Buna Vestire, mai 1937 (Anul 1, nr. 58-79)
1937-05-02 / nr. 59
UNA VESTIR SLOVA SICULTURA ROMANEASCA învierea lui Hristos văzând Centrul de greutate al istoriei, rămâne tot faptul învierii. Tot ce s’a întâmplat înaintea învierii lui Hristos, a condus către ea, iar cele ce s’au petrecut după, au isvorît din ea. Oamenii, ca şi popoarele, au fost şi sunt, mari sau mici, după cum au înţeles şi înţeleg, mai profund sau mai la suprafaţă, taina morţii în nădejdea învierii. In faţa acestei minuni, profeţiile au încetat, limbile au amuţit, iar gândurile, chiar şi cele mai agere, au încremenit. Nimeni nu a avut vreodată pretenţia nesăbuită, că ar putea grăi, în vreun chip, toată bogăţia de sensuri, a zdrobitorului mister. Copii ai neputinţei, ne hrănim din svăcnirile de viaţă ale mormântului deschis, fără să putem pricepe adâncul înălţimii lui. Dacă am admite, prin absurd, că s ar putea abstrage din istorie realitatea învierii, cu tot ce ţine de ea, ce ar mai rămâne atunci din toate câte ni se pare că au fost şi sunt ! O tristeţe fără leac ar cuprinde pământul şi vârsta ar fâşâi zadarnic pe la urechile noastre, când am şti că orice clipă nu este decât un pas mai mult spre nimicul imens al morţii fără sfârşit. In clipa în care cineva are totul, tocmai atunci îi lipseşte încă ceva: garanţia învierii, a cărei arvună ne-a dat-o lăstarul de Pe Golgotha. Sute de ani dearăndul, omenirea s’a înviorat cu mireasma smirnei şi alpei dela mormântul Domnuilui, dar misterul a rămas întreg. Povara grea a păcatului a început să se surpe odată cu pregătirea unui mormânt nou, celui mai ales „fiu al omului». Şi Hristos S’a făcut părga celor adormiţi, tocmai pentru că a suferit pe nedrept. Poate că între cei de pe vremea aceea, El era cel de pe urmă care trebuia să sufere piroanele şi oţetul răstignirii. Dar, şi aici este, mi se pare, tot misterul învierii, moartea n’are parte de înviere şi cer, când vine drept plată pentru păcat. Hristos nu avea Păcat, dar a trebuit să moară pentru păcatele celor cari l-au judecat şi condamnat. Pentru aceea însă, moartea ea este atât de fecundă, încât istoria nu se mai poate concepe fără ea. ’Anele, Caiafele, Pilaţii şi toţi sinedriştii şi areopagiştii au murit şi morţi au fost. Ei n’au mai înviat şi nici nu vor învia vreodată, decât pentru osânda vecinică. Singurul care trăeşte, este Cel ce a suferit pe nedrept. Vrăşmaşii de totdeauna ai Crucii, nu sunt decât gunoiul care îngroaşe mugurii învierii. In felul acesta sunt şi ei necesari, dar vai de această necesitate a lor ! Mai bine nu s’ar fi născut cei ce se aşează deacurmezişul adevărului ! Mormântul însă, această cetate de scăpare a dreptăţii, nu a ţinut pentru sine taina ce s’a încredinţat. Deodată cerul se căptuşeşte cu fulgere şi trăsnete de prăbuşire de ev, pământul se sgudue ca un uriaş înlănţuit, marea mugeşte viforos, catapeteasma se despică, cimiterele îşi sfarmă băierile dela gura mormintelor, iar tezaurul vieţilor adormite se revarsă înspăimântate. Ce se întâmplase oare? Unde erau legiunile romane de nu luau măsuri împotriva desordinii deslănţuită în Kosmos? Ce păzeau dregătorul Unde le erau legile lor? Universul întreg, mâniat parcă de atâta răutate omenească, participă grav la învierea răstignitului pe nedrept. Îngerii cari veniseră să-L slujească pe Iisus după birniţa, repurtată asupra diavolului în pustiu, s'au grăbit să prăvălească bolovanul pecetluit dela gura mormântului. Şi Iisus se ridică cu omenirea în spate, pe culmi de unde poţi să apuci cerul cu mâna. «Dacă Hristos nu învia, zadarnică era Şi predica noastră şi credinţa voastră», scriau mai târziu apostolii, comunităţilor creştine. învierea însă le-a dat atâta putere şi a învolburat atât de mult credinţa lor, încât în cele mai grele momente spuneau: «In toate suntem biruitori, prin Acela care ne-a biruit. Suntem bine încredinţaţi că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpâniile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, Care este în Hristos Iisus». Cea mai mare grije a lor era ca nu cumva să fie lipsiţi de moarte şi să nu aibe parte de înviere şi vederea lui Hristos. Induioşător şi profund elocvent e cazul bătrânului episcop, Ignaţiu de Antiohia, care fiind pornit la Roma unde avea să sufere martiriul pe la sfârşitul sec. I, scrie creştinilor de acolo ca nu cumva să facă vreo intervenţie pentru a-l scăpa din gura fiarelor. Numai în belşugul sângelui de martir se putea îneca nedreptatea grămădită a lumii de pe atunci. Iar mucenicii mureau şi sufereau revoltător de nerevoltaţi, pentru că ştiau că sângele lor este sămânţă scumpă şi mărgăritar nepreţuit. I. C. Conducătorul e acela care are, mai mult decât toţi ceilalţi revoluţionari, viziunea anticipată a noului Steif conducătorul e acela care pregăteşte revoluţia şi comandă marele atee; conducătorul e acela care dirijează luarea în posesiuni a Statului şi dă linia generală a transformărilor de impus Statului; conducătorul e acela care realizează fuziunea între partid şi Stat — adesea prin mijlocul unei uniuni personale — şi supraveghează coordonarea supremă a tuturor eforturilor de redresare naţională. ❖ Astăzi, lumea exaltă în faţa frumuseţii antice, abnegaţiei, a renunţării şi a depersonalizării. Ea felicită să se lase condusă şi cunoaşte voluptatea de a se supune. *) a e *) Fragmente din «Le parti unique». Din «Te parti unique» de Mihail Manoilescii JUDECATA «Deci a zis Pillát lui: mie nu-mi grăeşti? Au nu ştii că putere am că te răstignesc şi putere am fiii te slobozesc?» Tăceela e spaima celor ce vor să înţeleagă. Şi iată că veacul înţelegerii s’a stins iar ,19a cum se stinsese pe vremea lui Pillát. O cale nouă, a dragostii se deschide. Dar pentru încheerea vremii de strălucită înţelegere a elinilor Şi a iudeilor a trebuit să se săvârşească de cruce în Vinerea patimilor Fiul Domnului. Calea dragostii s’a deschis prin jertfă. Astfel a devenit lege şi sub ea trăim acum. Venerabilii judecători au dat greş întotdeauna când legea nu a mai încăput pe acuzaţii lor. Iar spălarea pe mâini a lui Pilat este a doua plecăciune făcută justiţiei celei legate la ochi. Ea singură ştia că nu se poate şti nimic. Adevăratul împărat nu se identifică niciodată prin probe. Pentru el nu există lege scrisă sau nescrisă el însuşi fiindu-şi măsură. Pentrucă Dumnezeu îl alege şi El îi dă acea măsură. Iar el trebue să fie sfâşiat de câini pentru ca rasa lui spirituală să se mântue. Sau fratele lui trebue să cadă Pentrucă neamul să se mântue. Vremurile împărăteşti, când gurile învăţaţilor se închid, iar balanţa judecătorilor se apleacă strâmbă şi neputincioasă au venit cu tăria lor d’întâi. Şi vai de co ce nu vor să le înţeleagă. Se vor târî ca şerpii şi nu se va găsi nimeni să le zdrobească capul pentru liniştea lor. «Răspuns’a Iisus: n’ai avea nici o putere asupra Mea de n'ar fi fost dat tie de sus; pentru aceasta cel ce m’a dat tie, mai mare greo». Neamul trădător şi cărturării lui s’au speriat de luarea părelnicei libertăţi în care se bălăcea Păcătoşia lor. Şi l-au adus pe Fiul lui Dumnezeu în faţa unui neutru vătaf aşezat la locul de întâlnire al unor împărăţii. Dar între împărăţia trecătoare şi cea veşnică era însuşi Iisus. De aceea Pillat nu i-a putut găsi nicio vină Pentru că nu puteau să se înţeleagă, Puterea lor lega Punţi între lumi deosebite! Şi astfel judecata a încetat. Fără să Poată fi acuzat Iisus a fost răstignit de farisei. Neamul orbit, sa luat după ei şi l-au hulit. Aceasta e pilda marei greşeli. Nu a lui Pilat ei a lui Izrael care s’a încărcat de marea vină de a-L aduce Iisus la judecată. Greşeala de acum a unui pilat mai confuz şi mai impersonal este aceiaşi. Ea ne întunecă paştele şi ne întăreşte credinţa. Şi Pilat e nai confuz pentrucă nu a mai adus neamul de vinovat şi Pentrucă el nu are dreptul nici putinţa de a se spăla pe mâini. Dar toate astea au fost în slujba adevărului. Dacă Pilat l-ar fi înţeles pe Iisus atunci El nu erau Fiul lui Dumnezeu, dacă fariseii II Primeau înseamnă că era de al lor. Numai aşa se poate vădi adevărul, prin neînţelegere. Doar că una e neînţelegerea urii alta e neînţelegerea dragostii., Acum stăm sub urgia neînţelegerii urii, a fariseilor, , HORIA STAMATU ii ' Joia Mare . M ■% D. prof. Sedii Puşcăriu despre scrisul românesc de astăzi, critica actuală, literatura pornografică, şcoala filologică din Cluj şi despre problema tineretului 5^:- -ra:. • ■ f îri?; i? 5... - . .. D. profesor Sextil Puşcariu reprezintă în viaţa intelectuală a timpului nostru o figură aparte. Menţinându-se pe un plan superior de obiectivitate ştiinţifică, Domnia-Sa nu a fost, totuşi, un claustrat, pe care să nu-l capteze ritmul marilor evenimente naţionale, ci, dimpotrivă, a trăit şi a luptat cu o neclintită dârzenie ardeleană în vâltoarea lor. D. profesor Sextil Puşcariu a dat nenumărate mărturii asupra conştiinţei sale de savant, dar şi de Român. Participând intens la creaea nouii noastre spiritualităţi, care se căleşte în muncă necontenită şi în suferinţă, Domnia Sa a distrus definitiv legenda erasmică a omului de ştiinţă, ne are nimic din cele ce-i depăşesc cercul preocupărilor de specialitate nu-l interesează. Astăzi, d .profesor Sextil Puşcariu trăieşte la Cluj, cufundat in cercetări filologice, între hărţi şi documente, însă şi cu auzul îndreptat spre inima ţării, pe care o înţelege şi-o iubeşte. I-am adresat d-lui profesor Sextil Puşcariu o serie de întrebări in legătură cu literatura, cu disciplina ştiinţifică, pe care a îmbrăţişat-o, şi cu glasul din adâncuri al ţării. Iată ce ne-a răspuns Domnia-Sa: LITERATURA CONTEMPORANA îmi puneţi atâtea întrebări, şi atât de eomplexe, încât îmi veti da voie să răspund numai la cele la care o pot face fără prea multe digresiuni. Domnule profesor, Domnia-Voastră ati îndrumat mult timp mişcarea literară a României vechi. Cunoaştem — între altele — o succintă prezentare a scriitorilor români. De care aţi făcut-o în almanahul jubiliar al «Academiei Ortodoxe» din Cernăuţi. Caracterizările Domniei- Voastre şi-au menţinut până azi valabilitatea Ne-ar interesa mult să ştim cum privite desfăşurarea ulterioară a scrisului autohton. Cu ochii celui care o urmăreşte mai mult pe apucate. De la o vârstă înainte omul trebue să fie cruţător cu timpul şi cu puterile sale şi are dreptul să fie mai alegător cu lectura sa. Oricât ar căuta cineva sa ţină pas cu desvoltarea literară, el nu se poate elibera de anumite preferinţe ale generaţiei sale. Desigur că un seritor e mare prin talentul său, nu prin şcoala sau direcţia literară căreia aparţine. Dar talentul poate fi înobilat sau degradat urin atitudinea scriitorului faţă de arta sa Mi se pare ca scriitorii noştri de azi voiesc prea cu tot dinadinsul să fie originali. Fantezia o pun în slujba noutăţii, iar «nou» însemnează adesea bizar sau morbid. De fapt ei fac o concesie ieftină gustului peticului mare, însetat de sensaţional, pentru care o operă de artă se confundă cu subiectul ei. Dar artă însemnează şi sensibilitate şi stil şi limbă şi putere de a înălţa pe om deasupra preocupările zilnice. Pe când un Goga bunăoară a izbutit să facă din articolele de gazetă pagini de literatură, mulţi dintre scriitorii actuali scriu romane aşa cum se scrie la gazetă. Prozatori de mare talent, ca Cezar Petrescu, au mărturisit fără încunjur, ca nu înţeleg să împiedece ritmul creaţiei prin scrupule de ordin stilistic. Alt scriitor talentat, Camil Petrescu, crede că un literat nu trebue să urmeze nici măcar ceea ce se cere unui grăbit reporter de jurnal, regulele elementare ale sintaxei. A fi artist de avangardă nu însemnează , însă a nu avea sfinţenia artei. Fiecare trimf individual însemnează un drum nou deschis pentru urmaşi fiecare concesie neologismului eften, care ţi se îmbie, o dezertare de la datorie, o trădare. Din parte-mi mărturisesc că între cărţile pe care le-am citit în anii din urmă, cu mare şi netulburată plăcere, nici una nu m’a impresionat atât de mult ca Velerim a lui Victor Ion Popa, autorul la care am văzut grija de orice moment de a căuta expresia cea mai potrivită în bogăţia nesecată a limbii tradiţionale şi de a contribui cu creaţiuni nouă, condus de un instinct linguistic sigur, la îmbogăţirea acestei limbi. CRITICI ŞI FOILETONIŞTI 2. Critica de acuma şi îndeplineşte rolul? Vedeţi un critic reprezentativ, creator de curente literare sau comentator obiectiv, de prestigiu, la ora actuală? Desigur că la acest dispreţ pentru opera de artă cizelată contribue in mare măsură lipsa unor critici cumeraife Maiorescu pe vremea Junimei sau Iorga pe timpul Sămănătorului. Avem şi astăzi spirite critice ascuţite şi adânci pricepători de artă. Nichifor Crainic scrie pagini minunate în Gândirea, V. Băncilă are remarcabile eseuri. Ceea ce ne lipseşte, este criticul cu prestigiu, recunoscut de toţi ca autoritate, un spirit larg întemeiat pe o temeinică cultură generală şi dotat cu un simţ artistic sigur, care să urmărească consecvent şi în afară de orice consideraţii de prietenie pe tinerii noştri artişti, care să intre cu dragoste în atelierul începătorului şi să lovească fără cruţare în ceea ce e reclamă falsă şi artificiu amăgitor. Academia Română caută în zadar pe criticul literar care să ocupe locul lui Maiorescu în secţia literară. Majoritatea celor ce se pretind critici sunt, in cazul cel mai bun, abili foiletonişti şi mai abili propagandişti, făcând mai mult publicitate pentru prieteni de cenaclu decât critică, pentru ca la rândul lor să fie gratificaţi cu titlul de «scumpi maeştrii». EVREII, ŢIGANII ŞL PORNOGRAFIA 3 Se pune în timpul din urmă, cu multă insistenţă, problema pornonografiei în în literatură. Cami credeţi că sunt criteriile, după cari s’ar putea judeca moralitatea sau imoralitatea unei opere de artă? 3. Dacă am avea îndumători critici, desigur că nici literatura pornografică nu ar fi putut lua proporţiile cu totul ruşinoase de astăzi silind chiar cea mai înaltă instituţie din ţară să ceară apărarea împotriva ei. Libertatea de a scrie orice este ea miza în jocurile de noroc: cel ce pune un leu are aceeaşi sensaţie ca bogătaşul care pune o sută. Din momentul în care începe şi cel sărac să joace cu mize mari, cele mici nu-l mai mulţumesc. Pe vremea mea, romanele lui Zola nu se dădeau în mâna domnişoarelor. Desigur că concepţiile de acum patruzeci de ani nu se mai potrivesc cu cele de azi. Dar pornografia în literatură este un lucru antiartistic. Şi mai este nepotrivit cu firea noastră. Copilul desfăţat care scrie sau desemnează cu cretă o porcărie pe gard, spre indignarea trecătorilor bine-crescuţi şi deliciul haimanalelor, nu se deosebeşte mult de scriitorul care fără nici un motiv artistic şi numai ca să desfidă pe cititorii burghezi introduce pornografiile în scrisul său. El confundă nudul pictat de un artist nu fotografiile scabroase puse în vânzare pentrucă să excite fantäzia unor nevrâstnici sau a unor bătrâni libidinoşi. Aţi băgat de seamă vreodată, cum în zile fierbinţi de vară, când toată lumea caută UI1 -loc umbros de adăpost, două feluri de oameni sunt singurii caree ies în pielile bătute de soare: Evreii şi Ţiganii? Sângele strămoşilor lor din Palestina şi din Indii se cere dogorit de arşiţă cât mai mare. Aceeaşi sete de sensualitate libidinoasă o găsim la aceste două neamuri şi când fac artă. Pornografia în literatură este ceva cu totul străin de firea noastră, discretă, cu simţul măsurii şi al bunei cuviinţe. Desigur că ţăranul nostru ştie să râdă din toată inima de câte o glumă «pipărată». Dar chiar când atinge subiecte delicate, el o face în literatura sa, cu aluziuni atât de măiestrit acoperite, încât nu supără nici pe cel mai pudic ascultător. Mă gândesc la discreţia lui Creangă în Moş Nichifor Coţcarul sau la Chir Janulea lui Caragiale, atât de adorabil de indecent. Luptând contra pornografiei, ne apărăm împotriva unui virus strein care ameninţă să ne infecteze, LITERATURA REGIONALA 4. Există o problemă a literaturii regionale. Cum o priviţi? Cei mai mari artişti ai noştri, după Eminescu, sunt Creangă, Caragiale, Coşbuc şi Goga. Cel dintâiu e înfipt cu toate rădăcinile în pământul Moldovii, cel de al doilea în oraşele Munteniei, cei doi din urmă în Ardeal. LUCIAN BLAGA 5. Ştim că o publicaţie din Cernăuţi, fondată de Domnia-Voastră, a publicat primele versuri ale lui Lucian Blaga. Cum l-aţi descoperit şi cunoscut pe autorul lui «Avram Iancu»? Mi se pare că meritul meu de a fi «descoperiţi pe Blaga e cu mult mai mic decât îl credeţi. Intr’o bună zi, in toamna anului 1918, m’am pomenit cu un pachet dela Viena. Conţinea un manuscris şi o scrisoare dela o domnişoară — viitoarea doamnă Blaga — în care eram rugat să-i scriu ce cred despre poeziile unui tânăr poet care nu voia să i se ştie numele. Era tocmai pe vremea marilor evenimente politice care au dus la Unirea Bucovinei şi care îmi absorbeau toate gândurile şi tot timpul. Intr-o seară, întorcându-mă obosit acasă şi simţind dorul să evadez din lanţul evenimentelor politice, îmi adusei aminte de manuscrisul uitat într’un sertar. Citesc poezia dintâi, cu curioasele ei versuri albe... Nu sfârşit de citit a doua poezie şi ştiam că am in faţa mea un poet adevărat, un gânditor de o aleasă originalitate. Oricine in locul meu l-ar fi «descoperit» pe Blaga, când descoperirea era atât de uşoară. ŞCOALA FILOLOGICA DIN CLUJ 8. Filologia a absorbit cea mai mare parte a activităţii DomnieiVoastre. Vă rugăm să ne vorbiţi despre şcoala filologică de la Cluj şi de intenţiile ce le aveţi pentru viitor. Şcoala filologică din Cluj este un fel de tabără de muncă. Ceeace am realizat este exact ceeace am făcut pe deasupra şi în afară de ceea ca eram obligaţi sa facem. Secretul succesului nostru e următorul: De câte ori unul din noi venea cu o descoperire ştiinţifică, toţi ceilalţi se bucurau. Astfel s’a putut prod acea atmosferă de sinceră prietenie, plină de îndemnuri, care e necesară pentru înfăptuirea unor opere de colaborare mari şi de lungă durată. Despre ceeace mai vrem să facem, nu vorbesc bucuros, căci ştiu că numai o parte din planuri se poate realiza; şi n’aş vrea să rămân de ruşine. Aşa de pildă, după recensământul de acum câţiva ani, m’am gândit că din baleinele adunate la biroul din Bucureşti s’ar putea face un onomasticon românesc, care să cuprindă, în ordina alfabetică şî explicarea originei, absolut toate numele Românilor trăitori la vremea noastră. Alături de Dicţionarul Academiei şi de Atlasul Linguistic Român, ar fi fost a treia lucrare de bază pentru orice studii viitoare. Băieţi pricepuţi şi devotaţi aveam; până astăzi lucrarea ar fi putut fi gata, dacă... Dar să mai lăsăm de lucru şi pentru generaţiile viitoarei PATRIOTISMUL ŞI IUBIREA BE JARA 7. Cam sunt fetele naţionalismului adevărat? — Fetele naţionalismului, care depăşeşte demagogia şi indolenţa de club politic? Fetele naţionalismului adevărat sânt: patriotismul, care pune binele obştesc deasupra celui personal, iubirea de ţară, care nu se întreabă de rentabilitatea luptei naţionale, şi mândria de a fi român. Ideea naţională a preocupat floarea tineretului nostru de o sută de ani încoace. Dar intransigenţa lui se domolea din momentul când cunoştea binefacerile materiale ale luptei politice, încât naţionalismul rămânea teoretic; în practică se facea politică. De aceea sânt atât de fericit că am apucat vremea când un admirabil tineret nu cere nimic pentru sine, el e gata să aducă orice sacrificiu pentru ţară. Adevărata democraţie aceasta este: să dai posibilitate oricui de a fi un bun cetăţean. Românii de la un capăt la altul al ţării aşteaptă cu nerăbdare să scape odată de cei câţiva profitori neruşinaţi ai unui politicianism amoral şi de corupţia unei administraţii care împiedecă orice progres şi sărăceşte o ţară bogată. SFANTA SUFERINŢA... 8. Este un tineret, care suferă pentru că se închină lui Dumnezeu, pentru că are credinţă în Ţară şi Rege? E justificată — fie măcar politiceşte — prigonirea lui? Prigonirea tineretului care luptă pentru noua credinţă e perfect de justificată... din punctul de vedere al celor ce astăzi au încă pânea şi cuţitul in mână şi se tem să nu le piardă. Această persecuţie este însă şi folositoare tineretului însuşi, căci va produce selecţionarea necesară, fără de care izbânda finală nu e posibilă Aşa au fost persecutaţi Românii din noile provincii, până ce din prigoană a rezultat Unirea; aşa s’a selecţionat în curs de veacuri acest neam, până a ajuns stăpân pe cea mai mândră ţară din lume. M. S. Pag. 11 LECTURA PASCALA — Scurt popas în Noul Testament — Şi sculându-se toată mulţimea lor, l-au dus la Pilat. Şi au inceput a-l pâri, zicând: Pe acesta l-am aliat răsvrtftind poporul şi oprind a da tribut Cezarului, zicând că el este Christos rege. Iar Pilat l-a întrebat zicând: Tu eşti regele Iudeilor? El răspunzând, i-a zis: Tu zici. (Ev. Luca, versul 23:1-3). ...Iar Irod văzând pe Isus s’a bucurat foarte (Luca V.23:8). Şi într’aceeaşi Pilat şi Irod s’au făcut amici (Luca V.23:12). ...Şi-şi bateau joc de dânsul şi ostaşii, apropiindu-se de el şi aducându-i oţet. Şi zicând: De eşti tu regele Iudeilor, mântueşte-te pe tine (Luca, V.23:36-37). ...Iar de la ora a şasea s’a făcut întunerec peste toată ţara până la ora a noua (Matei, V.27:45). Atunci Isus iarăş strigând cu voce tare şi-a dat spiritul (Matei, V.27:40). Şi iată, catapeteasma templului s’a rupt în două, de sus până jos; şi pământul s’a cutremurat şi pietrele s’au despicat. Şi mormintele s’au deschis; şi multe corpuri ale fiilor ce adormiseră s’au sculat. Şi ieşind din morminte după învierea lui au venit în sfânta cetate şi s’au arătat multora. Iar sutaşul şi cei ce păzeau împreună cu el pe Isus, văzând cutremurul şi cele ce s’au făcut, s’au înfricoşat foarte, zicând: Adevărat fiu al lui Dumnezeu a fost acesta (Matei, p.27,51-54). Iar Sâmbătă, târziu, pe când începeau zorile celei întâi zile a săptămânii, au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, să vază mormântul. Şi iată, s’a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, a venit şi a prăvălit piatra de pe uşă şi şedea d’asupra ei. Şi era vederea lui ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s’au cutremurat păzitorii şi s’au făcut morţi. Iar îngerul luând »"Cuvântul a zis femeilor: nu vă temeţi; că ştiu că pe Isus cel crucificat căutaţi. Nu este aici că s’a sculat, precum a zis. (Matei, p.28,1-6). Şi Ie-a zis: Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Christos, şi să învieze din morţi a treia zi. (Luca, p.24,46). Prea umil culegător al versurilor milenare din Cartea Eternităţii, nu ce mărturisesc despre aceasta, ci Evanghelişti. Ei au scris acestea şi ştim că mărturia lor este adevărată în veci. Ei n’au mai scris, după aceea, despre Pilat şi Irod şi nici despre ostaşii batjocoritori. Dar Istoria profană, care i-a mai pomenit, spune că Pilat a sfârşit uitat de toţi departe, sub zidurile Romei, iar Irod şi seminţia lui suferă de atunci rătăcitor, fără hodină, prin lumea ce se leapădă de el. Cât despre ostaşii Răstignirii, o legendă poveteşte că nu şi-au găsit lăcaş în leagănul pământului, că vânturile mării şi pasările cerului le poartă încă sufletele sfâşiate în jurul lumii pământeşti. Amin. Presă creatoare Mult timp publicistica românească prezenta aspectul tragic al unei totale desinteresări faţă de problemele cardinale ale neamului nostru. Publicaţiile de luptă politică, indiferente faţă de fenomenul naţionalist, afişau un intelectualism, pe care-l bănuiai imediat nesincer și snob, sau atitudini ideologice complect străine de structura spirituală a României, iar cele literare se pretau la toate extravagantele semite, impuse de moda timpului. Scrise impertinent, scatologic uneori, ca ««Facla» lui N. D. Cocea, discipant, ca «Aurora» d-rului N. Lupu, ele înfăţişau o oribilă decadenţă, peste care a trebuit să vină, în cele din urmă, valul sănătos al unei altfel de mentalităţi, care să răscumpere păcatele linei prese vândute şi pervertite. Astăzi, avem o presă nouă — o presă care sintetizează aspiraţile de elevare naţională ale unui neam întreg. La Orăştie, continuă să apară, numai flacără şi duh, vechea foaie de intransigenţă românească «Libertatea», pe care părintele Ioan Moţa a orânduit-o întotdeauna pe căi drepte de lumină curată ca lacrimile Preacuratei. In «Libertatea» nu bate numai inima «Ardealului», ci vibrează în ea, sub ocrotirea lui Ion L Moţa, sufletul tuturor plaiurilor noastre de doină şi de jale, dar şi de speranţă tare ca muchile stâncilor. D. dr. Ion Barnea supraveghează la Cluj mersul de bună-vestire al «Glasului Strămoşesc», din care se lămureşte, ca un paloş înfipt pe-o culme scăldată în soare, disiciplină fără greş a elitelor noastre. «Cuvântul studenţesc», de o sobrietate academică niciodată desminjită, se aşează deasemenea între cle mai bune publicaţii româneşti. Nimăul închiriat eroilor din Spania a fost un altar presărat cu toţi crinii piroşeniei româneşti. «Cuvântul Argeşului», unde s'au adunat de multe ori aproape toţi reprezentanţii scrisului legionar, e păstorit cu grijă mare de Todie Curătoreanu. Nu vom uita nici «România Creştină» a d-lui Sergiu Florescu, împiedicat deocamdată de nişte ghiare diavoleşti, şi nici «Bârful de fier» de la Focşani, care militează trainic pe frontul naţionalist. Alături de aceste publicaţii de luptă directă, se situează presa de atitudine ideologică, susţinută de un bogat arsenal ştiinţific. «însemnări Sociologice» de la Cernăuți, condusă de d. profesor Traian Brăileanu, publică în fiecare număr comantarii judicioase la faptul zilei, realizând totodată, cu o luciditate critică pe care prea puţine reviste au avut-o, în trecut, un climat intelectual de o sinceritate net legionară. La Bucureşti, apare «Rânduiala», 41 cărei animatori sunt: D. C. Amzăr, Ernest Bernea, Ion L Ionică şi Ion Samarineanu. In Colecţia revistei au apărut broşuri de o severă ţinută românească, semnate de: M. Polihroniade, D. C. Amzăr, E. Bernea, Victor Puiu Gardeneanu şi Aron Cotruş. Ultimul număr a avut greutateada cuvânt al Căpitanului. «Ideea Românească», îngrijită de Paivel Costn Deleanu, aduce aceleaşi preocupări de naţionalism autentic. In paginile ei publică: Iordache Nicoară, Mihai Urzică, Floria Stamatu, Ştefan Ion Gheorghe, Haig şi Al. Acterian. La Moineşti, «Orientări» a părintelui Cr. Crişan, în care e desbătuta pa larg problema educaţie şiulturei româneşti. Cuvântul Nou» al camaradului Valeria Cărciu e clar ca un îndemn la luptă şi vibrând de impetuozitatea tinerească. Condusă de doi tineri învăţători cu multă dragoste de adevăr, «Ţara Şipeniţului» e o revistă serioasă, cu circulaţie mare în nordul ţării. Viu, acidulat, cosntructiv, şi «Omul Nom al lui Stere Mihalex». La Cernăuţi, «Iconar»-ul lui Liciu Rusu luptă pentru aceleaşi gânduri de împlinire românesacă. Pe teren teologic, «Phedania«, revista d-lui G. Racoceanu, la care colaborează d-nii prof. Nae Ionescu și prof. Grigore Cristescu, creează o stare nouă, iio înviorare în duhul adevăratei ortodoxii, Mircea Streinul Rugă’n revarsat ii zori -----*“*------- MTTÎAJJ TPIMTFa:1 Doamne, in lumină albă m’a'mbrăcat Zorile, călcând peste câmpie, Şi lumina, ca o apă vie, Trupul meu murdar mi -a spălat. Degetele mi-am muiat în rouă. Ca Intr’un aghiasmatar sfinţit, Şi’n revărsat de zori, m’am pomenit Că-mi impreun mâine-amăndouă Şi că-mi lipesc genunchii de ţărână Şi Te-aştept o Doamne, să-mi vorbeşti; Căci te simţeam, cum peste mine, creşti Hohot alb de floare, cer, lumină ! Şi’ncredinţat c’aevea Te-am văzut, Te aşteptam, o, Doamne, să loveşti De-acol’ din înălţimile cereşti In tuserel rea mea de piai demult. CITIŢI: Crezie generaţie de VASILE MARIN cu un cuvânt înainte de Corneliu Zelea Codreanu şi o prefaţă de NAE IONESCU GRANI NOU Eon I. Moţa Se găseşte de vânzare la librăriile şi debitile româneşti. Pentru un număr mai mare de exemplare, a se adresa la administraţia generală, a cărţii, ATENA IANULI Str. Gutenberg 3* , București Prețul unui volum : 70 lei.