Contemporanul, iulie-noiembrie 1948 (Anul 2, nr. 92-113)

1948-10-08 / nr. 106

DESPRE O INTERPRETARE PSEUDO-MARXISTA A LITERATURII ROMANE­ ­ PE MARGINEA MANUALULUI DE LIMBA $1 LITERATURA ROMANA PENTRU CLASA Vil­a SECUNDARA­­ (Ei. de Stat) C­ând autorii manualului apărut în anul 1947 în Editura de Stat și-au propus să reconstituie, pe baze noui, istoria literaturii române din a 2-a perioadă a veacului al 19-lea, ei au avut în faţa lor o misiune deo­sebit de grea. Zeci de ani de zile manualele de istoria literaturii române au falsificat această istorie, au interpretat într-o lu­mină greşită pe marii noştri scriitori, au trecut sub tăcere critici, scriitori şi­­ curente care nu corespundeau intere­selor­­ oficiale, au încercat să demon­­streze că literatura noastră nu are nici o tradiţie progresistă. Pe de altă parte, autorii manualului de limba şi literatura română s’au iz­bit de o altă dificultate : inexistenţa unei istorii a literaturii române, con­ceputa pe bazele materialismului dia­lectic şi istoric. De aceea, după cum se afirmă în prefaţă, autorii manualului au încercat ei înşişi „să dea o interpretare nouă fenomenelor literare, curentelor, ope­relor şi scriitorilor“. Trebuie deja bun început să afir­măm că acest manual se deosebeşte de manualele pe care le-am cunoscut până acum, prin făptui că a scos la lumină o serie de fragmente din ma­rii­­ noştri scriitori, fragmente care au fost în mod voit trecute sub tăcere în trecut. Pentru prima dată într’un manual de istoria literaturii române se face loc şi este analizat curentul re­prezentat de revista „Contemporanul“, în frunte cu C. Dobrogeanu-Gherea. La fiecare scriitor în parte, autorii­­­manualului s-au străduit să releve as­pectul social al operei, precum şi le­găturile care au existat între scriitor­ şi popor. Deasemeni e de remarcat faptul că bucăţile antologice din di­verşi autori, au fost prezentate cu grijă, ele reuşind să dea elevilor o imagine corespunzătoare a operelor citate. Dar o bună culegere din diverşi au­tori, precum şi o anumită desgropare a unor critici şi scriitori progresişti, e cel mult o bună antologie şi, dacă vrem, o dovadă de bună voinţă din partea autorilor manualului; dar asta nu înseamnă, aşa cum se pretinde în prefaţă, „o interpretare nouă a feno­menelor literare, curentelor, operelor şi scriitorilor“. Trebuie să spunem, că manualul de limba şi literatura română pentru cl. Vil­a nu foloseşte metoda materialis­mului dialectic şi istoric, care singură putea să conducă la o justă interpre­tare a istoriei noastre literare, la lua­rea unei poziţii critice şi principiale faţă de curente, scriitori şi critici. Această lipsă fundamentală se resimte în mai mu­ite direcţii Ne vom referi în primul rând la modul greşit, în care au fost integraţi în cele două curente scriitorii noştri din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Autorii manualului i-au clasificat în două grupe, după cele două curente principale: Junimea şi Contemporanul. Titu Maiorescu, Mihail Eminescu,­ Ion Luca Caragiale, Ioan Creangă, Ioan Slavici, Alex. Vla­­huţă, Duiliu Zamfirescu, Barbu Dela­­vrancea, George Coşbuc, Alex. Mace­­donski şi Alex. Davila, au fost consi­deraţi junimişti . Dobrogeanu-Gherea, Beldiceanu, Gheorghe din Moldova, C. Miile, Ioan Păun Pincio şi A. Toma, au fost consideraţi ca făcând parte din cu­rentul „Contemporanul“. In felul a­­cesta s-a făptuit o dublă greşeală Autorii manualului au făcut grava confuzie de a socoti pe un participant mai mult sau mai puţin ocazional la şedinţele „Junimii“, drept un expo­nent al principiilor junimiste în artă. Această confuzie a îmbogăţit „Juni­mea“ cu cei mai reprezentativi scrii­tori pe care îi are literatura noastră, şi în această clasificare, manualul nu se deosebeşte cu nimic de vechile ma­nuale. In al doilea rând, falsa clasificare a literaturii­ române integrează ideologie, reacţionare, conservatoare, pe cei mai reprezentativi scriitori români. La pagina 5-a a manualului se face chiar această afirmaţie: „Creaţia lite­rară a lui V. Alecsandri, Eminescu, Ca­ragiale, Vlahuţă, Slavici, Coşbuc, Zam­firescu, va fi expresia împletirii intere­selor burghezo-moşiereşc“. Anumite adăugiri cu privire la Creangă sau Caragiale, nu atenuează această afirmaţie principială catego­rică. Ne întrebăm pe bună dreptate: ce au susţinut ani dea rândul criticii şi ma­nualele reacţionare, altceva decât că scriitorii români de frunte erau în slujba claselor conducătoare de atunci­ că se împotriveau progresului social? Şi ce altceva face manualul despre care vorbim, decât să nege o tradiţie progresistă serioasă a literaturii ro­mâne ? Nici Creangă, nici Caragiale, nici Coşbuc, influenţaţi mai mult sau mai puţin de jureni­sm, nu sunt ex­presia politică şi expresia literară a ideologiei conservatoare. Autorii manualului au rupt literatura care se iveşte astăzi de ceea ce repre­zintă conţinut progresist în operele scriitorilor noştri din trecut. Fără în­doială că prin adoptarea unei poziţii critice principiale, Creangă, Coşbuc, Caragiale, etc., trebuie să fie valorifi­caţi, iar ceea ce e valabil din opera lor să figureze în manual, reprezentând o contribuţie care îmbogăţeşte patrimo­niul culturii noastre. Neutilizarea materialismului dialectic şi istoric ca metodă de interpretare de­termină lipsa unei atitudini critice prin­cipiale în studierea fiecărui scriitor în parte. De pildă, în sfera lui Maiorescu, autorii manualului nu găsesc nimic de criticat, ci dimpotrivă. Autorii aprobă concepţia estetică a lui Maiorescu şi anu­me : „învăţătura, preceptele morale politice, etc., sunt o­biecte ale ştiinţei şi de fel ale artelor. Poezia e un produs de lux al vieţii in­telectuale. Poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicii rămâne mai­ în­­tâ­i neînţeleasă şi neinteresantă pen­tru majoritatea oamenilor contempo­rani“... (pag. 97). Ei consideră observaţiile estetice ale li. Maiorescu drept „observaţii şi re­comandaţii juste“ (pag 97). Autorii îşi însuşesc concepţia fatisă a lui Maio­rescu, după care creaţia în orice operă de mare valoare nu este înţeleasă de­cât de „minoritatea inteligentă“ şi e ignorată de „mediocrităţile contempo­rane“. Critica lui Maiorescu este socotită oportună în epoca în care o practică (pag. 99). Maiorescu este considerat .,reprezentant strălucit al criticii este­tice, prob­osu' fruntaș a' formulei, astăzi d’scutab’is, a artei pentru artă“. Iată deci schițată în câteva trăsă­turi atitudinea autorilor manualului fată de Maiorescu. D­ar la sfârșit, într’o jumătate de pagină, se aminteşte în treacăt de poziţia soc­rt­ă a lui Maio­rescu. Ne întrebăm, se poate constata vreo diferenţă între vechile manuale şi a­­cest manual, în ceea ce-l priveşte pe Maiorescu ? Aceeaşi îmbrăţişare a concepţiei sale estetice, aceeaşi glorifi­care, fără anaîză, a acestuia. In kirm­a materialismul!!? dialectic şi istoric, autorii trebuiau să demaşte şi să combată concepţia „puristă“ a lui Maiorescu, să analizeze conţinutul ei de clasă, să arate urmările nefaste, pe care această concepţie le-a avut asu­pra evoluţiei literaturii noastre. Dacă Creangă şi Caragiale pot fi consideraţi în esenţă realişti, dacă ei au înţeles să creeze o literatură isvorîtă din viaţa oamenilor, aceasta se datoreşte Faptu­lui că ei n’au urmat sfaturile lui Ma­iorescu, ia­r dacă Eminescu a mers în poezie pe drumul pe care-l ştim, a­­ceasta se datoreşte în mare măsură şi lui Maiorescu. In loc să aprobe fără rezerve cri­tica formei fără fond, care a avut in­contestabil urmările ei pozitive, autorii manualului ar fi trebuit să desvăluie substratul reacţionar care a stat la­­ baza acesteia, interesul conservatori­lor, care se opuneau introducerii ori­căror forme sociale democratice. Nu trebuie să uităm că dacă Maiorescu a criticat forma goală, fără conţinut, el n’a făcut acest lucru d­in punctul de vedere al proletariatului, care se opu­nea falsificării Ide® de democraţie. Eminescu este definitiv caracterizat prin următoarea propoziţiune: „mesa­­giul său poetic e mesagiu! unei clase decadente, agonice“ Dacă ar­­ tre­buit să tragem concluzia practică a acestei afirmaţii, autorii manualului ar fi trebuit să procedeze pur şi simplu la eliminarea operei sale, dintr’un ma­nual care, se presupune, trebuie să dea numai valorile pozitive ale litera­turii noastre. . Fără îndoială, trebuie combătut pe­simismul eminescian, influenţele nega­tive pe care le-a avut asupra poeţilor ce l-au urmat fără spirit critic, dar nu e mai puţin adevărat că trebuia dată explicaţia istorică a pesimismului emi­nescian, trebuia arătat împotriva cui se ridică aceste rezultate, şi în această privinţă ar fi fost fokoskor C. Dobro­geanu-Gherea, care nu este nici măcar citat în bibliografia care încheie capi­tolul cu privire la Eminescu. Deasemeni, nu trebuie uitată con­tribuia lui Eminescu la crearea lim­bajului poetic românesc, etapă deose­bit de însemnată în evoluţia culturii noastre. In sfârşit, suntem convinşi că dacă ar fi cercetat cu o mai stărui­toare atenţie ce anume clasă socială re­prezenta Eminescu, autorii manualului n’ar fi ajuns atât de repede la conclu­zia că reprezenta interesele clasei a­­gonice­ ale moşierimii. Caragiale a fost înţeles mai just, în sensul că a fost relevată critica pe care a dus-o moravurilor politice ale societăţii burgheze. Dar lipseşte şi la el trăsătura prin­cipală lipseşte caracterizarea sa cea maii însemnată. Nu se arată că Ion Luca Caragiale este marele realist cri­tic al societăţii burgheze româneşti. Ba chiar în unele locuri i se repro­şează că „atacă, atacă necruţător şi nu pune nimic în joc“, ignorându-se în felul acesta sensul realist critic al sa­tirei sale. Uneori se strecoară vechea prejudecată de a-l prezenta pe Cara­giale drept un critic al pseudo-libera­­lismului, din punctul de vedere juni­mist (pag. 227), de a vedea cauzele independenței sale de atitudine în fap­tul că era „intelectual în sensul strict al cuvântului“, şi nu datorită interese­lor pe care le reprezenta. Autorii ma­nualul«­ mai fac, atunci când îl pre­zintă pe Caragiale, o dublă greşeală, când afirmă că „I. L. Caragiale critică pseudo-liberalismul în numele clasei muncitoare, a ţărănimii, singura c­asă producătoare, din a cărei muncă tră­iesc şi celelalte clase“ (pag. 227). In primul rând, Ion Luca Caragiale, atât prin origina sa, cât şi prin în­treaga desfăşurare a vieţii sale politice, nu poate fi considerat drept­ reprezen­tant al ţărănimii; în al doilea rând, a­­firmaţia că ţărănimea este singura clasă producătoare, dovedeşte din par­tea autorilor manualului, o totală igno­rare a rolului revoluţionar conducător al proletariatului şi o afirmare făţişă a unei teze narodnice. La Creangă nu se precizează suficient caracterul realist al operei sale şi nu se subliniază îndestul atitudinea sa so­­cial-politică, faţă de boerime, vizibilă în „Moş Ion Roată şi Unirea“ şi în „Ion Roată şi Cuza-Vodă”. Ion Mihăileanu (Continuare în pag. 7) F. S. SURPIN Mama S­unt puţini, din păcate, însă nu dintre cei din urmă, scriito­rii, care au încălcat zona co­pilăriei, a face să trăiască această lume, a găsi candorile cu care o­­chii celor mici o privesc, a sublinia aceasta printr’un humor adânc, presupunând şi pe observatorul lu­cid, numai în parte fermecat, nu e o întreprindere uşoară. De aceea, atunci când adevăraţii artişti îşi aduc aici uneltele, ope­rele lor devin un bun la care râv­nesc şi cei maturi. In acest teatru de prichindei, oamenii mari şi se­rioşi, cu ochelari şi cravată, se strecoară de-a buşilea, spre a asista la spectacol. De la profesorul englez de matematici Lewis Carrol, la poe­tul rus Marsac, ca să vorbim de timpurile mai apropiate nouă, se pot număra destule cărţi pentru copii care au pasionat şi au împins chiar în discuţii furtunoase pe a­­dulţi. Cu „Ograda Minunată”, Cice­rone Theodorescu se situiază în a­­ceasta meritorie companie, nu pe puţine drepturi. D-sa dă o dovadă concretă că feericul însuşi nu se poate construi în afara realităţilor, că-şi trage seva tocmai din reali­tate. Copilul are simţul observaţiei, retina lui e însă proaspătă. Elemen­tele pe care ochiul său le surprin­de­au caracterul noutăţii, al sur­prinzătorului, pentrucă n’au fost însumate într’o experienţă mai bo­gată. De aci şi posibilitatea de a alimenta feeria. Ea însă poate ale­ge două drumuri. Pe unul se in­troduc duhurile şi spaimele, se a­­daogă realităţii ideia de vrajă, de forţă care vine din afara ei. Exi­stă bineînţeles şi aici date ale rea­lităţii. Dar există cocoşi, şi cocoşi fermecaţi, păsări de aur, şi păsări de curte, desigur puteri magice ne­gre, pe care le stăpânesc vracii sau mumele pădurii, altele nu mai pu­ţin m­agice, dar albe, ş. a. m. d. Ceea ce trebuie să reţinem e că principiile morale în numele cărora se desfăşoară lupta între forţele ce domină universul copilului ca şi chiar aceste forţe, sunt atribuite u­­nor cauze exterioare, sunt deci re­zultate ale unei reprezentări idea­liste a realităţii, tind să educe su­fletul copilului în acest sens. Nu e greu de văzut cărei ideologii îi slu­jeşte o ast­fel de artă. Pe cel de al doilea drum, se pă­strează, într’o măsură, o reprezen­tare fantastică a lumii din jur. Se acordă păsărilor, plantelor, lucruri­lor, — gravi, se dă posibilitate de existenţă fabulosului. Dar ace­as­tă deformare a realităţii se face în sensul adâncirii trăsăturilor ei ca­­racteristice, desprinderii unor legi, a unor principii morale, care nu iz­vorăsc din afară, ci din însăşi des­făşurarea acesteia. Dacă bibilicele şi răţea vorbesc, dacă pomul in­tervine în discuţie, o fac tocmai pentru a folosi puţina experienţă a copilului în direcţia înţelegerii for­ţelor care se înfruntă în natură. Observaţiile copilului, cocoşul şi curcanul sunt făloşi şi războinici, bibilica e fricoasă, uliul e o pasăre răpitoare care înspăimântă orătănii­le curţii, răţoiul e gălăgios, toate acestea sunt exagerate, subliniate, spre a reliefa mai puternic o în­ţelegere a lumii, spre a pune în lu­mină caractere umane, trăsături morale, existente în realitate, in­­tr’un cuvânt, avem de a face cu o mitologie care ţine seamă de dru­mul ştiinţei, al cunoaşterii ome­neşti, care corespunde­­ ideologiei clasei muncitoare. Cartea d-lui Cicerone Theodorescu se orientează în această direcţie şi aci stă una din marile ei calităţi. „Ograda Minunată*‘­e o feerie lo­calizată în spaţiul sărac al unei curţi cu animale şi orătănii. Nu e­­xistă o risipă de aurării şi de dia­mante, nici spaţii siderale. Un co­pac şi, în locul unui palat, poate cel mult un coteţ. Cu toate acestea impresia de în­cântare, de poezie puternică nu se deslipeşte decât foarte arareori de text. „Ograda minunată“­ e foarte puţin populată de minuni. Asistăm la un dialog viu şi bogat între tot soiul de vieţuitoare mai mari sau mai mici, de la motan şi căţel la puicani şi la păianjen. Curtea e măcinată de lupte in­testine. Cocoşul îşi dispută cu curca­nul dreptul la supremaţie. Răţoiul unelteşte­ găinile şi curcile fac ga­leria. Intre timp pericole bănuite şi re­ale apar la orizont, dar găsesc oră­tăniile la fel de învrăjbite. Doar apariţia uliului, care înfăşoară sub aripile lui cenuşii, asemeni unor ar­cade de catedrală gotică, întreaga curte, numai lumina fosforescentă a ochilor săi înspăimântători, ca și sângerosul peșcheș de puie ani albi pe care-i cere, trezesc și împacă taberele învrăjbite. Curcanul su­combă într’o luptă inegală. Cocoșul îl răzbună însă și străpunge cu un pinten și într’o fandare invidiată de gasconul D’Artagnan, inima nea­gră a eretelui. Tema, cât şi întreaga construcţie a feeriei, se realizează în spiritul pe care l-am indicat ceva mai îna­inte. ideia slăbirii şi dominării ce­lor mici prin dezbinare, a tăriei lor în unitate, ideia înlăturării opresiu­nii prin luptă, este urmărită cu inteligenţă. Există fragmente, ca de pildă cel al răţoiului care vorbeşte de „tradiţia stăpânirii­*, de „sânge“ şi de „neam”. Din demagogia lui măcăită îi recunoaştem creasta verde, atât de viu prinsă, încât fee­ria aşezând în prim plan răţonala ridiculă a domnişorului Mac-Mache, atinge tăişul ascuţit al satirei: „Răţoiul. Astfel ne-au lăsat stră­moşii / Că din veac fără roman / Au cântat pe-aici cocoşii, / Niciodată un curcan; sau la întrebarea găinei: „Şi-ai vrea tu să cânţi răţoi?**. Ră­­ţoiul răspunde iritat: „Dar cam ce-aţi pofti, adică / Să-i lăsăm pe venetici ? / Nu, madtam / Nu, moşu­­lică­. / Mai suntem şi noi pe-aici! Scena se desfăşoară într’o suită de replici sub care ironia d-lui Cice­rone Theodorescu „îneacă“ pe ră­­ţoiu desenăndu-i cu acut simţ al observaţiei toate micimile şi con­tradicţiile: răţoiul sare duşmănos, vorbind de curcan......Are dânsul.. moţ in frunte! Pu,cânii: „D’aia mor, tu de necaz” ; Pomul fii imită) ..Ma-ac mac — Mache cel viteaz**. Răţoiul: „Sunt la datorie treaz / Căci el nu-i cu noi demn sânge / Intre noi stă ca un cui, / Ah d® gât dacă l-am strânge, / Să distru­gem spiţa lui... Bibilica: „E pa­cat pa­cat, răţoi,/Fasălie-i şi el ca noi.../ Nu mai înţeleg nimica: / Ai ce ai eu spiţa lui ! Răţoiul (se uită pieziş’’): „Ce se vâră bibilica? / Bibilico... Ai pistrui! Spuneam că în general ideia care însufleţeşte feeria e servită cu deo­sebită pătrundere. Se pune în re­lief chiar rolul celor mari care se ceartă (pisica şi câinele), dar dela care orătăniile, cei mici, n’au de a­­şteptat nimic. Greerele spune sentenţios: „Uite­­aşa sunt ăştia marii ! / Se certară ? Ei, şi dacă... / Pot să vină şi tătarei,/ Ei se scuipă, ei se ’mpacă”. Există totuşi o parte a feeriei în care autorul nu şi-a urmărit cu destulă consecvenţă intenţiile, în care simbolurile se destramă. A­ceasta ţine de momentele prece­dând finalul şi chiar de final. In definitiv, cocoşul şi curcanul se ceartă tot pe o supremaţie. Rolul d-lui Cicerone Theodorescu era să arflte că învingerea uliului se face printr’o acţiune colectivă. Că­ci co­coşul şi curcanul în faţa eretelui încetează lupta fratricidă Şi trec­ut atac, nu e încă un exemplu prea vorbitor. In fapt, nu alianţa mo­mentană, din frică, vrea să o ilu­streze feeria d-lui Cicerone Theodo­rescu. Ori, spre sfârşit, scenele lu­necă pe această pantă. Nu asaltul unit al puicanilor, al curcanilor ti­neri, al tuturor orătăniilor doboară pe erele, ci un spectaculos şi dublu „turnei‘‘ la care găinile, gâştele şi bibilica asistă cu titlul de doamne de onoare. Cocoşul merge atât de departe pe calea gasconadei, încât nu admite ca altcineva în afara lui să-l ră­pună pe uliu, ba interzice atacul acestuia pe la spate, pe care coco­­şeii şi puii de curcani uniţi îl schi­ţează. „Puicanii (îşi scot pintenii ca ni­şte săbii scurte şi se apropie pe la spatele uliiului)... Pe el băieţi... Curcanul mic: (la pândă, îi învaţă; acelaş joc) „In arete'.../ Pe la spa­­te..­./ Daţi cu sete!.../ Cocoşul (a ob­servat ce vor să facă, îi mustră)... Nu se poate!, iar mai departe spu­ne : „Ne luptăm din faţă noi, / II dobor în luptă dreaptă, / pe seme­­ţii ’ntre semeţi... Sub acest unghiu simbolul între­gii scene se dizolvă. Se putea pă­stra trăsătura de îngâmfare a co­coşului, aerele lui de muşchetar, ju­mătate simpatic, jumătate comic, dar victoria puicanilor uniţi ar fî creionat şi mai bine aceasta, ar fi accentuat humorul menţinând ne­ştirbită ideia centrală a feeriei. Sub acest raport chiar acţiunea suferă. Episodul duelului râncezeşte. Rocirea curcanului conţine un element dis­parat care nu face corp cu întregul feeriei. Dar susţineam că o concepţie a feeriei bazată de punerea în va­loare a elementelor realiste nu se mărgineşte doar la tematică. Ea structurează întreaga operă a poe­tului, merge adânc până în intimi­tăţile creaţiei. Eroii acestei întâm­plări sunt construiţi cu o deosebită aplicaţie plastică. Farmecul apare pe măsură ce autorul face ca oră­tăniile să figureze mai vizibil rea­­litatea, o atrage în portrete, uma­nizează întregul univers, dar nu pierde nicio clipă conturul veridic al personagiilor, condiţia lor de fiinţe necuvântătoare. Poetul merge atât de departe, încât sugerează ideia că limbajul articulat al păsărilor şi animalelor din feerie, e o explicitare a sunete­lor pe care eroii săi le emit în rea­litate. Iată de exemplu brotăcelul, care spune că are ac de cojocul cuiva: „Am, dia... CU-AC! CU-AC! Dac-oac! oac! vreţi să scăpaţi,/ Hai colea­m bui BOAC-OAC-OACĂ. / Nu mai staţi / Nu vă jucaţi! / Nu-i de joac-OAC-OAC-OAC-OACA! Curcanul zice: „GLU-GLU-GLU­­GLUMEȘTI, băiete!*’ iar motanul cască plictisit: „Ăștia MI-AU... MI-AU... luat tot somnul..”, iar câi­nele răspunde: „E o mâr... mâr,, să vie! / De haram... FI­M „ HAM.­, să le fie! (Continuare în pag. 10) OGRADA MINUNATA (feerie în trei tablouri) de Cicerone Theodorescu de OVID S. CROHMALNICEANU 5 Literatura filipineză de astăzi Crăciunul in Filipine de Sangguni Batongbuhei Să nu vă ’mchipuiţi — Crăciunul nu-i prăznuiesc numai bogaţii­­ îngrămădiţi în jurul bradului sclipitor şi rece, — rod greu de daruri încovoae crengile cu arome, pentru toţi se găseşte vin şi lecioni), iar copiii lor sburdă cu pân­tecul plin. Şi săracii au Crăciun şi copiii lor! (Dar pe noi, filipinii, ne-a strivit sărăcia). Crăciunul e o sărbătoare pentru toţi cum e dragostea între oameni şi frăţia, întrebaţi băieţaşul, care trăeşte cu mama şi şaua lui în bordeiul de trestie de la marginea oraşului Tariak. Toţi trei stau la masa sch­iapă masă lungă şi goală numită dulango. Moartea şi Boala stau în dreptul lor învăluite î­n întuneric aşa încap ei sărbătoarea Crăciunului. , De mult nu mai râde biata fetiţă ! Tuşea îi sugrumă gâtul şi-ar putea să se înăbuşe râzând — , în orbitele ochilor pământ i s’a cuibărit suferinţa în orbitele ochilor e­­mani şi rotunzi! Lângă bordeiul lor se află un pom cu crengile arse­— Mamă, nu cumva acesta e bradul nostru? — Da, e bradul vostru — e pomul de Crăciun „(soldaţii din pol­iia federală l-au legat pe tata de trunchiul lui, dar el n’a vrut să-şi trădeze tovarăşii şi-atun­ci aprins răşina. Iată cum s’au înegrit frunzele, cum s’a chircit coaja Pe el!­ arse — Mamă, vezi pasărea aceea neagră ascunsă în crengiie­i cum râde am văzut-o de atâtea ori până acum, nu cumva ,o fi un gâde? Dece ne-o fi ţintuind cu ochii ei reci de piatră ca şi cum ar vrea să ne sfâşie inimile­­cu ciocu-i de grezie? — Nu ştiu, copiii mei, nu ştiu­.. N’am fost o femeie rea n’ciodată şi până când nu l-am văzut pe tata murind nu i-am duşmănit pe oameni şi inima mi-a fost curată. Nu vă temeţi, drag’i mei, nu sunt decât umbrele nopţii­— Ce-ar fi, mamă, să deschidem aici, sub pom, darurile noastre de Crăciun? Cutioarele sunt legate cu panglici... mamă, ce par,­gliei frumoase! roşii, roşii, cum sângele când ţâşneşte din rană. Cine ne-o fi trimis minunatele daruri? — Bogaţii yankei din palatul Malacanan") — Mamă, priveşte ce-am aflat în cutioara mea, — un pui mort de rând­urea! — Glumeşti, Marine,­­privirea te înşeală... Şi tu ce-ai primit, Huanito, nu cumva cutioara ta e goală? — Ba nu, uitaţi-vă la cutie — am primit câţiva bacii­ de malarie- Dar ţie, mamă, ce ţi-au trimis yankeii? Te văd că plângi... mamă nu cumva ai primit un şirag de lacrimi din America? 1) Lec­on — mâncare naţională filipină din carne de poc afumată Se găteşte de sărbători. 2) Malacanan — palatul preşedintelui Filipinelor, In .româneşte de MIHAIL CALMAC LIBRĂRIA NOASTRĂ CALEA VICTORIEI 4ă recomandă i J. B. HALDANE i Science, marxisme, guerre Lei 420 JEAN BAUMIER 1 Forces de guerre dans la Ruhr Lei 216 VOSNESENSKI : L’économie de guer­re de I’URSS Lei 216 KARL MARX.F. ENGELS * Ueber Kunst und Literatur Lei 320 NINA POTAPOVA i Le Russe,manuel de la langue russe Lei 280

Next