Clopotul, aprilie-iunie 1969 (Anul 25, nr. 2476-2552)
1969-06-15 / nr. 2540
CLOPOTUL • PAGINA 2 VICTOR EFTIMIU Lui Mihai Eminescu Și floarea teiului e-n tot Furtunile se potoliră Mai freamătă măiastră liră Mai cîntă Eminescu-n noi. Prelung ne-ajung ți ne străpung Frînturi de simfonie gravă. Ca din adîncuri de dumbravă Ecoul cornului prelung. A fost odată ca-n povești Un trubadur cu fruntea clară... In înălțimea selenară, Mihai, de unde ne privești ? Ce căi lactee ți-au întins ? In ce noian de vălvătaie Unde luceferi se-ntretaie Veghează ochiul tău nestins ? Iubiri, revolte, înălțări. Turnate-n formă lapidară, Melancolia lui amară Le-a închinat acestei țări... Slăvită pomenirea fie-i Acelui ce s-a stins la fel Cu Pușkin, Mozart, Rafael, In tinerețea bărbăției ! Pe mîini subțiri și buze reci Să-și cearnă toamna trandafirii... Deschisă-i poarta nemuririi... — Prin arcul de lumină, treci !...“ La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu intra în nemoarte. Dacă pînă atunci poetul cunoscuse puține bucurii și neasemuite necazuri, fericire încăpătoare într-un număr mic de săptămîni sau luni și chinuri mistuitoare de-o viață, vai !, atît de brusc întreruptă, de la 15 iunie 1889 mizeria omenească s-a încheiat și toată suflarea nației s-a ridicat nu un rece Pantheon de granit, ci recunoașterea de aur nepieritoare. B. P. Hașdeu, I. L. Caragiale și Titu Maiorescu vor consolida imediat temelia nemuririi eminesciene. Căci, pînă la 15 iunie 1889 a fost Eminescu, omul viu, îndrăgostitul de Floarea Albastră, cel cu Doruri și Dorinți, cel deasupra căruia se revărsau Florile de tei. Din începutul acelei dimineți de joi, 15 iunie 1889, s-a născut nemoartea „Luceafărului“, pătrunderea lui în conștiința românească. Stingîndu-se Eminescu, a rămas aprinsă ca o torță, opera sa unică, neegalată, atît de românească și atît de omenească incit a devenit universală. Eminescu și-a învățat nația să-și consolideze simțămintele patriotice, să gîndească profund și chibzuit, să-și apere „sărăcia și nevoile și neamul“, să întindă mina prietenească tuturor oamenilor. Pe tineri i-a învățat să pătrundă cu sfială în codrul iubirilor împlinite și să tălmăcească în graiul lor interior răsunetul ritmurilor milenare ale versurilor. Nu există om al acestui pămînt românesc care să nu fi auzit vorba Eminescu. La cunoașterea și răspîndirea operei poetului nostru reprezentativ, un rol important a avut radioul Prin intermediul microfonului au fost rostite în interpretări magistrale versurile Luceafănului, Scrisorilor, poemelor filozofice, sociale și erotice. Să menționăm doar înregistrările cu vocea lui G. Vraca, Ion Manolescu sau Mihail Sadoveanu — citind din opera eminesciană — documente sonore impresionante, păstrate în Fonoteca de aur a Radioteleviziunii. Arhiva păstrează la rîndul ei conferințe semnate de G. Călinescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Cincinat Pavelescu, Em. Bucuța, Perpessicius, Șerban Cioculescu, Al. Dima, Al. Piru, Vladimir Streinu, Augustin Z. N. Pop și ale atîtor alți cercetători contemporani — multe din ele inedite. Au fost transmise suite de emisiuni în care s-a comentat creația poetului, ilustrîndu-se cu versurile intrate în fondul de aur al literelor românești. Radioul a ajuns în momentul de față să prezinte zilnic opere eminesciene, în felul acesta reușind să realizeze ediție sonoră a operei sale. Să o adăugăm prezența poetului în studioul de poezie al radioului — singurul teatru de versuri din țară —, recitalurile speciale, dintre care cel anunțat pentru ziua de 16 iunie se proiectează deosebit de interesant. Cu prilejul comemorării poetului de la 15 iunie, redacția culturală a radioului a organizat un serial de emisiuni dedicate poetului, sub genericul Eminesciana — așa cum anunță de altfel și Programul de radio. Cercetind arhiva radiodifuziunii, fonoteca, programele de emisie, constatăm că Mihai Eminescu . ..cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate pămîntul românesc“, așa cum își încheie monografia vieții Luceafărului. G. Călinescu, a fost cel mai răspîndit creator român prin intermediul undelor herțiene sub toate aspectele activității sale și în toate formele specifice de comunicare radiofonică. VICTOR CRĂCIUN EMINESCU LA RADIO EMINESCU TRADUS IN LATINA După primul război mondial, la Cluj a fost numit profesor de limba și literatura elină tînărul Ștefan Bezdechi. Poliglot cu vastă cultură, eminent cunoscător al limbii eline, el a tradus din autorii clasici (Platon, Lucian din Samosata), din autorii bizantini, dar și din greaca modernă, reușind să ne dea și o antologie a poeziei neogrecești. In Anuarul Institutului de studii clasice din Cluj, Ștefan Bezdechi a publicat poezii originale în latinește. Să amintim Oda dedicată Universității din Cluj, în 1919, cu prilejul festivităților inaugurale și odă dedicată lui Vasile Pîrvan, în 1937, (cu prilejul împlinirii unui deceniu de la moartea marelui savant). Umanist prin excelență, Ștefan Bezdechi cunoștea foarte bine literatura latină medievală și traducerile latinești din poeții și filozofii moderni. Ani în șir el a fost preocupat de ideea traducerii poeziilor lui Eminescu în limba latină. Totuși, cînd tînărul profesor Ion Chinezu, redactorul revistei Gind românesc, dorind să aducă ceva cu totul nou în coloanele revistei pe care conducea îi cere poezii de Eminescu în traducere latină. Ștefan Bezdechi ezită să i le dea, spunînd că opinia publică nu va accepta tălmăcirea lui Eminescu într-o limbă pe care o consideră moartă. In urma insistențelor lui Ion Chinezu, dă totuși pentru revista „Gind românesc“ trei traduceri latinești din Eminescu: Supremum desiderium (Mai am un singur dor), Ad Stellum (La steaua) și Vota Daci (Rugăciunea unui dac). Cum se știe, în poezia latină n-a existat rimă (Cel care o introduce în latina medievală se pare că e Aurelius Augustinus). Tocmai de aceea farmecul muzical al poeziei eminesciene îi scapă traducătorului. In schimb el reușește de foarte multe ori să surprindă farmecul ideilor, dacă ne putem exprima așa. Iată începutul poeziei „Mai am un singur dor“: Supremum desiderium Unum adhuc superest Votum exoriente sinatis Vespere me placido ripam ad olive maris Somnus sit mihi lenis et haud longe nemus esto: Aetheris astra naicent aequora vasta super. Non opus est pompa, non arca est locuplete Sed teneris virgis rutite me feretrum. (Gînd românesc, An III, 1935, p. 141). Cele trei traduceri apărute în 1935 în coloanele revistei „Gind românesc“ constituie, desigur, o experiență interesantă și un act poetic util pentru orice traducător. Ele trebuiesc adăugate la bibliografia traducerilor eminesciene, Eminescu in limbi străine — elaborată de Pîrvu (Viața românească, Elena aprilie 1964, pag. 340 — 349) unde sunt citate încercările mai vechi, publicate în revista Șezătoarea, de Valeriu D. Sulică. IOSIF E. NAGHIU 4 OVIDIU GENARU PISC Un crai hiberborean un luceafăr, măre, auros Trece călărind călare un cal fără de întrupare Un cal-înger, ager, pur sînge fără copite, fără efort Ah, și tot plutind, tot luminind se naște din craniu-l mort Are mii și mii de ani tineri și nu mai poate veni ; pururi este. Viață bea din cerul sfintei vineri și pline a lui de luni e o poveste. Ține în mină o singură carte fără de moarte, fără de moarte înțeleaptă ca iarba, curată ca fecioara nevinovată El locuiește acolo unde luminează în dulce depărtare fără trup în înalta cochilie, la vamă de grai, întors în pururea mamă. > Ipoteștii, al cărui nume vine probabil de la un călugăr Ipatie, a fost mai întîi un grup de case așezate într-o poiană în mijlocul unei păduri. El e împrejmuit de coline, parte din ele descoperite, ce se tupilează în valea Loești. Dealurile din împrejurimi : dealul Crucii, Cotîrgaci și altele, alătură satele Cătămărăști, Răchiți, Curtești, Cervicești și Cucorăni. Paralel cu rîul Loești curge Situa la vreo 3 kilometri, iar în împrejurimi sînt iazurile Ipoteștilor: Loeștii și iazul lui Chirilă, făcut după cum povestește legenda de un boier cu același nume. In 1804 erau în Ipotești 56 de țărani liberi, iar în vechime, se pare, că ar fi fost răzeși. Aici sătenii au zidit o bisericuță de lemn, refăcută de mai multe ori. Vara satul se pierde în umbra copacilor : salcîmi, plopi, răchiți și pomi roditori. Casele din mijlocul grădinilor, clădite în stil țărănesc, de obicei cu două odăi și împrejmuite pe din afară cu un cerdac, erau acoperite cu stuf, iar azi cu draniță, tablă ori țiglă. Grinde și produsele casnice : păsări, ouă, lapte și brînză etc. — erau vîndute de săteni la tîrgul din Botoșani. Pămîntul ipoteștenilor este fertil, culltivînd grîu și porumb, precum și alte cereale, iar o parte din el e izlaz, folosit pentru pășunat. Se cultivă și sfecla de zahăr, materia primă a fabricii de zahăr de la Bucecea. Ipoteștenii țin vaci albe de soi moldovenesc, porci, oi și păsări etc., cultivînd inul și cînepa. Satul nu e prea bogat în tradiții orale, totuși locuitorii lui participă la datinile și obiceiurile locului : atunci se spun zicalele, snoavele și proverbele, iar în timpul iernii șezătorile se țin lanț. La cumătrii și nunți hora, bătuta, sírba în doi saltă de bucurie. Portul și în general zestrea populară, cusăturile și covoarele, n-au un relief artistic deosebit. O parte din pămîntul arabil al Ipoteștilor fusese cumpărat de Gheorghe și Raluca Eminovici, părinții poetului, unde și-au clădit case și acareturi prin 1850, unde a copilărit Mihai Eminescu. Casa copilăriei sale, casă gospodărească, cu trei odăi și o cămară, cu cerdac în față și grădiniță de flori, străjuită de salcîmi, a fost distrusă în 1924. De abia după 1925 s-a ridicat tot pe locul acela o altă clădire, unde a fost instalat muzeul Eminescu, iar azi „Casa memorială“, care trebuie refăcută după modelul de atumei lui. In timpul copilăriei poetusatul Ipotești număra vreo 50 de case, înșirate pe valea Loești. Lingă bisericuța veche, în 1929, sătenii și echipele culturale studențești au început să zidească o nouă biserică, terminată în anul 1940. Lângă bisericuța veche se găsesc mormintele părinților poetului , a Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, precum și a fraților săi : Iorgu și Nicu. Satul — închis între dealuri împădurite pe vremea copilăriei poetului — e înconjurat de sate mai mari, ca Dumbrăveni, Cucorăni, și Călineștii lui Cuparencu. Pînă la primul război mondial Ipoteștii n-au avut școală. Copiii din sat învățau în satele învecinate. Cu toate că înainte de războiul întîi mondial trăiau în sat peste o sută de familii, regimul trecut i-a ținut în întuneric, iar între cele două războaie mondiale se închiria o odaie particulară în care învățau copiii. Cu toate acestea, dintre tineri chiar, existau peste 98 la sută neștiutori de carte. Sătenii, plini de inițiativă, au strîns bani pentru clădirea unei școli, dar războiul al doilea mondial, i-a stânjenit, neputînd-o ridica. In 1938, satul număra o populație de 522 de locuitori. Regimul de azi a clădit în sat școală mare și frumoasă, i-a unit pe săteni în cooperativa agricolă de producție și au inaugurat „Casa memorială“ a poetului, în satul copilăriei Hui. Din întreaga operă eminesciană putem desprinde culoarea locală a ținuturilor ipoteștene. In diferite proiecte și ciorne manuscrise poetul descrie locurile lui natale. Sunt aspecte văzute și momente ale vieții trăite acvea. El descrie crîmpeie din frumusețile naturii, care vor răzbate în poezia „Sara pe deal“, în romanul „Geniu pustiu“ sau în alte fragmente, cum e acela intitulat : „La curtea cuconului Vasile Creangă“, în care descrie de bună seamă locurile și curtea boierului Balș de la Dumbrăveni, dar și natura ipoteșteană, cu pădurile și iazurile ei : „O deosebire de la această regulă — scrie poetul — face însă valea Siretului și a Sucevei, care prin perspectiva sa frumoasă, prin mîndra depărtare a dumbravelor sale și prin acea întinsoare molatică și strălucită sub o boltă ce pare menită să fie eternă albastră, pare un rai pămîntesc. Pe valea Siretului întinsă sub arcurile de safir ale cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau risipite, cu întunecata lor umbră, păduri și dumbrave, dosind printre ele sate întinse, încungiurate cu șanț, ale căror căsuțe mici și acoperite cu paie și stuf dogorit par ca niște stufi scunzi. Șiretul, în văratica sa lene, e oprit adesea în drumul său de iazuri mari, încungiurate cu papură ce-și înalță ciocălăii copți în soare, cu stuf, cu măturile mohorîte ca blana de urs și răgoz verde. De malurile iazurilor mătreața de un jur împrejur verde tânăr strălucește ca mătasea, iar în mijloc ochiul verde cel clar al apei pare negru, reflected în el umbra lumii cel-l înconjură...“ GRAȚIAN JUCAN FILE PENTRU O MONOGRAFIE A IPOTEȘTILOR I I I RADU CÂRNECI MIC POEM MARELUI EMINESCU De fluier cîntecul tinește Un munte alb, un munte sur de taină gînd și otrăvește dar lung de viață, împrejur trei turme albe se răsfață pe un picior de plai sculptat și baciul trist, oprit înaltă baladă-n creștetul de brad — cer larg deasupra, jos pămîntul, — tristețe albastră-abia vibrînd — și miorița lăcrămîndu-l pe cel ce va muri curînd... Botoșani, 13 iunie 1969 MIHAI SABIN PRINȚ STRĂVEZIU CA O FLOARE Un prinț străveziu ca o floare a lumii Moldova oficiază ritualul aurit al cuvintelor, în lumină zbuciumul său aprinde peste munții natali căile lactee ale zilei. Eminescu, inima voastră aleargă mai sus de icoanele timpului și mai sus decît pasărea cețoaselor taine pe care pentru zbor a îndrăgit-o imensul vostru ochi de cărturar, încremenit în severele tomuri vă bîntuie chipul îndoiala și miracolul firii acesteia, dar mult deasupra ca o boltă a lumii Moldova este Ceahlăul și sprijină pe fruntea sa gînditoare cerul de vară al stelelor fără hotar liniștindu-vă febra și umbletul. Prințul meu Eminescu, un incendiu de psalmi mă duce în preajma pasului vostru adînc și deslușesc în zburătoarele ceramici în lemnul viu care apără casa și pacea dar mai ales în duhul din umbrele slovelor pieritorul vostru destin nepieritor. Prinț străveziu ca o floare a lumii Moldova PAȘII POETULUI (Urmare din pag.i)na, începem și ne terminăm cariera, întotdeauna, și pentru fiecare scriitor el este și va fi foarte aproape și foarte departe în același timp. Aproape prin omenescul și tremurul lui și vibrația lui și durerile lui și speranțele lui cuprinse în acele cuvinte atît de simple și de uluitoare ale limbii noastre, și departe, mereu departe, prin geniul lui, adică prin aceleași cuvinte, pentru că la început a fost cuvîntul și pentru că la sfîrșit va fi tot cuvîntul, prin aceleași cuvinte care au fost smulse, literă cu literă, destinația lor de a oficia acteînvăzul, din acel cuprinzător cer albastru care întotdeauna cădea pe capul lui Eminescu, întotdeauna cînd hîrtia, această superbă bază candidă eminesciană, cerea cuvinte. Eminescu înseamnă eternitate și aceasta nu numai pentru poezia și patria românească, înseamnă eternitate și îndrăznesc să spun, aici și acum, că acest cumplit cuvînt : eternitate a fost dăruit nouă și lumii de către Eminescu. Iar dumneavoastră, oameni ai acestor pămînturi și ai României, gazde primitoare ale Moldovei de Sus, să fiți fericiți că de aici s-a înălțat Eminescu. Știu, emoția e teribilă, e zguduitoare. Pe aceste pămînturi a călcat geniul care umple cu tot mai mult aur istoria, geografia și visul acestei țări. Sîntem fericiți alături de dumneavoastră și fericirea aceasta e poate cea mai pură și mai nobilă atitudine a noastră. Sîntem fericiți că oficiem la acest ritual eminescian chiar în locurile pe unde au călcat pașii poetului, pașii profetului. (Din cuvîntul de salut, în numele Uniunii scriitorilor, rostit la deschiderea „Zilelor Eminescu"). ILUSTRAȚIA PAGINII DIN EXPOZIȚIA DE SCULPTURA PETRE JUCU I Titu Maiorescu nu putu participa la aniversarea întemeierii „Junimei“ din octombrie 1876. Era reținut de treburi avocațiale. Omagiul spiritual adus din depărtare criticului este telegrama de mai jos, adresată în aceeași seară și care între semnatari înșiruie șinumele lui Eminescu : Junimea paraponisită / și trapan chefaluită /la a ei aniversară / pentru a treisprezecea oară / trimite urări frățești / surorei din București. // Rosetti, Culeanu, Gane, trei Negruțești, Verrusi,/ Naum,Vergolici, Carpi Eminescu, Burlă, Melic, Roiu, lanov, I Caracuda, of ! • of! of !1). Prietenia dintre Eminescu și bucovineanul Alexandru Chibici - Rîvneanu este unanim cunoscută și istoria literaturii o reține atît în etapa studenției vieneze a poetului cît și după 1880, cînd Chibici frecventează salonul din str. Mercur nr. 1, dar mai osebit în perioada suferințelor lui Eminescu dintre 1883—1884. Dincolo de participarea la biografia clasicului, consemnată memorial și în poezie: I„Cu evlavie cumplită I Inghițeam pe regii lybici — / Unde sunt acele vremuri ! Te întreb amice Chibici ?“ prelungită în șiruri epistolare și anecdotic, Chibici s-ar fi pierdut în anonimat. Din vremea Vienei și a calcțiunilor studențești, ca și după întoarcerea în țară, s-a păstrat un cîntec de pahar scris de Chibici în stil arhaic și cîntat cu șart, ce plăcea poetului: „Eu sînt Plăscîncea Vodă/ Chiar lumea antipodă / Admiră cu uimire / Crăiasca-mi chefuire // Adusu-țiam stăpîne / Din țări bolohovene / Un vin ales. Primește : I Cotnar el se numește. // Din cupă-n veci Cotnarul / Nu-mi cumpără pojarul / De-i fac ori bălae — / Turnați-l in hîrdae! // Poftim hîrdae pline / De sucuri cristaline. / Să dăm mină cu mină / Pornind hora străbună“, (care se și execută în jurul mesei repetindu-se ultima strofă:) Să dăm mină cu mină / Ca așa-i hora română ! Din scrisorile adresate de „discipolul“ Vlahuță, asimilat familiarității lui Chibici, au răzbătut pînă în zilele noastre cîteva, ce fac dovadă că o vreme Chibici l-a întovărășit și la Iași. In scrisoarea din București datată în februarie 1884, Vlahuță întreabă „Unde stă, și cum petrece fratele Eminescu ?“ Promite că în luna viitoare va veni la Iași, dar pînă atunci trimite îmbrățișări lui Eminescu, Miron Pompiliu, Grigoriu și altora.2) La 29 iunie 1884 Vlahuță scrie din nou, de această dată din Dobrovăț și roagă pe Chibici să spună lui Eminescu, „că-i doresc mult și-i string mina.3) In iulie și decembrie 1884 Vlahuță vizitează fidel și grijuliu pe Eminescu la Iași, de unde transmite lui Titu Maiorescu știri scrise despre moralul și starea trupească a poetului încă bolnav, statornicit în capitala Moldovei. După înapoierea de la sanatoriu din Ober-Döbling, Eminescu călători la București și într-un scurt popas îngăduit revăzuse pe redactorii României libere, care pe pagina primă a numărului din 30 martie 1884 își anunță cititorii : „București, 29 martie 1884. Azi amicul nostru Eminescu ne-a făcut deosebita plăcere de a ne vizita la redacțiune“.4) Mai important este fragmentul de scrisoare inedită în care emulul lui Eminescu informează pe Chibici despre regimul din redacția ziarului România liberă 5), unde „redactorii sunt foarte bine plătiți“ și unde el spera să aducă și pe Eminescu „de va fi cu putință“. Vlahuță afirmă că nu mai lucrează la nici o publicație literară și în final — la cererea lui Chibici, dintr-o scrisoare, ce nu s-a păstrat — îi alătură cîteva strofe de sațietate dezolantă pe care promite să le mai „netezească“ : întristătoare povești, nespus de iubite-ntr-o vreme:/ Nu mai cercați a-mi vorbi de zînele voastre cu steme !/ Mindre palate, viteji și cai, ce mănîncă jăratec, / Stinsu-s-au toate de veci... Copilul de-atunci nebunatec / Nici nu mai cred c-am fost eu, — atît mi se par de străine / Sfintele mele — amintiri, — și-n luminile voastre senine / Glasuri atîta de dulci zadarnic mai vin să mă cheme / întristătoare povești, nespus de iubire-ntr-o vreme ! / Bietele gînduri și-au ars aripile-n para durerii / Grele îmi par, ca de plumb, vîlva atîtor mizerii. / Un înîntuneric adînc și-un frig ca de moarte m-apucă, / Caldă lumină te-ai stins, pierdutute-am scumpă nălucă / Ceatît de mult te-adoram, nicit m-așteptam cîte-odată / Ca din pămînt să te rupi, și-n brațele-mi să cazi întrupată / Ce fericiți am fi fost... / Azi toate rămas-au pusderii, / Bietele gînduri și-au ars aripile-n para duderii. / Sila de ziua de azi și teama de ziua de mîine / Asta e tot ce mai simt! I Dulci visuri ce furăți stăpîne / Inimii mele, fugiți, să- i sați-o de-a pururi pustie ! / / Ce să mai cate-n deșert la vremuri ce n-or să mai vie?! / Codrii renasc , în april și iarba răsare mai verde — / Numai al vieții 1 copac în iarbă de istov se perde. / Stoluri de doruri I s-au dus, ș-atîta e tot ce-mi rămîne . / Sila de ziua de I azi și teama de ziua de 1 mîine.6) ■ Chibici va fi după încetarea din viată a poetului, cartierul comitetului de Titu Maiorescu, prezidat pentru ridicarea unui monument pe mormîntul lui Eminescu. - Dr. AUGUSTIN Z. N. POP NOTE : 1. Originalul în Bibi. Acad. R. S. România. Secția Mss., Arhiva Titu Maiorescu, c.i. 2. Scrisoare inedită, în colecția autorului. 3. Scrisoare inedită în colecția autorului. 4. Valeriu Rîpeanu, Vlahuță și epoca sa, Buc. 1966, p. 58—62. 5. Idem, p. 58. 6. Scrisoare inedită, în colecția autorului Eminescu între junimiști mmmintTiTifTnTiniiiTrrririirrniiiTrrrnnTiTiiiiiTnnTTTnT0TiTiiiifTiriiTrrmnTnnTriiTrinfiTrrnTrrrnfiT niiwiTTiTitiTi, 4 4