Clopotul, 1985 (Anul 41, nr. 4699-4750)
1985-01-11 / nr. 4700
orele 16, în sala Teatrului "Mihai Eminescu" va avea loc un spectacol literar muzical „Tot mai citesc măiastra-ți carte...“. Sîntem informați că manifestările vor fi onorate Luna ianuarie ne aduce, bucuria Anului nou, după ce am parcurs un alt an, plin de eforturi colectiv", pentru a mai urca țara cu încă o treaptă de bunăstare și demnitate. Dar luna ianuarie este și un mare prilej de a ne mîndri, căci în ziua a cincisprezecea, acum 135 de ani, s-a născut pe aceste plaiuri marele Mihai Eminescu pentru a urca țara pe treptele Poeziei. Răsărea ca o binecuvîntare, ca o răsplată pentru mărețele fapte ale acestui popor al nostru, pe care le-a marcat cu a 135 de ani de la nașterea Luceafărului poeziei românești - Mihai Eminescu de prezența unor scriitori de seamă: D. R. Popescu, Titus Popovici, I. Dudu Bălan, M. R. Iacoban. La spectacolul omagial își va da concursul și Corul Filarmonicii »Moldova“ din Iași, dirijat de Ion Pavalache. în zilele de 15 și 16 ianuarie, cenaclul “Flacăra“ al Uniunii Tineretului Comunist, condus de poetul Adrian Păunescu, va da spectacole la Botoșani și Flăminzi, tia dărnicie in tezaurul istoriei sale și al pămintului. Și a venit Eminescu pentru a pune pe aceste fapte amprenta sensibilității supreme de care poate fi in stare un popor — Poezia cea mai curată, cea mai profundă și cu cea mai aleasă simțire umană posibilă. Această zi a avut menirea de a mai îmbogăți cerul marii poezii universale cu încă o strălucire eternă Avem deci, noi, românii, motive temeinice să ne bucurăm încă de la început de an. Mircea JUNCANARU Bucurii în ianuarie (Urmare din pagina I) Eminescu etern Lumina lui ii e suficientă sieși și s-a-nălțat ușor, frumos și grav Precum izvorului i-ajunge unda sa , spre cunoaște Șir-ar cinsti întreaga lume. Și cerul nu ar mai fi cer dacă Jurul său legende tot mai multe țes Z . x cv Și-n mod ciudat cuvintele-și pierd din In plus ar număra încă o stea... O valoare de zi ce trece, este de-nțeles. El s-a născut în ianuarie în nord moldav Lumina sa rămîne va nepieritoare, purtind ca pe la noi un simplu nume Nicolae CĂRUNTE MEDITAȚIE LA „EPIGONII“ De multe ori m-a nedumerit omagiul adus de Eminescu unor înaintași pe care istoria literară fie că i-a uitat, fie că i-a expediat în vreo „notă prizărită dintr-o pagină neroadă“. Oricît aș fi luat menționarea acestora ca pe o metaforă, determinată, la urmașul lor de geniu, de un respect de bun simț, care nici măcar nu e rostit de sus, nu putem accepta renunțarea atît de flagrantă la un minim unghi de vedere estetică. Eminescu avea cultul valorilor pe care Ie apăra și denunța cu vehemență pseudovaloarea oriunde s-ar fi găsit ea : in politică, in cultură, in procesul de formare a civilizației românești. Tocmai de aceea criteriul unei admirații determinate exclusiv de situația lor de înaintași, nu mi se părea suficient. Atunci ce a putut aprecia poetul la acești înaintemergători, cînd la cei mai mulți nici chiar versul atît de lapidar — „poeți, ce-au scris o limbă ca un fagure de miere“ — nu se potrivește : Țichindeal — gură de aur ? pentru ale sale modeste „Fabule române“, Mumuleanu —• glas de durere “ pentru ale sale „madrigale și elegii amoroase“, chiar dacă alături de ele există, la fel de mediocre, „Plîngerea patriei“ și „Caracterele“ din broșura de la 1825; Sihleanu — liră de argint ? — pentru „buchetul plăcut“, cum se exprima un istoric literar într-o primă istorie a literaturii — din „Armonii intime“ (1857) ; Daniil Scavin „cel trist și mic", autor de „imne asupra fericirii patriei, sonete, ode și epitalame“ care „nu-i foloseau mai nimică“ : Pralea Ioan — „firea cea întoarsă“ — unde caracterizarea trimite la felul sucit al poetului de a se dezbrăca, lăsîndu-și veștmintele una cîte una, de la ușă pină la pat, procedînd a doua zi, pentru imbrăcare, invers, și nu la valoarea versurilor sale „nu prea nimerite“ din „Psaltirea“ transpusă mânește ; etc. Surprinde pe romai ales alinierea acestora alături de Cantemir, Anton Pan, Eliade, Bolliac, Alecsandri, Bolintineanu, Murășanu, Negruzzi — perfect încadrabili în sintagma „poeți ce au scris o limbă ca un fagure de miere“. Atunci ? Criteriul eminescian al evidențierii celor menționați mi se pare a fi descoperirea și existența la ei a unei credințe. A unui mod onest de a se apropia de cuvîntul scris. A ținut prim semn că actul creației trebuie înțeles ca un act de răspundere: „Voi credeați în scrisul vostru Acel scris care, chiar mai puțin miruit cu duhul talentului, se justifica prin onestitatea cu care era îmbrățișat. Despre un rabat la calitate, despre o renunțare la criteriile estetice ale valorii, despre o ușurință romantic-generoasă în apreciere — nu putem, sub nici un cuvint, vorbi. Gestul lui Eminescu e de natură să ne prevină că literatura începe de la coexistența celor doi factori : al credinței în scrisul tău și al valorii artistice. De pe acest piedestal, poetul va biciui falsul, logoteea gratuită, impostura, chiar bine încorsetată in rime. Gindirea estetică a poetului e, intr-un sens, vizionară : ea ne previne că a renunța la oricare dintre cele două criterii, înseamnă a diforma unitatea și armonia spiritului creator. Intr-un prim caz obținem demagogii versificate — pe care știm cu altă sagacitate le-a criticat și Maiorescu — în celălalt caz, estetisme cu străluciri de sticlă colorată, in care cuvintele stau împreună golite tocmai de sufletul lor. Sărbătorind poetul, să ne aducem aminte de Epigonii lui Lucian VALEA La început, Eminescu ... Nu credeam a fi o pură întimplare nașterea Poetului în prima lună a anului. Ursitoarele destinului Poeziei i-au hărăzit astfel pentru a-l așeza la începutul marii literaturi românești. Pulberea stelelor a trebuit să se năruie în zboruri cosmice de alb pină să răsară Luceafărul Numai el a putut să comprme „căi de mii de ani" în clipe sublimeniscind Poezia română și aflîndu-i un loc printre planetele Poeziei universale. Drumurilor Poeziei noastre stau strajă plopii fără soț. Ochiul din malturi al Luceafărului se înteiază la Cuvint bun, iar foșnitorii codri deschid cărări spre eternitate. Pină la el trebuie să ajungă lumina Cuvintului pornit spre inveșnicire Biblioteci și simțiri se înalță. de gînduri scînteieri ajung pină Dar cite la ochiul lui singur ? Trecem spre veșnicie sub raza lui benefică, alergînd la izvorul ascuns sub crengi pletoase, care își sporește cintecul prin timp. Poezia lui Eminescu este cristalul neștire spiritualității romatraiectorie cosmică. Sub raza ei binefăcătoare suntem mereu elevi la școala Cuvintului. Maria CERNESCU Desen dc Mihai Pastramagiu Nici o aitâ lumină Ninge fără tihnă, prietene, e semn că anul va fi bogat și fără prihană, poftește, casa mea ți-e deschisă în fiecare clipă, sufletul meu e o carte din care de două mii de ani încoace citesc ninsorile și ploile și ziua de vară și furtunile iscate din senin în miezul fierbinte al anotimpului, poftește, prietene, poftește și bucură-te împreună cu mine că m-ai găsit intr-un ceas în care durerea departe de ninsoarea aceasta sublimă este, descoperă-ți fruntea, e ora la care luminile se sting și răsare steaua Lui, cutreierînd Limba Română, ascultă cum cîntă văzduhul, ascultă-mi lacrimile, prietene, cum se rostogolesc îmbrățișînd pămîntul acesta rotund ca un țipăt de pasăre, între două cuvinte poți pune un cîntec, între două cuvinte poți pune viață între două cuvinte o statuie își poate afla adevărata menire, doar între Eminescu și Țară nu poți pune, prietene, nici o altă silabă, nici o altă lumină... Ozolin DUȘA O drumeție în zori de an la Ipotești Dealurile, văile erau pline de crini, alb de zăpadă ca-n basmele Fraților Grimm, pășeam prin zăpadă adine, înviorat de gindul îmi va auzi sorcova că Prințul pe care eu i-o voi spune, aruncînd în pragul casei sale boabe de grîu, ca niște mici lăncii de aur, eram ca-ntr-o abluțiune, mă purificam parcă înaintînd spre palatul de argint locuia amintirea prințului unde de aur, dealurile, văile erau pline de crini, pădurea era basmele Fraților Grimm, ca-n și nimic nu era mai luminos, mai pur în mine ca versurile ce le spuneam în gînd — copil fiind păduri cutreieram,... nu credeam să-nvăț a muri vreodată,... nemuritor și rece... — nimic nu era mai desăvîrșit decit crinul acestor versuri, împărăția lor ce-o aveam în jur, străbătînd-o cu piciorul, cu inima și sufletul, cu mintea pină departe, pînă acolo cînd timpul îl purta pe Eminescu peste aceste dealuri gata să înflorească un miliade de poezii, dealurile, văile, casele erau pline de crini, albe ca-n basmele Fraților Grimm, casa lui Eminescu era ACASA lui, îl simțeam peste tot și nu era nicăieri mai mult ca-n inima mea, nicăieri mai mult ca-n argintul iernii inclinate, nicăieri mai mult ca peste tot, Eminescu al țării, Eminescu al românilor, Eminescu al lumii — era pe 1 ianuarie 1985, an în care Eminescu împlinește 135 de ani de la naștere. Gelu DORIAN Majoritatea teoreticienilor care se ocupă de problemele traducerii poeziei dintr-o limbă in alta, consideră că rezultatele tălmăcirilor pot categorisite in „frumoase infi fidele“ și „urîte fidele“. Cu alte cuvinte gradul de subordonare al traducerii față de original este măsura eșecului acestei operații, obținerea unei expresii valoric echivalente cu a originalului fiind posibilă numai prin îndepărtarea de sensurile acestuia. Nu este, deci, nimic uimitor în faptul că traducătorii au de suportat criticile cele mai aspre tocmai din partea concetățenilor poetului tradus. Aceștia — mai ales în cazul poeților foarte importanți — doresc ca traducerea să aibă calitatea de „înlocuitor al originalului“, sancționînd vehement tălmăcirile așa zis „congeniale“, cînd originalul este folosit mai mult ca pretext pentru crearea altei opere în limba-țintă. Am ținut să fac aceste precizări pentru că dindărătul lor transpare marea răspundere pe care și-o asumă traducătorul în cazul unor poeți de talia lui Eminescu, cînd o întreagă națiune dorește cu îndreptățire recunoașterea neîntîrziată a acestuia în universalitate. Or, problema universalității este in strinsă legătură cu textul care i se oferă cititorului alogen, iar acest text îl dorim cel mai apropiat de cel eminescian. In plus, dorim ca textele traduse să poată concura din punct de vedere valoric cu marea poezie scrisă în limba în care se traduce, altfel truda traducătorului ne-ar apărea mai degrabă ca un deserviciu făcut marelui nostru poet. In asemenea condiții de maximă exigență trebuie să lucreze traducătorii operei lui Eminescu, elementele constitutive ale textualității trebuie transpuse la scara 1/1, cu cu mai puține pierderi de semnificație. Acest lucru este foarte important întrucît de mai bine de un secol aproape în spatele fiecărei sintagme eminesciene s-a închegat o întreagă literatură, aproape că care să nu fi nu există cuvint fost comentat într-un fel sau altul, iar libertatea excesivă pe care și-ar lua-o traducătorul ar face — practic — superfluă referința la un secol de eminescologie. (Va urma). Emil IORDACHE Gînduri pentru traducătorii poeziei - ----------------------------- eminesciene a) Un nou Eminescu... N-aș fi scris aceste rînduri dacă acum cîteva zile nu m-ar fi brăzdat imaginea fulgilor de nea ai copilăriei... Stăteam în casa de la Ipotești iar fereastra-mi încadra o perspectivă de imagine cinematografică , luată parcă în superangular, statuia lui Eminescu, printre salcîmul vechi și teiul mai tînăr, creștea spre codrii albi ai fundalului... Brusc, mi-am adus aminte că „fiind băut“ îmi plăcea să mă uit prin partea de sus a ferestrei înspre cer, pină cînd fulgii care cădeau liniștiți de sus îmi creau senzația nefirescului meu urcuș spre malturi, cîteodată cu casă cu tot, intr-o liniște de vid... Atunci aveam 8 ani, iar acum am 34... Un om slăbuț, înalt — am aflat mai tîrziu că venise din București iar mai apoi din Botoșani la Ipotești pe jos — stătea in fața statuii Poetului cu căciula în mină. A pus pe soclu o garoafă roșie și i-au dat lacrimile. Cînd am ajuns lingă el, plîngea încet, privirile-i urcau către statuie și cer murmurînd mai mult pentru sine : „S-a născut pînă acum de 135 de ori...“ Am ridicat privirea ca să am aceeași senzație a copilăriei... Ningea... In adevăr, Eminescu are acest privilegiu de a se tot naște, din moment ce un om — a atîta amar de timp de la moartea fizică a Poetului — îl plîngea ca și cum ar fi murit ieri... „Un nou Eminescu se născu...“. Valentin COȘEREANU CLOPOTUL nr. 4700/1985