Contemporanul, ianuarie-iunie 1950 (Anul 4, nr. 170-195)

1950-03-24 / nr. 181

mploarea aniversării centenarului lui Mihail Eminescu — expresie a preţuirii culturii nat Iţionale de către masele populare, studiile apărute în „Scân- teia", „Lupta de Clasă“, „Viaţa Românească“, „Contemporanul“, „Flacăra“, cu această ocazie, apariţia unei serii întregi de ediţii ale clasicilor noştri in Editura Pentru Literatură şi Artă şi in Editura de Stat, recenta monografie asupra „Vieţii şi operei lui D. Th. Neculuţu“, demonstrează odată mai mult că in valorificarea moştenirii noastre culturale, noi am păşit din faza dezideratului In aceea a realizărilor efective. Prin cercetări aprofundate asupra creaţiei clasicilor, prin scoaterea la iveală şi publicarea a numeroase texte ascunse de burgheze,moşierime, sau omise din ediţiile burgheze (ca de pildă numeroase texte eminesciene — variante de poezii şi postume sau ca textul antidinastic „Auri Sacra Fames“ al lui Vlahuţă etc., etc.), criticii noştri literari au început a înlătura valul de calomnii şi minciuni cu care istoria literară burgheză a acoperit imaginea marilor creaţii ale trecutului. Tirajul larg al acestor ediţii (Eminescu 20.000 (epuizat), Vlahuţă 10.000 etc.) indică preţuirea de care opera înaintaşilor scrisului se bucură in mijlocul maselor. Posibilitatea ca operele clasicilor să-şi câştige chipul adevărat, aşa cum a existat in conştiinţa scriitorului, aşa cum el a existat înainte de cenzura ediţiilor burghezo-moşiereşti şi a istoriei literare burgheze, posibilitatea istorică pentru ca acest bun de mare preţ să-şi desăvârşească menirea, — aceea de a pătrunde adânc in popor, de a se reîntoarce acolo de unde şi a tras bogăţia de idei şi sentimente — sunt nedespărţite de lupta şi de victoria clasei muncitoare. Abia acum opera lui Eminescu redevine într’adevăr opera lui Eminescu, adică o operă străbătută de dragoste pentru viaţă şi pentru oameni, o acerbă critică la adresa inegalităţii sociale şi nu „un produs tardiv al romantismului german“, aşa cum pretindea critica burgheză. Abia acum opera lui Caragiale a redevenit opera lui Caragiale — adică de la un capăt la celălalt, o incisivă satiră a burghezo-moşierimii şi nu opera unui „mizantrop“, „pamfletar prin vocaţie“, cum îl vroiau esteţii burgheziei, sau a unui „străin de neam“ cum îl numea în unison critica naţionalistă-şovină a aceleeaşi burghezo-moşierimi înstrăinate de patrie şi ae popor. Toate acestea arată limpede că numai clasa muncitoare poate şi are interesul să preţuiască la justa lor valoare creaţiile trecutului. Pentru că, numai situându-ne pe poziţia proletariatului revoluţionar, judecând valorile culturale în funcţie de concepţia acestuia, separând ceea ce e bun, valoros, de ceea ce şi-a trăit traiul, desvăluind lupta între vechi şi nou ca rezultat al contradicţiilor istorice de clasă, noi desvăluim Însuşi conţinutul neştirbit, valabil, curatul strălucitor al acestor opere. Arătând poziţia înaintată a creaţiilor trecutului, documente statornice ale forţei de creaţie a poporului, reconsiderările sunt un instrument Însemnat de luptă împotriva cosmopolitismului şi a variantelor lui. Dela junimiştii lui Maiorescu — care refuzau să citească în româneşte sub cuvânt că nu s’a produs nimic preţios in această limbă (V. Pogor) şi până la urmaşii lor, istoricii literari reacţionari care vorbeau despre operele cele mai reprezentative ale literaturii noastre, ca despre produse ale influenţei străine, occidentale ,burghezia şi moşierimea au luptat să convingă poporul de sărăcia lui, de lipsa lui de forţă creatoare în domeniul culturii. De aceea, trebuesc combătute astăzi cu toată vigoarea, prin cercetări adânci făcute asupra literaturii noastre din trecut, teoriile istoriei literare burgheze care neagă tradiţia noastră culturală, pretinzând că literatura română din secolul trecut începe la 1830 şi aceasta sub influenţa romantismului francez. (S. Cioculescu: Istoria literaturii române moderne 1944). Lupta aceasta de valorificare a trecutului progresist, de trezire a încrederii poporului nostru în puterea creatoare, are o depesbită şi ascuţită insemnătate politică, astăzi când valeţii imperialismului îşi continuă cu orice mijloace opera lor de defăimare, când el încearcă să menţină aceeaşi mentalitate de slugoi în câmpul culturii. Trecând în revistă factorii care au contribuit la stimularea muncii de preluare a moştenirii literare, trebui menţionată în primul rând importanţa însuşirii învăţăturii marxiste leniniste. De asemenea, traducerea a numeroase texte privitoare la istoria literară rusă şi sovietică atât în cuprinsul revistei „Studii“ cât, şi mai ales în cuprinsul revistei „Probleme de literatură şi artă“, traducerea volumelor de critică literară a marilor democraţi revoluţionari ruşi Bielinschi, Cemâşevschi, Dobroliubov, precum şi alte studii sau articole cu acelaş obiect, au pus la îndemâna cercetătorilor noştri marea experienţă sovietică, au oferit prilejul concret al însuşirii metodei ştiinţifice pentru o astfel de muncă. Numeroase articole publicate în „Scânteia“ şi în „Lupta de clasă“ au dat indicaţiile extrem de preţioase ale Partidului în problemele de valorificare a moştenirii culturale. Nu trebuie, de asemeni, neglijat faptul că avântul cercetătorilor de istorie literară a fost şi este direct condiţionat de progresele cercetărilor ştiinţifice in domeniul istoriei noastre, că este legat de stadiul acestor cercetări, ca şi de stadiul cercetărilor în spirit ştiinţific referitoare la creaţia literară populară, la folclorul poporului nostru. Studiile istorice asupra revoluţiei de la 1848, studii care au luat amploare în cadrul sărbătoririi centenarului anului revoluţionar, au permis cercetarea aprofundată a unei epoci de importanţă excepţională pentru înţelegerea literaturii noastre moderne. In lumina revoluţiei de la 1848, a raporturilor de clasă şi a luptei dintre clase, in lumina Înţelegerii semnificaţiei istorice a trădării burgheziei şi a coaliţiei burghezo-moşiereşti, a putut fi explicat pe de o parte mersul ascendent al operei unor scriitori, — precursori ai revoluţiei sau contemporani cu aceasta,— caracterul protestatar sau sfâşierile, contradicţiile unei alte serii de scriitori trăind în timpul revoluţiei şi după revoluţie, înţelegerea operei lui Bălcescu, Kogălniceanu, Alexandrescu, Cârlova sau Boliac, nu se putea face independent de aceasta. Dar nici sensul progresist al celei mai mari părţi din opera lui Eminescu, nici conţinutul criticii lui Caragiale, nici caracterul reacţionar al Junimii, n’ar fi fost descifrate cu limpezime, fără înţelegerea cailor de desvoltare ale societăţii noastre. Un alt factor esenţial care a contribuit la Înţelegerea creaţiei scriitorilor noştri a fost reliefarea influenţelor pe care lupta clasei muncitoare a avut- o asupra creaţiei lor in a doua jumătate a secolului XIX.lea şi mai cu seamă scoaterea la lumină a filonului realist datorit creaţiei poeţilor şi prozatorilor mişcării muncitoreşti. Astfel au putut fi subliniate noul linii de forţă in istoria noastră literară, trecute cu totul sub tăcere sau complect falsificate de burghezo ,moşierime (mişcarea de la „Contemporanul“ lui Gherea, revistele muncitoreşti, opera poeţilor Neculuţă, Ion Păun Pincio, C. Miile, Traian Demetrescu, A. Toma ş. a.). In sfârşit, transformările revoluţionare din ţara noastră au implicat o serie de sarcini practice în munca de reconsiderare, adică cercetarea tocmai a acelor opere care pot să fie cele mai folositoare in lupta Împotriva duşmanului de clasă. Distanţa simţitoare străbătută in clarificarea ideologică a criticilor care au participat la munca de reconsiderare, o arată limpede nouile ediţii apărute în Editura de Stat, stadiul actual al unor reconsiderări a căror evoluţii ne pot oferi exemple vorbitoare asupra procesului de clarificare. Tocmai dezvăluirea progresivă a formelor din ce in ce mai variate pe care le îmbracă ascuţirea luptei de clasă la ţară, l-a înzestrat de pildă pe Petru Dumitriu cu instrumente mai puternice pentru analiza scriitorului Creangă şi pentru înţelegerea fenomenului istoriei literare. In 1948, intr’un articol din „Flacăra“ nr. 11, asupra reconsiderării lui Creangă, autorul, Corin Grosu, combătând in chip just aserţiunile istoriei literare burgheze despre „humorul verbal“ al lui Creangă, considerat de estetica idealistă drept „valoare supremă“ a prozei marelui povestitor, arată că adevărata valoare a lui Creangă rezidă in realismul operei sale. Dar autorul nu trecea dincolo de această constatare — afirmând doar că realismul lui Creangă constă în „zugrăvirea vieţii rurale, a vieţii sătenilor“, fără să precizeze anume a căror săteni şi fără să studieze mai adânc in ce constă sensul protestatar, critic, al operei lui Creangă, împotriva cui era ea îndreptată. Criticul mai păstra vizibil noţiunea generică de „ţăranisme“ văzută ca un tot nediferenţiat. Prefaţa actuală cercetează sursele realismului lui Creangă şi sesizează poziţia de clasă a scriitorului, limitele concepţiei lui despre lume, Împrejurările concrete istorice pe care această viziune le reflectă. Este Interesant că Însuşi Petru Dumitriu, autorul prefeţei, intr’un articol mai vechiu, prezenta în cazul lui Creangă diferenţierile de clasă in mod mecanic, fără a ţine seama de condiţii specifice şi de o sumă de alţi factori. Aceste consideraţii îl duceau atunci pe autor la concluzii cu totul false — în dauna operei lui Creangă. Prefaţa actuală marchează deci un proces de creştere a înţelegerii operei marelui realist, proces caracteristic pentru întreg stadiul reconsiderărilor literare. Un alt aspect al aceluiaş proces de clarificare îl găsim in evoluţia reconsiderării lui Slavici, la care punctul de plecare îl constituia confuzia provenind — de data aceasta — din persistenţa unor importante rămăşiţe ale istoriei literare burgheze, a unei viziuni cosmopolite asupra literaturii. (Flacăra nr. 25: Romanul rural românesc — 1. Ion Slavici). Prin utilizarea fără discernământ a delimitărilor poziţiei de clasă a scriitorilor noştri — împrumutate din istoria literară burgheză, autorul articolului amintit ajungea la concluzia că Slavici „rămâne un exponent al artei burgheze, numai în aparenţă realistă (?), în fond romantică şi idilizantă“. Tocmai prin lupta Împotriva cosmopolitismului, care privea de sus şi cu dispreţ pe creatorii noştri, tocmai prin lupta împotriva înţelegerii mecanice a raporturilor dintre scriitor şi epoca sa, tocmai prin asimilarea strălucitului model de analiză leninistă a creaţiei lui Tolstoi — izvor de indicaţii pentru analiza operelor scriitorilor noştri in epoca desvoltării capitalismului, a trecerii de la feudalism la capitalism, — comentatorul ediţiei „Slavici“, J. Popper, a ştiut în mare măsură să sublinieze contradicţiile şi să pună în lumină ceea ce este valabil în opera Iui Slavici. Experienţa operei de reconsiderare, cercetarea critică a muncii întreprinsă in acest sector, ne va permite să degajăm câteva probleme pe care activitatea criticilor şi istoricilor literari le ridică. Sarcinile practice ale muncii de reconsiderare incumbă, in primul rând, — tocmai dacă le legăm strâns de revoluţia noastră culturală, de sarcinile construirii socialismului, — o ierarhizare, o eşalonare a operelor de reconsiderat şi de publicat, o concentrare a mijloacelor criticii in anumite domenii, în aşa fel încât să fie promovate şi să se pună la îndemână operele care pot ajuta cel mai mult in lupta pentru transformarea şi făurirea unei noi conştiinţe, in lupta împotriva influenţelor şi prejudecăţilor burgheze. Trebuie să fie popularizate, in primul rând, acele opere al căror ascuţiş poate fi folosit cât mai bine şi îndreptat cât mai direct împotriva ideologiei duşmanului de clasă. In privinţa aceasta, a lipsit, intr’o bună parte a muncii de reconsiderare, un criteriu precis. Aceasta a fost sensibil mai ales în ediţiile prime apărute. In timp ce s-au publicat, „Opere alese" din Alecsandri şi Odobescu, lipseşte încă şi astăzi o ediţie a „Momentelor şi Schiţelor" lui Caragiale care, alături de „Comedii“, sunt puternice satire ale politicianismului, puternice arme de combatere a moravurilor şi prejudecăţilor mie burgheze, a trândăviei birocratice, a spiritului de chiverniseală. Lipseşte Încă şi astăzi o ediţie critică a operelor lui Bălcescu, o antologie a poeţilor şi prozatorilor de la „Contemporanul", a scriitorilor mişcării muncitoreşti, a căror creaţie militantă stă la baza literaturii noastre de astăzi, — lipseşte o ediţie a operei lui Coşbuc, a cărui poezie a fost şi este atât de iubită, de popor; lipseşte deasemeni o bună antologie a literaturii antidinastice, după cum nu s’au tipărit încă operele lui Gherea şi ale şcoalei sale critice. In ultimul timp, s’a pornit la remedierea parţială a lipsurilor semnalate mai sus. Editura de Stat a tipărit pe rând operele lui Vlahuţă, Eminescu, Creangă şi are sub tipar ediţia lui Boliac şi Caragiale. Dar munca de reconsiderare nu se limitează aci şi revistele şi ziarele noastre au datoria de a lărgi câmpul cercetării, de a deschide drum in probleme pe care realitatea noastră le actualizează mereu. Lipsa de sistematizare, lipsa unei repartizări a studiului pe marile etape istorice in aşa fel încât să îmbrăţişeze creaţia noastră dealungul întregii literaturi şi să-i demonstreze caracterul militant, s'a vădit şi în lăsarea unor zone întregi necercetate. In acest sens, o lipsă gravă o constituie atenţia redusă de care s’a bucurat literatura cronicarilor. Discuţiile critice din Uniunea Sovietică au arătat că sub aprecierea literaturii vechi, e o formă manifestă a cosmopolitismului, o tendinţă de a ascunde trecutul cultural, de a reduce istoria culturii la produsele literare ale burgheziei. O altă problemă care apare din experienţa muncii de reconsiderare este aceea a studiului diferitelor curente din sânul culturii noastre, a determinării precise a modului in care aceste curente exprimă interese de clasă, în anume împrejurări specifice. Un asemenea studiu ar face posibilă — şi această Întreprindere este vădit necesară — situarea cât mai justă a figturii scriitorilor noştri in ansamblul istoriei noastre literare. Astfel, expunerea documentelor care arată adversitatea marilor noştri creatori faţă de spiritul junimismului şi faţă de reprezentantul său oficial, a oferit elemente preţioase pentru revalorificarea unor scriitori şi a operei lor (Eminescu, Caragiale, Slavici) pe care acţiunea mistificatoare a Istoriei literare burgheze încerca să-i prezinte drept colaboratori devotaţi ai lui Maiorescu. Deasemeni, un exemplu de studiu reuşit al unui curent, care a exercitat o influenţă pozitivă, il constituie cercetarea profesorului N. David asupra şcolii ardelene. Din păcate, autorul nu adânceşte apoi consideraţiile generale aplicându-le in studiul scriitorilor cari au ilustrat curentul. Destule reconsiderări asupra unor scriitori, vădesc deficienţe în acest sens, fiindcă — deşi istoricul literar a încercat să analizeze opera respectivă in raport cu împrejurările sociale ale timpului, in raport cu desvoltarea societăţii noastre, — el a neglijat adesea studiul ambianţei culturale, linia ideologică a revistelor timpului, a grupurilor literare şi felul in care se situa autorul analizat faţă de acestea. O adumeire a curentului „Daciei Literare“ i-ar fi permis lui G. C. Nicolescu să arate intr’un mod explicit care a fost rolul ideilor promovate de „Dacia Literară“ în formaţia ideologică a lui V. Alecsandri şi implicit in creaţia acestuia. Dar şi reconsiderarea operelor lui Coşbuc şi Slavici ar fi câştigat prin analizarea unor curente răspândite in literatura noastră — sămănătorismul, poporanismul, — respectiv a ideologiei unor reviste ca „Vatra“ şi „Semănătorul“. Cum aceste reviste sunt pomenite, cum de curentele citate se aminteşte, studiul rămâne incomplect, atâta timp cât referinţele nu au încă o bază ştiinţifică, nu au fost încă definite. Insă studiul curentelor nu trebue să se extindă in dauna operelor propriu zise ale scriitorilor. In istoriografia burgheză, numeroşi scriitori erau încadraţi in mod artificial in curente diferite şi curentele erau substituite propriilor lor opere In scopuri vădite de minimalizare. (Astfel Vlăhuţă era trecut pur şi simplu drept un „semănătorist“, „poporanist“, etc. cu intenţia de a se ascunde conţinutul realist al operei sale). In stadiul actual al muncii de reconsiderare, ediţiile de Opere Alese sunt cele mai necesare, deoarece ele permit in modul cel mai direct o difuzare a operei clasicilor noştri in masele largi de cititori. Totuşi, in cazul unor scriitori pe care istoria literară burgheză i-a trecut cu totul sub tăcere sau i-a minimalizat, aşa cum s’a întâmplat îndeobşte cu o serie de poeţi ai mişcării muncitoreşti, sunt necesare monografii care să desvăluie şi să popularizeze aceste personalităţi literare. Monografia lui I. Vitner asupra vieţii şi operei lui D. Th .Neculuţă, aduce o preţioasă contribuţie in această direcţie. Dacă studiile mai aprofundate şi mai ample asupra operelor marilor noştri scriitori sunt mai greu de dus cu succes la capăt, socotim Insă o bună şi serioasă iniţiativă aceea a însoţirii textului de comentarii critice, cum s-a Întâmplat in ediţia „Eminescu“ din Editura de Stat. Această Iniţiativă merită să fie extinsă. Ea facilitează înţelegerea operei, complectează prefaţa şi constituie o preţioasă indicaţie pentru studii critice ulterioare. Dar pentru preluarea in mod critic a moştenirii literare, pentru legarea operelor clasice de problemele construirii socialismului, de literatura noastră nouă, este necesar ca întreaga muncă de reconsiderare să fie pătrunsă de spirit de partid. Aceasta se manifestă, pe de o parte, prin evidenţierea a ceea ce este mai valoros in moştenirea literară şi deci ceea ce poate folosi ca armă de luptă in ridicarea masselor, iar pe de altă parte, prin vigilenţă faţă de tot ceea ce este reacţionar, prin demascarea intransigentă a părţilor negative din creaţia literară a trecutului. Tocmai prin Întărirea spiritului de partid, prin Intelegerea şi aplicarea concepţiei leniniste asupra existenţei celor două culturi în sânul fiecărei culturi naţionale, a fost posibilă valorificarea creaţiei mişcării clasei muncitoare de la sfârşitul secolului trecut, valorificare care a modificat in mod esenţial configuraţia istoriei literare. Lipsa unei atitudini partinice are drept efect negarea liniilor progresiste valabile, lipsa de curaj în sublinierea părţilor pozitive ale scriitorului, nelegarea în mod creator a analizei contradicţiilor din opera artistului cu valorificarea operei sale. Un alt aspect al neînsuşirii spiritului de partid, ducând de data aceasta la, o manifestare cu caracter opus, îl constituie denaturarea operei unui scriitor in sensul glorificării lui integrale, prin escamotarea, părţilor negative. Un exemplu recent in acest sens, il oferă un fragment de studiu „Revolta socială a lui Coşbuc“ (Viaţa Românească 10-11) de J. Fopper. Aci, autorul luând ca bază unele poeme din opera lui Coşbuc, fără îndoială semnificative, le amplifică în mod excesiv apologetic semnificaţia, trecând pe de altă parte sub tăcere tendinţele opuse din opera poetului. Studiul criticului are meritul de a fi scos la iveală o serie de poeme care nu figurează în volume, dar care nu schimbă in mod radical fizionomia lui Coşbuc, aşa cum tinde să ne convingă 3. Popper. Autorul pierde din vedere că alături de poezia lui Coşbuc, care in studiul amintit atinge pragul de sus al aprecierii elogioase, există la această epocă o poezie situată pe poziţiile clasei muncitoare, lipsită de „monarhismul formal“ (formula aparţine autorului N. R.) cu care sunt calificate tendinţele concesive ale poeziei lui Coşbuc şi pe care criticul nu le analizează, nu se explică în lumina evenimentelor istorice. Autorul transformă deasemeni poeme cu caracter progresist, dar cu formă alegorică, cum sunt „Cântec barbar“, „In Opresores" ş. a., in adevărate poeme critice, acordându-i lui Coşbuc intenţii cu mult peste cele pe care poetul le-a avut şi uitând complect că in aceiaşi perioadă presa muncitorescă şi scriitorii care publicau aci spuneau răspicat şi deschis ceea ce credeau despre burghezo-moşierime şi despre monarhie. Şi unele articole publicate cu prilejul aniversării centenarului lui Mihail Eminescu, s’au transformat într’o simplă inşirare apologetică de teme, ocolind explicarea ştiinţifică a operei scriitorului, a evoluţiei sale ideologice, în directă dependenţă are raporturile de clasă din societatea In care a trăit. Ne interesează direct ce anume il face pe un scriitor să abordeze anumite teme, să înţeleagă şi să oglindească realitatea şi nu doar inşirarea acestor teme. Interesează îndeosebi care e poziţia artistului în raport cu ideile cele mai înaintate ale timpului, in cadrul temei abordate. Deasemeni, unii dintre criticii noştri nu au acordat o suficientă atenţie formulării cât mai limpezi, cât mai succinte a poziţiei de clasă a autorului studiat. Unele caracterizări stârnesc confuzii. De pildă în ediţia „Vlahuţa“, prefaţatorii S. Iosifescu şi Mariana Şova, după ce arată în mai multe rânduri că Vlahuţă loveşte „in mai toate aspectele importante ale vieţii sociale burghezo-moşiereşti, în mai toate instituţiile principale“, conchid totuşi că scriitorul... „n’a văzut lupta de clasă şi urmările ei“, două afirmaţii care sunt cel puţin contradictorii. Adevărul este că Vlahuţă a văzut in bună parte lupta de clasă dar nu a ajuns la o înţelegere ştiinţifică a originii luptei de clasă, a semnificaţiei ei sociale şi mai ales a misiunii eliberatoare a proletariatului. • Spiritul de partid al istoriei literare se manifestă şi in hotărirea cu care sunt demascate şi combătute aserţiunile şi clişeele istoriei literare burgheze, aşa cum de pildă face Petru Dumitriu in prefaţa la „Opere Alese“ de Ion Creangă, unde cu toate deficienţele studiului, care nu dă suficientă extindere cercetării operei, sunt răsturnate tezele burgheze ale aşazisului junimism al lui Creangă, se distruge imaginea „idilicului“ Creangă, se arată caracterul de clasă al humorului neîntrecutului povestitor. Nu tot aceiaşi combativitate manifestă ediţia din „Opere Alese" Odobescu a lui Al. I. Ştefănescu, care face o bogată analiză, dar mai respectă oarecum ierarhia de valori moştenită de la istoriografia burgheză prin atenţia acordată lui „Pseudokinegheticos“ in raport cu alte opere ale lui Odobescu. Un caracter obiectivist il au şi unele pasagii din prefaţa lui M. Beniuc la ediţia „Eminescu“. In opera de reconsiderare nu trebue uitat nici un moment că obiectivul imediat al reconsiderării literare este punerea la dispoziţia masselor populare a unor ediţii cât mai ieftine din operele marilor clasici ,pătrunderea cât mai adâncă in masse — cu ajutorul unor largi desbateri in reviste şi ziare a operei clasicilor, căci reconsiderarea fără difuzarea largă a textelor ar fi un fel de operaţie gratuită. Trebue arătat deci că ediţiile de „Opere Alese“ apărute până acum, cu toată, ieftinătatea lor, nu au ajuns încă la preţuri cu totul accesibile marilor masse (o ediţie „Vlahuţă“ costă 200 lei). Iniţiativa luată de E.P.L.A. de a se reedita, aşa cum fac marile edituri sovietice, in cadrul unei colecţii populare, texte şi studii despre clasicii noştri la preţuri reprezentând o sumă minimă, este deosebit de meritorie. Reconsiderarea lui Eminescu a fost un strălucit exemplu de largă participare şi de largă popularizare a procesului de reconsiderare. Totuşi revistele şi ziarele noastre nu dau încă atenţia cuvenită, desbaterilor asupra reconsiderării: recenziile, foarte rare, asupra ediţiilor de clasici, s’au limitat de cele mai multe ori la discutarea prefeţei îngrijitorului ediţiei şi a lipsit o apreciere critică a criteriului care a prezidat la alegerea textelor sau la alcătuirea ediţiei. Este necesară publicarea unui număr cât mai mare de materiale de reconsiderare în revistele noastre, publicarea prealabilă a prefeţelor şi a studiilor care apar apoi in volum, prilej de largă desbatere critică, de rectificare a eventualelor erori; în acest sens este edificatoare compararea textelor unor prefeţe (Slavici, Alecsandri) cu textele apărute mai inainte în „Viaţa Românească“. Munca de preluare a moştenirii literare la, in cadrul revoluţiei noastre culturale, un avânt din ce în ce mai mare. Această muncă se va îmbunătăţi tocmai prin aşezarea ei sub focul criticii constructive a masselor de cititori, prin discutarea amplă a problemelor pe care le ridică şi din care noi abea câteva le-am indicat aci. Importanţa valorificării moştenirii noastre literare de HORIA BRATU IOANA OLTEŞ: Vrem norme noi A apărut STUDII ŞI ESEURI de N. MORARU Realităţile literaturii de azi în lumina învăţăturii marxistleniniste. 580 pagini Lei 270 EDITURA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Ce trebue să ştie un... acţionar, sau ce se mai poate găsi în rafturile unei librării... Firma, parcă beteaga, s’a descompus pe încetul. întâi a căzut o literă, pe urmă alte trei. Până la urmă, proprietarul prăvăliei a deslipit de pe fruntariul clădirii literele ce-au mai rămas, strâmbe şi şchioapete. Azi, zidul nu îmi păstrează decât umbra firmei de altădată. Trecătorii mai pot citi cele două cuvinte umbroase şi părelnice : „Librăria Academică”. M’am oprit în faţa vitrinei, fiindcă mi-au plăcut totdeauna galantarele cu cărţi. Am rămas insă, cu totul surprins de „marfa” aşezată pe rafturi, volume cu scoarţele îndelung prăjite de arşiţa soarelui, întoarse şi răsucite. Cărţile păreau crispate în nemişcata şi desnădăjduita lor aşteptare. Pe o copertă razele soarelui aproape că au şters titlul. Silabisesc cu greutate: „Moartea cotidiană”, de Dinu Pillat. Pe alt raft, tot ştearsă şi anemică, o broşurică: „Decor penitent”, de M. Crama. In prima clipă am crezut că librarul le-a uitat acolo din alţi ani. Păcatul lui insă, nu stă in faptul că n’are ţinere de minte. Fiidcă de fapt are şi memorie, dar are o vădită şi specială slăbiciune pentru bucoavnele tipărite in trecut. Găina crede că dacă închide ochiul, n’o mai vede nimeni. Struţul îşi vâră capul în nisip, gândind că dacă el nu vede nimic, nici alţii nu-l văd. Librarul „academic" din calea Victoriei, vis-a-vis de Palatul Telefoanelor, a împrumutat câte ceva din Henriic găinii bolnavă de orbeţ şi din bine cunoscuta atitudine a... mortului din păpuşoi. Stă la tejghea şi citeşte gazeta. In librăria lungă cât hall-ul dela Telefoane, a aşezat pe-o masă enormă toate vechiturile scoase de diverse teascuri: dela Fundaţii până la Torouţiu, de la o anonimă editură provincială şi până la cărţile din... „editura autorului". Şi, ca să nu se spună că nu trâeşte in actualitate, ici, colo, a aşezat câte-o carte apărută săptămâna trecută, ori niţel mai de mult. M’am oprit, in faţa unei cărţi cu titlul ciudat: „Fugind de neant”. Autorul ei e Corneliu Belciugăţeanu, despre care auzim, şi noi, azi, pentru prima dată. Ionel Teodoreanu, se vede, il cunoaşte mai demult, dovadă stă banderola cărţii, unde romancierul atât de drag junelor fete de pension din decedate vremuri declară cu patos sub proprie semnătură: „Cartea înfăţişată aminteşte descântecul cu plumb topit, o haotică arhitectură de svârcoliri, răsuciri chinuite, încleştări, şerpuiri, şi îmbulziri, o miniatură de apocalips. „Nu ştiu bine cât hai să fie în aceste pagini; vă încredinţez insă că somn nu e deloc“. Banderola cărţii lui Belciugăţeanu e mincinoasă, ca dealtfel cartea întreagă. Pentru că in librăria „academică” e un somn toropitor, un somn care seamănă mai degrabă cu somnul de veci. Iar in ce priveşte zvârcolirile, răsucirile chinuite, încleştările şi şerpuirile”, şi pe ele le cunoaştem: sunt ale agoniei culturii burgheze, care nu se împacă deloc cu intrarea „in neant” la care e condamnată. In bună vecinătate cu exemplarele amintite mai sus, am văzut in magazinul de vechituri de care pomenim: „Cântarea cântărilor mele”, de Ştefan Şoimescu, fost comandant in Străjeria (era să spunem, şi nu greşeam, „cârdăşia") carlistă, „Simfonia furtunilor”, de Ion Th. Ilea, autor de poezele mai puţin „simfonice”, dar mai mult „verzi”, în timpurile legionarilor. Şi, in sfârşit, ca un capac la cratiţa unde fierb atâtea bozii şi buruieni otrăvite, am dat de-o carte apărută cu... aprobarea „Comitetului Bursei”. E vorba de „îndreptarul bursier”, ce poartă aceste indicaţii pe copertă: „bilanţuri, cursuri, dividende, taxe. Ce trebue să ştie un acţionar”. Dacă asemenea tipărituri se mai vând şi se mai lăfăie intr’o librărie din faţa Palatului Telefoanelor, adică in plină inimi a Capitalei, pe bună dreptate ne putem întreba ce cărţi se vor fi desfăcând in librăriile periferice, ori in cele din provincie. Oare Secţia de artă şi cultură a Comitetului Provizoriu, nu are nimic de spus in faţa acestui spectacol degradant, în care protagoniştii sunt ultimele lepădături ale ,„culturii” burghezo-moşiereşti ? 5