Clopotul, aprilie-iunie 1969 (Anul 25, nr. 2476-2552)

1969-06-15 / nr. 2540

CLOPOTUL • PAGINA 2 VICTOR EFTIMIU Lui Mihai Eminescu Și floarea teiului e-n tot Furtunile se potoliră Mai freamătă măiastră liră Mai cîntă Eminescu-n noi. Prelung ne-ajung ți ne străpung Frînturi de simfonie gravă. Ca din adîncuri de dumbravă Ecoul cornului prelung. A fost odată ca-n povești Un trubadur cu fruntea clară... In înălțimea selenară, Mihai, de unde ne privești ? Ce căi lactee ți-au întins ? In ce noian de vălvătaie Unde luceferi se-ntretaie Veghează ochiul tău nestins ? Iubiri, revolte, înălțări. Turnate-n formă lapidară, Melancolia lui amară Le-a închinat acestei țări... Slăvită pomenirea fie-i Acelui ce s-a stins la fel Cu Pușkin, Mozart, Rafael, In tinerețea bărbăției ! Pe mîini subțiri și buze reci Să-și cearnă toamna trandafirii... Deschisă-i poarta nemuririi... — Prin arcul de lumină, treci !...“ La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu intra în nemoarte. Dacă pînă atunci poetul cu­noscuse puține bucurii și ne­asemuite necazuri, fericire în­căpătoare într-un număr mic de săptămîni sau luni și chi­nuri mistuitoare de-o viață, vai !, atît de brusc întreruptă, de la 15 iunie 1889 mizeria o­­menească s-a încheiat și toa­tă suflarea nației s-a ridicat nu un rece Pantheon de gra­nit, ci recunoașterea de aur nepieritoare. B. P. Hașdeu, I. L. Caragiale și Titu Maiorescu vor consolida imediat te­melia nemuririi eminesciene. Căci, pînă la 15 iunie 1889 a fost Eminescu, omul viu, în­drăgostitul de Floarea Albas­tră, cel cu Doruri și Dorinți, cel deasupra căruia se revăr­sau Florile de tei. Din începu­tul acelei dimineți de joi, 15 iunie 1889, s-a născut nemoar­­tea „Luceafărului“, pătrunde­rea lui în conștiința românea­scă. Stingîndu-se Eminescu, a rămas aprinsă ca o torță, ope­ra sa unică, neegalată, atît de românească și atît de ome­nească incit a devenit univer­sală. Eminescu și-a învățat nația să-și consolideze simțămintele patriotice, să gîndească pro­fund și chibzuit, să-și apere „sărăcia și nevoile și neamul“, să întindă mina prietenească tuturor oamenilor. Pe tineri i-a învățat să pătrundă cu sfi­ală în codrul iubirilor împlini­te și să tălmăcească în graiul lor interior răsunetul ritmuri­lor milenare ale versurilor. Nu există om al acestui pă­­mînt românesc care să nu fi auzit vorba Eminescu. La cunoașterea și răspîndi­­rea operei poetului nostru re­prezentativ, un rol important a avut radioul Prin interme­diul microfonului au fost ros­tite în interpretări magistra­le versurile Luceafănului, Scri­sorilor, poemelor filozofice, sociale și erotice. Să mențio­năm doar înregistrările cu vo­cea lui G. Vraca, Ion Mano­­lescu sau Mihail Sadoveanu — citind din opera eminesciană — documente sonore impre­sionante, păstrate în Fonoteca de aur a Radioteleviziunii. Arhiva păstrează la rîndul ei conferințe semnate de G. Căli­­nescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Cincinat Pa­­velescu, Em. Bucuța, Perp­­es­­sicius, Șerban Cioculescu, Al. Dima, Al. Piru, Vladimir Stre­­inu, Augustin Z. N. Pop și ale atîtor alți cercetători contem­porani — multe din ele inedi­te. Au fost transmise suite de emisiuni în care s-a comentat creația poetului, ilustrîndu-se cu versurile intrate în fondul de aur al literelor românești. Radioul a ajuns în momen­tul de față să prezinte zilnic opere eminesciene, în felul a­­cesta reușind să realizeze ediție sonoră a operei sale. Să o adăugăm prezența poetului în studioul de poezie al radiou­lui — singurul teatru de ver­suri din țară —, recitalurile speciale, dintre care cel anunțat pentru ziua de 16 iu­nie se proiectează deosebit de interesant. Cu prilejul comemorării poetului de la 15 iunie, redac­ția culturală a radioului a or­ganizat un serial de emisiuni dedicate poetului, sub generi­cul Eminesciana — așa cum anunță de altfel și Programul de radio. Cerce­tind arhiva radiodifu­ziunii, fonoteca, programe­le de emisie, constatăm că Mihai Eminescu . ..cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate pămîntul românesc“, așa cum își încheie monografia vieții Luceafărului. G. Căli­­nescu, a fost cel mai răspîndit creator român prin interme­diul undelor herțiene sub toa­te aspectele activității sale și în toate formele specifice de comunicare radiofonică. VICTOR CRĂCIUN EMINESCU LA RADIO EMINESCU TRADUS IN LATINA După primul război mon­dial, la Cluj a fost numit pro­fesor de limba și literatura e­­lină tînărul Ștefan Bezdechi. Poliglot cu vastă cultură, emi­nent cunoscător al limbii eli­ne, el a tradus din autorii cla­sici (Platon, Lucian din Sa­­mosata), din autorii bizantini, dar și din greaca modernă, reușind să ne dea și o antolo­gie a poeziei neogrecești. In Anuarul Institutului de studii clasice din Cluj, Ștefan Bezdechi a publicat poezii o­­riginale în latinește. Să amin­tim Oda dedicată Universității din Cluj, în 1919, cu prilejul festivităților inaugurale și odă dedicată lui Vasile Pîrvan, în 1937, (cu prilejul împlinirii u­­nui deceniu de la moartea marelui savant). Umanist prin excelență, Ște­fan Bezdechi cunoștea foarte bine literatura latină medie­vală și traducerile latinești din poeții și filozofii moderni. Ani în șir el a fost preocupat de ideea traducerii poeziilor lui Eminescu în limba latină. Totuși, cînd tînărul profesor Ion Chinezu, redactorul revis­tei Gind românesc, dorind să aducă ceva cu totul nou în coloanele revistei pe care conducea îi cere poezii de E­­­­minescu în traducere latină. Ștefan Bezdechi ezită să i le dea, spunînd că opinia publi­că nu va accepta tălmăcirea lui Eminescu într-o limbă pe care o consideră moartă. In urma insistențelor lui Ion Chi­nezu, dă totuși pentru revista „Gind românesc“ trei tradu­ceri latinești din Eminescu: Supremum desiderium (Mai am un singur dor), Ad Stellum (La steaua) și Vota Daci (Rugă­ciunea unui dac). Cum se știe, în poezia lati­nă n-a existat rimă (Cel care o introduce în latina medie­vală se pare că e Aurelius Augustinus). Tocmai de aceea farmecul muzical al poeziei eminesciene îi scapă traducă­torului. In schimb el reușește de foarte multe ori să sur­prindă farmecul ideilor, dacă ne putem exprima așa. Iată începutul poeziei „Mai am un singur dor“: Supremum desiderium Unum adhuc superest Vo­tum exoriente sinatis Vespere me placido ripam ad olive maris Somnus sit mihi lenis et haud longe nemus esto: Aetheris astra naicent aequora vasta super. Non opus est pompa, non arca est locuplete Sed teneris virgis rutite me feretrum. (Gînd românesc, An III, 1935, p. 141). Cele trei traduceri apărute în 1935 în coloanele revistei „Gind românesc“ constituie, desigur, o experiență intere­santă și un act poetic util pen­tru orice traducător. Ele trebuiesc adăugate la bi­bliografia traducerilor emines­ciene, Eminescu in limbi stră­ine — elaborată de Pîrvu (Viața românească, Elena a­­prilie 1964, pag. 340 — 349) unde sunt citate încercările mai vechi, publicate în revista Șezătoarea, de Valeriu D. Su­­lică. IOSIF E. NAGHIU 4 OVIDIU GENARU P­ISC Un crai hiberborean un luceafăr, măre, auros Trece călărind călare un cal fără de întrupare Un cal-înger, ager, pur sînge fără copite, fără efort Ah, și tot plutind, tot luminind se naște din craniu-l mort Are mii și mii de ani tineri și nu mai poate veni ; pururi este. Viață bea din cerul sfintei vineri și pline a lui de luni e o poveste. Ține în mină o singură carte fără de moarte, fără de moarte înțeleaptă ca iarba, curată ca fecioara nevinovată El locuiește acolo unde luminează în dulce depărtare fără trup în înalta cochilie, la vamă de grai, întors în pururea mamă. > Ipoteștii, al cărui nume vine probabil de la un călugăr Ipatie, a fost mai întîi un grup de case așezate într-o poiană în mijlocul unei păduri. El e împrejmuit de coline, parte din ele descoperite, ce se tu­­pilează în­ valea Loești. Dea­lurile din împrejurimi : dealul Crucii, Cotîrgaci și altele, a­­lătură satele Cătămărăști, Răchiți, Curtești, Cervicești și Cucorăni. Paralel cu rîul Lo­ești curge Situa la vreo 3 ki­lometri, iar în împrejurimi sînt iazurile Ipoteștilor: Lo­­eștii și iazul lui Chirilă, fă­cut după cum povestește le­genda de un boier cu același nume. In 1804 erau în Ipotești 56 de țărani liberi, iar în vechi­me, se pare, că ar fi fost ră­zeși. Aici sătenii au zidit o bisericuță de lemn, refăcută de mai multe ori. Vara satul se pierde în umbra copacilor : salcîmi, plopi, răchiți și pom­i roditori. Casele din mijlocul grădinilor, clădite în stil ță­rănesc, de obicei cu două o­­dăi și împrejmuite pe din a­­fară cu un cerdac, erau aco­perite cu stuf, iar azi cu dra­­niță, tablă ori țiglă. Grinde și produsele casni­ce : păsări, ouă, lapte și brîn­­ză etc. — erau vîndute de să­teni la tîrgul din Botoșani. Pămîntul ipoteștenilor este fertil, culltivînd grîu și po­rumb, precum și alte cereale, iar o parte din el e izlaz, fo­losit pentru pășunat. Se cul­tivă și sfecla de zahăr, mate­ria primă a fabricii de zahăr de la Bucecea. Ipoteștenii țin vaci albe de soi moldove­nesc, porci, oi și păsări etc., cultivînd inul și cînepa. Sat­ul nu e prea bogat în tra­diții orale, totuși locuitorii lui participă la datinile și obi­ceiurile locului : atunci se spun zicalele, snoavele și pro­verbele, iar în timpul iernii șezătorile se țin lanț. La cu­­mătrii și nunți hora, bătuta, sírba în doi saltă de bucurie. Portul și în general zestrea populară, cusăturile și covoa­rele, n-au un relief artistic deosebit. O parte din pămîntul ara­bil al Ipoteștilor fusese cum­părat de Gheorghe și Raluca Eminovici, părinții poetului, unde și-au clădit case și aca­returi prin 1850, unde a co­pilărit Mihai Eminescu. Casa copilăriei sale, casă gospodă­rească, cu trei odăi și o căma­ră, cu cerdac în față și grădi­niță de flori, străjuită de sal­cîmi, a fost distrusă în 1924. De abia după 1925 s-a ridicat tot pe locul acela o altă clă­dire, unde a fost instalat mu­zeul Eminescu, iar azi „Casa memorială“, care trebuie re­făcută după modelul de a­­tumei­ lui. In timpul copilăriei poetu­satul Ipotești număra vreo 50 de case, înșirate pe valea Loești. Lingă bisericuța veche, în 1929, sătenii și echi­pele culturale studențești au început să zidească o nouă bi­serică, terminată în anul 1940. Lângă bisericuța veche se gă­sesc mormintele părinților poetului , a Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, precum și a fraților săi : Iorgu și Nicu. Satul — închis între dealuri împădurite pe vremea copilă­riei poetului — e înconjurat de sate mai mari, ca Dumbră­veni, Cucorăni, și Călineștii lui Cuparencu. Pînă la pri­mul război mondial Ipoteștii n-au avut școală. Copiii din sat învățau în satele învecina­te. Cu toate că înainte de răz­boiul întîi mondial trăiau în sat peste o sută de familii, regimul trecut i-a ținut în în­tuneric, iar între cele două războaie mondiale se închiria o odaie particulară în care în­vățau copiii. Cu toate acestea, dintre tineri chiar, existau peste 98 la sută neștiutori de carte. Sătenii, plini de iniția­tivă, au strîns bani pentru clădirea unei școli, dar răz­boiul al doilea mondial, i-a stânjenit, neputînd-o ridica. In 1938, satul număra o popu­lație de 522 de locuitori. Re­gimul de azi a clădit în sat școală mare și frumoasă, i-a unit pe săteni în cooperativa agricolă de producție și au inaugurat „Casa memorială“ a poetului, în satul copilăriei Hui. Din întreaga operă emines­ciană putem desprinde culoa­rea locală a ținuturilor ipo­­teștene. In diferite proiecte și ciorne manuscrise poetul de­scrie locurile lui natale. Sunt aspecte văzute și momente ale vieții trăite acvea. El descrie crîmpeie din frumusețile na­turii, care vor răzbate în poe­zia „Sara pe deal“, în roma­nul „Geniu pustiu“ sau în alte fragmente, cum e acela intitu­lat : „La curtea cuconului Va­sile Creangă“, în care descrie de bună seamă locurile și curtea boierului Balș de la Dumbrăveni, dar și natura ipoteșteană, cu pădurile și ia­zurile ei : „O deosebire de la această regulă — scrie poetul — face însă valea Siretului și a Su­cevei, care prin perspectiva sa frumoasă, prin mîndra de­părtare a dumbravelor sale și prin acea întinsoare molatică și strălucită sub o boltă ce pare menită să fie eternă al­bastră, pare un rai pămîntesc. Pe valea Siretului întinsă sub arcurile de safir ale ceru­lui, ale căror fluvii de aer tre­murau de căldura soarelui de vară, stau risipite, cu întune­cata lor umbră, păduri și dumbrave, dosind printre ele sate întinse, încungiurate cu șanț, ale căror căsuțe mici și acoperite cu paie și stuf do­gorit par ca niște stufi scunzi. Șiretul, în văratica sa lene, e oprit adesea în drumul său de iazuri mari, încungiurate cu papură ce-și înalță ciocă­­lăii copți în soare, cu stuf, cu măturile mohorîte ca blana de ur­s și răgoz verde. De ma­lurile iazurilor mătreața de un jur împrejur verde tânăr strălucește ca mătasea, iar în mijloc ochiul verde cel clar al apei pare negru, reflected în el umbra lumii cel-l în­conjură...“ GRAȚIAN JUCAN FILE PENTRU O MONOGRAFIE A IPOTEȘTILOR I I I RADU CÂRNECI MIC POEM MARELUI EMINESCU De fluier cîntecul tinește Un munte alb, un munte sur de taină gînd și otrăvește dar lung de viață, împrejur trei turme albe se răsfață pe un picior de plai sculptat și baciul trist, oprit înaltă baladă-n creștetul de brad — cer larg deasupra, jos pămîntul, — tristețe­ albastră-abia vibrînd — și miorița lăcrămîndu-l pe cel ce va muri curînd... Botoșani, 13 iunie 1969 MIHAI SABIN PRINȚ STRĂVEZIU CA O FLOARE Un prinț străveziu ca o floare a lumii Moldova oficiază ritualul aurit al cuvintelor, în lumină zbuciumul său aprinde peste munții natali căile lactee ale zilei. Eminescu, inima voastră aleargă mai sus de icoanele timpului și mai sus decît pasărea cețoaselor taine pe care pentru zbor a îndrăgit-o imensul vostru ochi de cărturar, încremenit în severele tomuri vă bîntuie chipul îndoiala și miracolul firii acesteia, dar mult deasupra ca o boltă a lumii Moldova este Ceahlăul și sprijină pe fruntea sa gînditoare­ cerul de vară al stelelor fără hotar liniștindu-vă febra și umbletul. Prințul meu Eminescu, un incendiu de psalmi mă duce în preajma pasului vostru adînc și deslușesc în zburătoarele ceramici în lemnul viu care apără casa și pacea dar mai ales în duhul din umbrele slovelor pieritorul vostru destin nepieritor. Prinț străveziu ca o floare a lumii Moldova PAȘII POETULUI (Urmare din pag.­i)­na, începem și ne terminăm ca­riera, întotdeauna, și pentru fie­care scriitor el este și va fi foar­te aproape și foarte departe în același timp. Aproape prin ome­nescul și tremurul lui și vibrația lui și durerile lui și speranțele lui cuprinse în acele cuvinte a­­tît de simple și de uluitoare ale limbii noastre, și departe, mereu departe, prin geniul lui, adică prin aceleași cuvinte, pentru că la început a fost cuvîntul și pen­tru că la sfîrșit va fi tot cuvîn­tul, prin aceleași cuvinte care au fost smulse, literă cu literă, destinația lor de a oficia acte­în­văzul, din acel cuprinzător cer albastru care întotdeauna cădea pe capul lui Eminescu, întotdea­una cînd hîrtia, această super­bă bază candidă eminesciană, cerea cuvinte. Eminescu înseamnă eternitate și aceasta nu numai pentru poe­zia și patria românească, înseam­nă eternitate și îndrăznesc să spun, aici și acum, că acest cumplit cuvînt : eternitate a fost dăruit nouă și lumii de către E­­minescu. Iar dumneavoastră, oameni ai acestor pămînturi și ai României, gazde primitoare ale Moldovei de Sus, să fiți fericiți că de aici s-a înălțat Eminescu. Știu, emo­ția e teribilă, e zguduitoare. Pe aceste pămînturi a călcat geniul care umple cu tot mai mult aur istoria, geografia și visul acestei țări. Sîntem fericiți alături de dum­neavoastră și fericirea aceasta e poate cea mai pură și mai no­bilă atitudine a noastră. Sîntem fericiți că oficiem la acest ritual eminescian chiar în locurile pe unde au călcat pașii poetului, pașii profetului. (Din cuvîntul de salut, în numele Uniunii scriitorilor, rostit la deschiderea „Zile­lor Eminescu"). ILUSTRAȚIA PAGINII DIN EXPOZIȚIA DE SCULPTURA PETRE JUCU I Titu Maiorescu nu putu participa la aniversarea în­temeierii „Junimei“ din oc­­­tombrie 1876. Era reținut de treburi avocațiale. Omagiul spiritual adus din depărtare criticului este telegrama de mai jos, adre­­sată în aceeași seară și care între semnatari înșiruie și­­­numele lui Eminescu : Junimea paraponisită / și trapan chefaluită /la a ei a­­niversară / pentru a treis­prezecea oară / trimite urări frățești / surorei din Bucu­rești. // Rosetti, Culeanu, Gane, trei Negruțești, Ve­­rrusi,/ Naum,Vergolici, Carpi Eminescu, Burlă, Melic, Ro­­iu, lanov, I Caracuda, of ! • of! of !1). Prietenia dintre Eminescu­­ și bucovineanul Alexandru Chibici - Rîvneanu este u­­­­nanim cunoscută și istoria literaturii o reține atît în e­­tapa studenției vieneze a poetului cît și după 1880, cînd Chibici frecventează­­­ salonul din str. Mercur nr. 1, dar mai osebit în perioa­­da suferințelor lui Eminescu dintre 1883—1884. Dincolo de participarea la biografia clasicului, consem­­­­nată memorial și în poezie: I„Cu evlavie cumplită I In­ghițeam pe regii lybici — / Unde sunt acele vremuri ! Te întreb amice Chibici ?“ prelungită în șiruri episto­lare și anecdotic, Chibici s-ar fi pierdut în anonimat. Din vremea Vienei și a calcțiunilor studențești, ca și după întoarcerea în țară, s-a păstrat un cîntec de pa­har scris de Chibici în stil arhaic și cîntat cu șart, ce plăcea poetului: „Eu sînt Plăscîncea Vodă/ Chiar lumea antipodă / Ad­miră cu uimire / Crăias­­ca-mi chefuire // Adusu-ți­­am stăpîne / Din țări bolo­­h­ovene / Un vin ales. Pri­mește : I Cotnar­­ el se nu­mește. // Din cupă-n veci Cotnarul / Nu-mi cu­mpără pojarul / De-i fac ori bălae — / Turnați-l in hîrdae! // Poftim hîrdae pline / De sucuri cristaline. / Să dăm mină cu mină / Pornind ho­ra străbună“, (care se și e­­xecută în jurul mesei repe­­tindu-se ultima strofă:) Să dăm mină cu mină / Ca așa-i hora română ! Din scrisorile adresate de „discipolul“ Vlahuță, asimi­lat familiarității lui Chibici, au răzbătut pînă în zilele noastre cîteva, ce fac dova­dă că o vreme Chibici l-a întovărășit și la Iași. In scrisoarea din Bucu­rești datată în februarie 1884, Vlahuță întreabă „Un­de stă, și cum petrece frate­le Eminescu ?“ Promite că în luna viitoare va veni la Iași, dar pînă atunci trimite îmbrățișări lui Eminescu, Miron Pompiliu, Grigoriu și altora.2) La 29 iunie 1884 Vlahuță scrie din nou, de această da­tă din Dobrovăț și roagă pe Chibici să spună lui Emi­nescu, „că-i doresc mult și-i string mina.3) In iulie și decembrie 1884 Vlahuță vizitează fidel și grijuliu pe Eminescu la Iași, de unde transmite lui Titu Maiorescu știri scrise despre moralul și starea trupească a poetului încă bolnav, sta­tornicit în capitala Moldovei. După înapoierea de la sa­natoriu din Ober-Döbling, Eminescu călători la Bucu­rești și într-un scurt popas îngăduit revăzuse pe redac­torii României libere, care pe pagina primă a număru­lui din 30 martie 1884 își a­­nunță cititorii : „București, 29 martie 1884. Azi amicul nostru Eminescu ne-a făcut deosebita plăcere de a ne vizita la redacțiune“.4) Mai important este frag­mentul de scrisoare inedi­tă în care emulul lui Emi­nescu informează pe Chibici despre regimul din redacția ziarului România liberă 5), unde „redactorii sunt foar­te bine plătiți“ și unde el spera să aducă și pe Emi­nescu „de va fi cu putin­ță“. Vlahuță afirmă că nu mai lucrează la nici o pu­blicație literară și în final — la cererea lui Chibici, dintr-o scrisoare, ce nu s-a păstrat — îi alătură cîteva strofe de sațietate dezolan­tă pe care promite să le mai „netezească“ : întristătoare povești, ne­spus de iubite-ntr-o vreme:/ Nu mai cercați a-mi vorbi de zînele voastre cu steme !/ Mindre palate, viteji și cai, ce mănîncă jăratec, / Stin­­su-s-au toate de veci... Co­pilul de-atunci nebunatec / Nici nu mai cred c-am fost eu, — atît mi se par de străine / Sfintele mele — amintiri, — și-n luminile voastre senine / Glasuri a­­tîta de dulci zadarnic mai vin să mă cheme / întris­tătoare povești, nespus de iubire-ntr-o vreme ! / Bie­tele gînduri și-au ars ari­­pile-n para durerii / Grele îmi par, ca de plumb, vîlva atîtor mizerii. / Un în­în­tuneric adînc și-un frig ca de moarte m-apucă, / Caldă lumină te-ai stins, pierdutu­­te-am scumpă nălucă / Ce­­atît de mult te-adoram, ni­cit m-așteptam cîte-odată / Ca din pămînt să te rupi, și-n brațele-mi să cazi în­trupată / Ce fericiți am fi fost... / Azi toate rămas-au pusderii, / Bietele gînduri și-au ars aripile-n para du­­derii. / Sila de ziua de azi și teama de ziua de mîine / Asta e tot ce mai simt! I Dulci visuri ce furăți stăpî­­­­ne / Inimii mele, fugiți, să- i sați-o de-a pururi pustie ! / / Ce să mai cate-n deșert la­­ vremuri ce n-or să mai­­ vie?! / Codrii renasc , în­­ april și iarba răsare mai­­ verde — / Numai al vieții 1 copac în iarbă de istov se­­ perde. / Stoluri de doruri I s-au dus, ș-atîta e tot ce-mi­­ rămîne . / Sila de ziua de I azi și teama de ziua de 1 mîine.6) ■ Chibici va fi după înceta­­­­rea din viată a poetului, ca­­r­tierul comitetului de Titu Maiorescu, prezidat­­ pentru­­ ridicarea unui monument pe­­ mormîntul lui Eminescu. - Dr. AUGUSTIN Z. N. POP NOTE : 1. Originalul în Bibi. Acad. R. S. România. Secția Mss., Arhiva Titu Maiorescu, c.i. 2. Scrisoare inedită, în co­lecția autorului. 3. Scrisoare inedită în colec­ția autorului. 4. Valeriu Rîpeanu, Vlahuță și epoca sa, Buc. 1966, p. 58—62. 5. Idem, p. 58. 6. Scrisoare inedită, în co­lecția autorului­ Eminescu între junimiști mmm­i­n­tTiTifTnTiniiiTrrririirrnii­iTrrrnnTiTiiiiiTnnTTTnT0TiTiiiifTiriiTrrmnTnnTriiTrinfiTrrnTrrrnfiT niiwiTTiTitiTi, 4 4

Next