Ateneu, 2000 (Anul 37, nr. 1-11)

2000-05-01 / nr. 5

Mihai CIMPOI EMINESCU, ZEUL ŞI OMUL M-am surprins adesea la gândul că, asemenea preotului dac Zamolxis, Eminescu este zeu şi totodată om. El este, prin măreţia sa statutară dar şi prin omenescul profund, atât de departe şi atât de aproape de noi. Este, fireşte, Zeul-Om. Baudelaire spunea, cu o vorbă frumoasă şi adevărată, că Hugo este o statuie a Meditaţiei în mers. Pentru noi românii Eminescu este o statuie a Meditaţiei asupra noastră înşine (cine suntem? de unde venim? unde mergem?). O statuie mergătoare cu care ne asemănăm şi ne verificăm mereu. Prin Eminescu am obţinut râvnita conştiinţă de sine, liniştea şi certitudinea că suntem Ceva şi chiar Cineva în Istorie. Bineînţeles că şi alţi bărbaţi ai neamului au întărit această linişte şi această certitudine a identităţii: Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul în politică şi arta milităriei, Cantemir şi Iorga în conceperea istoriei, Noica în înţelegerea fiinţei, Sadoveanu în simţirea naturii, Creangă în domeniul valorilor copilăriei, Haşdeu şi Eliade în acela al „fântânilor“ (originilor)... Or, Eminescu este unicul care pecet­luieşte definitiv conştiinţa noastră identitară şi îi dă statut de continuitate şi permanenţă. Eminescu scrie cu o mână, iar în alta ţine documentul doveditor, impunându-ne astfel autoritar şi documentat adevărul istoriei şi ideea întregului. Suntem un neam, vorbim o limbă, avem o fiinţă. Nu are rost să mai dis­cutăm despre esenţa noastră. „Suntem români şi punctum“. De Eminescu legăm în mod firesc şi ideea de totalitate şi deplinătate. Opera sa întruchipează însăşi perfecţiunea, sfera sa, cuprinderea fiind întreaga viaţă naţională. Personalitatea sa intelectuală este o chinte­senţă a culturii universale, oferind prin urmare şi dimensiuni reale ale universalităţii. „Prin el poporul român devine poet realizat în carte“, spunea atât de exact Camil Petrescu la 1939. Arta de a scrie frumos şi de a scrie durut, cu un profund timbru fiinţial, capătă la el expresie desăvârşită, materializându-se în cunoscuta „armonie eminesciană“. E o concentrare ontologică fără prece­dent, în poezia sa, Eminescu fiind în primul rând un poet al intensităţii care atinge praguri, vârfuri, abisuri ale trăirii umane. Ca şi Marele Orb al lui Blaga, el merge prin inima lumii. Poet al naturii, el este Poetul-Natură. Simbolurile sale frecvente sunt sim­bolurile universalităţii mitopo(i)etice: cumpăna (universului), roata („uriaşa roată­­a vremii“), ceasul, stupul, floarea­ albastră, vânturile, valurile, luna,cerul (cerimea), cercul, miezul-nopţii (ora douăsprezece sau zero), la care se adaugă şi personajele mitice marcate de aceeaşi generalitate: Poetul­ Hyperion, Demiurgul, Călugărul, Voievodul. Alergăm la el pentru a-i cere cuvântul de ordine şi a-i recunoaşte regalitatea atât de legitimă, parafrazându-l pe Baudelaire putem spune că, aşa cum Germania îl are pe Goethe, Anglia pe Shakespeare şi Byron, Franţa pe Hugo, Italia pe Dante, Russia pe Puşkin, Eminescu este în mediul cel mai legitim datorat României. De rând cu aceşti scriitori exponenţiali, Eminescu domină lumea cu pana, aşa cum alţii o domină cu spada. în sufletul sensibil al poetului s-a răsfrânt şi plânsul tuturor românilor înstrăinaţi­­ de la Nistru pân-la Tisa­­, pe care i-a sfătuit şi în publicistica sa ardentă să se ţină de limbă şi credinţă. Ceea ce am făcut noi cei de pe stră­moşescul pământ al Basarabiei. Mircea A. DIACONU EMINESCU ŞI CARAGIALE ! Nu voi relua cunoscute aserţiuni privind diferenţele de structură dintre Eminescu şi Caragiale, spre a nu continua să arăt inaderenţa unuia la specificul naţional şi organicitatea celuilalt, considerat spirit emblematic. Nu voi relua aceste aserţiuni pentru simplul motiv că problema, fals pusă, primeşte o rezolvare artificială: s-ar putea demonstra, la rigoare, că Eminescu proiectează o imagine utopică a neamului şi că în opera lui Caragiale există un dat imuabil al românismului, la fel de uşor cum am putea convinge că Eminescu este el însuşi cel care atacă violent şi cinic un anumit specific, devenit prin forţa lucrurilor, naţional. Voi ocoli aceste prejudecăţi, pentru a aduce, însă, în discuţie o idee, aflată pe punctul de a deveni ea însăşi un clişeu, înţeles o vreme drept „ultimul mare poet romantic european“ - formulă considerată azi ca fiind deliberat minimalizatoare, deşi ea urmărea fixarea poetului într-un tablou universal al romantismului -, Eminescu tinde să devină în ochii multora un precursor al modernităţii şi chiar un modern structural. în felul acesta, opera eminesciană e situată într-un macrotext anume, care impune nu numai un complex de semnifi­caţii, ci şi o implicită poziţie axiologică. Un sîmbure de adevăr poate că există în această afirmaţie atîta vreme cît orice autor, viu încă, este supus­­ cu riscul îndepărtării de realitatea ca să zic aşa obiectivă şi istorică a operei­­ unei re­interpretări fireşti, în funcţie de evoluţia ideilor literare. Dar, la drept vorbind, dacă despre modernitatea lui Caragiale s-au scris cîteva studii care nu pot fi ocolite, demonstrarea modernităţii lui Eminescu rămîne încă un deziderat. Trimiterile la E.A.Poe sau la Rimbaud şi Baudelaire şi încercarea de a-l îndepărta de „cele patru erezii ale tradiţionalismului“ nu au putut convinge că Eminescu foloseşte un alt cri­teriu al poeticităţii decît acela al romantismului. Oricît i-am invoca pe Heidegger sau pe Nietzsche, conside­raţi precursori ai postmodernităţii de un Gianni Vattimo, nu putem nega că, poet tragic, Eminescu transformă limbajul într-un instrument care, pe lîngă puterea demiurgică a instituirii de lumi, o are şi pe aceea a blestemu­lui ori pe aceea a autoflagelării. La drept vorbind, Eminescu este dintre acei poeţi care transformă recursul la poezie dintr-o soluţie salvatoare şi comod-burgheză într-o experienţă chinuitoare, care nu poate fi ocolită. Aş invoca aici nu numai cunoscuta scrisoare către Negruzzi în care, bănuind că acesta găseşte „mulţumirea“ în „ocupaţiuni literare“, mărturiseşte: „La mine e cu totul dimpotrivă; într-un pustiu să fiu şi nu mi-aş putea regăsi liniştea“, ci şi versurile: „Da, ticălos e omul născut în alte vremi -/Sincer, îţi vine soarta s-o sudui, s-o blăstemi./Blăstemurile înseşi poet te-arată iarăşi./Al veacului de mijloc blăstemul e tovarăş“. Dacă este să vorbim despre modernitatea lui Eminescu, atunci la alte criterii trebuie să facem trimiteri decît la cele privind identitatea limbajului poetic şi conştiinţa poeticităţii. De pe aceste poziţii, Caragiale este, într-adevăr, mai „actual“. Roland Barthes, Michel Foucault, Derrida pot deveni nişte puncte de reper impor­tante în demonstrarea preexistenţei la acest autor a unei conştiinţe artistice îndreptate prioritar către experienţa textualizantă, în felul acesta, prin opţiunea lui Caragiale pentru o anumită autenticitate, care nu este, ca la Eminescu, una a trăirii, ci una a textului, în spatele cărui fiinţa dispare, poate fi explicată apropierea optze­­ciştilor de autorul schiţelor. După cunoscuta disociere a lui Roland Barthes, Caragiale ar fi, evident scriitorul, pe cînd Eminescu, scriptorul, întrucît, deşi contemporani, cei doi scriitori au atitudini istoric diferite faţă de limbaj, în fond, împotriva impresiei că este profund mimetică şi realist-critică, opera lui Caragiale poate fi încadrată în sfera intranzitivităţii, pe cînd la Eminescu, parafrazîndu-l pe Barthes, cuvîntul „nu e decît un mijloc“, întrucît poetul îşi alege „un ţel (să depună mărturie, să explice, să instruiască)“. Şi, cînd fac aceste afirmaţii, nu uit că Eminescu este, cum zice Vladimir Streinu, un poet dificil, pentru motive care privesc chiar refuzul tranzitivităţii limbajului. Precizez acest lucru tocmai pentru că ceea ce se ignoră deseori cînd se dis­cută despre Eminescu este chiar poezia lui şi esenţa ei lirică. Este lecţia pe care ne-a ţinut-o în ultimii ani Petru Creţia. Dar, cu tot arbitrariul disocierii barthesiene, despre Eminescu nu vom putea spune vreodată că este în căutarea unui joc de organizare a lumii care să pună mai presus de focalizarea unei teme desfăşurarea în sine a textului sau că poezia lui nu s-ar constitui în jurul unui referent pre­textual, opinii cu totul posibile şi adecvate, cu toate că par excesive, în cazul operei lui Caragiale. Şi asta deoarece Eminescu priveşte exis­tenţa sub forma transcendenţei şi a lui Dumnezeu şi o întemeiază sub aceea a conştiinţei. Ironia romantică opune, în fond, precarităţii lumii obiective tutela spiritului creator şi a eului, tutelă care-1 face pe poet să spună „Eu e Dumnezeu". Deşi sînt unul dintre aceia care crede în poezia eminesciană­­ şi, mai mult decît atît, în Eminescu însuşi­­ , sper să scriu odată un studiu despre „metafizica absenţei“ la Caragiale. E o fatalitate?! în orice caz, nu e una dintre acelea pe care le-aş numi ironice, atît de prezente în opera dramaturgului, care ocolesc verosimilul în favoarea unei convenţii ludice, stăpînite şi propuse de autorul însuşi, devenit, în acest caz, un constructor de texte. Eminescu e anihilant, ca prezenţă, şi multe din studiile care-l privesc, scrise în ultimele decenii sînt consecinţa unei astfel de anihilări, pe cînd Caragiale te obligă să intri în joc, fie și purtînd masca exegetului. Dar nu folosesc deloc această disociere pentru a spune că I.L.Caragiale e actual și Eminescu nu (am pu­blicat eu însumi la un moment dat un articol despre actualitatea lui Eminescu), că I.L.Caragiale ar deschide o cale, pe cînd Eminescu ar închide una. La drept vorbind, în planul metabolismului literaturii române, lucrurile sînt ceva mai complicate. Și fac această precizare pentru a preîntîmpina încărcarea acestor rînduri cu o ideologie pe care ele nu o au, care m-ar plasa ipotetic printre detractorii mai noi ai poetului. Cît despre observaţiile anterioare, ele nu susţin că Eminescu n-ar fi un „om al timpului modern“, cum Maiorescu însuşi îl numea, care avea şi el o relaţie specială cu modernitatea. Dar Eminescu este modem în sens categorial, şi nu estetic, în termenii lui Liviu Petrescu, Eminescu s-ar putea încadra celui de-al doilea modernism, modernismului înalt sau timpuriu, care dezvăluie insuficienţele grave ale cuvîntului, ca instru­ment de comunicare, şi care propune „explorarea unor limbaje alternative“, mitul şi alegoria fiind cele la care apelează Eminescu. Mitul şi alegoria ca hieroglifă şi ca expresie a demonicului. Nu întîmplător acest mo­dernism poate fi privit ca o mişcare de restauraţie şi nu întîmplător poeţi precum Blaga sau Ion Barbu, Nichita Stănescu sau Cezar Ivănescu, deşi atît de diferiţi între ei şi atît de diferiţi de Eminescu, descind din „ideolo­gia“ literară eminesciană. într-un fel sau altul, fiecare dintre aceşti poeţi pune în prim-plan o retorică a tăcerii, un scenariu al inactivităţii, care vizează salvarea ontologică a fiinţei. Este aici acea componentă a modernităţii care deplînge fixarea în istorie, o componentă, cum spune Matei Călinescu, pesimistă şi nihilistă, sectară şi naţionalistă chiar. Este aici, dacă vreţi, reacţia la „optimismul“ caragialean, care avea faţa îndreptată spre viitor. Dar, la drept vorbind, Caragiale privea mai degrabă la structurarea operei sale decît, cum s-a crezut multă vreme, la vectorul istoriei. nouMAI 2000 ar­e Constantin ABÁLUTÁ # CONTINUITATEA (INVOLUNTARĂ) A UNUI PATERN EMINESCIAN Dacă cineva mi-ar fi spus în anii tinereţii că voi scrie într-o zi un poem în care să transpară măcar cea mai vagă apropiere eminesciană, aş fi conside­rat că face o glumă deplasată. Suprarealismul, post­­suprarealismul, modernismele mele de atunci neîngăduind o astfel de supoziţie. Şi totuşi... odată cu vîrsta vin toate. Cele mai neobişnuite lucruri ţi se întîmplă, şi cele mai incredibile alterităţi devin ale tale. Lumea se-mbulzeşte înlăuntru-ţi cu o furie liniştită, tu însuţi te deschizi spaţiului exterior cu o voluptate umilă, aproape franciscană, în noiembrie 1988, în cronica sa la volumul meu de poeme Singurătatea ciclopului, Nicolae Manolescu scria: „Există în oblomovismul liric al lui Constantin Abăluţă o aplecare spre elegia dis­cretă, netînguitoare, care izbucneşte uneori în noro­coase poeme. Iată acest Mai am un singur dor al poetului contemporan, pe cît de ingenios, pe atît de profund: „să mor la cincizeci de ani/ ca o ţestoasă adolescentă/ lîngă rîu înfundat în nulul plumburiu// să fiu luat de-un copil/ încercările lui neajutorate/ de-a mă desghioca din carapace// faţa lui gravă şi dintr-odată străină/ cînd îmi va sparge cu o piatră/legăturile // va arunca în rîu hoitul scîrbos / va lua cu el numai cupola / uşoară // a zbaterilor mele pămîntene -/ neştiutor va alege / acest gol // în dauna altor moduri de libertate“. Realitatea e că atunci cînd scrisesem poezia în cauză (heraldică - III),involuntarul rapel emines­cian nu-mi scăpase nici mie, însă faptul că intuiţia critică a lui N.Manolescu mersese pînă acolo încît să-l facă să afirme deschis că sentimentul emines­cian ar coborî, prin acel poem al meu, pe care îl cita în întregime, pînă în contemporaneitate - m­-a pus pe gînduri. Şi aplecîndu-mă asupra celor două poeme (modelul primar şi presupusa lui replică) am fost silit să constat că într-adevăr, dincolo de limba­jele fatalmente diferite, există ceva mai mult decît un aer comun, şi anume: o aceeaşi, concepţie de natură spiritual-transcedentală. Eminescu vede moartea ca o comuniune, ca o reîntoarcere în marele tot. De aceea, ritualic, el invocă pe rind elementele lumii (teiul, luna, izvoarele, etc) ca pe tot atîtea trepte de expresivitate ale sentimentului eternităţii. Pacea şi îndepărtarea sunt singurele dorinţe pe care - ca să folosim un termen recent - actualul liric le mai poate pretinde de la semeni, atitudine sub care se ascunde poate şi o vagă nemulţumire vizavi de modul în care atît de entropica societate umană se comportă faţă de individul izolat, mai ales dacă este artist, adică purtător un nuce al revoltei existenţiale. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Aşadar, după ce fiinţa va fi murit scutită de pribegiile/malversaţiunile pămîntene, aducerile aminte vor deveni pure, adevărate, demne de a fi îndrăgite. Alegerea eternităţii în locul „zbaterilor pămîntene“ este evidentă. La fel procedează şi copilul din propriul meu poem: el aruncă în rîu hoitul scîrbos şi ia cu el numai cupola uşoară, golul acesta anume, ales din mai multe moduri de libertate, expresie destul de absconsă, ce poate semnifica concomitent multitudinea fiinţelor, vieţilor, spaţiilor, timpurilor... împăcării şi transfi­gurării eminesciene, consubstanţializării în ele­mentele naturii, îi corespunde în textul meu, chiar dacă prin alteritate, copilul neştiutor care, instinc­tiv, va sparge cu o piatră legăturile, eliberînd trupul cu toate necurăţeniile lui şi sortindu-l dispa­riţiei, în schimb păstrînd pentru eternitatea sa per­sonală doar simbolul golului: carapacea de os impersonală ca oricare alt lucru al naturii (coajă de copac, fragment de stîncă). Golul rezonant încorporînd în el toate „aduce­rile aminte“ ale tuturor fiinţelor ce au trăit vreodată, „dacă e să credem că există o memorie a universu­lui, aşa cum au pretins teozofii“ (J.L.Borges - „Martorul“). Evident, nu e nici o concluzie de tras: acesta e un simplu accident. Am ţinut însă să-l semnalez căci el indică, în ciuda singularităţii lui, un lucru demn de reţinut: formele şi ideile poetice îşi creează un drum al lor, subteran, care iese la suprafaţă atunci cînd nu te aştepţi şi în locuri adesea implauzibile. PAG. 5

Next