Clopotul, 1952 (Anul 8, nr. 463-563)
1952-02-03 / nr. 471
2_____ CLOPOTUL 100 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI I. L. Caracterul popular al operei lui I. L Caragiale ! Cercetând opera lui' ca agiale constatăm că ea, departe da a servi baza putrel or álddi burghezo - moșierești în timplul căreia s’a produs, această operă Ia ca necruțător tocmai împotriva acelei baze. De aceia scriitorul a îndurat persecuții din partea acelui regim de cruntă exploatare a masselor populare, de aceea. Opera lui Caragiale nu putea să aparțină ciucurii frugheze. Ea aparținea poporului, are că nui suferințe, năzuințe și răzbucniri de ură le-a înțeles și le-a exprimat cu o măestrie artistică așa de înaltă. Și poporul a apreciat-o cum se cuvine. Opera lui Caragiale servea poporului în lupta sa pentru răsturnarea bazei orânduirii putrede, pentru scuturarea lanțurilor robiei, pentru făurirea unei societăți noi, mai bune și mai drepte, in felul acesta scriitorul continuă tradiția producțiilor populare, care adesea utilizează arma ironiei, a humorului înțepător, a satirei usturătoare și a urii înverșunate împotriva asupritorilor. Caracterul popular al operei lui Caragiale Constă pe deoparte în demascarea și biciuirea fără cruțare a dușmanilor poporului, iar pe de alta în dragostea fierbinte față de muncitori și față de țărani, care în 1907 au fost măcelăriți în mod sălbatic pentru simplul motiv că năzuiau și ei la o viață omenească. Fiecare tip din comediile și din schițele lUÎ Caragiale întruchipează câte un aspect al putredei soietăți din timpul său. Umil reprezintă parvenitismul, altul corupția morală, altul imbecilitatea. Demagogia, Inepoismul, Inervenito.imul, afacerismul, falsul patriotism, falsul sentiment al familiei, toate viciile ce caracterizau pe exponenții unei societăți putrede, fără ideal, fără etică, sunt trecute prin ascuțișul satirei lui Caragiale. Față de poporul exploatat, umilit și chinuit, scriitorul a nutrit întotdeauna o caldă simpatie. In drama „Năpasta”, în schița „Arendașul român ’, în filele „Temelia”, „Boiul și visului” (parodia după Gr. Alexandrescu) și „Plugul și furnul”, apoi în studiul: „1907, din primăvară până’m toamnă’’, întâlnim U]n Caragiale care părăsește calea ironiei și a ’ glumei. Atitudinea aceasta nouă și-o manifestase scriitorul într’un articol publicat în „Moftul Român”, pentru 1 Mai 1893 Salutând ziua solidarității internaționale a miracololor, scriitorul spune: ...„De câte ori ,,Moftul” nu are în adevăr „bocăți din inimă rupte” și de câte ori nu iie vine să alunecăm pe povârnișul tragediei!’. Scriro.IU V. Eftimiu își amintește o întâmplare petrecută cu patruzeci de ani în urmă, cu prilejul sărbătoririi a cinci decenii deja marea adunare de pe Câmpia Libertății din Blaj. După festivități se întinsese o masă sub un șopron uriaș, împrejurul căreia se aflau scriitori, artiști și publiciști din diferite provincii românești: I. L. Caragiale, Șt. O. Iosif, I. Scurtu, George Ranetti, Petre Liciu și povestitorul. Scriitorul I. Scurtu a ridicat paharul și a închinat: — „Ridic paharul meu în cinstea marilor noștri umoriști, aici de față, I. L. Caragiale și George Ranetti!” Caragiale s’a ridicat tremurând, a bătut cu pumnul în masă și a strigat: — „Eu !nu sunt un umorist! Eu ,sunt un profund sentimental!”. Această atitudine îl face pe Eftimiu să afirme că maestrul Caragiale n’a fost un umorist, ci un om care, suferea alături de popor. In adevăr, după sălbatica represiune a țăranilor ce s’au răsculat în 1907, după uciderea mișelească a peste 11.000 din strânșii, scriitorul părăsește ironia, tonul glumeț și înțepător, trecând deadreptul la ură și revoltă împotriva dușmanilor poporului și manifestând o caldă simpatie pentru cei obidiți: ...„In acelaș timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape 5 milioane de creaturi umane, suflete ofensate de prea îndelungată obijduire. Mințile care au început șirese să se lumineze, le ard de gândul răsturnăii Uzurpatorilor, de dorit cuceririi unei părți măcar din stăpânirea intereselor și destinelor proprii. Acolo, pe când d’asupra se’nvârtește tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluție, acolo, în adânc, gem uriașe nevoi materiale și morale ale unui popor întreg — singura temelie, singura realitate, singura rațiune de a fi a statului național român. ...Acolo, în adânc o lume care știe mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ceva să zică a trăi ca oamenii,, scrâșnește: „Noi vrem acum nu doar pământ!... vrem și pământ și omenie!”... (Din literatura lui 1907, pag. 115). Legătura permanentă cu poporul, cu revolta clocotitoare împotriva sinistrei mascarade a parlamentarismului burghez, a imprimat operei lui Caragiale profunzime și forță. Din această cauză opera lui Caragiale rămâne mereu populară și vie. Prin vigoarea realistă și satira ascuțită insuflată de popor acestei opere, ea servește ca instrument de educație și instrucție pentru popor. Prin mijlocirea acestei opere, oamenii muncii din țara noastră au posibilitatea să cunoască lumea trecută, în care a trăit și suferit Caraga e. El învață să urască lumea aceia a „moftangiilor”, sume care a fost măturată pentru totdeauna de pe scena istoriei noastre. In contrast cu lumea aceia hidoasă și grotească, poporul nostru învață a prețui din ce în ce mai mult viața mdită ca se construește astăzi în Republica Populară Română, prin lupta clasei muncitoare condusă de partid și cu ajutorul Patriei Socialismului victorios, Uniunea Sovietică! Valorificarea moștenirii progresiste a oscelor clasicilor noștri este o sarcină măreață trasată de partid. Sărbătorirea centenarului lui Caragiale va duce la o și mai largă răspândire a operei sale în rândul poporului muncitor. Opera lui Caragiale este pentru noi astăzi o armă deosbit de importantă, pe căre putem să o îndreptăm împotriva tuturor urmașilor degenerați ai cațavencilor, trahanachilor și dandanachilor trădători de patrie, care, sub aripa ocrotitoare a ațâțătorilor la război, uneltesc împotriva păcii și securității popoarelor. Prof C. Valvaric CARAGIAIE Din opera antimonarhică a lui Caragiale Mare farsor, mari gogomani Un comediante de bravură joacă de patruzeci de ani, Făcând enormă tevatură In fufa niște gogomani. Dibaci sub latele-i fireturi, Ascunde un talent îngust, Jucând cu aceleași marafeturi Aceeași farsă de prost gust, întâi, cu toții, zi și noapte Ii gratulau pe-acest farsor Cu ouă moi și mere coapte Dar el urma nepăsător. L-au maltratat. Ce nu-i făcură ? In brând afar’ au vrut să-l dea... Ași răbdătoarea creatură Că nu ’nțelege se făcea. Primea zâmbind flucrătura . In dreapta’n stâng’ a salutat Și grav, bravând huiduitura Roiu ’minte și-a jucat. Și’ncet-încet, toți gogomanii De-acest farsor au fost nebuni, La beneficii, în toți anii, Flori, daruri, saltanar *, cununi ! Că’n loc să poarte o tichie Ca un farsor ce este, el Și-a pus pe car cu fudulie o cască mândră de oțel. Și joacă-joacă prost, dar iese . Stau pas toți bieții gogomani, Paf! din succese în succese De douăzeci ș’atâți de ani! Și ține-te, d’acu reclamă : Măreț, sublim, nemuritor! O lume ’ntreagă îl aclamă Ca pe un geniu creator! Acum a ’mbătrânit în slavă, Sub casca lui de caraghioz Și cam zaharisit la gravă. Vrea chiar triumful grandioz. Nobil metal nu e oțelul. Dar scump destul, destul de greu.. ■ Carol fu mare mititelul! Hai gogomani, la jubileu ! *) Sultanat —suită domnească. GRUPUL (iplauze) Bravo ! CAȚAVENCU.—Industria română e admirabila, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire. Soțietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în țara noastră ! GRUPUL.—Bravo! ( plauze entuziaste). TRAHANACHE (clopoțindi). — Stimabile... nu. . CAȚAVENCU.— Lăsați, d-le președinte, să întrupă... nu mă tem de întreruperi !... in Iași, de exempu,—permiteți-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată ! — In Iași n’avem nici un negustor român, niciunul I .. „O scrisoare pierdută“ —Fragment din actul III, scena V ________ In piesa „O scrisoare pierdută“ — culmea creației artistice a lui I. L. Caragiale — sunt desvăluite cârdășia dintre cele două partide politice ale vremii — conservator și liberal, — caracterul demagogic al propagandei electorale, întregul putregai al vieții politice și familiare. Cuvântarea lui Cațavencu reliefează viguros cum în spatele demagogiei se ascunde dorința de parvenire, cum demagogia se împletește cu ațâțarea șovină, g ura de rasă fiind una din armele de căpetenie ale politicienilor burghezi. TRAHANACHE, care s’a urcat la tribună apoi CAȚAVENCU, POPESCU,IONESCU, ALEGATORI, PUBLICUL venind din fund și ocupând locurile lor din scena I a. — (Intrare sgomotoasă, acompaniată de clopoteul prezidiului). TRAHANACHE (in picioare). — Orele sunt inai. tate ! Poftiți, poftiți, stimabililor, avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei... (șade). (Totă lumea s’a așezat la locul său) CAȚAVENCU (cu modestie.. — D-le președinte, vă rog, cerusem și eu cuvântul... TRAHANACHE Da (binevoite ), da stimabile. Aveți cuvântul. Pofiți la tribună !...Ușoare în grupul lui Cațavencu). CAȚAVENCU ia poză, trece cu importanță printre mulțime și suc la tribună, își pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apa, scoate un vraf de hârtii și gazete și le așază pe tribună, apoi își trage batista și-și șterge cu eleganța avocățească fruntea. Este emoționat, tușește și lupta ostentativ cu emoția care pare a birui. — Tăcere complectă. Cu glasul tremurat — Domnilor!.. Onorabili Concetățeni!.. Fraților!.. (plânsul îl înneacă). Iertați mă, fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea mă apucă așa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune și eu... (plânsul îl înneacă mai tare),. Ca orice român, ca orice fiu al țarii sale... în aceste momente solemne... (deabia se mai stăpânește) mă gândesc... la țărișoara mea.. (plânsul l-a biruit de tot) la România.. (plânge Aplauze în grup).. la fericirea ei!.. (acelaș joc de amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo) .. la viitorul ei! (plâns cu hohot, Aplauze Sguduitoare), IONESCU, POPESCU, TOȚI (foarte mișcait) — Bravo ! CAȚAVELICU (ștergându-se repede la ochi, și remițându-se d’odată cu tonul brusc, vioi și lătrător). — Fraților, mi s’a făcut o imputare și sunt mândru de aceasta !„ ... O primesc ! Mă onorez a zice că o merit!... (foarte volubil). Mi s'a făcut imputarea că sunt foarte, că stim prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber schimbist... că voi progresul cu orice preț (scurt și foarte retezat). Da, da, da, de trei ori da! (aruncă toată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite). CAȚAVENCU — Da! (cu putere din ce în ce crescândă). Voi progresul și nimic alt decât progresul: pe calea politică... (îngroașă vorbele). POPESCU - Bravo! CAȚAVENCU — Socială... IONESCU. — Bravo...! CAȚAVENCU. — Economici... POPESCU. — Bravo! CAȚAVENCU. — Administrativă... IONESCU. — Bravo! CAȚAVENCU. Și... și... IONESCU, POPESCU, GRUPUL. — Bravi ! Bravo ! TRAHANACHE. (clopoțind) Rog, nu întrerupeți pe orator, stimabile... CAȚAVENCU ( urări ).Nu mă tem de întreruperi, venerabile d-le președinte. ( âtre aduare și mai ales cătra grup, cu toml sigur). Puteți, dar să întrerupeți, pentru că eu am tăita opțiunilor mele,rtintrând în tonul discursului și ingroșând mereu vor, beh) și . și... finanțiară. (aplauze prelungimi).. Da, suntem uita progesiși, da, sünte <i liber-schimbști... Or.. conduși de aceste idei, am fnndat aci în orașul nostru »Aurora Economică Română, soțietate enciclopedicocooperativă, independ mă de cea din București. Pentru că noi suntem pentru decentralizare Noi, eu, nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia Bucureștenilor, capitaliștilor, asupra mostră , căci în districtul nostru putem face și nu ce fac dânșii în al lor... GRUPUL ( iplauz ) —Bavo ! CAȚAVENCU. —sovetea noastră are de scop sa încurajeze industria română pentru că dețimi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău... GRUPUL (mișcat).—A ! CAȚAVENCU —Și cu toate aceste, toți faliții sunt jidani men, acest mister. Explicați-vă acest fenodacă mă pot exprima astfel! GRUPUL.—Bravo! (aplauze). CAȚAVENCU.—Ei bine ! Ce zice soțietatea noastră ? Ce zicem noi?.. Istă ce zicem : această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup Cu tărie): când să n’avem și noi faliții noștri ? Până Anglia și are faliții săi, Franța și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi, în fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi (îngroașă vorbele)... Numai noi să n’avem faliții noștri!... Cum zic , acestă stare de lucruri este intolerabilă, ea nu ma poate dura iplauze franetice. Pauza. Oratorul soarbe din pahar și aruncă iar priviri scânteietoare în adunare. In momentul acesta mai mulți inși se mișcă in fund, pe unde apare Cetățeanul turmentat și Ghiță in civil).