Clopotul, 1985 (Anul 41, nr. 4699-4750)

1985-01-11 / nr. 4700

orele 16, în sala Teatrului "Mihai Eminescu" va avea loc un spectacol literar muzical „Tot mai citesc măiastra-ți carte...“. Sîntem informați că manifestările vor fi onorate Luna ianuarie ne aduce, bu­curia Anului nou, după ce am parcurs un alt an, plin de e­­forturi colectiv", pentru a mai urca țara cu încă o treaptă de bunăstare și demnitate. Dar luna ianu­arie este și un mare prilej de a ne mîndri, căci în ziua a cincisprezecea, acum 135 de ani, s-a născut pe aceste plaiuri marele Mihai Eminescu pentru a urca țara pe treptele Poeziei. Răsărea ca o binecuvîntare, ca o răsplată pentru mărețele fapte ale acestui popor al nos­tru, pe care le-a marcat cu a­ 135 de ani de la nașterea Luceafărului poeziei românești - Mihai Eminescu de prezența unor scriitori de seamă: D. R. Popescu, Titus Popovici, I. Dudu Bălan, M. R. Iacoban. La spectacolul oma­gial își va da concursul și Co­rul Filarmonicii »Moldova“ din Iași, dirijat de Ion Pava­­lache. în zilele de 15 și 16 ia­nuarie, cenaclul “Flacăra“ al Uniunii Tineretului Comunist, condus de poetul Adrian Pău­­nescu, va da spectacole la Bo­toșani și Flăminzi, ti­a dărnicie in tezaurul isto­riei sale și al pămintului. Și a venit Eminescu pentru a pune pe aceste fapte amprenta sen­sibilității supreme de care poate fi in sta­re un popor — Poezia cea mai curată, cea mai profundă și cu cea mai a­­leasă simțire umană posibilă. Această zi a avut menirea de a mai îmbogăți cerul marii poezii universale cu încă o strălucire eternă Avem deci, noi, românii, motive temeini­ce să ne bucurăm încă de la început de an. Mircea JUNCANARU Bucurii în ianuarie (Urmare din pagina I) Eminescu etern Lumina lui ii e suficientă sieși și s-a-nălțat ușor, frumos și grav Precum izvorului i-ajunge unda sa , spre cunoaște Șir-ar cinsti întreaga lume. Și cerul nu ar mai fi cer dacă Jurul său legende tot mai multe țes Z . x c­v Și-n mod ciudat cuvintele-și pierd din In plus ar număra încă o stea... O valoare de zi ce trece, este de-nțeles. El s-a născut în ianuarie în nord moldav Lumina sa rămîne­ va nepieritoare, purtind ca pe la noi un simplu nume Nicolae CĂRUNTE MEDITAȚIE LA „EPIGONII“ De multe ori m-a nedume­rit omagiul adus de Eminescu unor înaintași pe care istoria literară fie că i-a uitat, fie că i-a expediat în vreo „notă pri­zărită dintr-o pagină neroadă“. Oricît aș fi luat menționa­rea acestora ca pe o metaforă, determinată, la urmașul lor de geniu, de un respect de bun simț, care nici măcar nu e rostit de sus, nu putem accep­ta renunțarea atît de flagran­tă la un minim unghi de ve­dere estetică. Eminescu avea cultul valo­rilor pe care Ie apăra și de­nunța cu vehemență pseudo­­valoarea oriunde s-ar fi gă­sit ea : in politică, in cultură, in procesul de formare a civi­lizației românești. Tocmai de aceea criteriul unei admira­ții determinate exclusiv de situația lor de înaintași, nu mi se părea suficient. Atunci ce a putut aprecia poetul la a­­cești înaintemergători, cînd la cei mai mulți nici chiar versul atît de lapidar — „poeți, ce-au scris o limbă ca un fagure de miere“ — nu se potrivește : Țichindeal — gură de aur ? pentru ale sale modeste „Fa­bule române“,­ Mumuleanu —• glas de durere “ pentru ale sale „madrigale și elegii amo­roase“, chiar dacă alături de ele există, la fel de mediocre, „Plîngerea patriei“ și „Carac­terele“ din broșura de la 1825; Sihleanu — liră de argint ? — pentru „buchetul plăcut“, cum se exprima un istoric literar într-o primă istorie a litera­turii — din „Armonii intime“ (1857) ; Daniil Scavin „cel trist și mic", autor de „imne asupra fericirii patriei, sonete, ode și epitalame“ care „nu-i foloseau mai nimică“ : Pralea Ioan — „firea cea întoarsă“ — unde caracterizarea trimite la felul sucit al poetului de a se dezbrăca, lăsîndu-și veștmin­tele una cîte una, de la ușă pină la pat, procedînd a doua zi, pentru imbrăcare, invers, și nu la valoarea versurilor sale „nu prea nimerite“ din „Psaltirea“ transpusă mânește ; etc. Surprinde pe ro­mai ales alinierea acestora alături de Cantemir, Anton Pan, Elia­­de, Bolliac, Alecsandri, Bolin­­tineanu, Murășanu, Negruzzi — perfect încadrabili în sin­tagma „poeți ce­ au scris o lim­bă ca un fagure de miere“. Atunci ? Criteriul eminescian al evi­dențierii celor menționați mi se pare a fi descoperirea și existența la ei a unei credin­țe. A unui mod onest de a se apropia de cuvîntul scris. A ți­nut prim semn că actul crea­ției trebuie înțeles ca un act de răspundere: „Voi credeați în scrisul vostru Acel scris care, chiar mai puțin miruit cu duhul talentului, se justi­fica prin onestitatea cu care era îmbrățișat. Despre un rabat la calitate, despre o renunțare la crite­riile estetice ale valorii, des­pre o ușurință romantic-ge­­neroasă în apreciere — nu putem, sub nici un cuvint, vorbi. Gestul lui Eminescu e de natură să ne prevină că literatura începe de la coexis­tența celor doi factori : al credinței în scrisul tău și al valorii artistice. De pe acest piedestal, poetul va biciui falsul, logoteea gratuită, im­postura, chiar bine încorseta­tă in rime. Gindirea estetică a poetului e, intr-un sens, vi­zionară : ea ne previne că a renunța la oricare dintre cele două criterii, înseamnă a di­forma unitatea și armonia spiritului creator. Intr-un prim caz obținem demagogii versi­ficate — pe care știm cu altă sagacitate le-a criticat și Ma­­iorescu — în celălalt caz, es­­tetisme cu străluciri de sticlă colorată, in care cuvintele stau împreună golite tocmai de su­fletul lor. Sărbătorind poetul, să ne a­­ducem aminte de Epigonii lui­ Lucian VALEA La început, Eminescu ... Nu credeam a fi o pură în­­timplare nașterea Poetului în prima lună a anului. Ursitoa­rele destinului Poeziei i-au hărăzit astfel pentru a-l așe­za la începutul marii literaturi românești. Pulberea stelelor a trebuit să se năruie în zbo­ruri cosmice de alb pină să răsară Luceafărul Numai el a putut să compr­me „căi de mii de ani" în clipe sublime­nis­cind Poezia română și aflîn­­du-i un loc printre planetele Poeziei universale. Drumurilor Poeziei noastre stau strajă plopii fără soț. O­­chiul din m­alturi al­ Luceafă­rului se înteiază la Cuvint bun, iar foșnitorii codri deschid cărări spre eternitate. Pină la el trebuie să ajungă lumina Cuvintului pornit spre inveș­­nicire Biblioteci și simțiri se înalță. de gînduri scînteieri ajung pină Dar cite la o­­chiul lui singur ? Trecem spre veșnicie sub raza lui benefică, alergînd la izvorul ascuns sub crengi ple­toase, care își sporește cinte­­cul prin timp. Poezia lui Eminescu este cristalul nești­re spiritualității roma­traiectorie cosmică. Sub raza ei binefăcătoare sun­tem­ mereu elevi la școala Cu­­vintului. Maria CERNESCU Desen dc Mihai Pastramagiu Nici o aitâ lumină Ninge fără tihnă, prietene, e semn că anul va fi bogat și fără prihană, poftește, casa mea ți-e deschisă în fiecare clipă, sufletul meu e o carte din care de două mii de ani încoace citesc ninsorile și ploile și ziua de vară și furtunile iscate din senin în miezul fierbinte al anotimpului, poftește, prietene, poftește și bucură-te împreună cu mine că m-ai găsit intr-un ceas în care durerea departe de ninsoarea aceasta sublimă este, descoperă-ți fruntea, e ora la care luminile se sting și răsare steaua Lui, cutreierînd Limba Română, ascultă cum cîntă văzduhul, ascultă-mi lacrimile, prietene, cum se rostogolesc îmbrățișînd pămîntul acesta rotund ca un țipăt de pasăre, între două cuvinte poți pune un cîntec, între două cuvinte poți pune viață între două cuvinte o statuie își poate afla adevărata menire, doar între Eminescu și Țară nu poți pune, prietene, nici o altă silabă, nici o altă lumină... Ozolin DUȘA O drumeție în zori de an la Ipotești Dealurile, văile erau pline de crini, alb de zăpadă ca-n basmele Fraților Grimm, pă­șeam prin zăpadă adine, în­viorat de gindul îmi va auzi sorcova că Prințul pe care eu i-o voi spune, aruncînd în pragul casei sale boabe de grîu, ca niște mici lăncii de aur, eram ca-ntr-o abluțiune, mă purificam parcă înaintînd spre palatul de­ argint locuia amintirea prințului unde de aur, dealurile, văile erau pline de crini, pădurea era basmele Fraților Grimm, ca-n și nimic nu era mai luminos, mai pur în mine ca versurile ce le spuneam în gînd — co­pil fiind păduri cutreieram,... nu credeam să-nvăț a muri vreodată,... nemuritor și rece... — nimic nu era mai desăvîrșit decit crinul acestor versuri, împărăția lor ce-o aveam în jur, străbătînd-o cu piciorul, cu inima și sufletul, cu min­tea pină departe, pînă acolo cînd timpul îl purta pe Emi­nescu peste aceste dealuri gata să înflorească un miliade de poezii, dealurile, văile, ca­sele erau pline de crini, albe ca-n basmele Fraților Grimm, casa lui Eminescu era ACA­­SA lui, îl simțeam peste tot și nu era nicăieri mai mult ca-n inima mea, nicăieri mai mult ca-n argintul iernii in­­clinate, nicăieri mai mult ca peste tot, Eminescu al țării, Eminescu al românilor, Emi­nescu al lumii­­ — era pe 1 ianuarie 1985, an în care Emi­nescu împlinește 135 de ani de la naștere. Gel­u DORIAN Majoritatea teoreticienilor care se ocupă de problemele traducerii poeziei dintr-o lim­bă in alta, consideră că re­zultatele tălmăcirilor pot categorisite in „frumoase in­fi fidele“ și „urîte fidele“. Cu alte cuvinte gradul de subor­donare al traducerii față de o­riginal este măsura eșecului acestei operații, obținerea u­­­nei expresii valoric echiva­lente cu a originalului fiind posibilă numai prin îndepăr­tarea de sensurile acestuia. Nu este, deci, nimic uimitor în faptul că traducătorii au de suportat criticile cele mai as­pre tocmai din partea conce­tățenilor poetului tradus. A­­ceștia — mai ales în cazul poeților foarte importanți — doresc ca traducerea să aibă calitatea de „înlocuitor al o­­riginalului“, sancționînd ve­hement tălmăcirile așa zis „congeniale“, cînd originalul este folosit mai mult ca pre­text pentru crearea altei o­­pere în limba-țintă. Am ținut să fac aceste pre­cizări pentru că dindărătul lor transpare marea răspun­dere pe care și-o asumă tra­ducătorul în cazul unor poeți de talia lui Eminescu, cînd o întreagă națiune dorește cu îndreptățire recunoașterea ne­­întîrziată a acestuia în uni­versalitate. Or, problema uni­versalității este in strinsă le­gătură cu textul care i se ofe­ră cititorului alogen, iar acest text îl dorim cel mai apropiat de cel eminescian. In plus, do­rim ca textele traduse să poa­tă concura din punct de ve­dere valoric cu marea poezie scrisă în limba în care se tra­duce, altfel truda traducătoru­lui ne-ar apărea mai degrabă ca un deserviciu făcut mare­lui nostru poet. In asemenea condiții de maximă exigență trebuie să lucreze traducătorii operei lui Eminescu, elemen­tele constitutive ale textuali­­tății trebuie transpuse la sca­ra 1/1, cu cu­ mai puține pier­deri de semnificație. Acest lu­cru este foarte important în­­trucît de mai bine de un secol aproape în spatele fiecărei sin­tagme eminesciene s-a înche­gat o întreagă literatură, a­­proape că care să nu fi nu există cuvint fost comentat într-un fel sau altul, iar li­bertatea excesivă pe care și-ar lua-o traducătorul ar face — practic — superfluă refe­rința la un secol de eminesco­­logie. (Va urma). Emil IORDACHE Gînduri pentru traducătorii poeziei - ----------------------------- eminesciene a) Un nou Eminescu... N-aș fi scris aceste rînduri dacă acum cîteva zile nu m-ar fi brăzdat imaginea fulgilor de nea ai copilăriei... Stăteam în casa de la Ipo­tești iar fereastra-mi încadra o perspectivă de imagine ci­nematografică , luată parcă în superangular, statuia lui Emi­nescu, printre salcîmul vechi și teiul mai tînăr, creștea spre codrii albi ai fundalului... Brusc, mi-am adus­­ aminte că „fiind băut“ îmi plăcea să mă uit prin partea de sus a ferestrei înspre cer, pină cînd fulgii care cădeau liniștiți de sus îmi creau senzația nefi­rescului meu urcuș spre m­al­turi, cîteodată cu casă cu tot, intr-o liniște de vid... Atunci aveam 8 ani, iar a­­cum am 34... Un om slăbuț, înalt — am aflat mai tîrziu că venise din București iar mai apoi din Bo­toșani la Ipotești pe jos — stătea in fața statuii Poetului cu căciula în mină. A pus pe soclu o garoafă roșie și i-au dat lacrimile. Cînd am ajuns lingă el, plîngea­ încet, pri­­virile-i urcau către statuie și cer murmurînd mai mult pen­tru sine : „S-a născut pînă acum de 135 de ori...“ Am ridicat privirea ca să am aceeași senzație a copilă­riei... Ningea... In adevăr, Eminescu are a­­cest privilegiu de a se tot naș­te, din moment ce un om — a atîta amar de timp de la moartea fizică a Poetului — îl plîngea ca și cum ar fi murit ieri... „Un nou Eminescu se năs­cu...“. Valentin COȘEREANU CLOPOTUL nr. 4700/1985

Next