Clopotul, iulie-septembrie 1970 (Anul 26, nr. 2862-2939)

1970-09-27 / nr. 2937

I.L. CARAGIALE LA BOTOȘANI Pe la jumătatea lunii aprilie a anului 1897, intelec­tualitatea botoșăneană era cuprinsă de freamătul așteptării unui eveniment rar — prilejuit , acela de a-l vedea și audia personal pe celebrul autor al „Scrisorii pierdute", „Nopții furtunoase“ etc. Numeroase afișe, ca și ziarele locale, anun­țaseră pentru ziua de 17 aprilie conferința lui I.L. Caragiale cu tema „Opinia publică la noi“, conferință ce urma să fie încheiată cu audierea unei nuvele în lectura autorului. Nici chiar după o săptămână ecoul acestei prime — și probabil singurel­e intilniri a celebrului scriitor cu pu­blicul din Botoșani nu se stinsese : ziarul local „Curierul ro­mân" din 24 aprilie comenta astfel deplinul succes al confe­rinței și conferențiarului ca și participarea activă a auditoriu­lui botoșănean: „Conferința D-lui Caragiale de vinerea tre­cută a adunat in aula Liceului „Laurian“ toată elita ... ur­bei, având in același timp un succes perfect, subt toate raportu­rile — lucru ce nici nu se putea altfel, dat fiind talentul In­contestabil al conferențiarului ... Cu o dicțiune clară și neafectată, D. Caragiale a făcut timp de trei sferturi de oră critica justă a „opiniei publice“ la noi, ilustrindu-și expu­nerea cu bogate exemple de actualitate, care de care mai hazlii și mai frapante, și obținând salve de aplauze din par­tea publicului ce-l asculta și-l aprecia. La urmă, D. Caragiale a cetit o admirabilă novelă a sa: „Noaptea de Paști“... Seara, după conferință, mai mulți tineri admiratori și prieteni al lui Caragiale — printre care credem, tn primul rând trebuie să fi fost Samson Bodnărescu, prietenul lui E­­minescu și Indirect deci și al lui „Nenea Iancu" — au orga­nizat un banchet în onoarea acestuia, „petrecind foarte ve­sel și cordial până la miezul nopții”. Autorul cronicii citate mai sus menționează că „D. Caragiale a promis a vizita din nou, numai pentru plăcerea sa particulară, lunea viitoare, urbea noastră de a cărei so­cietate cultă a rămas foarte încântat și atașat“. Se pare însă că, spre părerea de rău a botoșănenilor, diferite motive obiective l-au Împiedicat pe Caragiale de a-și realiza această Intenție. Prof. ȘTEFAN CERVATIUC CUVINTE ÎNCRUCIȘATE VINAT CU PENE ORIZONTAL­E I. Foa­țe de mărimea anul porumbel, care trăiește prin holde și tufișuri, vinîndu-se pentru carnea ei guatoasă (pl.) ; 2. Vinat cu pene de prin preaj­ma lacurilor și bălților — Pro­zator român contemporan, au­­torul nuvelei „Fazanul** (Ion)­­ 3. Este de la-nceput I — Crustaceul care a mâncat peș­tele din fabula „Lișița, rața și gâsca" de Grigore Alexandres­­cu (pl.) — Numele științific al dropiei . 4. Cerneala desena­­torilor — O dublă Invitație ! 8. Poet sovietic (1805 — 1930), autorul poeziei „Sitarii dea­supra Dropiile, noastră zboară..." — lișițele, sitarii etc. văzute de un ... vinător . 6. Fost boxer român — In preaj­ma lor vin vinătorii la rațe și giște — O jumătate de ceas ! 7. Spetează — încărcă­tura carului in care se caută uneori acul — Capul becațel I 8. Localitate in R.P.F. Iugo­slavia — . . . pază, gen de vî­­nătoare a sitarului — „Aprin­să dropie" ce „peste șes, ro­șu se-nalță, s-apropie hal Beniuc) 1 9. Autorul („Ml. poe­ziei „Turturea„ — Comună nr 1­­­3­4 S­0­7­8­9­W­H 12 Anglia . 10. Scriitor francez (1840 — 1897), din a cărui creație desprindem unui pul le potîrniche „Emoțiile roșii”, din ciclul „Povestirilor de luni”, apărute in volumul „Scrisori din moara mea” . 11. Autorul piesei „Rața sălbati­că” — Selecție: VERTICAL : 1. Ctrne de vânătoare folosit la sitari, pre­pelițe, potiroichi etc.­­ 2. Regiune in nordul Transilva­­niei bogată in becaține — Se vinează In păduri ; 3. Parte­r — Pielea feții — Rtu in A­­frica de Sud ; 4. Păsări mai mari decit sitarii, care trăiesc in alunișuri și au o carne a­­pr­eciatfi ; 5. Continentul de origine al fazanilor — Orășel in Belgia ; 8. Nicolae (abr.) — Vinat cu pene frumos co­lorate ; 7. Oraș antic în Me­sopotamia — Capul u­șbței I — Unu, plus unu­l 8. Punet de minus I — Se dă înainte — Două capete : anul de dro­pie și altul de turturea ! 9. Carte din bătrâni — Cioban ; 10. Personal din nuvela­ția" de Ștefan Bănulescu „Dro­— Locuri unde se vânează rațe, trîște, lîștre etc. ; 11. Cutie I — Vultur ; 12. Păsări de baltă, pe care le găsesc vânătorii, printre trestii — Eroul tras al nuvelei „Fazanul" cen­de Ion Istrati. Cuvinte rare : OTIS, CAU, ILAM, UGAR, LEDE, ISIN. ADAM STOICA L CLOPOTUL • PAGINA 2 îmbrăcămintea de protecție prinde bine pe grațioasa și tînăra femeie . Hildegard Seitz, în vîrsta de 23 de ani, este probabil la ora actuală singurul elev marinar în navigația fluvială a Republicii Federale a Germaniei. De acum doi ani, cînd s-a căsătorit cu căpitanul și proprieta­rul vasului „Heinz - Wilhelm“, ea execută pe bordul navei toate lucrările pe care le face de o­­bicei un elev de­ marină. Anul viitor ea va deveni marinar plin. Mai târziu, speră să-și dea exa­­m­ele uLt*e f'm­on'er- Portul ei natal este München, pe Weser, unde locuiește fetița soților Seitz. Părinții o vizitează de cite­vn vin să încarce sau să descarce marfă. Ziua lui Hildegard începe di­mineața cu pregătitul cafelei. Apoi freacă coverta, gătește, curăță magazia sau ajută în sala ma­șinilor. In orele libere coase la mașină , cusutul este hobby-ul harnicului elev - marinar. PENSIA VIAIERA A ZULNIEI IURGA Zulnia Iorga, mama marelui nostru cărtu­rar, Nicolaie Iorga, rămînind văduvă de tim­puriu, a crescut cu greutate pe cei doi bă­ieți — Nicu și George — deoarece pen­sia lunară de 60 de lei n-a scutit-o de o viață plină de sacrificii, de luptă modestă și neobosită. Copilul Nicolaie Iorga a ințeles greutăți­le prin care trecea mama sa, cu o pensie de 60 de lei și de aceea căuta s-o ajute, dind meditații. Despre această muncă, Iorga scria plin de amărăciune : „O­ chinul de umilire și de oboseală al lecțiilor aces­tora, începute aproape de la zece ani. Unde nu m-au dus ele, prin străzi întune­cate și pustii, cu groaza zăvozilor lăsați li­beri, strâbatînd cimitire în care crucile pă­reau că se mișcă de zguduirea morților do­riți din nou să iasă deasupra pămîntului...” De aceea, Zulnia Iorga a fost nevoită să solicite și un ajutor viajer de la Primăria comunală Botoșani, care avea trecut in bugetul său o sumă destinată pentru „a­­jutoare viajer” persoanelor . Printre cei cițiva beneficiari de asemenea ajutoare, în anul 1881, găsim și pe Zulnia Iorga. In dosarul nr. 12, litera A Fond Pri­măria Botoșani, de la Arhivele statului din Botoșani, se află petițiile prin care Zulnia Iorga cerea, la fiecare sfirșit de lună, or­­donanțarea sumei cuvenite drept ajutor viajer. Astfel, in prima petiție adresată primăriei, la data de 1 februarie 1881, scrie : „In con­­siderațiunea că luna ianuarie a expirat, vă rog să binevoiți a‘mi elibera viajera cu­venită mie pe menționata lună, încredin­­țînd’o in primirea D. Căpitan M. Dimitres­­cu. Primiți asigurarea osebitei mele consi­­derațiuni“. In timpul vacanței de vară, din lunile iu­lie și august 1881, Zulnia Iorga lipsește din orașul Botoșani și la întoarcerea la cere a i se achita viajera de 100 franci pentru am­bele luni. Intr-o altă petiție, din 20 decem­brie, Zulnia Iorga solicită avansarea sumei viajere cuvenite pe luna decembrie ,fiind in apropierea sf. sărbătorii. EMIL ANTONOVICI ILUSTRATE DE SEZON SFÎRȘIT DE VARA S-au terminat vacanțele la mare... Bronzați și odihniți suntem din nou La locul său de muncă fiecare La strung, sau la volan, sau la birou. Frumoase, amintirile recente Treptat iți estompează veselia. Lăsind ca bucuriile prezente să le aducă... slujba sau soția. Belșugul toamnei ride prin vitrine. Ce piersice ! Ce struguri de smarald ! Visăm la mustul care-ndată vine Și pînă-atuncea bem un „citro” cald. Din nou moderne-s vestele de lună... Din nou avem ploițe cu stropi reci Mai rar in alte zile-n săptămină Da-n orice caz, duminica la meci. ÎNCEPUT DE TOAMNĂ Septembrie a prins un calendar însemnul toamnei care va să vină. Chiar dacă plouă (hai să zicem) rar Și vintul leneș crengile înclină. S-a terminat, nostalgică, vacanța. Elevii sunt mai des prin librării Cu amintiri din Tușnad sau Constanța Din tabere, excursii, drumeții... Se pregătesc studenții. Asta inseamnă Că înaintea cursului la zi încep curind idilele de toamnă Cu lungi plimbări și lungi... filozofii. Și mai există oameni însurați. Nițel mai gospodari și serioși... Privesc la calendar îngîndurați Și cumpără­­ aspirine și galoși. DOREL SCHOR Deși ca medic îl cunoșteam mai de mult, nu m-am gindit nici­odată că, intr-o bună zi, voi des­coperi in doctorul Virgil Stanciu, directorul Spitalului unificat al comunei Suharău, un artist. Cînd însă, cu totul intimplător, am luat contact cu picturile și sculptu­rile sale, fără să vreau mi-am a­­mintit, numaidecît, de minuna­tele ornamentații sculpturale de pe porțile maramureșene, de a­­nonimii pictori care, pe aici prin nordul țării, au lăsat măr­turii despre inegalabila lor artă, ce dăinuie peste secole. —• Cînd ați început să practi­cați sculptura, pictura . — N-aș putea preciza exact deoarece, încă de copil, obser­vea pe meșteșugarii „dăltuitori” din jurul Sibiului — oraș unde sunt născut — mi-au trezit dorin­ța de a-i imita. Apoi, după ce am prins gustul formelor sculp­turale și al culorii, am devenit un pasionat. O pasiune, care aș putea spune, îmi completează fericit profesia pe care o practic. N-am luat nici o lecție specială în acest sens, dar m-au ajutat mult zecile de expoziții de pic­tură și sculptură pe care le-am vizitat, cărțile de specialitate cu aprecieri, și reproduceri din creația unor autori distinși. Pen­tru că mă preocupă în mod deo­sebit sculptura în lemn mi-am luat ca maestru pe Vida Geza, sculptor pe care îl prețuiesc ca pe un artist desăvîrșit. Lucrările de sculptură și pic­tură ale dr. V. Stanciu sînt multe la număr. In lemn, îl preocupă stilizarea chipurilor strămoșești, în piatră, lucrează la un ciclu de măști, iar în acuarelă, tema­tica este foarte diversificată. Aș fi dorit să consemnez, într-o cronică, calitățile lucrărilor care, expuse în două încăperi ale spitalului din Suharău, conferă camerelor aerul unei serioase­­ expoziții personale. Am aban­­­­donat însă, cu gindul că despre picturile și sculpturile dr. Virgil­­ Stanciu se va scrie cîndva (și­­ bine ar fi cît mai curînd) o cro­nică dintr-o expoziție adevărată. Căci robustețea talentului, ca și pasiunea cu care și-l pune în valoare, îl anunță pe acest me­dic a fi un distins artist. S. AILENEI PASIUNEA ARTEI • O fetiță Își petrece va­­caința la țară. In curte vede pentru prima oară un păun cu coada desfăcută. — Bunica, strigă ea, repede să vezi ce frumos vino a înflorit una din găinile tale. • Care este deosebirea in­tre curentul electric și fulger ? — Curentul electric costă bani, fulgerul este gratuit. • Examinatorul il întreabă pe viitorul profesor : — Pentru ce ți-ai ales mese­ria de profesor ? Spune-mi trei motive. — iunie, iulie, august 1 • E adevărat că Mary a rupt logodna cu tine ? — Da. Mi-a spus că nu mă mai vrea. — N-ai încercat să-i vor­bești despre unchiul tău cel bogat ? — Ba da. Dar după aceea Mary a devenit mătușa mea... • Ai avut vreodată păreri diferite de cele ale soției ta­le » — Da, dar ea nu a știut nici­odată. famm Satul natal, Tudora și oamenii lui, din prima jumătate a seco­lului acesta, revin cu o oarecare insistență în scrierile cărturaru­lui botoșănean Tiberiu De pe la noi ce-a fost Crudu, odată e, de fapt, relatarea cu lux de a­­mânunte a vechilor șezători din Tudora, iar personajele sunt oa­meni din sat care poartă nume­­e lor reale: Șerpeanu, Pîrvu etc. (Alunecarea spre anecdota faci­lă și cu nuanță șovină scade însă din valoarea intrinsecă a acestei lucrări, cartea rămînind doar ca un document de epo­că demnă de a fi cercetată de folcloriști). Lunatecii este o poveste de dragoste consumată tot în cadrul natural al satului scriitorului, iar Sihăstria Sihlei, amintește de a­­semenea, de aceleași locuri. Chiar satul lui Neculai Catrinaru, învă­țătorul din Mamăia e „oprit cu fri­­că-n loc pe malul sting al Siretu­lui nostru“, iar în carte apar cu numele lor adevărat sate, cum ar fi Coșula, Șupitca, Corni etc. De altfel scriitorul era adînc convins de misiunea importantă a condeiului său, el năzuind să înalțe prin literatura lui un mo­nument satului natal, oamenilor acelor locuri pentru ca să se știe „în veșnicie despre existența lor“. (Ideea circula în epocă și chiar personajul amintit din Mo­­mâia își desfășoară întreaga muncă și existență pe coordona­ta devizei apostolice „Totul pentru altul, nimic pentru tine"). „Pe tine, ca și pe mine, scrie el la 1 ianuarie 1943 într-o scri­soare adresată lui Vasile Șer­peanu, comerciant din Tudora, creația durabilă ne interesează, căci am spus-o de atîtea ori, în ceea ce lași în urma ta stă va­loarea unei vieți și adevărata ei prețuire și noi această creație care să dureze, s-o urmărim du­pă puterile noastre“. De altfel către același Vasi­le Șerpeanu, pe care-l numește uneori comerciant, alteori agri­cultor, sau gospodar fruntaș, scri­itorul își va îndrepta gîndurile mai în fiecare an, în preajma A­­nului nou, felicitîndu-l de ziua numelui, prilej de a rememora anii copilăriei, satul și oamenii lui. „De cite ori mă fură gindul la draga mea Tudoră, pe care am căutat s-o veșnicesc prin scrisul meu, îmi răsai înainte ca un fruntaș gospodar, cuminte, plin de cumpătare și chibzuință, cu care oricînd mă pot mîndri. Eu țin la tudorenii mei căci sunt locuitorii satului copilăriei me­le, țin fără să știe ei și mulți, fă­ră să priceapă. Pe mine însă nu mă supără aceasta, cum nu te poți supăra pe florile, pe pomii din grădina ta, la care ții fără ca ei să simtă nimic“, scrie el pe o carte poștală pe care menționează „Rînduri pen­tru anul nou 1947". Recent, prin bunăvoința prof. M. Sămian din Tudora, am pu­tut intra în posesia a opt scri­sori ale lui Tiberiu Crudu acestea am extras citatele (din de mai sus) care-l arată pe scri­itor, în ciuda curgerii anilor, me­reu aplecat cu gindul spre satul său de baștină. Deși locuia la Botoșani, deci nu prea departe de Tudora, unde de altfel se ducea, după cum mărturisește, din cînd în cînd, rîndurile sînt pătrunse de nostalgie, sale de o adîncă melancolie. Deși plin de ocupații didactice sau scriito­ricești, el găsește timpul nece­sar să scrie fruntașilor satului, în rîndul cărora se simte inclus și el, în ciuda plecării sale din­tre ei. „Dumnezeu să-ți deie sănătate să ții sus pînă la adînci bătrînețe steagul gospodăriei ca­re face cinste locului unde vă duceți viața. Eu, cu voi fruntașii satului natal mă mîndresc și de aceea caut cu orice prilej să vă scot la lumina scrisului meu, căci atîta rămîne în urma noas­tră, a tuturor“ (1 ian. 1948). Sentimentul dezrădăcinării este frecvent și-n literatura scri­itorului. Neculai Catrinaru, mă­car că este învățător, pantalo­­nar, deci, cum cu o fină nuan­ță peiorativă notează scriitorul se simte în sufletul lui tot țăran, un țăran luminat însă, care are datoria să se mistuie luminînd pe alții. Autorul nu va pregeta să facă un aspru rechizitoriu ce­lor ce se rup de popor, de ță­­­­rănime pe care o consideră sin­gura păstrătoare a virtuților nea­mului. „Nu știu dacă alți așa ziși cărturari, care s-au părăsit din pricina ocupațiunilor satul natal îl iubesc așa cum îl iubesc eu. Pentru mine a veni la Tudora nu înseamnă numai a petrece o zi, două de repaus, de liniște, ru­­pînd cu grijile, ci e un fel de în­tinerire, un fel de împrospătare a puterilor, de primenire sufle­tească. Am trăit atîtea clipe fru­moase în cuprinsul Tudorii și în casa părintească încît amintirea lor mă înviorează și mă umple de o duioșie plăcută. Și vezi, cînd un loc ți-i drag și scump, apoi ți-s dragi și oamenii acelui loc. De cîte ori n-am stat eu un loc ș-am privit cară cu lemne conduse de tudoreni, pe care îi cunoșteam numai după port, petrecîndu-i cu ochii pînă de­parte, fără ca ei să știe, fără ca ei să simtă. Cu atît mai mult îmi sunt dragi acei cu cari am copilărit sau cu cari am avut legături în viață. Nu de­geaba în scrisul meu am pomenit numele lor, ca să ră­­mîie să se știe de dînșii, trecîndu-i la veșnicie pe această cale. E o slabă dovadă a dragostei me­le față de ei“ (1 ian. 1949). Ideea este reluată mai tirziu într-o scrisoare către același Va­sile Șerpeanu la 1 ian. 1951 : „Ca întotdeauna și anul acesta, gindul meu zboară către cei dragi din satul meu Tudora, pe care l-am trecut în literatură cu oamenii lui, cu obiceiurile lui și cu prietenii mei". Iar un an mai tîrziu va scrie resemnat, probabil presimțind sfirșitul implacabil : „Nu doresc altă ceva decît îna­inte de a închide ochii, să mai petrec un sfînt Vasile în satul copilăriei mele, împreună cu cei scumpi și dragi mie". Opera sa literară, cu certe virtuții artistice nu numai docu­mentare, destul de răspînditâ în perioada dinaintea celui de al doilea război mondial ar putea fi reeditată. Ea ar putea con­stitui pentru cei de azi un e­­xemplu de cărturar cinstit pă­truns de datoria misiunii sale, care s-a străduit, pe cît l-au a­­jutat puterile, cum afirmă el, să-și facă datoria față de popo­rul din rîndul căruia a ieșit. N. CINTEC TIBERIU CRUDU ȘI TUDORA Intră în școală ca gospodine, stenodactilografe sau studente și o părăsesc ca perfecte „fete la toate”. Este vorba de singura școală pentru hostese, de la München unde sunt calificate toate acele tinere fete care au devenit indispensabile la expoziții sau congrese, pe vapoare sau la călătorii circulare prin orașe. In școala înființată de Hells Moeckel, programul de învățămînt cuprinde de la servitul meselor pînă la cu­­noașterea limbilor și la istoria artei. Elevele doamnei Moeckel trebuie să fie în stare să caute într-un orar legături intercontinentale în numai cîteva minute și în același timp, să știe să joace la o recepție rolul a­­greabilei însoțitoare. Prima poruncă , o hoștelă nu are voie să spună niciodată „nu știu”. In timpul jocurilor olimpice de la München, în 1972, vor fi necesare cel puțin 1200 de asemenea tinere fete. LA POMIR LA FOSTA ȘCOALĂ Fără supărare, trebuie să recunoaștem că nu avem încă îndeajuns de dezvoltat cultul pentru rămășițele trecutului care — prin miracol — mai supraviețuiesc și azi,pe ici pe colo, in cuprinsul județului nostru. Așa se explică de ce a fost dim­mată nejustificat casa de la Liveni in care s-a născut Enescu, fiind­că autoritățile comunale de atunci nu erau pe deplin edificate asupra personalității marelui geniu, pe care il socoteau un simplu „scripcar“. Așa se explică de ce a fost distrusă casa de la Ipotești in care a copilărit Eminescu, fiindcă admiratorii poe­tului începură să deranjeze pe noii proprietari. Așa se ex­plică de ce a ajuns în absolută paragină una din cele mai vechi foste școli primare din județul nostru — cea de la Po­­mîrla. Trecută din mină in mină și neglijată de toți, piiâ cind aducind-o in starea jalnică de azi, toți au părăsit-o și acuma toți se rușinează de aspectul ei dezolant. Pe toți ii incomo­dează prezența ei, in starea în care se află, lingă o altă ctitorie unde mai tîrziu și-a topit sufletul acel subtil om care a fost Samson Bodnărescu. Și nu numai atit, însă, in cinstea lui și pentru el, pe acolo și-au purtat umbra Eminescu, Veronica Micle, Creangă, Slavici, Bogrea și citi alții ale căror nume con­stituie azi o mîndrie pentru întregul neam românesc. Fosta școală primară din Pomîrla e pe casa de dispari­ție : acoperișul, ușile, geamurile, plafonul lipsă, iar pereții se macină sub ochii noștri. Totuși, chiar în această stare, ea tot poate fi salvată, printr-o contribuție înțelegătoare din partea autorităților și de ce nu și cu un sprijin din partea Mitropoliei de la Iași, intrucit școala este in curtea bisericii. Această fa­tă vatră de lumină trebuiește salvată prin­­tr-un efort comun, și după ce-și va căpăta aspectul ei inițial poate adăposti cu folos un muzeu al satului, o bibliotecă, o sală de lectură și de audiții radiofonice, adică poate servi un scop cultural, așa cum, de altfel, l-a și dorit ctitorul. AL. BARDIERU

Next