Buna Vestire, mai 1937 (Anul 1, nr. 58-79)

1937-05-02 / nr. 59

UNA VESTIR SLOVA SICULTURA ROMANEASCA învierea lui Hristos văzând Centrul de greutate al istoriei, ră­mâne tot faptul învierii. Tot ce s’a întâmplat înaintea învierii lui Hristos, a condus către ea, iar cele ce s’au petrecut după, au isvorît din ea. Oamenii, ca şi popoarele, au fost şi sunt, mari sau mici, după cum au înţeles şi înţeleg, mai pro­fund sau mai la suprafaţă, taina morţii în nădejdea învierii. In faţa acestei minuni, profeţiile au înce­tat, limbile au amuţit, iar gându­rile, chiar şi cele mai agere, au în­cremenit. Nimeni nu a avut vreodată pre­tenţia nesăbuită, că ar putea grăi, în vreun chip, toată bogăţia de sen­suri, a zdrobitorului mister. Copii ai neputinţei, ne hrănim din svăc­­nirile de viaţă ale mormântului deschis, fără să putem pricepe a­­dâncul înălţimii lui. Dacă am ad­mite, prin absurd, că s ar putea ab­strage din istorie realitatea învie­rii, cu tot ce ţine de ea, ce ar mai rămâne atunci din toate câte ni se pare că au fost şi sunt ! O tristeţe fără leac ar cuprinde pământul şi vârsta ar fâşâi zadarnic pe la ure­chile noastre, când am şti că orice clipă nu este decât un pas mai mult spre nimicul imens al morţii fără sfârşit. In clipa în care cineva are totul, tocmai atunci îi lipseşte încă ceva: garanţia învierii, a cărei ar­vună ne-a dat-o lăstarul de Pe Gol­gotha. Sute de ani dearăndul, ome­nirea s’a înviorat cu mireasma smirnei şi alpei dela mormântul Domnuilui, dar misterul a rămas în­treg. Povara grea a păcatului a înce­put să se surpe odată cu pregătirea unui mormânt nou, celui mai ales „fiu al omului». Şi Hristos S’a făcut părga celor adormiţi, tocmai pentru că a sufe­rit pe nedrept. Poate că între cei de pe vremea aceea, El era cel de pe urmă care trebuia să sufere piroa­nele şi oţetul răstignirii. Dar, şi aici este, mi­ se pare, tot misterul în­vierii, moartea n’are parte de învie­re şi cer, când vine drept plată pen­tru păcat. Hristos nu avea Păcat, dar a trebuit să moară pentru păca­tele celor cari l-au judecat şi con­damnat. Pentru aceea însă, moartea ea este atât de fecundă, încât istoria nu se mai poate concepe fără ea. ’­Anele, Caiafele, Pilaţii şi toţi sine­­driştii şi areopagiştii au murit şi morţi au fost. Ei n’au mai înviat şi nici nu vor învia vreodată, decât­­ pentru osânda vecinică. Singurul care trăeşte, este Cel ce a suferit pe nedrept. Vrăşmaşii de totdeauna ai Crucii, nu sunt decât gunoiul care îngroaşe mugurii în­vierii. In felul acesta sunt şi ei ne­cesari, dar vai de această necesitate a lor ! Mai bine nu s’ar fi născut cei ce se aşează deacurmezişul adevăru­lui ! Mormântul însă, această cetate de scăpare a dreptăţii, nu a ţinut pentru sine taina ce­­ s’a încredin­ţat. Deodată cerul se căptuşeşte cu ful­gere şi trăsnete de prăbuşire de ev, pământul se sgudue ca un uriaş în­lănţuit, marea mugeşte viforos, ca­tapeteasma se despică, cimiterele îşi sfarmă băierile dela gura mormin­telor, iar tezaurul vieţilor adormite se revarsă înspăimântate. Ce se întâmplase oare? Unde erau legiunile romane de nu luau măsuri împotriva desordinii deslănţuită în Kosmos? Ce păzeau dregătorul Un­de le erau legile lor? Universul întreg, mâniat parcă de atâta răutate omenească, participă grav la învierea răstignitului pe ne­drept. Îngerii cari veniseră să-L slujească pe Iisus după birniţa, re­purtată asupra diavolului în pus­tiu, s'au grăbit să prăvălească bo­lovanul pecetluit dela gura mormân­tului. Şi Iisus se ridică cu omenirea în spate, pe culmi de unde poţi să a­­puci cerul cu mâna. «Dacă Hristos nu învia, zadarni­că era Şi predica noastră şi credin­ţa voastră», scriau mai târziu apos­tolii, comunităţilor creştine. învie­rea însă le-a dat atâta putere şi a învolburat atât de mult credinţa lor, încât în cele mai grele momen­te spuneau: «In toat­e suntem birui­tori, prin Acela care ne-a biruit. Suntem bine încredinţaţi că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpâniile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele­­ viitoa­re, nu vor fi în stare să ne despar­tă de dragostea lui Dumnezeu, Ca­re este în Hristos Iisus». Cea mai mare gri­je a lor era ca nu cumva să fie lipsiţi de moarte şi să nu aibe parte de înviere şi ve­derea lui Hristos. Induioşător şi profund elocvent e cazul bătrânului episcop, Ignaţiu de Antiohia, care fiind pornit la Roma unde avea să sufere marti­riul pe la sfârşitul sec. I, scrie creş­tinilor de acolo ca nu cumva să fa­că vreo intervenţie pentru a-l scă­pa din gura fiarelor. Numai în belşugul sângelui de martir se pu­tea îneca nedreptatea grămădită a lumii de pe atunci. Iar mucenicii mureau şi sufereau revoltător de nerevoltaţi, pentru că ştiau că sân­gele lor este sămânţă scumpă şi mărgăritar nepreţuit. I. C. Conducătorul e acela care are, mai mult decât toţi ceilalţi revoluţionari, viziunea anticipată a noului Steif conducătorul e acela care pregăteşte revoluţia şi comandă marele atee; conducătorul e acela care di­rijează luarea în posesiuni a Statului şi dă linia gene­rală a transformărilor de impus Statului; conducăto­rul e acela care realizează fuziunea între partid şi Stat — adesea prin mijlocul unei uniuni personale — şi su­praveghează coordonarea supremă a tuturor efortu­rilor de redresare naţională. ❖ Astăzi,­ lumea exaltă în faţa frumuseţii antice, abnegaţiei, a renunţării şi a depersonalizării. Ea felicită să se lase condusă şi cunoaşte voluptatea de a se supune. *) a e *) Fragmente din «Le parti unique». Din «Te parti unique» de Mihail Manoilescii JUDECATA «Deci a zis Pillát lui: mie nu-mi grăeşti? Au nu ştii că putere am că te răstignesc şi putere am fiii te slobozesc?» Tăceela e spaima ce­lor ce vor să înţeleagă. Şi iată că veacul înţelegerii s’a stins iar ,19a cum se stinsese pe vremea lui Pil­lát. O cale nouă, a dragostii se des­chide. Dar pentru încheerea vremii de strălucită înţelegere a elinilor Şi a iudeilor a trebuit să se săvâr­şească de cruce în Vinerea patimi­lor Fiul Domnului. Calea dragostii s’a deschis prin jertfă. Astfel a de­venit lege şi sub ea trăim acum. Venerabilii judecători au dat greş întotdeauna când legea nu a mai încăput pe acuzaţii lor. Iar spăla­rea pe mâini a lui Pilat este a doua plecăciune făcută justiţiei ce­lei legate la ochi. Ea singură ştia că nu se poate şti nimic. Adevăra­tul împărat nu se identifică nici­­odată prin probe. Pentru el nu e­­xistă lege scrisă sau nescrisă el în­suşi fiin­du-şi măsură. Pentrucă Dumnezeu îl alege şi El îi dă acea măsură. Iar el trebue să fie sfâşiat de câini pentru ca rasa lui spiri­tuală să se mântue. Sau fratele lui trebue să cadă Pentrucă neamul să se mântue. Vremurile împără­teşti, când gurile învăţaţilor se în­chid, iar balanţa judecătorilor se a­­pleacă strâmbă şi neputincioasă au venit cu tăria lor d’întâi. Şi vai de co ce nu vor să le înţeleagă. Se vor târî ca şerpii şi nu se va găsi ni­­meni să le zdrobească capul pentru liniştea lor. «Răspuns’a Iisus: n’ai avea nici o putere asupra Mea de n'ar fi fost dat tie de sus; pentru aceasta cel ce m’a dat tie, mai mare greo». Neamul trădător şi cărturării lui s’au speriat de lua­rea părelnicei libertăţi în care se bălăcea Păcătoşia lor. Şi l-au adus pe Fiul lui Dumnezeu în faţa unui neutru vătaf aşezat la locul de în­tâlnire al unor împărăţii. Dar în­tre împărăţia trecătoare şi cea veş­nică era însuşi Iisus. De aceea Pil­lat nu i-a putut găsi nicio vină Pentru că nu puteau să se înţelea­gă, Puterea lor lega Punţi între lumi deosebite! Şi astfel judecata a încetat. Fără să Poată fi acuzat Iisus a fost răstignit de farisei. Neamul orbit, sa luat după ei şi l-au hulit. Aceasta e pilda marei greşeli. Nu a lui Pilat ei a lui Iz­rael care s’a încărcat de marea vi­nă de a-L aduce Iisus la judecată. Greşeala de acum a unui pilat mai confuz şi mai impersonal este aceiaşi. Ea ne întunecă paştele şi ne întăreşte credinţa. Şi Pilat e n­ai confuz pentrucă nu a mai adus neamul de vinovat şi Pentrucă el nu are dreptul nici putinţa de a se spăla pe mâini. Dar toate astea au fost în slujba adevărului. Dacă Pi­lat l-ar fi înţeles pe Iisus atunci El nu erau Fiul lui Dumnezeu, dacă fariseii II Primeau înseamnă că era de al lor. Numai aşa se poate vădi adevărul, prin neînţelegere. Doar că una e neînţelegerea urii alta e neînţelegerea dragostii., Acum stăm sub urgia neînţelegerii urii, a fariseilor, , HORIA STAMATU ii ' Joia Mare . M ■% D. prof. Sedii Puşcăriu despre scrisul românesc de astăzi, critica actuală, litera­tura pornografică, şcoala filologică din Cluj şi despre problema tineretului 5^:- -ra­:. • ■ f îri?; i? 5... - . .. D. profesor Sextil Puşcariu re­prezintă în viaţa intelectuală a tim­pului nostru o figură aparte. Men­­ţinându-se pe un plan superior de obiectivitate ştiinţifică, Domnia-Sa nu a fost, totuşi, un claustrat, pe ca­re să nu-l capteze ritmul marilor evenimente naţionale, ci, dimpo­trivă, a trăit şi a luptat cu o ne­clintită dârzenie ardeleană în vâl­toarea lor. D. profesor Sextil Puşcariu a dat nenumărate mărturii asupra con­ştiinţei sale de savant, dar şi de Român. Participând intens la crea­ea nouii noastre spiritualităţi, ca­re se căleşte în muncă necontenită şi în suferinţă, Domnia­ Sa a distrus definitiv legenda erasmică a omu­lui de ştiinţă, ne are nimic din cele ce-i depăşesc cercul preocupărilor de specialitate nu-l interesează. Astăzi, d .profesor Sextil Puşca­riu trăieşte la Cluj, cufundat in cercetări filologice, între hărţi şi documente, însă şi cu auzul îndrep­tat spre inima ţării, pe care o în­ţelege şi-o iubeşte. I-am adresat d-lui profesor Sextil Puşcariu o serie de întrebări in le­gătură cu literatura, cu disciplina ştiinţifică, pe care a îmbrăţ­işat-o, şi cu glasul din adâncuri al ţării. Iată ce ne-a răspuns Domnia-Sa: LITERATURA CONTEM­PORANA îmi puneţi atâtea întrebări, şi atât de eomplexe, încât îmi veti da voie să răspund numai la cele la care o pot face fără prea multe di­gresiuni. Domnule profesor, Domnia-Voas­­tră ati îndrumat mult timp mişca­rea literară a României vechi. Cu­noaştem — între altele — o succintă prezentare a scriitorilor români. De care aţi făcut-o în almanahul jubi­liar al «Academiei Ortodoxe» din Cernăuţi. Caracterizările Domniei- Voastre şi-au menţinut până azi va­labilitatea Ne-ar interesa mult să ştim cu­m privite desfăşurarea ulte­rioară a scrisului autohton. Cu ochii celui care o urmăreşte mai mult pe apucate. De la o vârstă înainte omul trebue să fie cruţător cu timpul şi cu puterile sal­e şi are dreptul să fie mai alegător cu lec­tura sa. Ori­cât ar căuta cineva sa ţină pas cu desvoltarea literară, el nu se poate elibera de anumite pre­ferinţe ale generaţiei sale. De­sigur că un seritor e mare prin talentul său, nu prin şcoala sau direcţia li­terară căreia aparţine. Dar talen­tul poate fi înobilat sau degradat urin atitudinea scriitorului faţă de arta sa Mi se pare ca scriitorii noştri de azi voiesc prea cu tot dinadinsul să fie originali. Fantezia o pun în sluj­ba noutăţii, iar «nou» însemnează adesea bizar sau morbid. De fapt ei fac o concesie ieftină gustului pe­ticului mare, însetat de sensaţio­nal, pentru care o operă de artă se confundă cu subiectul ei. Dar artă însemnează şi sensibilitate şi stil şi limbă şi putere de a înălţa pe om de­asupra preocupările zilnice. Pe când un Goga bunăoară a izbutit să facă din articolele de gazetă pa­gini de literatură, mulţi dintre scrii­torii actuali scriu romane aşa cum se scrie la gazetă. Prozatori de ma­re talent, ca Cezar Petrescu, au mărturisit fără încunjur, ca nu în­ţeleg să împiedece ritmul creaţiei prin scrupule de ordin stilistic. Alt scriitor talentat, Camil Petrescu, crede că un literat nu trebue să ur­meze nici măcar ceea ce se cere u­­nui grăbit reporter de jurnal, re­­gulele elementare ale sintaxei. A fi artist de avangardă nu în­semnează , însă a nu avea sfin­ţenia artei. Fiecare trimf indi­vidual însemnează un drum nou deschis pentru urmaşi fiecare concesie neologismului eften, care ţi se îmbie, o dezertare de la datorie, o trădare. Din parte-mi mărturisesc că între cărţile pe care le-am citit în anii din urmă, cu ma­re şi netulburată plăcere, nici una nu m’a impresionat atât de mult ca Velerim a lui Victor Ion Popa, au­torul la care am văzut grija de ori­ce moment de a căuta expresia cea mai potrivită în bogăţia nesecată a limbii tradiţionale şi de a contribui cu creaţiuni nouă­, condus de un in­stinct linguistic sigur, la îmbogăţi­rea acestei limbi. CRITICI ŞI FOILETO­NIŞTI 2. Critica de acuma şi îndepline­şte rolul? Vedeţi un critic reprezen­tativ, creator de curente literare sau comentator obiectiv, de presti­giu, la ora actuală? De­sigur că la acest dispreţ pen­­t­ru opera de artă cizelată contribue in mare măsură lipsa unor critici cu­m­era­ife Maiorescu pe vremea Junimei sau Iorga pe timpul Sămă­­nătorului. Avem şi astăzi spirite critice ascuţite şi adânci pricepă­tori de artă. Nichifor Crainic scrie pagini minunate în Gândirea, V. Băncilă are remarcabile eseuri. Ceea ce ne lipseşte, este criticul cu prestigiu, recunoscut de toţi ca au­toritate, un spirit larg întemeiat pe o temeinică cultură generală şi dotat cu un simţ artistic sigur, ca­re să urmărească consecvent şi în afară de orice consideraţii de prie­tenie pe tinerii noştri artişti, care să intre cu dragoste în atelierul începătorului şi să lovească fără cruţare în ceea ce e reclamă falsă şi artificiu amăgitor. Academia Ro­mână caută în zadar pe criticul li­terar care să ocupe locul lui Maio­rescu în secţia literară. Majoritatea celor ce se pretind critici sunt, in cazul cel mai bun, abili foiletonişti şi mai abili propagandişti, făcând mai mult publicitate pentru prie­teni de cenaclu decât critică, pentru ca la rândul lor să fie gratificaţi cu titlul de «scumpi maeştrii». EVREII, ŢIGANII Ş­­L PORNOGRAFIA 3 Se pune în timpul din urmă, cu multă insistenţă, problema porno­­nografiei în în literatură. Cami cre­deţi că sunt criteriile, după cari s’ar putea judeca moralitatea sau imoralitatea unei opere de artă? 3. Dacă am avea îndumători cri­tici, de­sigur că nici literatura por­nografică nu ar fi putut lua pro­porţiile cu totul ruşinoase de astăzi silind chiar cea mai înaltă institu­ţie din ţară să ceară apărarea îm­potriva ei. Libertatea de a scrie orice este ea miza în jocurile de noroc: cel ce pune un leu are aceeaşi sensaţie ca bogătaşul care pune o sută. Din momentul în care începe şi cel sărac să joace cu mize mari, cele mici nu-l mai mulţumesc. Pe vre­mea mea, romanele lui Zola nu se dădeau în mâna domnişoarelor. De­sigur că concepţiile de acum patru­zeci de ani nu se mai potrivesc cu cele de azi. Dar pornografia în li­teratură este un lucru antiartistic. Şi mai este nepotrivit cu firea noa­stră. Copilul desfăţat care scrie sau desemnează cu cretă o porcărie pe gard, spre indignarea trecătorilor bine-crescuţi şi deliciul haimana­lelor, nu se deosebeşte mult de scrii­torul care fără nici un motiv artis­tic şi numai ca să desfidă pe citito­rii burghezi introduce pornogra­fiile în scrisul său. El confundă nudul pictat de un artist nu fotografiile scabroase puse în vânzare pentrucă să excite fan­täzia unor nevrâstnici sau a unor bătrâni libidinoşi. Aţi băgat de seamă vreodată, cum în zile fierbinţi de vară, când toa­tă lumea caută UI1 -loc umbros de adăpost, două feluri de oameni sunt singurii caree ies în pielile bătute de soare: Evreii şi Ţiganii? Sângele strămoşilor lor din Pales­tina şi din Indii se cere dogorit de arşiţă cât mai mare. Aceeaşi sete de sensualitate libidinoasă o găsim la aceste două neamuri şi când fac artă. Pornografia în literatură este ceva cu totul străin de firea noas­tră, discretă, cu simţul măsurii şi al bunei cuviinţe. De­sigur că ţă­ranul nostru ştie să râdă din toată inima de câte o glumă «pipărată». Dar chiar când atinge subiecte de­licate, el o face în literatura sa, cu aluziuni atât de măiestrit acoperi­te, încât nu supără nici pe cel mai pudic ascultător. Mă gândesc la discreţia lui Creangă în Moş Nichi­­for Coţcarul sau la Chir Janulea lui Caragiale, atât de adorabil de indecent. Luptând contra pornografiei, ne apărăm împotriva unui virus strein care ameninţă să ne infecteze, LITERATURA REGIO­NALA 4. Există o problemă a literaturii regionale. Cum o priviţi? Cei mai mari artişti ai noştri, după Emin­escu, sunt Creangă, Ca­ragiale, Coşbuc şi Goga. Cel din­­tâiu e înfipt cu toate rădăcinile în pământul Moldovii, cel de al doilea în oraşele Munteniei, cei doi din ur­mă în Ardeal. LUCIAN BLAGA 5. Ştim că o publicaţie din Cer­năuţi, fondată de Domnia-Voastră, a publicat primele versuri ale lui Lucian Blaga. Cum l-aţi descoperit şi cunoscut pe autorul lui «Avram Iancu»? Mi se pare că meritul meu de a fi «descoperiţi pe Blaga e cu mult mai mic decât îl credeţi. Intr’o bu­nă zi, in toamna anului 1918, m’am pom­enit cu un pachet dela Viena. Conţinea un manuscris şi o scri­soare dela o domnişoară — viitoa­rea doamnă Blaga — în care eram rugat să-i scriu ce cred despre poe­ziile unui tânăr poet care nu voia să i se ştie numele. Era tocmai pe vremea marilor evenimente politi­ce care au dus la Unirea Bucovinei şi care îmi absorbeau toate gându­rile şi tot timpul. Intr-o seară, în­­torcându-mă obosit acasă şi sim­ţind dorul să evadez din lanţul eve­nimentelor politice, îmi adusei a­­minte de manuscrisul uitat într’un sertar. Citesc poezia dintâi, cu cu­rioasele ei versuri albe... Nu sfârşit de citit a doua poezie şi ştiam că am in faţa mea un poet adevărat, un gânditor de o aleasă originali­tate. Oricine in locul meu l-ar fi «descoperit» pe Blaga, când desco­perirea era atât de uşoară. ŞCOALA FILOLOGICA DIN CLUJ 8. Filologia a absorbit cea mai mare parte a activităţii Domniei­­­Voastre. Vă rugăm să ne vorbiţi despre şcoala filologică de la Cluj şi de intenţiile ce le aveţi pentru vii­tor. Şcoala filologică din Cluj este un fel de tabără de muncă. Ceeace am realizat este exact ceeace am făcut pe deasupra şi în afară de ceea ca eram obligaţi sa facem. Secretul succesului nostru e următorul: De câte ori unul din noi venea cu o descoperire ştiinţifică, toţi ceilalţi se bucurau. Astfel s’a putut prod acea atmosferă de sinceră priete­nie, plină de îndemnuri, care e ne­cesară pentru înfăptuirea unor o­­pere de colaborare mari şi de lungă durată. Despre ceeace mai vrem să fa­cem, nu vorbesc bucuros, căci ştiu că numai o parte din planuri se poate realiza; şi n’aş vrea să rămân de ruşine. Aşa de pildă, după re­censământul de acum câţiva ani, m’am gândit că din baleinele adu­nate la biroul din Bucureşti s’ar putea face un onomasticon româ­nesc, care să cuprindă, în ordina alfabetică şî explicarea originei, absolut toate numele Românilor trăitori la vremea noastră. Alături de Dicţionarul Academiei şi de At­lasul Linguistic Român, ar fi fost a treia lucrare de bază pentru orice studii viitoare. Băieţi pricepuţi şi devotaţi aveam; până astăzi lucra­rea ar fi putut fi gata, dacă... Dar să mai lăsăm de lucru şi pentru generaţiile viitoarei PATRIOTISMUL ŞI IU­BIREA BE JARA 7. Cam­ sunt fetele naţionalismu­lui adevărat? — Fetele naţionalis­mului, care depăşeşte demagogia şi indolenţa de club politic? Fetele naţionalismului adevărat sânt: patriotismul, care pune binele obştesc de­asupra celui personal, iubirea de ţară, care nu se întreabă de rentabilitatea luptei naţionale, şi mândria de a fi român. Ideea naţio­nală a preocupat floarea tineretu­lui nostru de o sută de ani încoace. Dar intransigenţa lui se domolea din momentul când cunoştea bineface­­ri­le materiale ale luptei politice, încât naţionalismul rămânea teore­tic; în practică se facea politică. De aceea sânt atât de fericit că am apucat vremea când un admi­rabil tineret nu cere nimic pentru sine, el e gata să aducă orice sacri­ficiu pentru ţară. Adevărata demo­craţie aceasta este: să dai posibili­tate oricui de a fi un bun cetăţean. Românii de la un capăt la altul al ţării aşteaptă cu nerăbdare să scape odată de cei câţiva profitori neru­şinaţi ai unui politicianism amoral şi de corupţia unei administraţii care împiedecă orice progres şi să­răceşte o ţară bogată. SFANTA SUFERINŢA... 8. Este un tineret, care suferă pentru că se închină lui Dumnezeu, pentru că are credinţă în Ţară şi Rege? E justificată — fie măcar politiceşte — prigonirea lui? Prigonirea tineretului care luptă pentru noua credinţă e perfect de jus­tificată... din punctul de vedere al celor ce astăzi au încă pânea şi cuţitul in mână şi se tem să nu le piardă. Această persecuţie este însă şi folositoare ti­neretului însuşi, căci va produce selecţionarea ne­cesară, fără de care izbân­da finală nu e posibilă A­­şa au fost persecutaţi Ro­mânii din noile provincii, până ce din prigoană a re­zultat Unirea; aşa s’a selec­ţionat în curs de veacuri acest neam, până a ajuns stăpân pe cea mai mândră ţară din lume. M. S. Pag. 11 LECTURA PASCALA — Scurt popas în Noul Testament — Şi sculându-se toată mulţimea lor, l-au dus la Pilat. Şi au inceput a-l pâri, zicând: Pe acesta l-am aliat răs­vrtftind poporul şi oprind a da tribut Cezarului, zicând că el este Christos rege. Iar Pilat l-a întrebat zicând: Tu eşti regele Iudeilor? El răspunzând, i-a zis: Tu zici. (Ev. Luca, versul 23:1-3). ...Iar Irod văzând pe Isus s’a bucu­rat foarte (Luca V.23:8). Şi într’aceeaş­­i Pilat şi Irod s’au făcut amici (Luca V.23:12). ...Şi-şi bateau joc de dânsul şi osta­şii, apropiindu-se de el şi aducându-i oţet. Şi zicând: De eşti tu regele Iu­deilor, mântueşte-te pe tine (Luca, V.23:36-37). ...Iar de la ora a şasea s’a făcut în­­tunerec peste toată ţara până la ora a noua (Matei, V.27:45). Atunci Isus iarăş strigând cu voce tare şi-a dat spiritul (Matei, V.27:40). Şi iată, catapeteasma templului s’a rupt în două, de sus până jos; şi pă­mântul s’a cutremurat şi pietrele s’au despicat. Şi mormintele s’au deschis; şi multe corpuri ale f­­­iilor ce ador­miseră s’au sculat. Şi ieşind din mor­minte după învierea lui au venit în sfânta cetate şi s’au arătat multora. Iar sutaşul şi cei ce păzeau împreu­nă cu el pe Isus, văzând cutremurul şi cele ce s’au făcut, s’au înfricoşat foarte, zicând: Adevărat fiu al lui Dumnezeu a fost acesta (Matei, p.27,51-54). Iar Sâmbătă, târziu, pe când înce­peau zorile celei întâi zile a săptămâ­nii, au venit Maria Magdalena şi cea­laltă Marie, să vază mormântul. Şi iată, s’a făcut cutremur mare, că în­gerul Domnului, pogorîndu-se din cer, a venit şi a prăvălit piatra de pe uşă şi şedea d’asupra ei. Şi era vederea lui ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s’au cu­tre­­murat păzitorii şi s’au făcut morţi. Iar îngerul luând »"Cuvântul a zis fe­meilor: nu vă temeţi; că ştiu că pe Isus cel crucificat căutaţi. Nu este aici că s’a sculat, precum a zis. (Ma­tei, p.28,1-6). Şi Ie-a zis: Aşa este scris şi aşa tre­buia să sufere Christos, şi să în­vieze din morţi a treia zi. (Luca, p.24,46). Prea umil culegător al versurilor milenare din Cartea Eternităţii, nu ce mărturisesc despre aceasta, ci Evan­­ghelişti. Ei au scris acestea şi ştim că mărturia lor este adevărată în veci. Ei n’au mai scr­is, după aceea, despre Pilat şi Irod şi nici despre ostaşii bat­­jocoritori. Dar Istoria profană, care i-a mai pom­enit, spune că Pilat a sfâr­­şit uitat de toţi departe, sub zidurile Romei, iar Irod şi seminţia lui suferă­ de atunci rătăcitor, fără hodină, prin lumea ce se leapădă de el. Cât despre ostaşii Răstignirii, o legendă pove­­­teşte că nu şi-au găsit lăcaş în lea­gănul pământului, că vânturile mării şi pasările cerului le poartă încă su­fletele sfâşiate în jurul lumii pămân­teşti. Amin. Presă creatoare Mult timp publicistica românească prezenta aspectul tragic al unei totale desinteresări faţă de problemele cardi­nale ale neamului nostru. Publicaţiile de luptă politică, indiferente faţă de fenomenul naţionalist, afişau un inte­lectualism, pe care-l bănuiai imediat nesincer și snob, sau atitudini ideolo­gice complect străine de structura spi­rituală a României, iar cele literare se pretau la toate extravagantele semite, impuse de moda timpului. Scrise impertinent, scatologic uneori, ca ««Facla» lui N. D. Cocea, discipant, ca «Aurora» d-rului N. Lupu, ele înfă­ţişau o oribilă decadenţă, peste care a trebuit să vină, în cele din urmă, valul sănătos al unei altfel de mentalităţi, care să răscumpere păcatele linei prese vândute şi pervertite. Astăzi, avem o presă nouă — o presă care sintetizează aspiraţile de elevare naţională ale unui neam întreg. La Orăştie, continuă să a­pară, numai flacără şi duh, vechea foaie de intran­sigenţă românească «Libertatea», pe care părintele Ioan Moţa a orânduit-o întot­deauna pe căi drepte de lumină curată ca lacrimile Preacuratei. In «Libertatea» nu bate numai inima «Ardealului», ci vibrează în ea, sub ocrotirea lui Ion L Moţa, sufletul tuturor plaiurilor noas­tre de doină şi de jale, dar şi de spe­ranţă tare ca muchile stâncilor. D. dr. Ion Barnea supraveghează la Cluj mersul de bună-vestire al «Glasu­­lui Strămoşesc», din care se lămureşte, ca un paloş înfipt pe-o culme scăldată în soare, disiciplină fără greş a elitelor noastre. «Cuvântul studenţesc», de o sobrie­tate academică niciodată desminjită, se aşează deasemenea între cle mai bune publicaţii româneşti. Nimăul închiriat eroilor din Spania a fost un altar pre­sărat cu toţi crinii piroşeniei româneşti. «Cuvântul Argeşului», unde s'au adu­nat de multe ori aproape toţi reprezen­tanţii scrisului legionar, e păstorit cu grijă mare de Todie Curătoreanu. Nu vom uita nici «România Creştină» a d-lui Sergiu Florescu, împiedicat deocamdată de nişte ghiare diavoleşti, şi nici «Bârful de fier» de la Focşani, care militează trainic pe frontul naţio­­nalist. Alături de aceste publicaţii de luptă directă, se situe­ază presa de atitudine ideologică, susţinută de­ un bogat arse­­nal ştiinţific. «însemnări Sociologice» de la Cernă­­uți, condusă de d. profesor Traian Brăileanu, publică în fiecare număr co­­mantarii judicioase la faptul zilei, rea­­lizând totodată, cu o luciditate critică pe care prea puţine reviste au avut-o, în trecut, un climat intelectual de­ o sinceritate net legionară. La Bucureşti, apare «Rânduiala», 41 cărei animatori sunt: D. C. Amzăr, Er­­nest Bernea, Ion L Ionică şi Ion Sama­­rineanu. In Colecţia revistei au apărut broşuri de­ o severă ţinută românească, semnate de: M. Polihroniade, D. C. Amzăr, E. Bernea, Victor Puiu Garde­neanu şi Aron Cotruş. Ultimul număr a avut greutatea­­da cuvânt al Căpitanului. «Ideea Românească», îngrijită de Pai­­vel Costn Deleanu, aduce aceleaşi preo­­cupări de naţionalism autentic. In pa­ginile ei publică: Iordache Nicoară, Mihai Urzică, Floria Stamatu, Ştefan Ion Gheorghe, Haig şi Al. Acterian. La Moineşti, «Orientări» a părintelui C­r. Crişan, în care e desbătuta pa larg problema educaţie şi­ulturei ro­mâneşti. Cuvântul Nou» al camaradului Va­leria Cărciu e clar ca un îndemn la luptă şi vibrând de impetuozitatea ti­nerească. Condusă de doi tineri învăţători cu multă dragoste de adevăr, «Ţara Şipe­­niţului» e o revistă serioasă, cu circu­­laţie mare în nordul ţării. Viu, acidulat, cosntructiv, şi «Omul Nom al lui Stere Mihalex». La Cernăuţi, «Iconar»-ul lui Liciu Rusu luptă pentru aceleaşi gânduri de împlinire românesacă. Pe teren teologic, «Ph­edania«, revista d-lui G. Racoceanu, la care colaborează d-nii prof. Nae Ionescu și prof. Gri­­gore Cristescu, creează o stare nouă, iio înviorare în duhul adevăratei ortodoxii, Mircea Streinul Ru­gă’n revarsat ii zori -----*“*------- MTTÎAJJ­ TPIMTFa:1 Doamne, in lumină albă m’a'mbrăcat Zorile, călcând peste câmpie, Şi lumina, ca o apă vie, Trupul meu murdar mi -a spălat. Degetele mi-am muiat în rouă. Ca Intr’un aghiasmatar sfinţit, Şi’n revărsat de zori, m’am pomenit Că-mi impreun mâin­e-amăndouă Şi că-mi lipesc genunchii de ţărână­­ Şi Te-aştept o Doamne, să-mi vorbeşti; Căci te simţeam, cum peste mine, creşti Hohot alb de floare, cer, lumină ! Şi’ncredinţat c’aevea Te-am văzut, Te aşteptam, o, Doamne, să loveşti De-acol’ din înălţimile cereşti In tuserel rea mea de piai demult. CITIŢI: Crez­ie generaţie de VASILE MARIN cu un cuvânt înainte de Corneliu Zelea Codreanu şi o prefaţă de NAE IO­NESCU GRANI N­OU Eon I. Moţa Se găseşte de vânzare la librăriile şi debitile româneşti. Pentru un număr mai mare de exemplare, a se adresa la adminis­traţia generală, a cărţii, ATENA IANULI Str. Gutenberg 3* , București Prețul unui volum : 70 lei.

Next