Ateneu, 2000 (Anul 37, nr. 1-11)

2000-05-01 / nr. 5

Gabriel DIMISIATÎU POETUL ŞI CRITICUL Relaţia dintre Eminescu şi Maiorescu, mult discutată, desigur, în mai mult de un secol de exegeză, a fost pri­vită drept una care s-a clădit pe afinităţi spirituale şi de convingeri literare şi politice, dincolo de deosebirile de temperament şi de felul diferit în care cei doi vedeau destule lucruri. Cu precădere s-a vorbit despre faptul că Maiorescu a fost sprijinitorul nedezminţit al lui Eminescu, în plan literar, social şi omenesc. Era în firea lucrurilor să fie astfel. Mai vârstnic cu zece ani decât poetul, dispunând de ştiuta autoritate în viaţa intelectuală şi publică a vremii, înlesnit şi material, criticul se afla plasat în poziţia cea mai bună pentru a-l sprijini pe acel tânăr de a cărui genialitate poetică fusese încredinţat de la primele afirmări. Parcă nu se ştie însă la fel de bine că şi poetul l-a spijinit pe critic, în împrejurări dificile pentru acesta, când a fost atacat cu violenţă şi din mai multe părţi, cu o rea credinţă care nu punea scrupule in alegerea mijloacelor de a lovi. Să mai arăt că în intervenţiile sale în favoarea lui Maiorescu, Eminescu a acţionat mai mult ca un cri­tic decât ca un poet, adică apelând prioritar la elocvenţa argumentelor şi nu la aceea a verbului expresiv, căutând să convingă raţional şi nu doar emoţional. La publicarea Logicii sale, în 1876, Maiorescu a fost acuzat de plagiat şi Eminescu i-a luat apărarea în două articole savante, în care examinează cu acribie toate sursele maioresciene și felul cum le-a folosit, dovedind punct cu punct netemeinicia învinuirii infamante ce i se adusese criticului. „A plagia, scrie Eminescu, va să zică a lua ideile sau formularea lor de la un autor fără a-l cita nicăieri“, nefiind acesta cazul lui Maiorescu. El totdeauna citează, iar când nu o face pentru că sursa nu e un autor cunoscut sau altul, ci acel fond comun de idei al uma­nităţii, adunat în timp prin contribuţie anonimizată. „Dacă acesta e un plagiat, conchide Eminescu, atunci tot ce gândeşte un om în lume e asemenea plagiat, căci toţi nu facem decât a gândi până la capăt ceea ce altul a gândit în mod embrionar". Dar prima apărare a criticului de către poet datează din 1871, când Eminescu redactează articolul, rămas în manuscris: „Din şedinţele societăţii «România jună» Naţionalii şi cosmopoliţii“. Textul a fost scris pentru a explica poziţia generală în cultură a lui Titu Maiorescu şi, totodată, pentru a răspunde acuzaţiei de cos­mopolitism ce i s-a adus acestuia de unii membri ai soci­etăţii studenţeşti „România jună“, din Viena. După ce respinge calomnii aberante la adresa lui Maiorescu, pre­cum aceea că ar fi delapidat banii Junimii şi ar fi fugit cu familia din ţară, M.Eminescu sintetizează admirabil concepţia maioresciană despre naţional, proprie junimis­mului cultural şi politic. Era împărtăşită, desigur, şi de poet, al cărui naţionalism ne apare astfel cu stricteţe condiţionat de criteriul adevărului: „Principiul funda­mental al tuturor lucrărilor D-lui Maiorescu este, după cât ştim noi,naţionalitatea în marginile adevărului. Mai concret: ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional“. „E poate apărarea cea mai bună ce i s-a făcut lui Maiorescu în afară de cea făcută de el însuşi“, va scrie E.Lovinescu despre acest text eminescian din tinereţe. Un text care mărturiseşte, ca şi altele de mai târziu, că apropierea dintre poet şi critic a fost chezăşuită de împărtăşirea aceloraşi convingeri în chestiuni esenţiale ale culturii româneşti, ai biografiei lui Eminescu Scriitoarea germană •MITE KREMNIZ* (1852-1916) (Fotografie inedită din Arhiva C.D.Zeretin) Constantin Noica i-a zis „omul deplin al culturii române", dăruind astfel sintagmă sacră istoriei spiritului românesc. EMINESCU, în atît de repedea sa trecere dintre „visul morţii eterne" înspre acela al vieţii veşnice, s-a ilustrat în toate marile (dar şi măruntele!) probleme ale culturii epocii sale şi ale istoriei românilor în genere, şi - nu cred a risca nimic - socot că a avut întreaga dreptate ori de cite ori a emis un verdict! Şi aspre i-au fost gîndurile, amare cuvintele, tulburătoare adevărurile și divină rostirea!... S-a încercat - nu de azi de ieri - anexarea lui EMINESCU la fel de fel de orientări (mai curind. .. dezori­entări!). S-a uitat și se mai uită că genialul cugetător n-a făcut, în fond, jocul nici unui „partid" anume: acest OM, „copil al veacului", a pledat statornic în numele poporului român - acesta, da, i-a fost „partidul"! Poetul - roman­ticul, idealistul - s-a îmbătat în iluzia că poate fiinţa un partid al poporului român, dincolo de „conservatori", „liberali", „socialişti" ori alţii ca ei, uitînd, nefericitul prinț al cugetării că un popor de-sine-stătător se consti­tuie din însumarea tuturor acestora, plus masa mare, imensă, a celor... fără de partid! Tenace, grav, cu dis­­cernămînt, riguros, neconcesiv dar prevenitor, dar însă atent la nuanțe, animat, fulgerat, inspirat de sentimentul împovărător al definitivului, al sentinţelor absolute, al eternităţii, EMINESCU şi-a împlinit destinul la limita omenescului posibil, înălţător, tragic, grotesc, pilduitor... sublim! E, în adevăr sublim modul în care EMINES­CU a stăruit asupra văzutelor şi nevăzutelor existenţei ţării acesteia pe care a iubit-o patetic, absurd, dum­­nezeieşte, îndurerat dar nu fără speranţă! în loc de alte „argumente" şi „speculaţii“ ce lesne pot fi produse la rigoare, mă voi mărgini a da cîteva citate din cartea EMINESCULUI, acum la fine de mileniu... electoral! EMI­NESCU a spus: • „Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui (...) acestea să fie determinate în viaţa unui stat, nu maimuţărea legilor şi obiceelor străine". • „Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor, decât priveliştea corupţiei, a nulităţii recompen­sate, decit ridicarea în sus a demeritului"! • „Aceasta e adevărata corupţie: tendenţa de a cîştiga lesne şi fără muncă /­/ şi cocoţarea nulităţilor în acele locuri, la care numai o înaltă inteligenţă sau un ca­racter extraordinar dau drept". • „E matematic sigur că tot ce se face fără o dez­voltare paralelă a culturii, în zadar se face, că orice pro­gres real se operează nu înafara, ci înlăuntrul oame­nilor". • „Nu pierd niciodată ocazia de-a lua parte la petre­cerile populare. Ca prieten pasionat al oamenilor (mai ales al poporului) cînd aceştia se­ adună în mase, simt că sunt o parte a totalităţii. E ceva dumnezeesc în acest sen­timent, aşa că orice serbare a poporului mi se pare o săr­bătoare a sufletului, o rugăciune cucernică". Intimi CalistratCOSTIN îrnAPOI EMINESCUl ... şi ... •„... popor al meu,/în tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi"! După o viaţă tot cetind la înţeleaptă carte a poetului, mi-este limpede ca lumina zilei, că pentru ca noi românii să mergem cit de cit înainte trebuie să ne întoarcem înapoi la EMINESCU! Mai este actual Eminescu? (Urmare din pag. 1) Incit nu cred că se poate vorbi de un singur răspuns, ci de o sumă de răspunsuri semnificative. Cu alte cuvinte, dacă, în secolul al XIX-lea, Eminescu era actual cu deosebire prin Maiorescu, în secolul al XX-lea, mai ales în a doua lui jumă­tate. Eminescu era actual - şi va continua să fie astfel şi în se­colul al XXI-lea - printr-o diversitate de puncte de vedere. Important este faptul că Eminescu este scriitorul român căruia i se dedică cele mai multe exegeze, atît în ţară, cît şi peste hotare. Poate tot atît de important este şi faptul că opera sa este abordată din perspective diferite: a (sau ale) scriitorilor, criticilor literari, lingviştilor, stilisticienilor, sociologilor, poli­tologilor, istoricilor, juriştilor. Putem admite, pornind de aici, că o trăsătură importantă a actualităţii lui Eminescu este, acum, pluriperspectivismul. Ceea ce înseamnă că opera lui face dova­da capacităţii de a răspunde unor puncte de vedere extrem de diverse. De aici, se deduce o altă trăsătură clară a actualităţii operei eminesciene, anume caracterul global al răspunsului pe care ea îl oferă unei epoci. Eminescu răspunde fiecărei epoci prin propunerea unui model totalizator. Cel puţin, aşa se pre­zintă lucrurile şi acum, însă aici mi se pare că se află şi peri­colul acestui tip de model, care este imbatabil cît priveşte ci­vilizaţia, nu însă cît priveşte cultura. Pentru moment, acest pericol nu este prea mare, întrucît există goluri semnificative. Cu toate eforturile făcute în ultimii zece ani, nu s-a reuşit să se răspundă la toate întrebările rămase în suspensie între 1950 şi 1990, pornindu-se chiar de la regîndirea şi de la actualizarea ediţiei începute de Perpessicius. Pe de altă parte, tot ceea ce a fost pus între paranteze în perioa­da amintită este readus în discuţie. Este ceea ce se face acum în cultura noastră, care, din acest punct de vedere, mi se pare foarte vie. Trebuie să avem în vedere şi faptul că metodele de abor­dare a operei literare, în speţă a poeziei, evoluează continuu şi deci se impune de la sine un efort suplimentar. Modelul global al operei eminesciene se află însă în peri­col din altă perspectivă decît aceea a metodologiei (sau metodologiilor) de abordare. Este vorba de pericolul absolu­tizării acestui model. Este un proces negativ, care a început în 1975, prin exegeza Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti, semnată de Constantin Noica. Atunci, caracterizarea a fost unanim însuşită de cultura noas­tră, nu numai de exegeţi, ci şi de un public cultural foarte larg. Motivaţia tuturor era una singură şi lipsită de pericole: pe scena vieţii sociale româneşti, apărea un al doilea „om deplin“, în afara celui aflat, atunci, la cîrma destinelor culturii. Mai mult, concurentul nou venit avea o aureolă mitică, încît nimeni nu a îndrăznit să-i conteste noua calitate: nici activiştii cultu­rali, dar nici exegeţii. Formula lui C.Noica nu avea însă nici o acoperire, în nici unul din compartimentele ei, cu excepţia poeziei. Nu avea nici justificare istorică, ci numai una de con­junctură. Tocmai perpetuarea ei mi se pare a reprezenta peri­colul absolutizării, de care am amintit anterior. Rezultatul? Eminescu este considerat de către unii, în continuare, cel mai mare istoric, cel mai mare sociolog, cel mai mare filozof, cel mai mare jurist, chiar cel mai mare astrofizician. Unde să mai aibă loc, aici, între atîtea superlative, şi poezia?! Voi da, în cele ce urmează, cîteva astfel de exemple ne­gative. Poezia La steaua este socotită drept învelişul care ascunde schiţa a ceea ce va fi viitoarea teorie a relativităţii a lui Albert Einstein. Se omite - în cazuri izolate și, sper, nu în mod deliberat - că este vorba de o traducere a unei poezii de Gottfried Keller. Deci presupusa întîietate asupra lui Einstein ar trebui să-i revină, de drept, poetului german. Se omite, de asemenea, că opinii asemănătoare ar fi putut întîlni Eminescu şi într-un volum din marele dicţionar enciclopedic Larousse, ediţia apărută cu cîţiva ani buni înainte ca Eminescu să fi făcut traducerea din Keller. Şi exemplele de acest fel se pot înmulţi, închei însă şirul lor cu următorul: în 1902, Ilarie Chendi a descoperit, între manuscrisele germane ale poetului, un text referitor la importanţa poeziilor populare. Traducîndu-l şi punîndu-l în circulaţie, Chendi şi-a luat precauţiile necesare privind paternitea. Ulterior însă, diverşi exegeţi, cînd aduceau în discuţie atitudinea lui Eminescu faţă de folclor, anulau pre­cauţia lui Chendi şi dădeau drept autentic eminescian textul în discuţie. Aşa cum a demonstrat, recent, Helmuth Frisch, de la Universitatea din Bochum, autorul real este germenul Wilhelm Buchner, Eminescu doar transcriindu-l, pentru uz propriu. Cum uşor se poate constata, în pierdere iese Eminescu, datorită unor entuziasme de amatori. O asemenea statuie, ridi­cată de cei care, vorba lui Caragiale, „se-nebunesc“ după „Eminescu şi Victor Cucu“, este şubredă din cauza falsităţii postamentului şi inactuală din cauza caducităţii ipsosului. O altă problemă extrem de actuală este aceea a lipsei de precizie a sintagmei „actualitatea (sau inactualitatea) lui Eminescu“. Pentru cine anume este aceasta actuală sau inactu­ală? Pentru care tip de public? Nu am întîlnit nicăieri, pînă acum, o statistică, făcută de profesionişti, referitoare la chestiunea în discuţie. Există doar una, foarte veche, de la începutul secolului al XX-lea, în care Eminescu ocupa locul al cincilea, după G.Coşbuc, Victor Eftimiu, I.Al.Brătescu- Voineşti şi M.Sadoveanu. De aceea, am făcut eu însumi cîteva sondaje, în diferite ocazii. Nu pretind nici pe departe că rezul­tatele sunt inatacabile. Am avut în vedere doar un singur cri­teriu, acela al nivelului de studii al cititorului. Nu am avut tim­pul necesar pentru a lua în discuţie şi tipurile sau timpurile de lectură. Pentru mine, a reieşit limpede că nu Eminescu ocupă unul din primele trei locuri la cititorii cu studii superioare, unde, probabil, intră în dispută Blaga, Arghezi, Ion Barbu sau Nichita Stănescu. Este iarăşi limpede că absolvenţii de Litere au o cu totul altă percepţie şi că preferinţele lor se dirijează către Mateiu I.Caragiale, Eugen Barbu, Marin Preda sau Camil Petrescu. Dacă ne îndreptăm privirea către absolvenţii de liceu - cei care rămîn la acest stadiu - probabil că îl vom găsi pe Eminescu între primii trei preferaţi. Este clar că, pe măsură ce coborîm nivelul studiilor, de la absolvenţii liceelor industriale, la cei ai gimnaziului ori şcolilor primare - şi care, repet, rămîn la acest stadiu - Eminescu urcă în clasament, datorită opiniei impuse de autoritatea didactică. Ceea ce nu înseamnă că Eminescu ar fi actual numai pentru această categorie de citi­tori. Sau, mai exact, înseamnă că această categorie de cititori reţine doar Scrisoarea III şi, adaog, cel mult episodul intitu­lat, în manuale, La cireşe din Amintiri din copilărie. Eminescu revine însă în mod spectaculos şi urcă pe unul din primele trei locuri odată cu însumarea preferinţelor tuturor ca­tegoriilor de cititori. Ceea ce înseamnă că el reprezintă o va­loare intrată în conştiinţa profundă a culturii noastre, căreia îi dă stabilitate. De aici înainte, trebuie să intre pe rol ancheta sociologică profesionistă, care să aducă rezultate concludente în ceea ce priveşte tipurile de poezii citite, care a fost calea de acces către acestea, cît timp este rezervat lecturii din Eminescu, tipurile de scriitori care îl preced sau care îi urmează în preferinţe ş.a.m.d. închei cu o experienţă personală legată tot de audienţa lui Eminescu. De data aceasta, în străinătate. La Paris şi la Bruxelles, sub direcţia profesorului Jean Claude Polet, de la Universitatea Catolică din Louvain, apare, de cîţiva ani, o monumentală lucrare, intitulată Patrimoine li­­ttéraire européen. Am fost solicitat să scriu articolele despre M. Eminescu, I.Creangă și I.L.Caragiale. Acum cîteva luni, a ieșit de sub tipar volumul II - b, în care au fost incluse arti­colele despre primii doi. Cum una dintre scrisorile celor care se ocupă de întocmirea lucrării sugera ca alegerea textelor să fie lăsată pe seama colegiului editorial, am considerat acest lucru drept binevenit, în speranţa că vor fi selectate acele tra­duceri care să nu sune româneşte, ci franţuzeşte. Eroare pe care apoi am îndreptat-o cu dificultate, deoarece mi-am dat seama că Eminescu era perceput de selecţioneri drept un autor orien­tal, un fel de arab înţelept datorită filozofiei din Halima, bun pentru un personaj de telenovelă. Selecţia provenea din optica potrivit căreia nu am fi nici măcar o cultură mică, ci o subcul­­tură. Sunt convins că, între altele, noi înşine sîntem cauza aces­tei situaţii, datorită faptului că nu totdeauna ştim să ne privim drept reprezentanţii normali ai unei tradiţii. Sociologul francez Jacques Leenhardt a publicat (în „Poetics“, din Amsterdam, 1992, nr. 1-2) lucrarea Does there exist a European reader ? Răspunsul este negativ. Concluziile sunt extrem de revelatoare pentru o parte a ceea ce poate interesa discuţia despre actualitatea lui Eminescu. Cititorul aflat în interiorul unei culturi este predestinat la o lec­tură marcată de existenţa unor valori anterioare, recunoscute, precum orice fapt de cultură, printr-un consens. Această predestinare înseamnă posibilitate atît de aderare, cît şi de respingere. Noi sîntem predestinaţi să ne raportăm, între altele, şi la Eminescu, fie cu voia, fie tară voia noastră, fie recunoscîndu-1, fie prefacîndu-ne că îl ignorăm. în ambele împrejurări, este vorba de o capacitate de asumare a fiecărui tip de demers, a mijloacelor de a-1 pune în practică, precum și a consecințelor. Pentru mine, este limpede că actualitatea lui Eminescu se măsoară, în primul rînd, prin actualitatea noastră. Iar actualitatea noastră se răsfrînge, în mod direct, asupra mo­dului în care ne raportăm la alte culturi (sau literaturi). MAI 2 at­eneu JEAN FRANCIS ETIENNE (FRANŢA) MIHAI EMINESCU Pentru un mare număr de francezi, care con­fundă pe Victor Hugo cu un bulevard din Paris şi pe Lamartine cu o actriţă de cinema, Eminescu este necunoscut, în schimb, pentru cunoscătorii literaturii române şi vorbitorii acestei limbi el este Geniul literar. Discern trei Eminescu într-unul: poetul romantic, muzicianul limbii române, patriotul român. Poetul este cel mai tânăr din familia Chateaubriand, Lamartine şi Baudelaire, de aceeaşi valoare şi sensibilitate. Muzicianul, un adevărat Mozart al cuvintului, a făcut din cea mai melodioasă limbă europeană o simfonie, căci iară sâ cunosc sensul cuvintelor am fost fermecat de accentele cele mai pure. Patriotul, în sfîrșit, departe de a se supune unor mode străine, mindru și îndrăgostit de pâmintul său a ridicat prin vers acest specific la nivelul capodoperelor universale. E timpul să-i aduc omagiul binemeritat! PAG. 3

Next