Buna Vestire, aprilie 1937 (Anul 1, nr. 33-57)
1937-04-30 / nr. 57
Pag. 2 Pentru un crez nou Vorbim de început. Orice început este aşteptat, dorit şi după trecerea lui pregătim trăirii un drum nou, o altă condiţie- Răsăritul vieţii sau începutul de mai sus îşi are finalitatea lor, mai precis toate fiinţele şi lucrurile pământene se isprăvesc într’o zi de pe cărarea lor de viaţă. Creşterea le este dictată de puteri cari nu se pot măsura, nici determina■ şi asupra cărora gândind nu ajungem la nimic precis. Viaţa dusă din început, prin creştere, dincolo de orice raţionament şi pe deasupra principiilor pur pozitiviste sau deterministe se continuă până acolo de unde începe amurgul. JVm vreau să vorbesc, acum, despre acest lucru, mai mult. Nu acum este locul lui. Optimismul nostru îl adunăm în suflete când vrem, când luptăm în această vrere tinerească, atunci când continuăm cu entuziasm începutul. Când îl trăim. Sau mai cu seamă când, obşteşte, ne isprăvim în vâlvătaia lui. Când muncim din şi prin imperativul lui, în acest câmp peste care se deschid orizonturi mai largi şi senine. Şi când, mai semnificativ, întâlnim nevoia în faţă, căreia se cere să ne împotrivim dârzi ca’n clipa când arm lua taurul de coarne. Optimismul, şi nu boala tristeţii, a acelei tristeţi care nu ne dă nimc, trebuie reînoit când e vorba de trăire, adică de creştere. El trebue înăscut în noi, adâncit, când vrem să ne formulăm o atitudine. Observ la contemporanii mei — şi aş vrea să se înţeleagă că vorbesc de o parte din contemporanii tineri — nu numai lipsa de optimism, ci cea mai hotărîtoare: lipsa însăşi de atitudine. Fără îndoială ca lămurirea acestui hiatus e lesne de înţeles. Avem o ispăşire dureroasă pe un pământ pe care sunt destule păcate, pe care oamenii de la cari ne-am aşteptat la lucruri măreţe, prin eroism, prin renunţare, prin înfrângeri, prin jertfe, în loc să-şi însemne atitudinea lor pe răbojul vremii, au preferat să lâncezească. De-aici lipsa generală de atitudine la românismul nostru■ Numai atât? Ar fi prea puţin ceea ce am încercat să precizez. N’a fost o participare a noastră, a tuturora, la mărirea Naţiei, în toate câmpurile, este ştiut în ce măsură şi cum. Ne este cunoscut cât Peste puterile în ruină, pentrucă n’am luptat să devină ziduri de granit, au crescut, ca bălăriile, puteri străine de sufletul românesc, acele care n’aveau nicio aderenţă cu substanţa din adâncimea noastră. GEORGE CIULPAN In jurul unei iniţiative a d-lui Motru ii. Care este situaţiunea din punct de vedere al acestei cerinţe „fatale” în ţara românească, ca şi în ţările agricole? In ceia ce priveşte caracterizarea ţării noastre dela primul punct, la 65o/o populaţie industrială răspundem cu 90o/o populaţie agricolă. La procesul de diviziune, dela al doilea punct, faţă de 350—400 profesii industriale şi auxiliare vieţii moderne, răspundem cu ceva apropiat de 50—60 de meserii. La specializarea dela al treilea punct, răspundem cu prezenţa foarte frecventă a meşteşugarului „bon a tout faire”. Deci cifric luat, situaţiunea reală dela noi din ţară nu numai că esclude psihotehnia ca o fatalitate angrenată de necesităţi de raţionalizare industrială (metoda aceasta este eminamente industrială) dar scoate dela beneficiul ei, in mod firesc, 90°jo populaţie agricolă, circa 6-7o/0 profesionişti, cari din cauza stadiului neevoluat al profesiei însăşi nu pot fi calificaţi pe mănunchiuri de calităţi specifice şi minime necesare numai unei anumite profesii; ar rămâne bună ca metodă deci, pentru o eventualitate de 3o/0, margine suficientă desigur pentru încercarea ei. Intervin însă unele elemente circumstanţiale: criza economică pe de o parte, naţională pe de alta. Resimţită mai ales în unele profesii (şi dovedită din punct de vedere al materialului uman, prin şomaj, şomaj intelectual, etc.), această criză are ca bază o emigraţiune a elementelor ţărăneşti spre oraş; o supraîncărcare — datorită unei mentalităţi specifice — a cadrelor unor anumite profesii; infiltraţiunile de străini. O politică înţeleaptă cere deci o altă orientare: localizarea fenomenului de migraţiune ţărănească; localizarea dacă nu reducerea aspiranţilor din anuimite profesii; o orientare de BLOC a românilor spre anumite profesii, deţinute de străini, comerţ de exemplu. Ce face psihotehnia faţă cu aceste circumstanţe, cam oricât le-am socoti de pasagere, nu sunt mai puţin de interes naţional? Nu le poate nici limita nici înlătura, dimpotrivă prin natura sa individualistă de cercetare, pe criterii ştiinţifice, deci universale, forţată să găsească cel puţin o calitate candidatului la orientare profesională cu aplicaţiune în viaţa citadină, nu poate să-i refuze o orientare citadină, deci va spori contingentele profesionale şi aşa îngreuiate. Raţionalizarea care se impune la noi astăzi, în chip fatal este una de naţionalizare cu o orientare de bloc pe profesii, în aşa fel încât funcţiunile permanente ale vieţii economice şi sociale să fie armonizate într’un echilibru progresiv pe alte criterii decât pe cele ştiinţifice sau socotite ca atare. Se va obiecta că orientarea profesională nu esclude această posibilitate care poate fi concomitentă prin măsuri de alt ordin. Ar trebui pentru aceasta o convergenţă a metodei în regim politic. Ori, individualismul democrat nu este propriu. Deci aplicarea orientării profesionale la noi se loveşte de un impediment de structură, unul de conjectură şi unul de regim. Şi acum o observaţiune de principiu, pentru a lămuri multe echivocuri: înainte de a fi o propulsoare a economicului şi socialului, orientarea profesională este mai întâi o anexă a acestora şi chiar a politicului. Aceasta pentru a reduce cu tot regretul, unele entusiasme şi potoli alte febrile preocupări. Sever Carp PUNA VESTIAR Goana după lumină se numeşte un poem, pe care-l primim de la Ştefan Bucedvschi. II transcriem in întregime pentru frumuseţea lui aspră: «Pe sânul cerului, cu fruntea ’n nori, o veşnicie ’nceată scriu zăpezile şi ’n orice cristal e bucuria secolelor care trec şi care vin cu zările. Aici e mai aproape de lumină, aici e soare şi, totuşi, cât de rece. In sus — copitele cum scântee în gheţuri — grăbit o turmă de capre negre trece Şi cerul pare că vine mai aproape şi culmile că’n funduri se închină, turma goneşte şi inimi doritoare de lumină — prin ochi, prin nări şi boturi sorb lumină*. Alături de George Chlopina, Tudor Nicodem şi Liviu Lut, — Ştefan Bucedvschi e un talent care se afirmă din ce în ce mai mult la Cernăuţi. Câteva cărţi mari apărute în ultimul timp sunt elocvente şi semnificative pentru veacul viitor cultural şi istoric. Peste literatura uşoară, peste toate păcatele timpului care o tolerează şi o încurajează, se ridică tăcut ca un munte şi sigur ca o viforniţă cuvântul nou. Cei cari îl caută îl întâlnesc, unde trebue. Cetiţi tineri şcolari şi studenţi intelectuali, cetiţi toţi şi învăţaţi cuvântul unei vieţi nouă! C. prof. Sextil Puşcariu răspundea astfel unei anchete lansate de revista «Iconar»• «Dacă subt «politică înţelegeţi frământarea efemeră de-a ajunge la putere, chiar având convingerea că poţi face minuni când ai această putere— atunci poezia pusă în slujba ei nu poate avea pretenţia de a însemna mai mult decât versurile didactice, o fabulă, o poezie moralizatoare. Dacă, însă, politică însemnează adâncire în cunoaşterea firii neamului spre a descoperi posibilităţile de realizare a unui viitor mai bun şi dacă pentru această idee mare îţi simţi puterea de a te sacrifica, atunci dintr'un isvor de sentimente generoase poate curge inspiraţia adevărată şi elanul poate deveni forţa creatoare şi în artă.* Predanie Revistă de critică teologică No. 5 aduce semnăturile d-lor prof. Nae Ionescu (Limitele criticei teologice), Pr. I. D.Petrescu (ce este muzica bizantină), Preotul Grigore Cristescu (Mănăstirea cuib al evlaviei creştine), Smeritul Stratonic (Călugăriţele infirmiere şi Surori de caritate), G. Racoveanu (Beata culpa), cuprinde deasemenea un bogat material, informativ, note şi însemnări. Cetiţi Rânduiala» Cuvântul Argeşului, Cuvântul Studenţesc, Ico- Cuvântul Nou, Omul Nou, Dar, Glasul Strămoşesc, Idea Românească, însemnări Sociologice. N. Ladmiss-Atadreescu a scris o carte cu subiect aviatic: Lup ceresc, — şi va fi în vitrinele librăriilor in toamnă. Acelaşi scriitor face să apară tot la toamnă, în editura revistei «Lanuri», o carte de stuudii şi articole despre literatura actuală. «Viaţa estetică» D. Radu I. Paul, a făcut să apară primul volum, intitulat «Frumosul», dintr’un cuprinzător tratat de estetică. E o lucrare de savantă documentare şi totdeodată de contribuţii personale foarte interesante. Atragem atenţia în special asupra primelor opt capitole, care acordă judecăţii critice a d-lui Radu I. Paul un deosebit prestigiu. Din «Orientări în veac», volumul d-lui dr. Neculai Roşu: «Moartea eroilor români în Spania înseamnă intrarea noastră în universalism. România apare transfigurată de mitul acestei jertfe. Putem spune că am ajung să ne cunoaştem, să ne pătrundem, să ne trăim destinul în eternitate». M. S. Adevărata cultura în faţa tineretului Vorbind despre cultură — şi anume despre adevărata cultură — cred că e nevoe să lămurim în primul rând însuş faptul culturii. Ce e acest fapt? O simplă „aviaţie individuală de valori universale”, un act spiritual „transformând viaţa” înoperă” — după expresia d-lui Mircea Eliade? Nu cred. Cultura nu e rezultatul unui act spiritual şi nu creiarea de operi e ţinta ei, ci mai degrabă e modul sau stilul prin care o comunitate — o lume — caută să-şi dea sieşi şi lui Dumnezeu, întrucât făptura a Sa, rodul prisositor ieşi, dinn sânul ei. Dar cultură nu este însuş rodul acesta. Cultura este dea: o strădanie şi o jertfă pe când rodul ei este un fapt supracultural, o persoană, o putere stăpânitoare deasupra valorilor acestei culturi. Înţelegând astfel lucrurile putem spune cu drept că o cultură este o lume care trăeşte numai întrucât fiecare participant al ei slujeşte dăinuirea şi sfinţirea ei, o lume a cărei menire nu este să dea „personalităţi aviatoare”, ci slujitori ai lui Dumnezeu — prin urmare funcţii — pentru sfinţirea făpturii Sale. Căci înainte de toate cultura este o slujire, un oficiu (cultus). Cine nu înţelege acest lucru, întemeiat pe adânca odihnire a culturii pe faptul stării noastre de făptură, nu poate participa la cultură. Şi totuşi toţi trebue să participe la cultură, întrucât sunt oameni şi păstrează moştenirea neamuri lor. In afara culturii stă haosul, neomenia şi trădarea, deasupra ei stă semnul lui Hristos sau al Antehristului. Cultura modernă ne-a obicinuit cu o cultură şi cu un fel de a înţelege cultura foarte greşit şi întors de la realităţile concrete ale vieţii. In primul rând, se spune „cultura nu e făcută pentru toţi”, uitându-se că prin aceasta se tăgădueşte însăşi fiinţa ei, după cum şi un stil de viaţă al omului, o atitudine fundamentală a acestuia în faţa vieţii. Omul e lăsat stingher şi dezarmat pentru a fi purtat de nas de„înaltele concepţii” hermetice ale unor oficianţi tot atât de hermetici. In acelaş timp se spune însă că dacă această cultură nu trebue înţeleasă de toţi, în schimb trebue aplicată tuturor. Şi aci e o minciună. O cultură nu „se aplică” înainte de toate, pentru că o cultură există şi trăeşte prin sine — şi aş putea să spun chiar că preexistă omului. Apoi o cultură nu „se înţelege” întâi şi apoi „se aplică”. Ea se înţelege trăind în ea şi prin ea, iar dacă „se înţelege” mai întâi însemnează tocmai că nu ai putut trăi în ea şi — mai mult — că n’ai să poţi trăi niciodată în ea. Lucrurile nu „se trăesc” ele înşile, ca forme, lucrurile „se trăesc” trăind în plinul lor chiar, lepădându-te de „o lume a ta” şi învăţând să te jertfeşti acestei lumi, pentru o lume care trăeşte aci şi care are nevoe de tine numai întrucât îi aparţii întreg. Aceasta nu poate să o înţeleagă cultura „idealistă” a burgheziei noastre. Cultura însemnează încă pentru ea „a face burtă” şi „a căpăta maniere nobile”. Nu se poate înţelege că tocmai cultură înseamnă „a trăi dintr’o bucată” şi „a avea manierele cele mai normale, cele mai omeneşti, — dar, e adevărat — şi cele mai omogene cu ale altora”. Această omogenitate, care contrazice legea originalităţii, este atribuită de burghezie spiritului de castă politică. Ce şi cum o cultură s’ar supune fenomenului politic. Fenomenul politic — am spus-o încă odată — e un rod al unei aşteptări, al unei strădanii şi jertfe culturale. E adevărat că odată răsărit el depăşşşte cercul culturii ca atare, dar tot atât de adevărat e că el nu poate dispune de ea şi nu o poate stăpâni decât atunci când valorile ei au fost transfigurate şi universalizate printr’însul. (Va urma) Ştefan Ion Gheorghe Trasîeflul aşului îi lipseşte gospodăria; încolo e dăruit de Dumnezeu cu monumente istorice de mare valoare- Mai are ceva, simţul statuii (cu toate că uneori te supără bunăoarăcînd îl prezintă pe Eminescu într’un fel de halat de bae, care numai elevaţie spirituală nu înseamnă). Totuş Teatrul Naţional este străjuit de tinereţea vecinică a lui V. Alecsandri şi de bărbăţia de fier a lui Miron Costin. Am vizitat biserica Trei Ierarhi, elegantă şi pirogravată parcă de un meşter manole de subtilităţi decorative rare. Am găsit-o restaurată. In special pictura şi interiorul tot suflat în aur, păstrează sigiliul lui Lecont© du Noüy. Dela 1639 n’am putut găsi nici emoţia religioasă a altarului: intraseră cu mine odată o pereche de ovrei. Marmora este din belşug. Cripta lui Dinu. Cantemir are şi o placă, pe care d. prof. Iorga a improvizat la aducerea osemintelor domneşti un epitaf emoţionant la întoarcerea din „pribegie” a lor. Celelalte 3 cripte (fam. lui Vasile Lupu) nu au placă, nici epitaf. Ciceronele mi-a spus că ar costa de 3 ori 50.000 lei. Nu se găsesc 150.000 lei pentru o asemenea cinstire, în ţara asta? La arhivele statului mi-a arătat Directorul lor, cu amabilitatea lui ospitalieră, planşe dinainte de restaurare şi a Trisfetitelor şi a Goliei (turnul). Tocmai că planşele acestea m’au emoţionat; acum în turn se mai urcă vre-o jună pereche de îndrăgostiţi să năcăjască odihna de veacuri a zidurilor reci şi prăfuite. Mă gîndesc că la Expoziţia de la Paris, pavilionul ar putea avea o machetă a Trei Ierarhilor. E atîta bijuterie într’nsă, că mă întreb, reconstituită cum este, dacă nu e cumva farsa unui artist al cofeturilor, dacă nu-i o torţă sfinţită de alegorie. Şi ar fi o splendidă şi utilă invitaţie la pavilion Apropos de Pavilion. Adică acolo unde a fost Paradis general. Am avut de aci cea mai încântătoare panoramă nocturnă a Iaşului: un cimitir de lumini în noapte de Înviere. Ion Băleanu abecedar POPAS La fântăna din răscruci Poposii, odată... Suflete, ce drum apuci, Că’n fântâna din răscruci Apa e sărată! E sărată parc’ar fi nouă de sub gene.» Suflete, dacă’ntr’o zi — Pribegind — n’om mai găsi Lacrimi pământene, Și-om fi dornici de popas, Nu te mire, frate, Căi-oiu zice „bun rămas’’... ...Ne-or ajunge la grumaz Apele sărate! O. ŞT. CAZACU fiecare din aceşti domni bătrâni este o momeală. Este unicul lor rost. Unica explicaţie a existenţei lor, greşeşte cine crede că românul de mâine se va pleca vreodată în faţa vieţii lui explicând-o. Nu! Precum nici astăzi nu se pleacă. CALENDAR JOI, 29 APRILIE ORTODOX: + Joia Mare. S-ţii Martiri din Cizie. CATOLIC: Sf. Robert. SOARELE: răsare 5.12, apune 19.15. Seara Denie. Se citesc cele 12 Evanghelii ale Patimilor Domnului Radio-romania JOI, 29 APRILIE RADIO-BUCURESTI RADIO-ROMANIA 1660 kHz. 1875 m. 150 kw. 13 . Concert de prânz. Muzică Wagner (discuri) . Prreludiu la «Parsifal» (preb. filarm. dirij. de Bruno Walter). Fragmente din «Lohengrin» înregistrate cu ocazia reprezentantiilor de la Beyreuth din 1936: 1) Rugăciunea regelui (voce: Manowarda şi cor); 2) Cortegiul nuntaşilor; 3) Preludiul act. III şi Marşul nupţial; 1) Duetul dintre Lohengrin şi Elsa (voce: Maria Muller şi Franz Volker); 5) Arie cântată de Volker; 6) Povestea Graiului (voce: Volker); 7) Salutul către lebădă (voce: Volker). 14.10: Radio-jurnal: Ora. Mersul vremii. Ştiri interne şi externe. Sport. 16.45: OUA COPIILOR: I. PATIMILE DOMNULUI ISUS HRISTOS, scenariu radiofonic de N. Papanastasiu. Muzică aranjată de d-ra Eliza Tilensky. 19: Serviciul religios (cele 12 evanghelii) transmise de la Sf. 'Patriarhie. 22.30, Radio-jurnul, Sport. însemnări de pe front (Continuare din pag. 1 a) avea acum dinn cauza aşchiilor presărite un aspect mai pronunţat de durere care te impresiona adânc. Ce frământări au putut îmbolnăvi atât de tare sufletul spaniolilor încât să ajungă la asemenea acte? Ce contrast fată de felul cum s’au purtat cu sinagoga. Am văzut’o nici măcar un ochi de geam spart. Nici noi nu admitem să distrugem locaşul de închinăciune fie al cui ar fi, dar când toate monumentele religioase creştine au fost distruse, iar templul evreesc a rămas intact, ne punem şi noi o întrebare. Comuniştii sunt contra religiei, dar contra religiei mozaice nu? Este ştiut însă că toţi şefii comuniştilor sunt jidani şi atunci se explică intoleranţa faţă de toate celelalte rituri şi respectul faţă de religia mozaică. Cât de fericit şi luminos era Ionel când spunea: «Vă daţi voi seamă ea înseamnă să mori pentru Dumnezeu pentru Iisus. Ce fericire ne-a fost hărăzită nouă». Cu aceste gânduri şi îndemnuri am plecat pe front. Neculai Ton» Cursuri in Italia penru străini Institutul interuniversitar italian va ţine la Roma, între 20 şi 30 Mai un curs de literatură, istoria artei şi limbă pentru străini în care pot fi ilustrate în special figurile lui Giacomo Leopardi şi lui Giotto. Cursul va fi complectat cu un interesant voiaj la Napoli, Firenze, Bologna, Rimini, Recanati, Padova şi Venezia. Lecţiunile vor fi ţinute de conferenţiari şi profesori de înală valoare, şi înscrişilor se vor face speciale reduceri pe caile ferate şi maritime şi de întreţinere. Pentru informaţiuni şi programul cursurilor, a se adresa la Institutul de cultură italiană, calea Victoriei 196, care reprezintă Institutul interuniversitar italian. Cronica literară Nae Ionescu—Roza Vânturilor. Edit. Cult. Naţ .Să observăm că publicul trece peste indicaţiile criticei şi informaţiei literare, că aceasta este numai după ce a devenit cunoscută şi cerută adesea în postura falsă de a se ocupa de o lucrare stăruitor în librării, şi vom înţelege că criteriile pur estetice, singurele de care se conduc — şi au fost îndreptăţiţi să o facă — cronicarii literari, nu mai ajung pentru orientarea publicului». Asta spunea d. prof. Nae Ionescu acum unsprezece ani. Intre timp lucrurile s’au schimbat. Pentrucă între 1926 şi 1936 literatura şi critica noastră au început, ca după un ordin, să-şi dea nişte aere teribile. Toţi marii chinuiţi, mistici sau pseudomistici, toată filosofia istoriei şi a culturii au început să circule furtunos prin zeci de cărţi proaste, prin reviste, revistute, fiţuici, sau chiar gazete de un leu. Conceptul de literatură nu se difinise încă bine în câmpul tinerei noastre literaturi, critica nu ajunsese la nici o orientare limpede în literatura modernă şi dintr-odată, în câţiva ani, prin întoarcerea unui macaz miraculos ne-am trezit în plină vijelie metafizică. Bineînţeles, aşa cum se întâmplă de obiceiu cu orice orientare în cultură a mahalalei noastre, acel tineret al literaturii venise cu un ceas mai târziu după plecarea trenului. Căci dacă până în 1926 literatura avusese timp în restul lumii să treacă peste autonomia esteticului, atacând o problematică ce depăşia psihologicul sau liricul literaturii şi poezie, noi nu avusesem timp. Unii critici foarte tineri au fost întristaţi de lucrul ăsta. Spuneau că noi suntem condamnaţi, de când ne-am pomenit să punem prima cărămidă, odată cu fiecare generaţie, la temelia culturii româneşti. Tristeţe nefastă, pentru că în primul rând e datorită unei prea superficiale înţelegeri, iar în al doilea rând pentru că nu ţine seama de un lucru, şi anume, că noi nu avem de pus nicio piatră fundamentală deoarece ne aflăm in creştetul unei vieţi spirituale şi istorice. Literatura şi alte mici chestii din astea sunt simple zorzoane trecătoare, rareori organic valabile şi necesare, aşa cum au fost în epoca marii trinităţi — Eminescu-Creangă-Caragiale. Dar între timp ce acest tineret literar se sbătea parcurgând în doi timpi şi trei mişcări distante şi orizonturi bizar, aproape caragealele situate de la Sfântul Augustin la Dostoievschi, când în gura ultimului gazetar jidănuş Nietsche şi Kirkegaard erau nişte biete locuri comune, un alt tineret, ascuns, prigonit, certat cu profesorii şi cu familiile, lupta în neguri către luminarea unui sens extraindividual de viaţă. Şi tot în acelaşi timp, pe alte drumuri, cu alte mijloace d. prof. Nae Ionescu, cu dârzeala şi cu fragilitatea aparenta a unui om cuminte rătăcit într’o bandă organizată de nebuni, lupta de unul singur să clarifice, să se clarifice, să aducă o lume întreagă de falşi înţelepţi, şi gloata opiniei publice, la contemplarea senină a realităţii, la împărtăşirea adevăratului duh de viaţă. Şi aşa încet, încet, prin şcoală, prin gazetă, o mână de tineri, mai buni sau mai răi, s’au apropiat de el, l’au pipăit, au căzut pe gânduri şi s’au stricat cu lumea. Şi in curs de câţiva ani s’a format o întreagă mentalitate dacă putem spune: un curent de serioasă şi gravă întoarcere la izvoarele de viaţă şi înţelegere pe cari cetele de farisei le blocaseră cu neînţelegerea şi reaua lor voinţă. Atât de mare a fost influenţa profesorului şi gazetarului Nae Ionescu, încât aproape tot ce are elită tânăra generaţie de gânditori, polemişti sau oameni pur şi simplu serioşi neimplicaţi în vreo activitatui te publică, numai datorită există. Chiar noi ăştia foarte tineri dacă gândim uneori, tot ce bruma gândim nu am fi gândit fără profesorul Nae Ionescu. Intre maestru sau îndrumător şi scriitor e o mare deosebire. Şi preferinţele oricărui om, nedeposedat de omenie către cel dintâi trebue să meargă, către maestrul îndrumător. De lucrul ăsta mi-am dat seama stând de vorbă, acum doi trei ani când din cauza excesivei tinereţi erau foarte obraznic, cu un Evreu, ram foarte obraznic, cu un Evreu, «B’nei Brith» şi filosof, autorul unei inedite «descrieri fenomenologice a neantului» (nu glumesc deloc, honnit soit qui mal y pense). Spunea el, Evreul, că ce e aia Nae Ionescu și cum am curajul să vorbesc despre filosofia lui, pentru că el nu a văzut încă «textele». Atunci i-am cerut să-mi recomande o traducere franţuzească a lui Socrate. S’a uitat la mine pe sub ochelari, holbând ochii încercuiţi de ancestrala lor rosată şi mi-a răspuns iritat că «trebue să păstrăm proporţiile» într-o discuţie. I-am răspuns că nu vreau să spun că între Socrate şi d. prof. Nae Ionescu se poate pune semnul egalităţii, dar că i-am dat un exemplu de filosof recunoscut şi fără texte. Şi i-am mai spus că cu cât cineva e mai aproape de adevăr cu atâta are mai puţină nevoe să scrie. Evreul în cele din urmă s-a iritat şi a trebuit să renunţ la discuţie anehilând acuzarea că sunt prea tânăr pentru categoria seriozităţii. Am priceput că el era evreu, om al legii scrise. Nu am priceput însă pe alţii cari nefiind evrei aduceau aceleaşi argumente. Acum însă îi pricep. Fiind martor al unei mari răsturnări de lumi văd cum toate cele mor, cad la fund răzbite de cele nescrise. Şi înţeleg perfect cam un om ca d. prof. Nae Ionescu, angajat în întregimea fenomenului de primenire spirituală şi istorică a naţiei, nu avea timp să scrie cărţi. Scria la gazetă, în ritmul precipitat al întâmplărilor aşa cum ar fi vorbit. De altfel oricine l-a auzit vreodată, cetindu-i i se pare că îl aude. Adunarea articolelor în volum nu e decât o operă de arhivărie, deoarece sensul lor a pătruns de mult în conştiinţa unui tineret lucid şi generos. Recitirea lor acum e ocazia unei perfecte verificări a acestui lucru. A face o descriere, o analiză şi o clasare a acestei cărţi ar fi o nebunie din partea mea. Important a fost să semnalez un fapt demare semnificaţie într’un timp când majoritatea confraţilor mei orbocae în cele mai sterile speculaţii criticoase. De un an încoace literatura, gloria ei, e întunecată de apariţia unor mari cărţi. Prima a fost «Cranii de lemn», faţă de care criticarzii noştri au făcut ca peştii, ultima e «Roza vânturilor», faţă de care se vor comporta la fel de sincer. Poate că peste vreo şase anii îi vom vedea făcând ce trebuiau să facă astăzi. Horia Stămatu