Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)

1989-12-01 / nr. 12

Centenar Creangă © ATENEUM Varietăţi critice Opera lui Ion Creangă s-a impus relativ tîrziu, în conştiinţa publicului cititor, şi destul de greu, împotriva valorii ei excepţionale. O bună bucată de vreme după debutul din „Convorbiri literare“, de la mijlocul deceniului al optulea al secolului trecut, literatura lui a fost apreciată aproape numai în cercul restrîns al cititorilor revistei respective. Dar nici aici aprecierile nu erau unanime. Mai întîi trebuie subliniat faptul că scriitorul n-a fost depistat în ceea ce avea să constituie titlul lui de glorie, acela de povestitor artistic, care rămîne fără pereche în întreaga noastră literatură. Junimiştilor le plăcea hazul lui Creangă, „prujiturile“ lui şi se gîndeau mai puţin la faptul că se găseau în faţa unui mare creator, de talia lui Eminescu şi a lui Caragiale, cu care avea să formeze trinitatea celebră, căreia nimic, asemenea, nu i se va mai putea opune. Poveştile lui Creangă au apărut, în „Convorbiri literare“, într-o rubrică intitulată LITERATURĂ POPULARĂ, ceea ce i-a făcut pe unii să considere, pe autorul lor un simplu culegător de folclor. A şi fost comparat, mai tîrziu, cu Ispirescu, fapt subliniat şi combătut, printre alţii, de Iorgu Iordan, acum mai bine de 50 de ani, într-o prefaţă a poveştilor lui Ispirescu. Cei care au asociat cele două nume în ideea că Ion Creangă reprezintă, în Moldova, ceea ce constituie Ispirescu pentru Muntenia, nu şi-au dat seama de valoarea artistică a operei humuleşteanului. Nu intenţionăm să diminuăm valoarea lui Ispirescu, culegător onest de folclor dar numai culegător, pe cînd Creangă stă, sub raportul artei literare, alături de cei mai mari artişti ai scrisului nostru, care sînt, iarăşi, contemporanii lui, pomeniţi, deja, Eminescu şi Caragiale. Spre deosebire de Eminescu, ale cărui poezii au fost adunate în volum încă din timpul vieţii poetului (1883) şi reedtate de cîteva ori, pînă la moartea lui, Creangă n-a mai ajuns să-şi vadă ediţia Poveştilor, iniţiată în timpul cît el trăia, dar apărută, la Iaşi abia în anul 1890. Ca şi în cazul lui Eminescu, iniţiativa alcătuirii ediţiei nu i-a aparţinut autorului, ci unor amici literari, care aveau să-i editeze şi Amintirile, doi ani mai tîrziu. Cum între textul ediţiei respective şi cel, iniţial din „Convorbiri literare“, există deosebiri, s-a pus, de la început, problema autenticităţii lui ; s-a presupus, anume, că în scrisul lui Creangă a intervenit altcineva, cu modificări. Un argument în sprijinul acestui punct de vedere îl putea constitui faptul că şi în cazul poeziei lui Eminescu au intervenit cei din redacţia „Convorbirilor literare“, iar un al doilea argument ni-l furnizează un exemplar din „Convorbiri literare“, cu modificări operate, de data aceasta, de Creangă însuşi. Modificările la care ne referim puteau fi efectuate de altcineva, care intervenise în textul lui Creangă, şi, în cazul acesta, autorul restabilea originalul, dar ele mai puteau fi provocate şi de dorinţa autorului de a revizui varianta prezentată la tipar, fără să fie vorba de intervenţia cuiva, dinafară, numai din dorinţa de a o îmbunătăţi. Oricum ar sta lucrurile concluzia nu poate fi decît una : editorii de mai tîrziu au găsit, aici, un motiv de îndoială asupra autenticităţii textului după care aveau să se conducă. S-a crezut că ne-ar putea veni în ajutor manuscrisele lui Creangă. Dar acestea lipsesc, pentru cea mai mare parte a operii lui. Iar acolo unde există, ele sunt oarecum umbrite de ortografia vremii, care a încurcat pe cei mai mulţi dintre editori, o să vedem imediat mai departe. Nu vom putea lua în discuţie toate ediţiile poveştilor şi amintirilor lui Creangă, de la 1890 pînă azi, dar vom căuta să spunem cîte ceva despre cele mai importante dintre ele. Nu vom întîrzia, de exemplu, asupra numeroaselor ediţii fără pretenţii, de cele mai multe ori selective, apărute în colecţii de popularizare, dar vom încerca să vedem în ce măsură au putut aduce oarecare lumină, în domeniul respectiv C. T. Kirileanu, de la care avem mai multe ediţii, începînd de la anul 1906 pînă în 1959, dintre care cea mai însemnată este cea din 1939, apărută în Editura Fundaţiilor şi, după el, George Călinescu şi Iorgu Iordan. Kirileanu s-a condus, în general, după textul din Convorbiri, după ediţia din 1890, 1892 şi după manuscrise. Dar, aşa cum spuneam, ortografia Convorbirilor, în care nu existau semne pentru ă şi î a ridicat în faţa editorilor, o serie de probleme care au rămas multă vreme neelucidate. Ele sînt, aproximativ, acele de care s-au lovit şi editorii lui Eminescu. Ne gîndim, în primul rînd, la fonetisme de tipul reu, în loc de rău, ris, în loc de rîs, singe pentru singe, etc., întîlnite şi în manuscrisele lui Creangă, nu numai în textele publicate în „Convorbiri literare“. Unii editori au considerat literare asemenea fonetisme şi Constantin Botez, de exemplu le-a menţinut, peste tot, în ediţia critică a poeziilor lui Eminescu, apărută, în Editura „Cultura Naţională“ în anul 1933, spre nemulţumirea lui George Călinescu, care nu le aproba, cum se vede din Prefaţa în care el îşi prezintă punctul de vedere asupra editării operei lui Eminescu (1938). El consideră drept cele mai bune ediţii, dintre toate cîte apăruseră pînă atunci, pe cea a lui Maiorescu, „valoroasă prin aceea că înfăţişează un document şi arată ce a înţeles criticul să aleagă din marele poet“, pe cea a lui Ibrăileanu, care „vine cu importante rectificări şi se caracterizează printr-un mare bun simţ critic“ şi pe cea a lui C. Botez, care „are două părţi : textul propriu-zis, care poate fi contestat şi pe care noi îl şi contestăm, şi aşa zisele note şi variante ce sunt foarte importante“. George Călinescu nu mai acordă aceeaşi atenţie altor editori eminescieni, de pînă atunci, iar în cazul contestărilor ediţiei Botez, pleacă tocmai de la cazuri cum sunt cele de mai sus. Discuţia este mai lungă, dar ea nu ne interesează, în mod special, aici, în scrisul lui Creangă, în manuscrisele căruia am întîlnit și pluralul tite, de neimaginat în vorbirea autorului lui Harap Alb, asemenea fonetisme au fost „impuse“ de ortografia „Convorbirilor literare“, ca în scrisul tuturor colaboratorilor revistei, pînă la lingvistul Alexandru Lambrior, care se ridicase, în articolele sale de specialitate, împotriva fenomenului respectiv şi pleda pentru o ortografie fonetică. Dar, pînă la realizarea acestui deizderat el înţelegea, ca toată lumea de altfel, să se folosească de cea extistentă. După textul „Convorbirilor literare“, lectura respectivă a fost preluată nu numai de G. T. Kirileanu, ci şi de editorii ediţiei iniţiale, de la Iaşi (din 1890, 1892) şi astfel s-a constituit într-un adevărat model pentru alţi editori, de mai tîrziu. Tendinţa de menţinere a fonetismelor întîlnite în „Convorbiri literare“ a dus uneori la lecturi absolut neconcludente, dintre care vom remarca doar una. Printre aşa numitele formule mediale, din basme, prin care povestitorul intervine să-şi învioreze auditorul obosit de o atenţie prelungită în a-l asculta, avem una care se repetă, de mai multe ori, în Harap Alb, spre exemplu : Se cam mai duc la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie. Că cuvîntul din poveste înainte mult mai este. In ediţiile de pînă în anul 1957, unde textul a fost reprodus după „Convorbiri literare“, ca şi în ediţia de la Iaşi, de altfel, conjuncţia că a fost înlocuită prin ea , nu s-a observat că „sensul“ ei este cel al lui fiindcă, deoarece, că numai aşa fraza, ca şi „formula“ respectivă au un înţeles clar. Ediţiile lui Kirileanu au constituit, cum am spus, un fel de model pentru toate cele care au urmat şi aşa se explică menţinerea erorii respective la aproape toţi editorii, pînă la George Călinescu (1953) şi la Iorgu Iordan (1970). Ediţii şi editori Intre timp, în ediţia îngrijită de acelaşi Kirileanu apărută în Biblioteca pentru toţi, la sfîrşitul anului 1959, avem lectura corectă, că, pe care o semnalăm, mai înainte, la D. Marmeliuc (1930) şi la Giorge Pascu (numai în ediţia din 1939, nu şi în cea din 1933, unde avem ca !). Tot că apare şi în ediţia scoasă de R. Porunoi, la Chişinău, în 1953. Schimbarea atitudinii lui Kirileanu, în înlocuirea lui ca, din ediţiile anterioare, prin că, în cea din 1959, a putut fi determinată de o intervenţie a mea, prin care îi atrăgeam atenţia asupra neconcordanţei dintre cuvînt şi context. Cele mai multe dintre ediţiile lui Creangă au suferit, ca şi cele ale altor moldoveni, un proces de muntenizare. Unii editori sau, alteori, tipografii înşişi au procedat la înlocuirea fonetismelor şi formelor considerate moldoveneşti prin altele proprii graiurilor din sud şi Bucureştiului, unde se tipăreau ediţiile respective. Faptul a provocat nemulţumiri în rîndul moldovenilor şi unul dintre ei, Giorge Pascu, a intervenit, la rîndu-i, în text, moldovenizînd, fără să ţină seama că un mare artist cum era Creangă, oricît ar fi fost reprezentantul vorbirii populare din Moldova, nu se putea limita, în scrisul lui, numai la aista, aiasta, să zicem, ci necesităţi artistice l-au pus în situaţia de a apela şi la acesta, aceasta, formele literare ale demonstrativelor respective. O ultimă problemă, în legătură cu anume deformări ale textelor lui Creangă, datorită neatenţiei sau unei înţelegeri greşite. Ne vom opri, şi aici, doar la un singur exemplu, antologic, pe care ni-l furnizează ediţia de Opere alese, apărută în anul 1949, în Editura de Stat. Este vorba de fragmentul, cunoscut, din Amintiri, cu episodul cu pupăza din tei, cu capturarea ei şi cu tentativa de a o vinde în tîrg. Cel care încurcă rosturile negustorului improvizat este, cum se exprimă Creangă, „un moşneag nebun“, care se găsea acolo „c-o viţică de funie“. După ce moşneagul a luat pupăza, s-o „drămăluiască“, şi, făcîndu-se că a scăpat-o, i-a dat drumul, păgubaşul se repede la el, îl „înhaţă“ de suman şi îi cere socoteală : „Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul ? că nu scapi nici cu giunca asta de mine, înţeles-ai ? Răspunsul moşneagului este mai lung; şi, desigur, el este cunoscut cititorilor. Din cauza aceasta, nu vom reproduce, aici, decît pasajul cu pricina : „Deci nu cumva ai pofti să-mi iei viaţa pentr-un cuc armenesc“? Viaţa, în loc de viţica. Din numărul mare de ediţii, prin care ni s-au transmis poveştile şi amintirile lui Creangă, reţinem, pe lîngă cele ale lui Kirileanu, pe cele ale lui George Călinescu şi Iorgu Iordan, prevăzute cu prefeţe substanţiale şi cu aprecieri critice de rigoare, precum şi pe cea a lui Giorge Pascu (1939), considerată, de autor, ca singura „ediţie adevărată", pentru care a scris o bună Introducere- Gr. Scorpan, cercetător avizat al scrisului lui Creangă, Eminescu, Caragiale. Nu putem încheia înainte de a aminti că opera lui Creangă s-a bucurat de o serie de traduceri în alte limbi, dintre care vom pomeni pe cele ale lui Yves, Auger (Souvenirs d’enfance, 1974) şi Opere — Oeuvres, ediţie bilingvă, realizată în colaborare cu Elena Vianu (1963), pe cea a lui A. Silvestri Giorgi, în limba italiană (Ricordi d’infanzia, 1931), una din limba engleză, datorată lui Marcu Beza (Recollections, 1930), și alta în limba germană datorată lui Harald Krasser (Prinz Stutensohn, 1955). Trebuie să spunem, însă, că aceste traduceri, oricît de bune ar fi (și mă gîndesc, în primul rînd, la realizarea lui Yves Auger !), ele n-au putut stîrni un interes prea mare în rîndul cititorilor străini din simplul motiv că Ion Creangă, întocmai ca Eminescu, este foarte greu de tradus, ca să nu zicem că e intraductibil. De valoarea adevărată a unor asemenea scriitori nu-şi pot da seama decît românii şi, dintre străini,, cel mult aceia care şi-au însuşit limba noastră în mod desăvîrşit şi au reuşit ei înşişi să studieze operele respective, aşa cum a procedat, în cazul lui Creangă, Jean Boutiére, autorul uneifoarte frumoase teze de doctorat, apărută la Paris, în 1930, şi intitulată La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, 1837— 1889). Dar chiar acesta rămîne dator, pe alocuri, în privinţa aprecierilor pecare le face, Gavril ISTRATE CASA MEMORIALA „ION CREANGA“ DIN HUMULESTI în ciuda faptului că aproape tot ce are mai bun cinematografia românească a fost obţinut din colaborarea ei cu literatura, că nu există scriitor mare care să nu fi reţinut într-un fel sau altul, interesul şi rîvna cineaştilor, un clasic de talia lui Creangă nu s-a întîlnit, pînă acum, decisiv cu cea de a şaptea artă. Am subliniat calificativul decisiv pentru că vrem, de fapt, să spunem că opera lui Creangă nu stă încă la baza unei producţii cinematografice reprezentative, valoroase, pe măsura modelului literar , căci altfel, încercări au fost făcute. Chiar opera capitală a genialului humuleştean — „Amintiri din copilărie“ — a tentat un cineast, pe Elisabeta Bostan, ca să nu mai vorbim de două dintre cele mai frumoase poveşti : „Harap Alb“ şi „Povestea porcului“, ambele adaptate liber de Ion Popescu-Gopo. Şi tot Elisabeta Bostan a semnat un scurt metraj intitulat „Pupăza din tei“. Cam aceasta este ceea ce s-a încercat pînă acum. Şi trebuie să adăugăm imediat că tot ce s-a încercat n-a depăşit nivelul unor pelicule meşteşugăreşti, spiritul, profunzimile şi specificul operei lui Creangă, rămînînd cumva înafara acestora. Nu-i întîmplător faptul că din 1965 cînd Elisabeta Bostan şi Ion Popescu-Gopo au întreprins adaptările citate (cu excepţia „Poveştii porcului“ realizată ceva mai tîrziu sub titlu „Povestea dragostei“) nimeni n-a mai cutezat să se apropie de paginile humuleşteanului. Oare nu cumva tocmai pentru că eşecurile „obţinute“ i-au determinat pe toţi să fie prudenţi ? Am zis eşecuri şi termenul e la locul lui. Elisabetei Bostan i s-a spus chiar atunci de către majoritatea criticilor că n-a reuşit să se ridice la înălţimea modelului literar adaptat, că „s-a avîntat într-o acţiune destinată cu lejeritate eşecului“, că încă nu avea pregătirea şi maturitatea necesară unei asemenea riscante întreprinderi. Ea făcuse pînă atunci cîteva episoade cu „Năică“, e drept delicate, sau sensibile, dar în bună măsură facile și abuzînd de o tonalitate minoră în transfigurarea copiliei, a acestei lumi fascinante. De aici, pînă la „Amintiri din copilărie“ drumul era lung și spinos. Un cronicar de la revista „Cinema“, care analiza filmul imediat după premieră, găsea mai multe cauze ale eşecului, socotind (poate cu prea multă grabă) că „Amintirile...“ sînt imposibil de ecranizat , în primul rînd din cauza specificului genului memorialistic, a structurii ambigue a acestuia, căreia îi convine impreciziunea, plutirea în vag. Spre deosebire de opera de ficţiune, în care libertatea autorului este totală, în amintirea scrisă — era de părere criticul — tendinţa este de a se apropia de un model care a trăit cîndva şi e imposibil de regăsit în forma lui originală. „De aici, încărcătura sentimental dramatică a portretelor din trecut, care se mişcă pe un ecran mental funcţionînd cu intermitenţe, între lumină şi umbră. Orice definire vizuală... trădează o imagine spirituală care, prin esenţa ei, nu poate fi detailată vreodată“. La această inconvenienţă de ordin general, opera lui Creangă adaugă rezistenţe specifice şi dificultăţi în plus, în ea, „imaginarul este un travesti sumar al unei realităţi imediate“. Tot ce face Nică, întîmplările şi poznele lui, în cea mai mare parte foarte obişnuite, lipsite de extraordinar, senzaţional, comune, îşi asumă caracter de creaţie remarcabilă prin faptul lingvistic. „Autorul descoperă fericirea cînd, în retrospectiva copilăriei sale, se uită pe sine, cufundîndu-se într-o mare experienţă colectivă, limba care-l absoarbe cu totul“ (s.n.). La acestea se mai adaugă măestria portretizării, specificul dialogului care are o ciudată şi particulară ţinută de monolog, arta digresiunii care colorează povestea etc. — toate, dificultăţi cvasiinsurmontabile în încercarea de transpunere pe ecran, de adaptare la parametrii artei filmice. Atît experienţa redusă a cinematografiei româneşti — încă foarte tînără în 1965 —, cît şi tinereţea regizoarei au făcut ca temerara încercare de adaptare să nu reuşească, filmul rămînînd la suprafaţa lucrurilor redus la o factură obişnuită, comună, cu — e drept — unele sensibilităţi şi mai ales cu unele virtuţi interpretative datorate unui mare actor — Ştefan Ciubotăraşu care oferă o superbă lectură a paginilor lui Creangă. Publicul spectator, atît de bun cunoscător al „Amintirilor...“ şi atît de îndrăgostit de ele, a aşteptat cu interes filmul, dar cînd l-a primit s-a situat imediat într-o politicoasă rezervă. Nu pentru că pelicula aducea doar o parte din opera literară (episoadele legate strict de prima perioadă, de copilăria propriu-zisă petrecută în casa părintească, pînă la plecarea la școli). Elisabeta Bostan a vrut să ofere imaginea luminoasă a unei copilării fericite şi vesele a eroului, pusă în antiteză cu însingurarea, cu tristeţea, cu boala, cu sărăcia de mai tîrziu a scriitorului. Ea a diferenţiat cele două lumi şi prin tratamentul aplicat peliculei : copilăria e filmată în color, iar maturitatea tristă, în alb-negru. „Acesta nu e Creangă !“ a rostit răspicat, după premieră D. I. Suchianu, cu autoritatea decanului criticii şi cu ascuţimea specifică a limbajului. Criticul ar fi dorit un film după modelul celui al lui Sacha Guitry „Le roman d’un tricheur“, adică un film în care autorul povesteşte ce i s-a întîmplat lui personal, povestirea fiind ilustrată cu imagini, filmul adică, fiind jucat fără cuvinte şi fără apariţia în carne şi oase a celui ce povesteşte. Deci n-ar fi trebuit să-l vedem pe Creangă matur, ci doar să-i auzim vocea distilînd hazul nespus al vorbelor, judecăţilor, glumelor mucalite, al înţelepciunii rabelaisiene şi homerice a acestui om aşa de original. în ciuda acestor observaţii severe cu care a fost primit de critica românească, filmul Elisabetei Bostan a repurtat un frumos succes internaţional, fiind distins cu Premiul I şi cu Premiul special „Oso Pardo Asturiano“ la Festivalul de la Gijon—Spania. „Amintirile din copilărie“ rămîn în continuare deschise cineaştilor noştri şi poate că maturitatea la care unii din ei au ajuns astăzi le va îngădui o nouă tentativă. Filmele lui Gopo sunt doar inspirate din poveştile lui Creangă. Cineastul atît de special care a fost Gopo nu a făcut nici ecranizări, nici adaptări, ci ceva aproape indefinibil în care pe prim plan se află parodia și tratamentul foarte personal, de un libertinaj derutant. Originala lui fantezie comică n-are limite, nici reguli, e însă foarte antrenantă, foarte vie. Creangă e un simplu punct de plecare pentru Gopo. Fiul cel mic al împăratului aude povestea, deci e avertizat asupra tuturor întîmplărilor avînd astfel un ascendent asupra fraţilor săi. Apoi el visează că ar fi Harap Alb, totul desfăşurîndu-se într-o suită de momente captivante sub raport cinematografic în care fantezia cineastului își dă întreaga măsură dar și nestăpînire de sine. Procedee din desenul animat invadează povestea, spiritul poantelor, umorul o colorează agreabil. De un rafinament plastic aparte e cadrul scenografic (copaci stilizaţi, sunt implantaţi în decoruri naturale). Filmul a cucerit Premiul de regie la Festivalul de la Moscova (1965) fiindu-i apreciate calitatea parodiei, abilitatea jonglării cu mai multe planuri ale realităţii şi visului, tratarea umoristică a anacronismului, etc. I s-au reproşat doar unele alunecări în revuistic. Drept pentru care Gopo a mers şi mai mult pe această linie în „Povestea dragostei“. Acesteia însă îi lipsea şi rafinamentul parodiei, şi calitatea umorului. Creangă n-ar fi fost deloc mulţumit, deşi povestea lui nu era decît un simplu pretext pentru film. Dar dacă opera marelui scriitor nu s-a bucurat pînă acum de o întîlnire — cum ziceam — decisivă cu cinematograful, personalitatea sa, omul Creangă n-a avut parte nici măcar de încercări precum cele de mai sus. Abia acum se află în lucru — dacă nu cumva e chiar gata — un film scris de Mircea Radu Iacoban şi regizat de Nicolae Mărgineanu, film, a cărui idee de bază este prietenia dintre Creangă şi Eminescu. Am asistat la unele filmări, care — în majoritate — s-au făcut la Iaşi, şi am scris în „Cronica“ unele impresii. De asemenea, autorul scenariului SH a dezvăluit o parte din gînduri şi din temeri în revista „Cinema“ şi în „România literară“. Ce şi cum va fi filmul vom afla abia cînd îl vom avea pe ecran. Fireşte, îl aşteptăm cu o nerăbdare înfiorată şi sperăm să-l avem încă în acest an al centenarului morţii celor doi titani ai spiritualităţii româneşti. Ştefan OPREA Paginile humulsstear-ului pe ecran © DECEMBRIE 1989 ® PAG. 13 ©