Buna Vestire, aprilie 1937 (Anul 1, nr. 33-57)

1937-04-30 / nr. 57

Pag. 2 Pentru un crez nou Vorbim de­ început. Orice început este aşteptat, dorit şi după trecerea lui pregătim trăirii un drum nou, o altă condiţie- Răsăritul vieţii sau începutul de mai sus îşi are finalitatea lor, mai precis toate fiinţele şi lucrurile pământene se isprăvesc într’o zi de pe cărarea lor de viaţă. Creşterea le este dictată de puteri cari nu se pot măsura, nici determina■ şi asupra cărora gândind nu ajungem la nimic precis. Viaţa dusă din început, prin creştere, dincolo de orice raţionament şi pe deasupra prin­cipiilor pur pozitiviste sau deterministe se continuă până acolo de unde începe amurgul. JVm vreau să vorbesc, acum, despre acest lucru, mai mult. Nu acum este locul lui. Optimismul nostru îl adunăm în suflete când vrem, când luptăm în această vrere tinerească, atunci când continuăm cu entuziasm începutul. Când îl trăim. Sau mai cu seamă când, obşteşte, ne isprăvim în vâlvă­taia lui. Când muncim din şi prin imperativul lui, în acest câmp peste care se deschid orizonturi mai largi şi senine. Şi când, mai semnificativ, întâlnim nevoia în faţă, căreia se cere să ne împotrivim dârzi ca’n clipa când arm lua taurul de coarne. Optimismul, şi nu boala tristeţii, a acelei tristeţi care nu ne dă nimc, trebuie reînoit când e vorba de trăire, adică de creştere. El trebue înăscut în noi, adâncit, când vrem să ne formulăm o atitudine. Observ la contemporanii mei — şi aş vrea să se înţeleagă că vorbesc de o parte din contemporanii tineri — nu numai lipsa de op­timism, ci cea mai hotărîtoare: lipsa însăşi de atitudine. Fără îndoială ca lămurirea acestui hiatus e lesne de înţeles. Avem o ispăşire dureroasă pe un pământ pe care sunt destule păcate, pe care oamenii de la cari ne-am aşteptat la lucruri măreţe, prin eroism, prin renunţare, prin în­frângeri, prin jertfe, în loc să-şi însemne atitudinea lor pe răbojul vre­mii, au preferat să lâncezească. De-aici lipsa generală de atitudine la românismul nostru■ Numai atât? Ar fi prea puţin ceea ce am încercat să precizez. N’a fost o participare a noastră, a tuturora, la mărirea Naţiei, în toate câmpurile, este ştiut în ce măsură şi cum. Ne este cunoscut cât Peste puterile în ruină, pentrucă n’am luptat să devină ziduri de granit, au crescut, ca bălăriile, puteri străine de sufletul românesc, acele care n’aveau nicio aderenţă cu substanţa din adâncimea noastră. GEORGE CIULPAN In jurul unei iniţiative a d-lui Motru ii. Care este situaţiunea din punct de vedere al acestei cerinţe „fatale” în ţara românească, ca şi în ţările agricole? In ceia ce priveşte caracterizarea ţării noastre dela primul punct, la 65o/o populaţie industrială răspun­dem cu 90o/o populaţie agricolă. La procesul de diviziune, dela al doilea punct, faţă de 350—400 pro­fesii industriale şi auxiliare vieţii moderne, răspundem cu ceva apro­piat de 50—60 de meserii. La specializarea dela al treilea punct, răspundem cu prezenţa foarte frecventă a meşteşugarului „bon a tout faire”. Deci cifric luat, situaţiunea reală dela noi din ţară nu numai că esclu­­de psihotehnia ca o fatalitate angre­nată de necesităţi de raţionalizare industrială (metoda aceasta este e­­minamente industrială) dar scoate dela beneficiul ei, in mod firesc, 90°jo populaţie agricolă, circa 6-7o/0 profesionişti, cari din cauza stadiu­lui neevoluat al profesiei însăşi nu pot fi calificaţi pe mănunchiuri de calităţi specifice şi minime necesare numai unei anumite profesii; ar ră­mâne bună ca metodă deci, pentru o eventualitate de 3o/0, margine su­ficientă desigur pentru încercarea ei. Intervin însă unele elemente cir­cumstanţiale: criza economică pe de o parte, naţională pe de­ alta. Resimţită mai ales în unele pro­fesii (şi dovedită din punct de ve­dere al materialului uman, prin şo­maj, şomaj intelectual, etc.), această criză are ca bază o emigraţiune a elementelor ţărăneşti spre oraş; o supra­încărcare — datorită unei mentalităţi specifice — a cadrelor unor anumite profesii; infiltraţiu­­nile de străini. O politică înţeleaptă cere deci o altă orientare: localizarea feno­menului de migraţiune ţărănească; localizarea dacă nu reducerea aspi­ranţilor din anuimite profesii; o o­­rientare de BLOC a românilor spre anumite profesii, deţinute de străini, comerţ de exemplu. Ce face psihotehnia faţă cu a­­ceste circumstanţe, cam­ oricât le-am socoti de pasagere, nu sunt mai pu­ţin de interes naţional? Nu le poate nici limita nici în­lătura, dimpotrivă prin natura sa individualistă de cercetare, pe cri­terii ştiinţifice, deci universale, for­ţată să găsească cel puţin o calitate candidatului la orientare profesio­nală cu aplicaţiune în viaţa citadină, nu poate să-i refuze o orientare ci­tadină, deci va spori contingentele profesionale şi aşa îngreuiate. Raţionalizarea care se impune la noi astăzi, în chip fatal este una de naţionalizare cu o orientare de bloc pe profesii, în aşa fel încât funcţiu­nile permanente ale vieţii economice şi sociale să fie armonizate într’un echilibru progresiv pe alte criterii decât pe cele ştiinţifice sau soco­tite ca atare. Se va obiecta că orientarea pro­fesională nu esclude această posi­bilitate care poate fi concomitentă prin măsuri de alt ordin. Ar trebui pentru aceasta o con­vergenţă a metodei în regim politic. Ori, individualismul democrat nu este propriu. Deci aplicarea orientării profe­sionale la noi se loveşte de un im­pediment de structură, unul de con­jectură şi unul de regim. Şi acum o observaţiune de prin­cipiu, pentru a lămuri multe echivo­­curi: înainte de a fi o propulsoare a economicului şi socialului, orien­tarea profesională este mai întâi o anexă a acestora şi chiar a politi­cului. Aceasta pentru a reduce cu tot regretul, unele entusiasme şi potoli alte febrile preocupări. Sever Carp PUNA VESTIAR Goana după lumină se numeşte un poem, pe care-l pri­mim de la Ştefan Bucedvschi. II transcriem in întregime pentru frumuseţea lui aspră: «Pe sânul cerului, cu fruntea ’n nori, o veşnicie ’nceată scriu zăpezile şi ’n orice cristal e bucuria secolelor care trec şi care vin cu zările. Aici e mai aproape de lumină, aici e soare şi, totuşi, cât de rece. In sus — copitele cum scântee în gheţuri — grăbit o turmă de capre negre trece Şi cerul pare că vine mai aproape şi culmile că’n funduri se închină, turma goneşte şi inimi doritoare de lumină — prin ochi, prin nări şi boturi sorb lumină*. Alături de George Chlopina, Tu­dor Nicodem şi Liviu Lut, — Ştefan Bucedvschi e un talent care se afirmă din ce în ce mai mult la Cernăuţi. Câteva cărţi mari apărute în ultimul timp sunt elocvente şi semnificative pentru veacul viitor cultural şi istoric. Peste literatura uşoară, peste toate păcatele timpului care o tolerează şi o încurajează, se ridică tăcut ca un munte şi sigur ca o viforniţă cuvân­tul nou. Cei cari îl caută îl întâlnesc, unde trebue. Cetiţi tineri şcolari şi studenţi inte­lectuali, cetiţi toţi şi învăţaţi cuvântul unei vieţi nouă! C. prof. Sextil Puşcariu răspundea astfel unei anchete lan­sate de revista «Iconar»• «Dacă subt «politică înţelegeţi frământarea e­­femeră de-a ajunge la putere, chiar având convingerea că poţi face mi­nuni când ai această putere— atunci poezia pusă în slujba ei nu poate avea pretenţia de a însemna mai mult decât versurile didactice, o fa­bulă, o poezie moralizatoare. Dacă, însă, politică însemnează adâncire în cunoaşterea firii neamului spre a descoperi posibilităţile de realiza­re a unui viitor mai bun şi dacă pentru această idee mare îţi simţi puterea de a te sacrifica, atunci din­­tr'un isvor de sentimente generoase poate curge inspiraţia adevărată şi elanul poate deveni forţa creatoare şi în artă.* Predanie Revistă de critică teologică No. 5 aduce semnăturile d-lor prof. Nae Ionescu (Limitele criticei teologice), Pr. I. D.­Petrescu (ce este muzica bi­zantină)­, Preotul Grigore Cristescu (Mănăstirea cuib al evlaviei creşti­ne), Smeritul Stratonic (Călugăriţe­le infirmiere şi Surori de caritate), G. Racoveanu (Beata culpa), cuprin­de deasemenea un bogat material, informativ, note şi însemnări. Cetiţi Rânduiala» Cuvântul Argeşu­lui, Cuvântul Studenţesc, Ico- Cuvântul Nou, Omul Nou, Dar, Glasul Strămoşesc, Idea Româ­nească, însemnări Sociologice. N. Ladmiss-Atadreescu a scris o carte cu subiect aviatic: Lup ceresc, — şi va fi în vitrinele li­brăriilor in toamnă. Acelaşi scriitor face să apară tot la toam­nă, în editura revistei «Lanuri», o carte de stuudii şi articole despre li­teratura actuală. «Viaţa estetică» D. Radu I. Paul, a făcut să apară primul volum, intitulat «Frumosul», dintr’un cuprinzător tratat de este­tică. E o lucrare de savantă docu­mentare şi totdeodată de contribuţii personale foarte interesante. Atra­gem atenţia în special asupra pri­melor opt capitole, care acordă ju­decăţii critice a d-lui Radu I. Paul un deosebit prestigiu. Din «Orientări în veac», volumul d-lui dr. Neculai Roşu: «Moartea eroilor români în Spania înseamnă intrarea noastră în uni­versalism. România apare transfi­gurată de mitul acestei jertfe. Pu­tem spune că am ajung să ne cu­noaştem, să ne pătrundem, să ne trăim destinul în eternitate». M. S. Adevărata cultura în faţa tineretului Vorbind despre cultură — şi anu­me despre adevărata cultură — cred că e nevoe să lămurim în primul rând însuş faptul culturii. Ce e acest fapt? O simplă „aviaţie individuală de va­lori universale”, un act spiritual „transformând viaţa” în­­operă” — după expresia d-lui Mircea Eliade? Nu cred. Cultura nu e rezultatul unui act spiritual şi nu creiarea de operi e ţinta ei, ci mai degrabă e modul sau stilul prin care o comunitate — o lu­me — caută să-şi dea sieşi şi lui Dumnezeu, întrucât făptura a Sa, ro­dul prisositor ieşi, dinn sânul ei. Dar cultură nu este însuş rodul acesta. Cultura este dea: o strădanie şi o jertfă pe când rodul ei este un fapt supra­cultural, o persoană, o pu­tere stăpânitoare deasupra valorilor acestei culturi. Înţelegând astfel lucrurile putem spune cu drept că o cultură este o lume care trăeşte numai întrucât fie­care participant al ei slujeşte dăinui­rea şi sfinţirea ei, o lume a cărei menire nu este să dea „personalităţi aviatoare”, ci slujitori ai lui Dum­nezeu — prin urmare funcţii — pen­tru sfinţirea făpturii Sale. Căci îna­inte de toate cultura este o slujire, un oficiu (cultus). Cine nu înţelege acest lucru, întemeiat pe adânca o­­dihnire a culturii pe faptul stării noastre de făptură, nu poate participa la cultură. Şi totuşi toţi trebue să participe la cultură, întrucât sunt oameni şi păstrează moştenirea nea­­muri lor. In afara culturii stă hao­sul, neomenia şi trădarea, deasupra ei stă semnul lui Hristos sau al An­­tehristului. Cultura modernă ne-a obicinuit cu o cultură şi cu un fel de a înţelege cultura foarte greşit şi întors de la realităţile concrete ale vieţii. In pri­mul rând, se spune „cultura nu e făcută pentru toţi”, uitându-se că prin aceasta se tăgădueşte însăşi fiinţa ei, după cum şi un stil de viaţă al omului, o atitudine fundamentală a acestuia în faţa vieţii. Omul e lăsat stingher şi dezarmat pentru a fi purtat de nas de­­„înaltele concepţii” hermetice ale unor oficianţi tot atât de hermetici. In acelaş timp se spu­ne însă că dacă această cultură nu trebue înţeleasă de toţi, în schimb trebue aplicată tuturor. Şi aci e o minciună. O cultură nu „se aplică” înainte de toate, pentru că o cul­tură există şi trăeşte prin sine — şi aş putea să spun chiar că pree­xistă omului. Apoi o cultură nu „se înţelege” întâi şi apoi „se aplică”. Ea se înţelege trăind în ea şi prin ea, iar dacă „se înţelege” mai întâi în­semnează tocmai că nu ai putut trăi în ea şi — mai mult — că n’ai să poţi trăi niciodată în ea. Lucrurile nu „se trăesc” ele înşile, ca forme, lucrurile „se trăesc” trăind în plinul lor chiar, lepădându-te de „o lume a ta” şi învăţând să te jert­feşti acestei lumi, pentru o lume care trăeşte aci şi care are nevoe de tine numai întrucât îi aparţii în­treg. Aceasta nu poate să o înţe­leagă cultura „idealistă” a burgheziei noastre. Cultura însemnează încă pen­tru ea „a face burtă” şi „a căpăta maniere nobile”. Nu se poate înţe­lege că tocmai cultură înseamnă „a trăi dintr’o bucată” şi „a avea ma­nierele cele mai normale, cele mai omeneşti, — dar, e adevărat — şi cele mai omogene cu ale altora”. A­­ceastă omogenitate, care contrazice legea originalităţii, este atribuită de burghezie spiritului de castă politică. Ce şi cum o cultură s’ar supune fe­nomenului politic. Fenomenul politic — am spus-o încă odată — e un rod al unei aşteptări, al unei strădanii şi jertfe culturale. E adevărat că odată răsărit el depăşşşte cercul cul­turii ca atare, dar tot atât de ade­vărat e că el nu poate dispune de ea şi nu o poate stăpâni decât atunci când valorile ei au fost transfigu­rate şi universalizate printr’însul. (Va urma) Ştefan Ion Gheorghe Trasîeflu­l­­ ­aşului îi lipseşte gospodăria; în­colo e dăruit de Dumnezeu­ cu mo­numente istorice de mare valoare- Mai are ceva, simţul statuii (cu toate că uneori te supără bunăoară­­cînd îl prezintă pe Eminescu în­tr’un fel de halat de bae, care nu­mai elevaţie spirituală nu înseam­nă). Totuş Teatrul Naţional este străjuit de tinereţea vecinică a lui V. Alecsandri şi de bărbăţia de fier a lui Miron Costin. Am vizitat biserica Trei Ierarhi, elegantă şi pirogravată parcă de un meşter manole de subtilităţi de­corative rare. Am găsit-o restaura­tă. In special pictura şi interiorul tot suflat în aur, păstrează sigiliul lui Lecont© du Noüy. Dela 1639 n’am putut găsi nici emoţia reli­gioasă a altarului: intraseră cu mine odată o pereche de ovrei. Marmora este din belşug. Cripta lui Dinu. Cantemir are şi o placă, pe care d. prof. Iorga a improvizat la aducerea osemintelor domneşti un epitaf emoţionant la întoarcerea din „pribegie” a lor. Celelalte 3 cripte (fam. lui Vasile Lupu) nu au placă, nici epitaf. Ci­ceronele mi-a spus că ar costa de 3 ori 50.000 lei. Nu se găsesc 150.000 lei pentru o asemenea cinstire, în ţara asta? La arhivele statului mi-a arătat Directorul lor, cu amabilitatea lui ospitalieră, planşe dinainte de res­taurare şi a Trisfetitelor şi a Goli­­ei (turnul). Tocmai că planşele a­cestea m’au emoţionat; acum în turn se mai urcă vre-o jună pere­che de îndrăgostiţi să năcăjască o­­dihna de veacuri a zidurilor reci şi prăfuite. Mă gîndesc că la Expoziţia de la Paris, pavilionul ar putea avea o machetă a Trei Ierarhilor. E atîta bijuterie într’nsă, că mă întreb, re­constituită cum este, dacă nu e cumva farsa unui artist al cofetu­­rilor, dacă nu-i o torţă sfinţită de alegorie. Şi ar fi o splendidă şi utilă invi­taţie la pavilion­ Apropos de Pavi­lion. Adică acolo unde a fost Para­dis general. Am avut de aci cea mai încântătoare panoramă noctur­nă a Iaşului: un cimitir de lumini în noapte de Înviere. Ion Băleanu abecedar POPAS La fântăna din răscruci Poposii, odată... Suflete, ce drum apuci, Că’n fântâna din răscruci Apa e sărată! E sărată parc’ar fi nouă de sub gene.» Suflete, dacă’ntr’o zi — Pribegind — n’om mai găsi Lacrimi pământene, Și-om fi dornici de popas, Nu te mire, frate, Că­­i-oiu zice „bun rămas’’... ...Ne-or ajunge la grumaz Apele sărate! O. ŞT. CAZACU f­iecare din aceşti domni bătrâni este o momeală. Este unicul lor rost. Unica explicaţie a existenţei lor, g­reşeşte cine crede că românul de mâine se va pleca vreodată în faţa vieţii lui explicând-o. Nu! Precum nici astăzi nu se pleacă. CALENDAR JOI, 29 APRILIE ORTODOX: + Joia Mare. S-ţii Mar­tiri din Cizie. CATOLIC: Sf. Robert. SOARELE: răsare 5.12, apune 19.15. Seara Denie. Se citesc cele 12 Evanghelii ale Pa­timilor Domnului Radio-romania JOI, 29 APRILIE RADIO-BUCURESTI RADIO-ROMANIA 1660 kHz. 1875 m. 150 kw. 13 . Concert de prânz. Muzică Wag­ner (discuri) . Prreludiu la «Parsifal» (preb. filarm. dirij. de Bruno Walter). Fragmente din «Lohengrin» înregis­trate cu ocazia reprezentantiilor de la Beyreuth din 1936: 1) Rugăciunea re­gelui (voce: Manowarda şi cor); 2) Cor­tegiul nuntaşilor; 3) Preludiul act. III şi Marşul nupţial; 1) Duetul dintre Lo­hengrin şi Elsa (voce: Maria Muller şi Franz Volker); 5) Arie cântată de Volker; 6) Povestea Graiului (voce: Vol­ker); 7) Salutul către lebădă (voce: Vol­ker). 14.10: Radio-jurnal: Ora. Mersul vre­mii. Ştiri interne şi externe. Sport. 16.45: OUA COPIILOR: I. PATIMILE DOMNULUI ISUS HRISTOS, scenariu radiofonic de N. Papanastasiu. Muzică aranjată de d-ra Eliza Tilensky. 19: Serviciul religios (cele 12 evan­ghelii) transmise de la Sf. 'Patriarhie. 22.30, Radio-jurnul, Sport. însemnări de pe front (Continuare din pag. 1­ a) avea acum dinn cauza aşchiilor pre­sărite un aspect mai pronunţat de durere care te impresiona adânc. Ce frământări au putut îmbolnăvi atât de tare sufletul spaniolilor încât să ajungă la asemenea acte? Ce con­trast fată de felul cum s’au purtat cu sinagoga. Am văzut’o nici măcar un ochi de geam spart. Nici noi nu admitem să distrugem locaşul de închinăciune fie al cui ar fi, dar când toate monumentele religioase creştine au fost distruse, iar templul evreesc a rămas intact, ne punem şi noi o întrebare. Comuniştii sunt contra religiei, dar contra religiei mozaice nu? Este ştiut însă că toţi şefii comuniştilor sunt jidani şi atunci se explică intoleranţa faţă de toate celelalte rituri şi respectul faţă de religia mozaică. Cât de fericit şi luminos era Ionel când spunea: «Vă daţi voi seamă ea înseamnă să mori pentru Dumnezeu pentru Iisus. Ce fericire ne-a fost hărăzită nouă». Cu aceste gânduri şi îndemnuri am plecat pe front. Neculai Ton­» Cursuri in Italia pen­ru străini Institutul interuniversitar italian va ţine la Roma, între 20 şi 30 Mai un curs de literatură, istoria artei şi lim­bă pentru străini în care pot fi ilus­trate în special figurile lui Giacomo Leopardi şi lui Giotto. Cursul va fi complectat cu un interesant voiaj la­ Napoli, Firenze, Bologna, Rimini, Re­­canati, Padova şi Venezia. Lecţiunile vor fi ţinute de conferen­ţiari şi profesori de înală valoare, şi înscrişilor se vor face speciale reduceri pe caile ferate şi maritime şi de între­ţinere. Pentru informaţiuni şi programul cursurilor, a se adresa la Institutul de cultură italiană, calea Victoriei 196, care reprezintă Institutul interuniversi­tar italian. Cronica literară Nae Ionescu—Roza Vânturilor. Edit. Cult. Naţ .Să observăm că publicul trece pes­te indicaţiile criticei şi informaţiei literare, că aceasta este numai după ce a devenit cunoscută şi cerută a­­desea în postura falsă de a se ocupa de o lucrare stăruitor în librării, şi vom înţelege că criteriile pur esteti­ce, singurele de care se conduc — şi au fost îndreptăţiţi să o facă — cronicarii literari, nu mai ajung pentru orientarea publicului». Asta spunea d. prof. Nae Ionescu acum unsprezece ani. Intre timp lucrurile s’au schimbat. Pentrucă între 1926 şi 1936 literatu­ra şi critica noastră au început, ca după un ordin, să-şi dea nişte aere teribile. Toţi marii chinuiţi, mistici sau pseudomistici, toată filosofia is­toriei şi a culturii au început să circule furtunos prin zeci de cărţi proaste, prin reviste, revistute, fi­ţuici, sau chiar gazete de un leu. Conceptul de literatură nu se difini­­se încă bine în câmpul tinerei noas­tre literaturi, critica nu ajunsese la nici o orientare limpede în literatu­ra modernă şi dintr-odată, în câţiva ani, prin întoarcerea unui macaz mi­raculos ne-am trezit în plină vijelie metafizică. Bine­înţeles, aşa cum se întâmplă de obiceiu cu orice orientare în cul­tură a mahalalei noastre, acel tine­ret al literaturii venise cu un ceas mai târziu după plecarea trenului. Căci dacă până în 1926 literatura avusese timp în restul lumii să trea­că peste autonomia esteticului, ata­când o problematică ce depăşia psi­hologicul sau liricul literaturii şi poezie, noi nu avusesem timp. Unii critici foarte tineri au fost întris­taţi de lucrul ăsta. Spuneau că noi suntem condamnaţi, de când ne-am pomenit să punem prima cărămidă, odată cu fiecare generaţie, la teme­lia culturii româneşti. Tristeţe ne­fastă, pentru că în primul rând e datorită unei prea superficiale în­ţelegeri, iar în al doilea rând pen­tru că nu ţine seama de un lucru, şi anume, că noi nu avem de pus nicio piatră fundamentală de­oarece ne aflăm in creştetul unei vieţi spiri­tuale şi istorice. Literatura şi alte mici chestii din astea sunt simple zorzoane trecă­toare, rareori organic valabile şi necesare, aşa cum au fost în epoca marii trinităţi — Eminescu-Crean­­gă-Caragiale. Dar între timp ce acest tineret li­­terar se sbătea parcurgând în doi timpi şi trei mişcări distante şi o­­rizonturi bizar, aproape caragea­­lele situate de la Sfântul Augustin la Dostoievschi, când în gura ulti­mului gazetar jidănuş Nietsche şi Kirkegaard erau nişte biete locuri comune, un alt tineret, ascuns, pri­gonit, certat cu profesorii şi cu fa­miliile, lupta în neguri către lumi­narea unui sens extraindividual de viaţă. Şi tot în acelaşi timp, pe alte drumuri, cu alte mijloace d. prof. Nae Ionescu, cu dârzeala şi cu fra­gilitatea aparenta a unui om cu­minte rătăcit într’o bandă organi­zată de nebuni, lupta de unul sin­gur să clarifice, să se clarifice, să aducă o lume întreagă de falşi înţe­lepţi, şi gloata opiniei publice, la contemplarea senină a realităţii, la împărtăşirea adevăratului duh de viaţă. Şi aşa încet, încet, prin şcoa­lă, prin gazetă, o mână de tineri, mai buni sau mai răi, s’au apropiat de el, l’au pipăit, au căzut pe gân­duri şi s’au stricat cu lumea. Şi in curs de câţiva ani s’a format o în­treagă mentalitate dacă putem spu­ne: un curent de serioasă şi gravă întoarcere la izvoarele de viaţă şi înţelegere pe cari cetele de farisei le blocaseră cu neînţelegerea şi reaua lor voinţă. Atât de mare a fost influenţa profesorului şi gazetarului Nae Io­nescu, încât aproape tot ce are eli­tă tânăra generaţie de gânditori, polemişti sau oameni pur şi simplu serioşi neimplicaţi în vreo activita­tui te publică, numai datorită există. Chiar noi ăştia foarte tineri dacă gândim uneori, tot ce bruma gân­­dim nu am fi gândit fără profeso­rul Nae Ionescu. Intre maestru sau îndrumător şi scriitor e o mare deosebire. Şi pre­ferinţele oricărui om, nedeposedat de omenie către cel dintâi tr­ebue să meargă, către maestrul îndrumător. De lucrul ăsta mi-am dat seama stând de vorbă, acum doi trei ani când din cauza excesivei tinereţi e­rau foarte obraznic, cu un Evreu, ram foarte obraznic, cu un Evreu, «B’nei Brith» şi filosof, autorul unei inedite «descrieri fenomenologice a neantului» (nu glumesc deloc, hon­­nit soit qui mal y pense). Spunea el, Evreul, că ce e aia Nae Ionescu și cum am curajul să vor­besc despre filosofia lui, pentru că el nu a văzut încă «textele». Atunci i-am cerut să-mi recoman­de o traducere franţuzească a lui Socrate. S’a uitat la mine pe sub ochelari, holbând ochii încercuiţi de ancestrala lor rosată şi mi-a răs­puns iritat că «trebue să păstrăm proporţiile» într-o discuţie. I-am răspuns că nu vreau să spun că între Socrate şi d. prof. Nae Iones­cu se poate pune semnul egalităţii, dar că i-am dat un exemplu de fi­losof recunoscut şi fără texte. Şi i-am mai spus că cu cât cineva e mai aproape de adevăr cu atâta are mai puţină nevoe să scrie. Evreul în cele din urmă s-a iritat şi a tre­buit să renunţ la discuţie anehilând acuzarea că sunt prea tânăr pentru categoria seriozităţii. Am priceput că el era evreu, om al legii scrise. Nu am priceput însă pe alţii cari nefiind evrei aduceau aceleaşi ar­gumente. Acum însă îi pricep. Fiind martor al unei mari răsturnări de lumi văd cum toate cele mor, cad la fund răzbite de cele nescrise. Şi înţeleg perfect cam un om ca d. prof. Nae Ionescu, angajat în între­gimea fenomenului de primenire spirituală şi istorică a naţiei, nu a­­vea timp să scrie cărţi. Scria la ga­zetă, în ritmul precipitat al întâm­plărilor aşa cum ar fi vorbit. De altfel oricine l-a auzit vreodată, ce­tindu-i i se pare că îl aude. Adunarea articolelor în volum nu e decât o operă de arhivărie, deoa­rece sensul lor a pătruns de mult în conştiinţa unui tineret lucid şi ge­neros. Recitirea lor acum e ocazia unei perfecte verificări a acestui lucru. A face o descriere, o analiză şi o clasare a ac­estei cărţi ar fi o nebu­nie din partea mea. Important a fost să semnalez un fapt de­­mare semnificaţie într’un timp când ma­joritatea confraţilor mei orbocae în cele mai sterile speculaţii criti­­coase. De un an încoace literatura, glo­ria ei, e întunecată de apariţia u­­nor mari cărţi. Prima a fost «Cra­nii de lemn», faţă de care criticarzii noştri au făcut ca peştii, ultima e «Roza vânturilor», faţă de care se vor comporta la fel de sincer. Poate că peste vreo şase anii îi vom vedea făcând ce trebuiau să facă astăzi. Horia Stăm­atu

Next