent: s-a spus despre această poveste că a rămas neîncheiată fiindcă autorul n-a găsit nici o apropiere de structură cu ea şi atunci nimic dinlăuntru nu l-a îndemînat s-o termine. Am putea spune că autorului nu i-a „venit la socoteală“ şi a lăsat pana din mînă, sau, poate că această poveste fără sfîrşit nesfîrşită este şansa cititorului, care provocat în Prefaţă să ia pana în mînă şi să dea ceva la iveală o va face totuşi acum. E tot un joc această disponibilizare maximă a poveştii, e o „minunăţie şi mai mare“ această nesăvîrşire a ei. Va intra în joc iubitul cetitoriu, va accepta pactul, va pune mîna pe pană. Şi dacă va pune mîna pe pană, va izbuti... Muguraş CONSTANTINESCU Ce fel de cultură a avut Ion Creangă ? într-o meditaţie pe această temă, începem prin a invoca autoritatea lui G. Călinescu şi celebra sa frază, pe cîtde des citată, pe atît de criticabilă: „Creangă foloseşte un procedeu tipic autorilor cărturăreşti, ca Rabelais, şi în linia lui, ca Sterne şi Anatole France, şi anume, paralela continuă, dusă pînă la beţie, între actualitate şi experienţa acumulată. Instrumentul principal al acestui mod literar este citatul“ (Ion Creangă, Viaţa şi opera, ed. nouă, Bucureşti, EPL, 1964,p p. 349). Aşa să fie oare ? în orice caz, fraza s-a impus conştiinţei publice şi, odată cu ea, s-a impus şi imaginea culturală pe care o conţine. Dubiile şi reproşurile unui Vladimir Streinu, de exemplu, au rămas fără ecou notabil, deoarece opinia medie a reţinut un adevăr de aparenţă elementară. Ion Creangă intra pe uşa din faţă a literaturii, cu toate drepturile, alături de Rabelais, Steme şi Anatole France. (Inutil să precizăm cît de tare s-ar fi mirat Ion Creangă însuşi de orice companie ilustră, dar, dacă ar fi ştiut ce va însemna un scriitor de tipul lui Anatole France, mirarea i s-ar fi transformat în stupoare). Doza de inspiraţie care a prezidat la rostirea frazei călinesciene apare astăzi limpede. Nu demonstrarea falsităţii unei asemenea situări mi se pare interesantă, ci identificarea raţiunilor pentru care G. Călinescu a făcut celebra afirmaţie : îndărătul ei se găseşte, fără îndoială, o realitate stilistică incontestabilă, iar criticul a exagerat în mod conştient, cu scopul evidenţierii unui adevăr pînă atunci ignorat. Dacă vom reuşi să formulăm acest adevăr, cred ca ne apropiem de descifrarea cifrului intern al personalităţii lui Ion Creangă. Aceasta deoarece Ion Creangă mi se pare, într-adevăr, inexplicabil: de obicei, un prozator îşi învaţă meseria citind opera altor prozatori. Faptul e valabil pentru oricare artă, dar este aproape obligatoriu pentru proză, adică pentru arta la care exerciţiul şi convenţia narativă reprezintă condiţii fundamentale. Or, Ion Creangă este tipul prozatorului care a învăţat să scrie proză (genială !) fără nici un model afişat, fără nici un maestru recunoscut; suntem obligaţi să constatăm că a făcut-o bazat doar pe propria sa intuiţie. Am mari îndoieli că Ion Creangă ar fi admirat sau ar fi citit cu pasiune vreun autor — oricare ar fi fost el. Talentul genuin, pe deplin format încă de la primele bucăţi (precum Soacra cu trei nurori) ţine de miracol, nu doar prin perfecţiunea lui intempestivă şi fără vîrstă, ci mai ales prin circumstanţele naşterii sale. Ar fi greu să găsim în întreaga literatură un alt exemplu de prozator absolut stăpîn pe mijloacele artei, dar apărut „din neant“ şi extrăgîndu-şi substanţa doar din propria-i personalitate şi experienţă. Pentru a lămuri fraza călinesciană, trebuie să invocăm atitudinea specifica a lui Creangă faţă de cultură Citatul dm Rabelais, pe care G. Călinescu ii aduce ca argument stilistic în continuarea amintitei fraze arată astfel : „Dis tu mal des femmes, respondit Panurge, ho guodelureau, moine culpelé ? — Par la gouge cenomanique, dist Epistemon, Euripides escrit. et le prononce Andromache, que contre toutes veneneuses a ésté, par l’invention des humains et instruction des dieux, remede profitable trouvé. Remede jusques â present n’a ésté trouvé contre la male femme. Ce gorgias Euripides,, dist Panurge, tousjours a mesdict des femme. Aussi fut îl par vengeance divine mangé des chiens, comme luy reproche Aristophanes“. Când vrea să ia contact cu lumea dinjur, în varianta ei cea mai banală, eroul lui Rabelais apelează la clasicii greci şi blestemă cu formule pe care doar un latinist versat le poate înţelege. La Rabelais, Steme sau Anatole France, ceea ce frapează în primul rînd este funcţia de intermediar obligatoriu a culturii ; aceşti autori nu evocă „experienţa“ grecilor sau a romanilor pentru a îmbogăţi pagina cu un ornament! Notaţiei în scris făcute de Euripide sau de un imitator latin i se acordă o mai mare importanţă decît unei întîmplări contemporane şi reale ; evenimentul la care au asistat şi de care s-au lovit, în modul cel mai direct, se şterge — pentru scriitorii culţi — în faţa rememorării, cu funcţie de instaurare, a cutărui vers din Horaţiu. Versul latin (clasic, autoritar, incontestabil) instituie o realitate infinit mai autentică decît evenimentele din lumea imediată. Pentru autorul de tip cult, realitatea „de gradul doi“ a paginii celebre scrise rămîne realitatea primordială , iar tendinţa de a face să decurgă lumea înconjurătoare din lumea supremă a textului este la ei naturală, la fel de naturală ca priza asupra realităţii la omul comun. In acelaşi grup de scriitori intră nu numai Rabelais, dar îndeosebi şirul imens de cărturari-prozatori, ce începe cu medievalii şi ajunge la Oscar Wilde. Nimic mai îndepărtat de Creangă ! Modul în care concepe el cultura poate fi calicat drept „inocent“, pentru a sugera de fapt neutralitatea. La Creangă, înţelepciunea predecesorilor se află acumulată exclusiv în zestrea paremiologică, în proverbe, zicători şi istorisiri edificatoare. Rostul lor este acela de a ilustra, nu de a inspira. Asemănarea între un „galimatias“ latin macaronic, executat cu spirit şi dezinvoltură de Rabelais, şi citatele folclorice făcute de Ton Creangă este — cum ar putea fi Personalitatea povestitorului altfel! — pur tipografică : funcţia acestei ploi de înţelepciune demonstrativă nu numai că nu este asemănătoare, dar nici măcar înrudită. Cultura (id est înţelepciunea codificată) poate reprezenta primul impuls al unor opere ca cele ale lui Rabelais sau Marguerite Yourcenar; însă autorul de acest tip scrie pentru a modifica deliberat o structură familiară, fie că e vorba de un sistem filosofic, prozodic sau narativ, încadrat conştient unei forme pentru care a optat, scriitorul cult năzuieşte să lase urmaşilor această formă nuanţată de trecerea lui pe acolo : atît antecesorii liber aleşi cît şi urmaşii, rămîni esenţiali pentru autorul cult. Să mai explicăm de ce Creangă nu îşi pune astfel de probleme ! Opera lui pare a-şi trage originea din geniul autorului, fără precursori şî fără urmaşi, unică şi inexplicabilă în absolut. Dacă autorul moldovean citează abundent din proverbe sau zicători, jocuri populare de cuvinte şi caracterizări orale stereotipe, el o face cu un singur scop, acela de a argumenta şi de a exemplifica. Scrierea lui nu porneşte din cultură, fie ea şi populară ; demersul propriu al autorului este dictat de demonul contradicţiei. Demonul contradicţiei! Iată un factor care ar putea explica o importantă parte a operei lui Creangă, în toate sectoarele acestei opere, contrazicerea intimă a unei autorități joacă rol capital. „Povestirile“ lui se transformă in cu totul altceva decît povestirea folclorică, fantasticul popular ajungînd pur ornamental. Creangă se dispensează de antecesorii săi, de fapt inexistenţi, şi nu ţine să dea lecţii altora, învăţîndu-i să scrie; unicitatea sa rămîne la acest capitol, absolută. Compunîndu-şi proza, autorul a simţit nevoia imperioasă (am spune, supraumană) de a se exprima, dar aceasta fără a se încadra unei tradiţii formate şi fără a-şi da osteneala de a identifica o asemenea tradiţie , îi ajungeau perfect propriile resurse şi propria imaginaţie. Nici un scriitor nu se naşte în pustiu şi nici un autor nu poate face complet abstracţie de contextul în care îi este dat să trăiască. Au existat, fără îndoială, raporturi involuntare ale lui Creangă cu contemporanii săi, chiar dacă autorul nu le-a căutat în mod special. O întrebare de aparenţe naive : Ce a citit Creangă ? Ce domeniu al culturii contemporane i-a fost cunoscut ? La acest capitol, toate exegezele importante asupra scriitorului sînt de o foarte explicabilă discreţie — deoarece rămîn obligate la conjecturi şi supoziţii. Cultura perceptibilă a lui Creangă este fără vîrstă , mă refer la cea biblică şi la cea folclorică. Deşi le utilizează pe amîndouă în regim ludic şi de multe ori antifrastic (e de ajuns să ne amintim imaginea oferită de Creangă despre viaţa călugărească, despre popi, e de ajuns să recapitulăm ţinuta figurilor preoţeşti din Amintiri sau să admirăm dracii şi raiul din poveşti pentru a ne edifica !) nu e mai puţin adevărat că formaţia culturală a lui Creangă a emanat direct din ţinutul naşterii sale, din Neamţ, şi a fost reprezentat de un biblism direct, primitiv, deseori anecdotic, căruia i s-a adăugat folclorul, receptat din copilărie drept unică formă de reflecţie şi de divertisment. Aceste două forme de cultură, acronic , însă prin definiţie, nu reprezintă cultura secolului al XIX-lea. Este posibil ca autorul să fi citit proza şi poezia scrise la Junimea, dar cred că a făcut-o fără entuziasm. Din proză, i-au atras atenţia nuvelele pe teme populare şi bucăţile memorialistice , citind nuvelele unui I. Slavici sau Nicu Gane, şi-a dat seama, prin reflex, că o construcţie narativă imaginată de el nu se va baza niciodată pe pitoresc l . cal, ci pe substanţa etică sau parabola străveche. Probabil că în acest fel ■ a ajuns la Soacra cu trei nurori. Capra cu trei iezi şi Moş Nichifor Coţcariul, ricanînd, intim, la amintirea nuvelelor convorbiriste despre sat şi amuzîndu-se în sinea lui de însăilările lui Nicu Gane. Compuneri perfecte şi în fond antemporale ca Moş Nichifor Coţcariul par literalmente construite pe principiul antifrastic. Fiecare frază îşi are locul său în această nuvelă de aparenţe banale şi aleatorii; adîncul repetitiv al gesturilor, cuvintelor şi întâmplărilor din nuvelele lui Creangă face din ele un concentrat narativ primordial. în ciuda tradiţiei comentative, nu intră aici nimic conjunctural sau pitoresc ; Creangă reproduce o istorisire arhetipală, de dincolo de memorie. Pitorescul era partea contemporanilor săi I. Negruzzi, Nicu Gane sau chiar I. Slavici, în ciuda subiectelor lor „naţionale“ . Creangă a învăţat, prin reflex, să scrie nuvele cu sens primordial, condus şi de un anti-exemplu. Aceeaşi este situaţia Amintirilor — amintirile unui copil de ţăran, în viaţa căruia nu s-a întîmplat nimic spectaculos şi care nu a avut, social vorbind, o carieră. Dar ele vor fi infinit mai interesante decît memoriile notabilităţilor, de la Alecsandri la Al. Papadopol-Calimah. Ca subtext polemic, Creangă exhibă traseul anonim şi şters al unei vieţi, una dintre milioanele de vieţi care populaseră secolul: numai talentul (copleşitor) ridică brusc în mitologie micile aventuri copilăreşti şi adolescentine ale lui Nică Dar e foarte probabil ca ele să fi fost născute şi dintrun impuls frondeur, din pornirea de a-şi lua revanşa faţă de biografia solemnă şi uneori goală. Cît de bizar apare acum raportul lui Creangă cu literatura contemporanilor ! Un raport de opoziţie latentă şi fecundă, o definire prin contrast, o stimulare şi o emulaţie născute din contradicţie. Faţă de cultura clasică (ignorată) şi faţă de scrisul din epoca sa (privit cu scepticism), Ion Creangă a adoptat o atitudine de frondă interioară; în această perspectivă, unicitatea autorului Amintirilor capătă proporţii de nebănuit şi devine excepţie ontologică. El a demonstrat că este posibil ca o vocaţie literară să se realizeze ex nihilo. La centenarul autorului ne fascinează opera sa — de reduse dimensiuni şi perfectă stilistic — dar, în acelaşi timp, situaţia existenţială a acestui mare autor, fără strămoşi şi fără urmaşi, care a înfăptuit pe cont propriu cea mai extraordinară experienţă, experienţa inventării literaturii. Mihai ZAMFIR • ACIOBANIŢEI MERA — „ION CREANGA“ • TABLOU FOTOGRAFIC CU MEMBRII SOCIETĂŢII CULTURALE „ION CREANGA” (HUMULEŞTI, 1926)