Calendarul Nostru, 1974
şoptea — „ai văzut?” — şi atîta era destul pentru ca să ne înţelegem. „Măi! — mai zicea cîteodată. — Natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit. Unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare-n felul lui, încît nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de ei”. Eminescu n-avea ochi pentru asemenea amănunte din lumea în mijlocul căreia se afla. Orişicît de multă lume şi orişicît de mare gălăgie ar fi fost împrejurul lui, el nu se abătea de la cele ce se petrec în sufletul său. Zgomotul şi forfoteala îl supărau, ce-i drept, dar nu-l scoteau din ale lui. Ii era fără îndoială mai pe plac să ste într-un colţ liniştit ori să se plimbe pe la locuri dosnice, dar şirul gîndurilor nici în mijlocul celei mai mari gălăgii nu şi-l pierdea şi discuţiunea odată începută, o urma cu aceeaşi limpezime în toate împrejurările. Era însă ceva ce-l stingherea şi pe el. Luna ivită pe cîmpul senin al cerului, asfinţitul soarelui, farmecele zorilor de zi, liniştea sărbătorească a nopţii de vară, viscolirea zilelor de iarnă, furtuna ori vederile ce se desfăşură-n faţa celui urcat în luminoasa culme de munte, aceste-l făceau să-şi îndrepteze în afară luarea aminte. Prin faţa lui Caragiale ivirile de felul acesta treceau nebăgate în seamă — ca lucruri fireşti, de sine înţelese, lipsite de farmec. Am stat cu el o vară la Buşteni. El îşi petrecea timpul mai printr-un restaurant, mai prin altul, mai plimbîndu-se prin parc, pe şosea ori pe peronul gării, unde se aduna lumea. Niciodată n-am reuşit însă să-l înduplec a lua parte la excursiunile ce făceam prin împrejurimi, şi rîdea de mine cînd îi vorbeam despre plăcerea de a străbate înfundăturile văilor şi peste coaste prăpăstioase pînă-n poienele culmilor. Eminescu fugea de orişice îngrămădire de oameni şi se simţea bine singur în mijlocul naturii. Cea mai încîntătoare muzică era pentru dînsul freamătul brădetului şi vîjîitul pîrîului ce se varsă spumegînd printre stînci. Cînd am sosit la Iaşi, cel dintîi gînd al lui a fost să mă ducă la Copou şi apoi la Socola, ca să-mi arate vederile ce se deschideau spre lunca Bahluiului, şi să mă plimbe prin cringurile de prin pregiurime, ca să mă-ncînt şi eu de frunzişul pişcat de brumă şi să iau parte la plăcerea lui de a călca pe frunzele scuturate de vînt, care fîşie la tot pasul... Dacă însă în multe privinţe erau deosebiţi unul de altul, în altele se asemănau, ceea ce îi făcea prieteni buni. Nu-mi aduc bine aminte, cînd anume a venit Eminescu de la Iaşi, ca să intre în redacţiunea ziarului „Timpul”. Era la 12 octombrie 1877, cînd mi-a scris, că e gata să vie.