Contemporanul, iulie-noiembrie 1948 (Anul 2, nr. 92-113)
1948-10-08 / nr. 106
DESPRE O INTERPRETARE PSEUDO-MARXISTA A LITERATURII ROMANE PE MARGINEA MANUALULUI DE LIMBA $1 LITERATURA ROMANA PENTRU CLASA Vila SECUNDARA (Ei. de Stat) Când autorii manualului apărut în anul 1947 în Editura de Stat și-au propus să reconstituie, pe baze noui, istoria literaturii române din a 2-a perioadă a veacului al 19-lea, ei au avut în faţa lor o misiune deosebit de grea. Zeci de ani de zile manualele de istoria literaturii române au falsificat această istorie, au interpretat într-o lumină greşită pe marii noştri scriitori, au trecut sub tăcere critici, scriitori şi curente care nu corespundeau intereselor oficiale, au încercat să demonstreze că literatura noastră nu are nici o tradiţie progresistă. Pe de altă parte, autorii manualului de limba şi literatura română s’au izbit de o altă dificultate : inexistenţa unei istorii a literaturii române, conceputa pe bazele materialismului dialectic şi istoric. De aceea, după cum se afirmă în prefaţă, autorii manualului au încercat ei înşişi „să dea o interpretare nouă fenomenelor literare, curentelor, operelor şi scriitorilor“. Trebuie deja bun început să afirmăm că acest manual se deosebeşte de manualele pe care le-am cunoscut până acum, prin făptui că a scos la lumină o serie de fragmente din marii noştri scriitori, fragmente care au fost în mod voit trecute sub tăcere în trecut. Pentru prima dată într’un manual de istoria literaturii române se face loc şi este analizat curentul reprezentat de revista „Contemporanul“, în frunte cu C. Dobrogeanu-Gherea. La fiecare scriitor în parte, autoriimanualului s-au străduit să releve aspectul social al operei, precum şi legăturile care au existat între scriitor şi popor. Deasemeni e de remarcat faptul că bucăţile antologice din diverşi autori, au fost prezentate cu grijă, ele reuşind să dea elevilor o imagine corespunzătoare a operelor citate. Dar o bună culegere din diverşi autori, precum şi o anumită desgropare a unor critici şi scriitori progresişti, e cel mult o bună antologie şi, dacă vrem, o dovadă de bună voinţă din partea autorilor manualului; dar asta nu înseamnă, aşa cum se pretinde în prefaţă, „o interpretare nouă a fenomenelor literare, curentelor, operelor şi scriitorilor“. Trebuie să spunem, că manualul de limba şi literatura română pentru cl. Vila nu foloseşte metoda materialismului dialectic şi istoric, care singură putea să conducă la o justă interpretare a istoriei noastre literare, la luarea unei poziţii critice şi principiale faţă de curente, scriitori şi critici. Această lipsă fundamentală se resimte în mai muite direcţii Ne vom referi în primul rând la modul greşit, în care au fost integraţi în cele două curente scriitorii noştri din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Autorii manualului i-au clasificat în două grupe, după cele două curente principale: Junimea şi Contemporanul. Titu Maiorescu, Mihail Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Creangă, Ioan Slavici, Alex. Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Barbu Delavrancea, George Coşbuc, Alex. Macedonski şi Alex. Davila, au fost consideraţi junimişti . Dobrogeanu-Gherea, Beldiceanu, Gheorghe din Moldova, C. Miile, Ioan Păun Pincio şi A. Toma, au fost consideraţi ca făcând parte din curentul „Contemporanul“. In felul acesta s-a făptuit o dublă greşeală Autorii manualului au făcut grava confuzie de a socoti pe un participant mai mult sau mai puţin ocazional la şedinţele „Junimii“, drept un exponent al principiilor junimiste în artă. Această confuzie a îmbogăţit „Junimea“ cu cei mai reprezentativi scriitori pe care îi are literatura noastră, şi în această clasificare, manualul nu se deosebeşte cu nimic de vechile manuale. In al doilea rând, falsa clasificare a literaturii române integrează ideologie, reacţionare, conservatoare, pe cei mai reprezentativi scriitori români. La pagina 5-a a manualului se face chiar această afirmaţie: „Creaţia literară a lui V. Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Vlahuţă, Slavici, Coşbuc, Zamfirescu, va fi expresia împletirii intereselor burghezo-moşiereşc“. Anumite adăugiri cu privire la Creangă sau Caragiale, nu atenuează această afirmaţie principială categorică. Ne întrebăm pe bună dreptate: ce au susţinut ani dea rândul criticii şi manualele reacţionare, altceva decât că scriitorii români de frunte erau în slujba claselor conducătoare de atunci că se împotriveau progresului social? Şi ce altceva face manualul despre care vorbim, decât să nege o tradiţie progresistă serioasă a literaturii române ? Nici Creangă, nici Caragiale, nici Coşbuc, influenţaţi mai mult sau mai puţin de jurenism, nu sunt expresia politică şi expresia literară a ideologiei conservatoare. Autorii manualului au rupt literatura care se iveşte astăzi de ceea ce reprezintă conţinut progresist în operele scriitorilor noştri din trecut. Fără îndoială că prin adoptarea unei poziţii critice principiale, Creangă, Coşbuc, Caragiale, etc., trebuie să fie valorificaţi, iar ceea ce e valabil din opera lor să figureze în manual, reprezentând o contribuţie care îmbogăţeşte patrimoniul culturii noastre. Neutilizarea materialismului dialectic şi istoric ca metodă de interpretare determină lipsa unei atitudini critice principiale în studierea fiecărui scriitor în parte. De pildă, în sfera lui Maiorescu, autorii manualului nu găsesc nimic de criticat, ci dimpotrivă. Autorii aprobă concepţia estetică a lui Maiorescu şi anume : „învăţătura, preceptele morale politice, etc., sunt obiecte ale ştiinţei şi de fel ale artelor. Poezia e un produs de lux al vieţii intelectuale. Poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicii rămâne mai întâi neînţeleasă şi neinteresantă pentru majoritatea oamenilor contemporani“... (pag. 97). Ei consideră observaţiile estetice ale li. Maiorescu drept „observaţii şi recomandaţii juste“ (pag 97). Autorii îşi însuşesc concepţia fatisă a lui Maiorescu, după care creaţia în orice operă de mare valoare nu este înţeleasă decât de „minoritatea inteligentă“ şi e ignorată de „mediocrităţile contemporane“. Critica lui Maiorescu este socotită oportună în epoca în care o practică (pag. 99). Maiorescu este considerat .,reprezentant strălucit al criticii estetice, probosu' fruntaș a' formulei, astăzi d’scutab’is, a artei pentru artă“. Iată deci schițată în câteva trăsături atitudinea autorilor manualului fată de Maiorescu. Dar la sfârșit, într’o jumătate de pagină, se aminteşte în treacăt de poziţia socrtă a lui Maiorescu. Ne întrebăm, se poate constata vreo diferenţă între vechile manuale şi acest manual, în ceea ce-l priveşte pe Maiorescu ? Aceeaşi îmbrăţişare a concepţiei sale estetice, aceeaşi glorificare, fără anaîză, a acestuia. In kirma materialismul!!? dialectic şi istoric, autorii trebuiau să demaşte şi să combată concepţia „puristă“ a lui Maiorescu, să analizeze conţinutul ei de clasă, să arate urmările nefaste, pe care această concepţie le-a avut asupra evoluţiei literaturii noastre. Dacă Creangă şi Caragiale pot fi consideraţi în esenţă realişti, dacă ei au înţeles să creeze o literatură isvorîtă din viaţa oamenilor, aceasta se datoreşte Faptului că ei n’au urmat sfaturile lui Maiorescu, iar dacă Eminescu a mers în poezie pe drumul pe care-l ştim, aceasta se datoreşte în mare măsură şi lui Maiorescu. In loc să aprobe fără rezerve critica formei fără fond, care a avut incontestabil urmările ei pozitive, autorii manualului ar fi trebuit să desvăluie substratul reacţionar care a stat la baza acesteia, interesul conservatorilor, care se opuneau introducerii oricăror forme sociale democratice. Nu trebuie să uităm că dacă Maiorescu a criticat forma goală, fără conţinut, el n’a făcut acest lucru din punctul de vedere al proletariatului, care se opunea falsificării Ide® de democraţie. Eminescu este definitiv caracterizat prin următoarea propoziţiune: „mesagiul său poetic e mesagiu! unei clase decadente, agonice“ Dacă ar trebuit să tragem concluzia practică a acestei afirmaţii, autorii manualului ar fi trebuit să procedeze pur şi simplu la eliminarea operei sale, dintr’un manual care, se presupune, trebuie să dea numai valorile pozitive ale literaturii noastre. . Fără îndoială, trebuie combătut pesimismul eminescian, influenţele negative pe care le-a avut asupra poeţilor ce l-au urmat fără spirit critic, dar nu e mai puţin adevărat că trebuia dată explicaţia istorică a pesimismului eminescian, trebuia arătat împotriva cui se ridică aceste rezultate, şi în această privinţă ar fi fost fokoskor C. Dobrogeanu-Gherea, care nu este nici măcar citat în bibliografia care încheie capitolul cu privire la Eminescu. Deasemeni, nu trebuie uitată contribuia lui Eminescu la crearea limbajului poetic românesc, etapă deosebit de însemnată în evoluţia culturii noastre. In sfârşit, suntem convinşi că dacă ar fi cercetat cu o mai stăruitoare atenţie ce anume clasă socială reprezenta Eminescu, autorii manualului n’ar fi ajuns atât de repede la concluzia că reprezenta interesele clasei agonice ale moşierimii. Caragiale a fost înţeles mai just, în sensul că a fost relevată critica pe care a dus-o moravurilor politice ale societăţii burgheze. Dar lipseşte şi la el trăsătura principală lipseşte caracterizarea sa cea maii însemnată. Nu se arată că Ion Luca Caragiale este marele realist critic al societăţii burgheze româneşti. Ba chiar în unele locuri i se reproşează că „atacă, atacă necruţător şi nu pune nimic în joc“, ignorându-se în felul acesta sensul realist critic al satirei sale. Uneori se strecoară vechea prejudecată de a-l prezenta pe Caragiale drept un critic al pseudo-liberalismului, din punctul de vedere junimist (pag. 227), de a vedea cauzele independenței sale de atitudine în faptul că era „intelectual în sensul strict al cuvântului“, şi nu datorită intereselor pe care le reprezenta. Autorii manualul« mai fac, atunci când îl prezintă pe Caragiale, o dublă greşeală, când afirmă că „I. L. Caragiale critică pseudo-liberalismul în numele clasei muncitoare, a ţărănimii, singura casă producătoare, din a cărei muncă trăiesc şi celelalte clase“ (pag. 227). In primul rând, Ion Luca Caragiale, atât prin origina sa, cât şi prin întreaga desfăşurare a vieţii sale politice, nu poate fi considerat drept reprezentant al ţărănimii; în al doilea rând, afirmaţia că ţărănimea este singura clasă producătoare, dovedeşte din partea autorilor manualului, o totală ignorare a rolului revoluţionar conducător al proletariatului şi o afirmare făţişă a unei teze narodnice. La Creangă nu se precizează suficient caracterul realist al operei sale şi nu se subliniază îndestul atitudinea sa social-politică, faţă de boerime, vizibilă în „Moş Ion Roată şi Unirea“ şi în „Ion Roată şi Cuza-Vodă”. Ion Mihăileanu (Continuare în pag. 7) F. S. SURPIN Mama Sunt puţini, din păcate, însă nu dintre cei din urmă, scriitorii, care au încălcat zona copilăriei, a face să trăiască această lume, a găsi candorile cu care ochii celor mici o privesc, a sublinia aceasta printr’un humor adânc, presupunând şi pe observatorul lucid, numai în parte fermecat, nu e o întreprindere uşoară. De aceea, atunci când adevăraţii artişti îşi aduc aici uneltele, operele lor devin un bun la care râvnesc şi cei maturi. In acest teatru de prichindei, oamenii mari şi serioşi, cu ochelari şi cravată, se strecoară de-a buşilea, spre a asista la spectacol. De la profesorul englez de matematici Lewis Carrol, la poetul rus Marsac, ca să vorbim de timpurile mai apropiate nouă, se pot număra destule cărţi pentru copii care au pasionat şi au împins chiar în discuţii furtunoase pe adulţi. Cu „Ograda Minunată”, Cicerone Theodorescu se situiază în aceasta meritorie companie, nu pe puţine drepturi. D-sa dă o dovadă concretă că feericul însuşi nu se poate construi în afara realităţilor, că-şi trage seva tocmai din realitate. Copilul are simţul observaţiei, retina lui e însă proaspătă. Elementele pe care ochiul său le surprindeau caracterul noutăţii, al surprinzătorului, pentrucă n’au fost însumate într’o experienţă mai bogată. De aci şi posibilitatea de a alimenta feeria. Ea însă poate alege două drumuri. Pe unul se introduc duhurile şi spaimele, se adaogă realităţii ideia de vrajă, de forţă care vine din afara ei. Există bineînţeles şi aici date ale realităţii. Dar există cocoşi, şi cocoşi fermecaţi, păsări de aur, şi păsări de curte, desigur puteri magice negre, pe care le stăpânesc vracii sau mumele pădurii, altele nu mai puţin magice, dar albe, ş. a. m. d. Ceea ce trebuie să reţinem e că principiile morale în numele cărora se desfăşoară lupta între forţele ce domină universul copilului ca şi chiar aceste forţe, sunt atribuite unor cauze exterioare, sunt deci rezultate ale unei reprezentări idealiste a realităţii, tind să educe sufletul copilului în acest sens. Nu e greu de văzut cărei ideologii îi slujeşte o astfel de artă. Pe cel de al doilea drum, se păstrează, într’o măsură, o reprezentare fantastică a lumii din jur. Se acordă păsărilor, plantelor, lucrurilor, — gravi, se dă posibilitate de existenţă fabulosului. Dar această deformare a realităţii se face în sensul adâncirii trăsăturilor ei caracteristice, desprinderii unor legi, a unor principii morale, care nu izvorăsc din afară, ci din însăşi desfăşurarea acesteia. Dacă bibilicele şi răţea vorbesc, dacă pomul intervine în discuţie, o fac tocmai pentru a folosi puţina experienţă a copilului în direcţia înţelegerii forţelor care se înfruntă în natură. Observaţiile copilului, cocoşul şi curcanul sunt făloşi şi războinici, bibilica e fricoasă, uliul e o pasăre răpitoare care înspăimântă orătăniile curţii, răţoiul e gălăgios, toate acestea sunt exagerate, subliniate, spre a reliefa mai puternic o înţelegere a lumii, spre a pune în lumină caractere umane, trăsături morale, existente în realitate, intr’un cuvânt, avem de a face cu o mitologie care ţine seamă de drumul ştiinţei, al cunoaşterii omeneşti, care corespunde ideologiei clasei muncitoare. Cartea d-lui Cicerone Theodorescu se orientează în această direcţie şi aci stă una din marile ei calităţi. „Ograda Minunată*‘e o feerie localizată în spaţiul sărac al unei curţi cu animale şi orătănii. Nu există o risipă de aurării şi de diamante, nici spaţii siderale. Un copac şi, în locul unui palat, poate cel mult un coteţ. Cu toate acestea impresia de încântare, de poezie puternică nu se deslipeşte decât foarte arareori de text. „Ograda minunată“ e foarte puţin populată de minuni. Asistăm la un dialog viu şi bogat între tot soiul de vieţuitoare mai mari sau mai mici, de la motan şi căţel la puicani şi la păianjen. Curtea e măcinată de lupte intestine. Cocoşul îşi dispută cu curcanul dreptul la supremaţie. Răţoiul unelteşte găinile şi curcile fac galeria. Intre timp pericole bănuite şi reale apar la orizont, dar găsesc orătăniile la fel de învrăjbite. Doar apariţia uliului, care înfăşoară sub aripile lui cenuşii, asemeni unor arcade de catedrală gotică, întreaga curte, numai lumina fosforescentă a ochilor săi înspăimântători, ca și sângerosul peșcheș de puie ani albi pe care-i cere, trezesc și împacă taberele învrăjbite. Curcanul sucombă într’o luptă inegală. Cocoșul îl răzbună însă și străpunge cu un pinten și într’o fandare invidiată de gasconul D’Artagnan, inima neagră a eretelui. Tema, cât şi întreaga construcţie a feeriei, se realizează în spiritul pe care l-am indicat ceva mai înainte. ideia slăbirii şi dominării celor mici prin dezbinare, a tăriei lor în unitate, ideia înlăturării opresiunii prin luptă, este urmărită cu inteligenţă. Există fragmente, ca de pildă cel al răţoiului care vorbeşte de „tradiţia stăpânirii*, de „sânge“ şi de „neam”. Din demagogia lui măcăită îi recunoaştem creasta verde, atât de viu prinsă, încât feeria aşezând în prim plan răţonala ridiculă a domnişorului Mac-Mache, atinge tăişul ascuţit al satirei: „Răţoiul. Astfel ne-au lăsat strămoşii / Că din veac fără roman / Au cântat pe-aici cocoşii, / Niciodată un curcan; sau la întrebarea găinei: „Şi-ai vrea tu să cânţi răţoi?**. Răţoiul răspunde iritat: „Dar cam ce-aţi pofti, adică / Să-i lăsăm pe venetici ? / Nu, madtam / Nu, moşulică. / Mai suntem şi noi pe-aici! Scena se desfăşoară într’o suită de replici sub care ironia d-lui Cicerone Theodorescu „îneacă“ pe răţoiu desenăndu-i cu acut simţ al observaţiei toate micimile şi contradicţiile: răţoiul sare duşmănos, vorbind de curcan......Are dânsul.. moţ in frunte! Pu,cânii: „D’aia mor, tu de necaz” ; Pomul fii imită) ..Ma-ac mac — Mache cel viteaz**. Răţoiul: „Sunt la datorie treaz / Căci el nu-i cu noi demn sânge / Intre noi stă ca un cui, / Ah d® gât dacă l-am strânge, / Să distrugem spiţa lui... Bibilica: „E pacat pacat, răţoi,/Fasălie-i şi el ca noi.../ Nu mai înţeleg nimica: / Ai ce ai eu spiţa lui ! Răţoiul (se uită pieziş’’): „Ce se vâră bibilica? / Bibilico... Ai pistrui! Spuneam că în general ideia care însufleţeşte feeria e servită cu deosebită pătrundere. Se pune în relief chiar rolul celor mari care se ceartă (pisica şi câinele), dar dela care orătăniile, cei mici, n’au de aşteptat nimic. Greerele spune sentenţios: „Uiteaşa sunt ăştia marii ! / Se certară ? Ei, şi dacă... / Pot să vină şi tătarei,/ Ei se scuipă, ei se ’mpacă”. Există totuşi o parte a feeriei în care autorul nu şi-a urmărit cu destulă consecvenţă intenţiile, în care simbolurile se destramă. Aceasta ţine de momentele precedând finalul şi chiar de final. In definitiv, cocoşul şi curcanul se ceartă tot pe o supremaţie. Rolul d-lui Cicerone Theodorescu era să arflte că învingerea uliului se face printr’o acţiune colectivă. Căci cocoşul şi curcanul în faţa eretelui încetează lupta fratricidă Şi trecut atac, nu e încă un exemplu prea vorbitor. In fapt, nu alianţa momentană, din frică, vrea să o ilustreze feeria d-lui Cicerone Theodorescu. Ori, spre sfârşit, scenele lunecă pe această pantă. Nu asaltul unit al puicanilor, al curcanilor tineri, al tuturor orătăniilor doboară pe erele, ci un spectaculos şi dublu „turnei‘‘ la care găinile, gâştele şi bibilica asistă cu titlul de doamne de onoare. Cocoşul merge atât de departe pe calea gasconadei, încât nu admite ca altcineva în afara lui să-l răpună pe uliu, ba interzice atacul acestuia pe la spate, pe care cocoşeii şi puii de curcani uniţi îl schiţează. „Puicanii (îşi scot pintenii ca nişte săbii scurte şi se apropie pe la spatele uliiului)... Pe el băieţi... Curcanul mic: (la pândă, îi învaţă; acelaş joc) „In arete'.../ Pe la spate.../ Daţi cu sete!.../ Cocoşul (a observat ce vor să facă, îi mustră)... Nu se poate!, iar mai departe spune : „Ne luptăm din faţă noi, / II dobor în luptă dreaptă, / pe semeţii ’ntre semeţi... Sub acest unghiu simbolul întregii scene se dizolvă. Se putea păstra trăsătura de îngâmfare a cocoşului, aerele lui de muşchetar, jumătate simpatic, jumătate comic, dar victoria puicanilor uniţi ar fî creionat şi mai bine aceasta, ar fi accentuat humorul menţinând neştirbită ideia centrală a feeriei. Sub acest raport chiar acţiunea suferă. Episodul duelului râncezeşte. Rocirea curcanului conţine un element disparat care nu face corp cu întregul feeriei. Dar susţineam că o concepţie a feeriei bazată de punerea în valoare a elementelor realiste nu se mărgineşte doar la tematică. Ea structurează întreaga operă a poetului, merge adânc până în intimităţile creaţiei. Eroii acestei întâmplări sunt construiţi cu o deosebită aplicaţie plastică. Farmecul apare pe măsură ce autorul face ca orătăniile să figureze mai vizibil realitatea, o atrage în portrete, umanizează întregul univers, dar nu pierde nicio clipă conturul veridic al personagiilor, condiţia lor de fiinţe necuvântătoare. Poetul merge atât de departe, încât sugerează ideia că limbajul articulat al păsărilor şi animalelor din feerie, e o explicitare a sunetelor pe care eroii săi le emit în realitate. Iată de exemplu brotăcelul, care spune că are ac de cojocul cuiva: „Am, dia... CU-AC! CU-AC! Dac-oac! oac! vreţi să scăpaţi,/ Hai coleam bui BOAC-OAC-OACĂ. / Nu mai staţi / Nu vă jucaţi! / Nu-i de joac-OAC-OAC-OAC-OACA! Curcanul zice: „GLU-GLU-GLUGLUMEȘTI, băiete!*’ iar motanul cască plictisit: „Ăștia MI-AU... MI-AU... luat tot somnul..”, iar câinele răspunde: „E o mâr... mâr,, să vie! / De haram... FIM „ HAM., să le fie! (Continuare în pag. 10) OGRADA MINUNATA (feerie în trei tablouri) de Cicerone Theodorescu de OVID S. CROHMALNICEANU 5 Literatura filipineză de astăzi Crăciunul in Filipine de Sangguni Batongbuhei Să nu vă ’mchipuiţi — Crăciunul nu-i prăznuiesc numai bogaţii îngrămădiţi în jurul bradului sclipitor şi rece, — rod greu de daruri încovoae crengile cu arome, pentru toţi se găseşte vin şi lecioni), iar copiii lor sburdă cu pântecul plin. Şi săracii au Crăciun şi copiii lor! (Dar pe noi, filipinii, ne-a strivit sărăcia). Crăciunul e o sărbătoare pentru toţi cum e dragostea între oameni şi frăţia, întrebaţi băieţaşul, care trăeşte cu mama şi şaua lui în bordeiul de trestie de la marginea oraşului Tariak. Toţi trei stau la masa schiapă masă lungă şi goală numită dulango. Moartea şi Boala stau în dreptul lor învăluite în întuneric aşa încap ei sărbătoarea Crăciunului. , De mult nu mai râde biata fetiţă ! Tuşea îi sugrumă gâtul şi-ar putea să se înăbuşe râzând — , în orbitele ochilor pământ i s’a cuibărit suferinţa în orbitele ochilor emani şi rotunzi! Lângă bordeiul lor se află un pom cu crengile arse— Mamă, nu cumva acesta e bradul nostru? — Da, e bradul vostru — e pomul de Crăciun „(soldaţii din poliia federală l-au legat pe tata de trunchiul lui, dar el n’a vrut să-şi trădeze tovarăşii şi-atunci aprins răşina. Iată cum s’au înegrit frunzele, cum s’a chircit coaja Pe el! arse — Mamă, vezi pasărea aceea neagră ascunsă în crengiiei cum râde am văzut-o de atâtea ori până acum, nu cumva ,o fi un gâde? Dece ne-o fi ţintuind cu ochii ei reci de piatră ca şi cum ar vrea să ne sfâşie inimilecu ciocu-i de grezie? — Nu ştiu, copiii mei, nu ştiu.. N’am fost o femeie rea n’ciodată şi până când nu l-am văzut pe tata murind nu i-am duşmănit pe oameni şi inima mi-a fost curată. Nu vă temeţi, drag’i mei, nu sunt decât umbrele nopţii— Ce-ar fi, mamă, să deschidem aici, sub pom, darurile noastre de Crăciun? Cutioarele sunt legate cu panglici... mamă, ce par,gliei frumoase! roşii, roşii, cum sângele când ţâşneşte din rană. Cine ne-o fi trimis minunatele daruri? — Bogaţii yankei din palatul Malacanan") — Mamă, priveşte ce-am aflat în cutioara mea, — un pui mort de rândurea! — Glumeşti, Marine,privirea te înşeală... Şi tu ce-ai primit, Huanito, nu cumva cutioara ta e goală? — Ba nu, uitaţi-vă la cutie — am primit câţiva bacii de malarie- Dar ţie, mamă, ce ţi-au trimis yankeii? Te văd că plângi... mamă nu cumva ai primit un şirag de lacrimi din America? 1) Lecon — mâncare naţională filipină din carne de poc afumată Se găteşte de sărbători. 2) Malacanan — palatul preşedintelui Filipinelor, In .româneşte de MIHAIL CALMAC LIBRĂRIA NOASTRĂ CALEA VICTORIEI 4ă recomandă i J. B. HALDANE i Science, marxisme, guerre Lei 420 JEAN BAUMIER 1 Forces de guerre dans la Ruhr Lei 216 VOSNESENSKI : L’économie de guerre de I’URSS Lei 216 KARL MARX.F. ENGELS * Ueber Kunst und Literatur Lei 320 NINA POTAPOVA i Le Russe,manuel de la langue russe Lei 280