Clopotul, 1952 (Anul 8, nr. 463-563)

1952-02-03 / nr. 471

2_____ CLOPOTUL 100 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI I. L. Caracterul popular al operei lui I. L Caragiale ! Cercetând opera lui' ca agiale consta­tăm că­­ ea, departe da a servi baza pu­­tre­l or áldd­i burghezo - moșierești în timplul căreia s’a produs, această operă Ia ca necruțător tocmai împotriva acelei baze. De aceia scriitorul a îndurat per­secuții din partea acelui regim de cruntă exploatare a masselor populare, de aceea. Opera lui Caragiale nu putea să aparțină ciucurii fr­u­gheze. Ea aparținea poporului, are că nu­i suferințe, năzuințe și răzbucniri de ură le-a înțeles și le-a exprimat cu o măestrie artistică așa de înaltă. Și poporul a­­ apreciat-o cum se cuvine. Opera lui Caragiale servea poporului în lupta sa pentru răsturnarea bazei orân­duirii putrede, pentru scuturarea lanțuri­lor robiei, pentru făurirea unei societăți noi, mai bune și mai drepte, in felul acesta scr­iitorul continuă tradiția produc­țiilor populare, care adesea utilizează arma ironiei, a humorului înțepător, a satirei usturătoare și a urii înverșunate împotriva asupritorilor. Caracterul popular al operei lui Cara­giale Constă pe deoparte în demascarea și­­ biciuirea fără cruțare a dușmanilor poporului, iar pe de alta în dragostea fierbinte față de muncitori și față de țărani, care în 1907 au fost măcelăriți în mod sălbatic pentru simplul motiv că­­ năzuiau și ei la o viață omenească. Fie­care tip din comediile și din schițele lUÎ Caragiale întruchipează câte un aspect al putredei so­i­etăți din timpul­ său. Umil reprezintă parvenitismul, altul corupția morală, altul imbecilitatea. Demagogia, Inepo­ism­ul, In­ervenito.­i­mul, afacerismul, falsul patriotism, falsul sentiment al fa­miliei, toate viciile ce caracterizau pe exponenții unei societăți putrede, fără ideal, fără etică, sunt trecute prin ascu­țișul satirei lui Caragiale. Față de popo­rul exploatat, umilit și chinuit, scriitorul a nutrit întotdeauna o caldă simpatie. In drama „Năpasta”, în schița „Arendașul român ’, în f­ile­l­e „Temelia”, „Boiul și visului” (parodia după Gr. Alexandrescu) și „Plugul și furnul”, apoi în studiul: „1907, din primăvară până’m toamnă’’, în­tâlnim U]n Caragiale care părăsește calea ironiei și a ’ glumei. Atitudinea aceasta nouă și-o manifestase scriitorul într’un articol publicat în „Moftul Român”, pen­tru 1 Mai 1893 Salutând ziua solidarității internaționale a miracolo­lor, scriitorul spune: ...„De câte ori ,,Mo­ftul” nu are în adevăr „b­ocăți din inimă rupte” și de câte ori nu iie vine să alunecăm pe povârnișul tragediei!’. Scriro.IU V. Eftimiu își amintește o întâmplare petrecută cu patruzeci de ani în urmă, cu prilejul sărbătoririi a cinci decenii deja marea adunare de pe Câmpia Libertății din Blaj. După festivități se întinsese o masă sub un șopron uriaș, împrejurul căreia se aflau scriitori, ar­tiști și publiciști din diferite provincii românești: I. L. Caragiale, Șt. O. Iosif, I. Scurtu, George Ranetti, Petre Liciu și povestitorul. Scriitorul I. Scurtu a ridicat paharul și a închinat: — „Ridic paharul meu în cinstea ma­rilor noștri umoriști, aici de față, I. L. Caragiale și George Ranetti!” Caragiale s’a ridicat tremurând, a bătut cu pumnul în masă și a strigat: — „E­u !nu sunt un umorist! Eu ,sunt un profund sentimental!”. Această atitudine îl face pe Eftimiu să afirme că maestrul Caragiale n’a fost un­­ umorist, ci un om­ care, suferea alături de popor. In adevăr, după sălbatica represiune a țăranilor ce s’au răsculat în 1907, după uciderea mișelească a peste 11.000 din s­­trânșii, scriitorul părăsește ironia, tonul glumeț și înțepător, trecând deadreptul la ură și revoltă împotriva dușmanilor poporului și manifestând o caldă sim­patie pentru cei obidiți: ...„In­­ acelaș timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape 5 milioane de creaturi umane, suflete ofensate de prea îndelun­gată obijduire. Mințile care au început și­­rese să se lumineze, le ard de gândul răsturnă­ii Uzurpatorilor, de dorit cuce­ririi unei părți măcar din stăpânirea in­tereselor și destinelor proprii. Acolo, pe când d’as­upra se’nvârtește tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluție, acolo, în adânc, gem uriașe nevoi ma­teriale și morale ale unui popor întreg — singura temelie, singura realitate, sin­gura rațiune de a fi a statului național român. ...Acolo, în adânc o lume care știe mai­­ bine ce înseamnă a muri ca vitele, de­cât ce­va să zică a trăi ca oamenii,, scrâșnește: „Noi vrem acum nu doar pă­mânt!... vrem și pământ și omenie!”... (Din literatura lui 1907, pag. 115). Legătura permanentă cu poporul, cu re­volta clocotitoare împotriva sinistrei mascarade a parlamentarismului burghez, a imprimat operei lui Caragiale profun­zime și forță. Din această cauză opera lui Caragiale rămâne mereu populară și vie. Prin vigoarea realistă și satira ascuțită insuflată de popor acestei opere, ea ser­vește ca instrument de educație și in­strucție pentru popor. Prin mijlocirea ace­stei­­ opere, oamenii muncii din țara noa­stră au posibilitatea să cunoască lumea trecută, în care a trăit și suferit Ca­­rag­a e. El învață să urască lumea aceia a „moftangiilor”, s­ume care a fost mă­turată pentru totdeauna de pe scena istoriei­­ noastre. In contrast cu lumea aceia hidoasă și grotească, poporul nostru în­vață a­­ prețui din ce în ce mai mult viața mdită ca se construește astăzi în Republica Populară Română, prin lupta clasei mun­citoare condusă de partid și cu ajutorul Patriei Socialismului victorios, Uniunea Sovietică! Valorificarea moștenirii progresiste a osc­elor clasicilor noștri este o sarcină mă­reață trasată de partid. Sărbătorirea centenarului lui Caragiale va duce la o și mai largă răspândire a operei sale în rândul poporului muncitor. Opera lui Caragiale este pentr­u noi astăzi o armă deo­sbit de importantă, pe căre putem să o îndreptăm împotriva tuturor urmașilor degenerați ai cațav­encilor, trahanachilor și dandanachilor trădători de patrie, care, s­ub aripa ocrotitoare a ațâțătorilor la război, uneltesc împotriva păcii și secu­rității popoarelor. Prof C. Valvaric CARAGIAIE Din opera antimonarhică a lui Caragiale Mare farsor, mari gogomani Un comediante de bravură joacă de patruzeci de ani, Făcând enormă tevatură In fufa niște gogomani. Dibaci sub latele-i fireturi, Ascunde un talent îngust, Jucând cu­ aceleași marafeturi Aceeași farsă de prost gust, întâi, cu toții, zi și noapte Ii gratulau pe-acest farsor Cu ouă moi și mere coapte Dar el urma nepăsător. L-au maltratat. Ce nu-i făcură ? In brând­ afar’ au vrut să-l dea... Ași­ răbdătoarea creatură Că nu ’nțelege se făcea. Primea zâmbind flucrătura . In dreapta’n stâng’ a salutat Și grav, bravând huiduitura Roiu ’minte și-a jucat. Și’ncet-încet, toți gogomanii De-acest farsor au fost nebuni, La beneficii, în toți anii, Flori, daruri, saltanar *­, cununi ! Că’n loc să poarte o tichie Ca un farsor ce este, el Și-a pus pe car cu fudulie o cască mândră de oțel. Și joacă-joacă prost, da­r iese . Stau pas toți bieții gogomani, Paf! din succese în succese De douăzeci ș’atâți de ani! Și ține-te, d’acu reclamă : Măreț, sublim, nemuritor! O lume ’ntreagă îl aclamă Ca pe un geniu creator! Acum a ’mbătrânit în slavă, Sub casca lui de caraghioz Și cam zaharisit la gravă. Vrea chiar triumful grandioz. Nobil metal nu e oțelul. Dar scump destul, destul de greu.. ■ Ca­rol fu mare mititelul! Hai gogomani, la jubileu ! *) Sultanat —suită domnească. GRUPUL (iplauze) Bravo ! CAȚAVENCU.—Industria română e ad­mirabila, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire. Soțietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, trava­liul, care nu se face de loc în țara noastră ! GRUPUL.—Bravo! ( plauze entuziaste). TRAHANACHE (clopoțindi). — Stima­bile... nu. . CAȚAVENCU.— Lăsați, d-le președinte, să într­­upă... nu mă tem de întreruperi !... in Iași, de exemp­u,—permiteți-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată ! — In Iași n’avem nici un negustor român, nici­­unul I .. „O scrisoare pierdută“ —Fragment din actul III, scena V ________ In piesa „O scrisoare pierdută“ — culmea creației artistice a lui I. L. Caragiale — sunt desvăluite cârdășia dintre cele două partide politice ale vremii — conservator și liberal, — caracterul demagogic al propagandei elec­torale, întregul putregai al vieții politice și familiare. Cuvântarea lui Cațavencu reliefează viguros cum în spatele demagogiei se ascunde dorința de parvenire, cum demagogia se împletește cu ațâțarea șo­­vină, g ura de rasă fiind una din armele de căpetenie ale politicienilor burghezi. TRAHANACHE, ca­re s’a urcat la tribună apoi CAȚAVENCU, POPESCU,IONESCU, ALEGATORI, PUBLICUL venind din fund și ocupând locurile lor din scena I a. — (Intrare sgomotoasă, acompaniată de clopoteul prezid­iului). TRAHANACHE (in picioare). — Orele sunt inai. tate ! Poftiți, poftiți, stimabililor, avem cestiuni arzătoare la ordi­nea zilei... (șade). (To­tă lumea s’a așezat la locul său) CAȚAVENCU (cu modestie.. — D-le președinte, vă rog, cerusem și eu cuvântul... TRAHANACHE­­ Da (binevoite ), da stimabile. Aveți cuvântul. Pof­iți la tribună !..­­.Ușoare în grupul lui Cațavencu). CAȚAVENCU­­ ia poză, trece cu impor­tanță printre mulțime și suc la tribună, își pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apa, scoate un vraf de hârtii și gazete și le aș­ază pe tribună, apoi își trage ba­tista și-și șterge cu eleganța avocățească fruntea. Este emoționat, tușește și lupta os­tentativ cu emoția care pare a­­ birui. — Tăcere complectă. Cu glasul tremurat­ — Domnilor!.. Onorabili Concetățeni!.. Fraților!.. (plânsul îl înneacă). Iertați mă, fraților, dacă sunt mișcat, da­că emoțiunea mă apucă așa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune și eu... (plânsul îl înneacă mai tare),. Ca orice român, ca orice fiu al țarii sale... în aceste momente solemne... (deabia se mai stăpânește) mă gândesc... la țărișoara mea.. (plânsul l-a biruit de tot) la România.. (plânge Aplauze în grup).. la fericirea ei!.. (acelaș joc de amândouă păr­țile)... la progresul ei! (asemenea crescendo) .. la viitorul ei! (plâns cu hohot, Aplauze Sguduitoare), IONESCU, POPESCU, TOȚI (foarte mișcait) — Bravo ! CAȚAVE­LICU (ștergându-se repede la ochi, și remițându-se d’odată­ cu tonul brusc, vioi și lătrător). — Fraților, mi s’a făcut o imputare și sunt mândru de aceasta !„ ... O primesc ! Mă onorez a zice că o merit!... (­foarte volubil). Mi s'a făcut imputarea că sunt foarte, că stim prea, că sunt ultra-progresist... că sunt liber schimbist... că voi progresul cu orice preț (sc­urt și foarte retezat). Da, da, da, de trei ori da! (aruncă toată priviri scânteie­toare în adunare. Aplauze prelungite). CAȚAVENCU — Da! (cu putere din ce în ce crescândă). Voi progresul și nimic alt decât progre­sul: pe calea politică... (îngroașă vorbele). POPESCU - Bravo! CAȚAVENCU — Socială... ION­ESCU. — Bravo...! CAȚAVENCU. — Economici... POPESCU. — Bravo! CAȚAVENCU. — Administrativă... IONESCU. — Bravo! CAȚAVENCU.­­ Și... și... IONESCU, POPESCU, GRUPUL. — Bravi ! Bravo ! TRAHANACHE.­­ (clopoțind) Rog, nu întrerupeți pe orator, stimabile... CAȚAVENCU ( u­rări ).­Nu mă tem de întreruperi, venerabile d-le președinte. ( âtre adu­are și mai ales cătra grup, cu toml sigur). Puteți, d­­ar să întrerupe­ți, pentru că eu am tăita opțiunilor mele­,­­rtintrând în tonul discursului și ingroșând mereu vor­, beh) și . și... finanțiară. (aplauze prelun­gimi).. Da, suntem uit­a prog­esiș­i, da, sün­te <i liber-schimbști... Or.. conduși de aceste idei, am fnndat aci în orașul nostru »Aurora E­conomică Româ­nă, soți­etate e­nciclopedico­­cooperativă, independ mă de cea din Bucu­rești. Pentru că noi suntem pentru d­ecen­­tralizare Noi, eu, nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia Bucureștenilor, capita­liștilor, asupra mostră , căci în districtul nostru putem face și nu ce fac dânșii în al lor... GRUPUL ( iplauz ) —B­­avo ! CAȚAVENCU. —­­sov­et­­ea noastră are de scop sa încurajeze industria română pentru că deți­mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău... GRUPUL (mișcat).—A ! CAȚAVENCU —Și cu toate aceste, toți faliții sunt jidani­ men, acest mister. Explicați-vă acest feno­dacă mă pot exprima astfel! GRUPUL.—Bravo! (aplauze). CAȚAVENCU.—Ei bine ! Ce zice soție­­tatea noastră ? Ce zicem noi?.. Istă ce zi­cem : această stare de lucruri este intole­rabilă! (aprobări în grup Cu tărie): când să n’avem și noi faliții noștri ? Până An­glia și are faliții săi, Franța­ și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi, în fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi (îngroașă vorbele)... Numai noi să n’avem faliții noștri!... Cum zic , ace­stă stare de lucruri este intolera­bilă, ea nu ma p­oate dura­­­­ iplauze fra­­netice. Pauza. Oratorul soarbe din pahar și aruncă iar priviri scânteietoare în adunare. In momentul acesta mai mulți inși se mișcă in fund, pe unde apare Cetățeanul turmen­tat și Ghiță in civil).

Next