Cercetări Teatrale, 2020 (Nr. 1-2)
2020 / Nr. 2
D O AVENTURĂ ESTETICĂ Sergiu Marocico eceniul al șaptelea al secolului XX cunoaște o relativă relaxare a procesului inuman al naționalizării mijloacelor de producție și al colectivizării, fiind, de fapt, încheiată trecerea României spre un stat socialist, clădit după calapodul stalinismului exacerbat. Anii șaizeci le oferă creatorilor culturali teren fertil spre îndeplinirea lor profesională; în acest context, apare dramaturgia lui Theodor Mazilu (1930-1980), desigur, alături de operele altor dramaturgi la fel de importanți, care răstoarnă din temelii dramaturgia corectă politic. Critica de specialitate, bulversată fiind de originalitatea dramaturgului Mazilu, se împarte în două grupuri: unul, care o consideră drept prelungirea peste ani a dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale, așezând-o în sertărașul prefabricat al acestuia din urmă, iar cel de-al doilea, care îl consideră pe dramaturg drept deschizător, inițiator al unei noi dramaturgii, ce frizează într-o oarecare măsură drama absurdă ionesciană și beckettiană, deopotrivă, asezonată cu reminiscențe caragialiene. în același timp, teatrele cutezătoare ating cote nebănuite de popularitate și succese, montând rând pe rând piesele apărute din tolba lui Mazilu, în atare condiții, în care părerile se împart în favoarea sau defavoarea lumii prezentate de Mazilu, în anul 1972, la jumătatea deceniului de la nașterea și împlinirea dramaturgiei maziliene, Andrei Strihan îl provoacă pe Mazilu la o conversație exhaustivă asupra dramaturgiei și creației sale, aranjată într-un volum de referință (Strihan, 1972). Orogeneza lui Mazilu, în sens comun nașterea, formarea „muntelui“ Mazilu, îl preocupă pe interlocutor în mod expres, acesta scotocind prin scrierile maziliene, cercetând structu CERCETARI TEATRALE