Contemporanul, iulie-decembrie 1951 (Anul 5, nr. 248-273)

1951-08-17 / nr. 254

Un luminos îndreptar al literaturii noastre ■ Răsfoind di­ferite scrisori ale corespon­denţilor „Scânteii” m­-am oprit asupra următoareior rânduri: „Romanul „Departe Moscova ” de V. Ajaev, scria un lu­crător de­ la Canalul Dunăre-Marea Nea­gră, este cartea pe care constructorii Ca­nalului o citesc cu multă dragoste şi in­teres. Nu există­ tânăr de pe şantierul electrom­ontaj, care să nu fi citit acest roman. Exemplul de eroism al oamenilor sovietici a stârnit printre tinerii construc­tori dorinţa de a se avânta mereu înspre înfăptuirea de lucrări din ce în ce mai măreţe“. Aceeaşi corespondenţă spune că un grup de 100 de tineri utemişti electri­cieni de pe şantierul amintit, după ce au văzut filmul „Departe de Moscova“ în­flăcăraţi de exemplul minunat al eroilor, au cerut să li se încredinţeze spre con­struire linia de înaltă tensiune Ovidiu- Poarta Albă, Ovidiu-Capul Midia. Fapte de acestea se pot cita zeci şi zeci. Ele îmi vin în minte mai ales acum cu prilejul împlinirii a 5 ani dela publi­carea Hotărîrii C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 14 August 1946 cu privire la re­vistele „Zvezda “ și „Leningrad" și-mi a­­rată încă odată cu nebiruita forţă a adevă­­de mare e însemnătatea acestei Hotărri, pentru desvoltarea literaturii so­­vietice şi a literaturii universale, întorcându-ne astăzi către anii lăsaţi în urma, privind strălucitoarele succese ale literaturii sovietice din aceşti cinci ani ne dăm seama că toate hotărîrile ca şi­ rapoartele care le-au însoţit alcătuesc un măreţ program stalinist de înflorire a lite­­, naturii şi artei. Tovarăşul Stalin a adâncit şi desvolta­t tezele geniale, asupra rolului însemnat, activ, pe care îl are suprastructura în opera de construire a socialismului şi a comunismului. Hotărîrile C C. al P.C. (b) al U.R.S.S. cu privire la problemele lite­raturii, repertoriului teatral, cinematogra­fiei şi muzicii,, ca şi raportul lui A. A. Jdanov, reflectă , această concepţie mă­reaţă, revoluţionară în domeniul esteticii. In lumina ei artiştii sunt chemaţi să dea o contribuţie imensă la edificarea unei lumi noi, superioare, la formarea morală a omului care reprezintă această lume. • Apărută în împrejurările în care socie­tatea sovietică se avânta în opera de construire a comunismului, când şacalii imperialişti adulmecau din nou cu nările fremătânde aburii măcelului. Hotărîrea C.C. al P.C. (b) arăta cu deosebită clari­tate că în­­literatura sovietică, cea mai înaintată literatură din lume, nu mai pot fi tolerate rămăşiţe ale ideologiei bur­gheze, manifestările putrede ale apolitto-­­ lipsei de idei, îndepărtării de viaţă şi actualitate, plecăciunii servile înaintea degradantei arte apusene. Raportul lui A. A. Jdanov asupra pro­blemelor literaturii pregătea şi înarma pe artiştii cuvântului pentru greaua bătălie dintre apărătorii civilizaţiei şi culturii pe de o parte şi noii incendiatori ai lumii şi slugoii lor în ale condeiului de altă parte. Privit în perspectiva istorică acest raport în­­domeniul literaturii ne apare a­stăzi strâns legat de raportul pe care tot Jdanov l-a făcut în 1947 la Varşovia la constitui­rea Biroului Informativ al Partidelor Co­muniste şi Muncitoreşti, raport care des­­v­ăl­uiau planurile de dominaţie mondială ale imperialiştilor americani, chema popoa­rele lumii la luptă pe toate fronturile, in­clusiv pe cel ideologic, împotriva urma­şilor nazismului. La baza Hotărîriilor şi a Raportului stătea învăţătura leninist-stalinistă asupra spiritului de Partid, învăţătură care face din scriitor, în loc de un slujitor al celor „zece mii din pătura de sus’’, „care se plictisesc şi suferă de obezitate“, un luptător de frunte, un slujitor al poporu­lui, un „inginer al sufletelor omeneşti“, cum îl numeşte tovarăşul Stalin. Ideea pro­fundă că respectul dragostei pentru popor şi al răspunderii faţă de cerinţele sale au stat la baza tuturor biruinţelor literaturii universale şi ale marii literaturi ruse în special o dovedesc mii şi mii de­ fapte. Cu câtă ţărie răsunau acum cinci ani cuvintele lui A. A. Jdanov, aprinzând în conştiinţa artiştilor mândria însemnătăţii menirii lor. „Necrasov şi-a definit poezia „muza răz­bunării şi a tristeţii“, Cernâşevschi şi Do­broliubov considerau literatura ca fiind un mijloc de luptă în slujba poporului. Cei mai buni reprezentanţi ai intelectualităţii democrate ruse fiind trimişi la ocnă său în exil, au pierit în timpul regimului ţarist pentru aceste idei înalte şi nobile. Cum pot oare fi uitate aceste tradiţii glorioase? Cum pot fi ele neglijate, cum se poate Îngădui ca alde Ahmatova şi Zoscenco să-şi strecoare lozinca reacţionară „artă pentru artă“ pentru ca sub masca lipsei de ideologie, să impună poporului sovietic idei străine lui ?” Raportul arată mai departe cât de mult preţuieşte Partidul pe scriitori, ce impor­tanţă acordă el muncii lor. Dacă nu se admit defecte de producţie în categoria mărfurilor de larg consum — se întreabă A. A. Jdanov — cum pot fi tolerate lu­crări cu defect în sectorul educaţiei su­fletelor omeneşti ? „Nivelul exigenţelor şi gustul poporului nostru e foarte înalt, şi acela care nu vrea sau nu e capabil să se ridice la acest nivel, va rămâne în urmă. Literatura n’are numai menirea de a se ţine la nivelul cerinţelor poporului, ci — mai mult — este obligată să desvolte gustul poporului, să ridice şi mai mult cerinţele lui, să-l îmbogăţească cu idei noi, să ducă poporul înainte”. Marile opere pe care literatura sovietică le-a creat mergând pe acest drum, rolul lor excepţional în educarea oamenilor muncii din întreaga lume ilustrează cu deo­­sebită tărie justeţea politicii P.C. (b) în domeniul culturii, înariparea nemaiîntâl­nită pe care o dau artei şi literaturii ideile înaintate, ideile Partidului Iui Lenta şi Stalin. Rezoluţia din 14 August 1946, precum şi discursul lui A. A. Jdanov cu privire la care două reviste au avut o adevărată semnificaţie istorică pentru desvoltarea literaturii sovietice, şi răsunetul crea­ţiilor ei a depăşit cu mult graniţele sale. Cărţi ca romanul „Departe de Moscova" de Ajaev, „Povestea unui om adevărat“ de Boris Polevoi, „Tânăra Gardă“ de Fa­deev, filme cum sunt „Căderea Berlinului“, „Bătălia Stalingradului“ şi altele, duc lu­mina progresului, încrederea în om şi în forţele lui, până departe în cele mai întu­necate colţuri ale lumii, chiar acolo unde mai domnesc lupii hulpavi ai dolarului. Pe drumul marii literaturi sovietice au păşit literaturile ţărilor de democraţie populară şi toţi scriitorii progresişti, din orice parte a lumii. Imi vine în minte în contrast izbitor cu toate acestea, crima oribilă a unor tineri — aproape copii — din Franţa care decla­rau în faţa justiţiei,că nelegiuirile lor nu pot fi înţelese d© cine n’a cunoscut „lite­ratura" lui Sartre şi a altor abominabili mercenari ai scrisului, năimiţi de capita­lism. Stau faţă în faţă două feluri de lite­raturi : literatura slugilor imperialismului, ucigătoare la toate sensurile cuvântului şi literatura sovietică, educatoare a sufletului omenesc. Stau de o parte scriitorii duş­mani nimicitori ai sufletului omenesc, de alta scriitorii ingineri ai sufletului ome­nesc.In ţara noastră ,circulă astăzi foarte multe cărţi sovietice, care exercită­ o in­fluenţă revoluţionară asupra oamenilor de la noi făcându-i entuziaşti luptători pen­ele MI­HAI BENIUC Secretar al Uniunii Scriitorilor din R. P. R. tru pace şi socialism. Dar nu numai citi­torii, ci şi scriitorii din­ ţara noastră în­vaţă necontenit din literatura sovietică. Dacă astăzi noi ne putem mândri cu o lite­ratură nouă, o literatură în care oamenii muncii din ţara noastră găsesc răspuns preocupărilor lor şi îndemn pentru a purta mai cu bărbăţie bătălia construirii so­cialismului, aceasta se datoreşte tocmai faptului că Partidul nostru a aplicat în condiţiile noastre, învăţăturile Hotărîrilor C.C. al P.C. (b) cu privire la artă şi lter­­atură, că a dus şi duce după exemplul glorios al marii literaturi sovietice, o luptă stăruitoare pentru a înrădăcina în munca scriitorilor noştri spiritul de partid, ataşa­mentul pentru cauza clasei muncitoare. Putem spune că pentru literatura noastră este un fapt fundamental dezvoltarea ei în condiţiile existenţei literaturii sovietice. Acest lucru a devenit foarte vizibil în urma apariţiei Rezoluţiei C.C. al P.C. (b) cu privire la revistele „Zvezda” şi „Le­ningrad“ şi a raportului lui Jdanov, larg popularizat în rândurile scriitorilor noştri, înarmaţi cu învăţătura stalinistă despre rolul artei în societate, cunoscând cum ideologia exploatatorilor hrăpăreţi se ascunde sub mii d© măşti, a apolitismului, a teoriei artei pentru artă, a formalismu­lui găunos, noi am putut da cu succes asaltul împotriva poziţiilor burgheziei şi moşierimii în cultură. „Crizismul" care în perioada de după 23 August 1944 era propagat de scrii­torii reacţionari, amărîţi că piere lumea veche şi dornici să tăgăduiască şi să taie avântul literaturii noi, a fost izbit de moarte de armele făurite în domeniul ideologic de Hotărîrile Partidului comu­nist (b) al U.R.S.S. In ţara noastră — scrie „Scânteia" din 14 August 1951 in articolul „Un mă­reţ program stalinist de înflorire a litera­turii şi artei” — Raportul lui A. A. Jdanov asupra revistelor „Zvezda” şi „Le­ningrad” a fost tradus şi tipărit în zeci de mii de exemplare, fiind studiat şi des­­bătut pe larg de scriitori şi artişti. Rapor­tul a ajutat Partidul nostru să zdrobească „teoriile” burgheze cosmopolite despre o aşa zisă „criză” a culturii, „teorii” cu aju­torul cărora duşmanul de clasă căuta să frâneze desvoltarea culturii noi; a ajutat la demascarea şi zdrobirea influenţei ne­faste a literaturii burgheze descompuse, a formalismului şi tuturor tendinţelor de­cadente duşmane intereselor poporului şi Patriei şi însăşi desvoltarea artei”. Ajutorul pe care literatura în deosebi l-a primit la noi prin Hotărîrile C. C. al P. C. (b) al U. R. S. S. a permis nu numai demascarea şi înfrân­gerea ideologiei duşmane, izolarea şi zdrobirea decadentismului, a forma­lismului, a cosmopolitismului şi a altor forme prin care se strecurau produsele otrăvite ale aşa zisei „culturi atlantice”, ci şi crearea unei noi literaturi le­gate de realitate, de năzuinţele poporu­lui nostru, pornit plin de avânt pe dru­mul construirii socialismului. Cei mai buni scriitori ai ţării, fie că sunt ro­mâni, fie că aparţin naţionalităţilor conlo­cuitoare, fie că au în urma lor o vastă experienţă literară, fie că sunt tineri de tot, formează astăzi un larg front literar unic, pătruns de idealurile de luptă ale Partidului, însufleţit de patriotismul masselor muncitoare, participând activ la eforturile lor pentru construirea socialis­mului în ţara noastră şi pentru apărarea păcii. Aceşti scriitori se străduesc să dea poporului opere inspirate din viaţa lui şi adresându-i-se lui. Realismul socialist zugrăvirea oamenilor noi în luptă cu ceea ce stă împotriva vieţii, cu ceea ce este învechit şi dăunător mersului înainte, descifrarea curagioasă în desvoltarea luptei noastre de azi a perspectivelor din ce în ce mai luminoase de mâine, a în­ceput să devină o metodă de lucru a celor mai buni scriitori din ţara noastră. Scriitorii noştri înţeleg că marele lor maestru este viaţa cu clocotul luptei ei. Tot mai multi scriitori sunt convinşi că o operă lipsita de idei, o operă apolitică desprinsă de interesele de viaţă ale masse­lor muncitoare, lipsită de combativitate, o operă în care nu vibrează profund a­­taşamentul scriitorului pentru cauza cla­sei muncitoare, pentru ideile măreţe sub steagul cărora ea luptă, nu slujeşte po­porului, nu-şi găseşte ecou la rândurile masselor. In lumina celor mai bune tra­diţii pe care cu atâta tărie raportul lui A.­ A. Jdanov le­ sublinia, scriitorii noştri înţeleg că pentru a fi tari în prezent, pentru a putea să scruteze viitorul, tre­bue să ştie să se sprijine şi pe tot ce este sănătos şi progresist în trecut căci numai astfel pot fi create opere legate de tra­diţiile naţionale ale poporului nostru. Ei au­ învăţat din ce în ce mai mult că fără o solidă bază ideologică marxist-leninistă singură capabilă de a lumina cu justeţe adevărurile vieţii, şi fără contactul neîn­trerupt cu experienţa sovietică scriitorul se înstrăinează vrând-nevrând de marile teme ale vieţii, de problemele ce frământă omenirea progresistă îu lupta el pentru pace. Scriitorii noştri sunt pătrunşi tot mai mai mijit de adevărul că nu poţi fi un bun patriot fără a fi un duşman de moarte al naţionalismului burghez şi al cosmopolitismului, fără a fi un bun In­ternaţionalist, un prieten sincer şi cre­dincios al Uniunii Sovietice. Deasemeni nu poţi lupta cu toată convingerea şi e­­nergia în frontul general al păcii, fără să-ţi iubeşti în primul rând cu pasiune Patria şi poporul tău. Toate acestea, pentru a fi întruchipate în opera literară, cer o adâncă cu­noaştere nu numai a realităţii, ci şi a mijloacelor artistice, menite să oglin­dească realitatea în ceea ce are ea mai nou şi mai bun. Hotărîrile P.C. (b) al U.R.S.S. şi Rapor­tul lui A. A. Jdanov ne-au învăţat că nimic nu este prea bun pentru popor, că setea lui de frumos cere scriitorilor opere mereu mai strălucite, întregul program stalinist de înflorire a literaturii şi artei ne arată marea importanţă pe care Partidul o a­­cordă măestriei literare, permanentei ei perfecţionări. Mergând pe acest drum li­teratura noastră poate număra astăzi o serie întreagă de opere deosebit de va­loroase. Maestrul Mihail Sadoveanu în romanul său „Mirnea Cocor”, distins spre fala ţării noastre cu Medalia de Aur a Păcii, dă pildă de felul cum şi de ceea ce trebue să oglindească proza noastră literară. Tot astfel poeziile avântate şi pline de expe­rienţa unei vieţi de muncă şi luptă legată de mişcarea muncitorească, ale maestrului Alexandru Toma, stau ca un îndreptar pentru drumul poeţilor noştri, însuşirile dobândite prin contactul cu ideiri avansate ale literaturii sovetice, cu arta înaltă a scriitorilor sovietici, folosirea a tot ce am moştenit de preţ de la marii noştri poeţi şi prozatori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Vlahuţă, pre­cum şi de la clasicii literaturii mondialei se întâlnesc tot mai mult şi tot mai bine conturate în operele scriitorilor mai tineri. Fie că e vorba de domeniul poeziei, în care s’au real’ lucrări de mare va­loare literară, fi­e de numele unor popi ca Dan Deşliu, Maria Banuş, Eugen Je­beleanu, Marcel Breslaşu, Veronica Po­­rumbacu ş.a. fie că e vorba de opere de proză ca „Drum fără pulbere” a lui Petru Dumitriu, „Sfârşitul tolbelor” a lui Al. Jar, „Temelia” lui Eusebiu Cami­­lar, „Zorii robilor” a lui Em. Galan, „O­­ţel şi pâine” a lui Ion Călugăru ş.a. fie în sfârşit că e vorba de literatura drama­tică, unde s’au scris remarcate piese ca „Bălcescu” de Camil Petrescu, „Cetatea de foc” de M. Davidoglu, „Pentru feri­cirea poporului” de N. Moraru şi A. Ba­­ranga, „Vadul nou” de Lucia Demetrius ş.a. — peste tot avem dea face cu opere care oglindesc transformările revoluţio­nare dela noi sau lupta din trecut a po­porului nostru împotriva exploatării şi asupririi. Ceea ce trebue subliniat act în primul rând este trăsătura comună a acestor suc­cese. Pe deoparte toate aceste opere sunt inspirate din viaţa poporului, exprimă preocupările masselor muncitoare, dau răs­puns problemelor acestora, militează pen­tru ideile înaintate, pentru ideile marxism­­■ leninismului. Pe de altă parte, tocmai ins aceia astfel de opere sunt iubite de popor. Oamenii muncii simt că ele vorbesc pe limba lui, despre ceea ce-i e mai aproape. Muncitori, şi ţărani i-au scris cu dragoste şi emoţie nenumărate scrisori maestrului Sadoveanu cu ocazia împlinirii a 70 d­e ani şi i-au vorbit de Mitrea Cocor ca de un prieten al lor iubit. Despre balada lui Dan Deşliu „Lazăr de la Rusca” s’a auzit în cele mai depărtate colţuri de ţară. Pe drept cuvânt azi literatura noastră nouă, devine din ce în ce mai mult o parte din viaţa marilor masse populare. Şi aceasta e cel mai de seamă merit al ei. Au dece să spumege de mânie cei care ne urmăresc cu cârnoşie dela posturile de radio imperialiste, din presa vândută aţâ­ţătorilor la război. Au de ce să duşmă­nească literatura noastră nouă care pă­trunde din ce în ce mai adânc în massele populare şi se transformă în forţă mate-­­rială îndreptată împotriva tuturor vrăj­maşilor Patriei noastre. Aşa cum se spune în „Scânteia": „Ni­ciodată literatura din ţara noastră nu a cunoscut o perioadă de avânt ca aceea de astăzi, niciodată nu şi-a câştigat şi nu-şi putea câştiga un mai mare presti­giu şi un mai larg public cititor — public nou al oamenilor muncii — ca în zilele noastre”. Şi acest prestigiu a fost câştigat aplicându-se îndrumarea Partidului, ur­­mându-se drumul pe care el ni l-a arătat. In lumina luptei P. C. (b) al U. R. S. S. pentru înflorirea litera­turii sovietice, noi trebue să învă­ţăm că succesele câştigate trebue să ne facă şi mai exigenţi, să ne îndemne a lupta cu şi mai multă hotărîre împotriva lipsurilor. In literatura noastră actuală bătălia principală se dă pentru ca figura omului nou, a luptătorului comunist, a fruntaşului în muncă să fie prezentată în întreaga ei bogăţie. In înfăţişarea omului nou, încă schematică, sau palidă, apar de­ficienţele cele mai frecvente, chiar din li­nele opere valoroase. Omul acesta în ale cărui fapte şi trăsături se concretizează frumuseţea, poezia vremii noastre, trebue să-l zugrăvim cu putere şi cu dragoste, astfel ca figura lui luminoasă să fie în­demn pentru fiecare din cititori. Să ne amintim cu câtă însufleţire vorbea A. A. Jdanov despre această sarcină principală a literaturii, arătând artiştilor sovietici pe cine trebuie să aşeze în centrul cărţilor lor. „Unde mai există un popor şi o ţară ca a noastră? Unde există oameni cu însu­şiri atât de minunate ca acelea de care a dat dovadă poporul nostru sovietic in Marele Război pentru Apărarea Patriei, pe care le manifestă zi de zi în munca de desvoltare paşnică şi de refacere a e­­conomiei şi a culturii!...“ şi mai departe, raportul spunea: „...A descrie aceste însuşiri înalte ale oamenilor sovietici, a înfăţişa poporul nos­tru nu numai aşa cum este astăzi, dar a-l privi şi aşa cum va fi mâine, a face ca scrisul vostru să fie un far care să-i lu­mineze mersul înainte — iată sarcina fie­cărui scriitor sovietic conştient. Scriitorul nu poate rămâne în urma evenimentelor, el este dator să păşească în primele rân­duri, în fruntea poporului, arătându-i ca­lea desvoltării sale...“. „ Hotărîrile P.C. (b) al U.R.S.S. ne în­vaţă să luptăm fără încetare pentru a în­tări spiritul de partid în activitatea scrii­torilor, să desvăluim și să combatem ma­nifestările străine de linia Partidului. Cu toate realizările remarcabile în do­meniul literaturii noastre se mai produc alunecări, pe o pantă străină de linia de luptă a Partidului, a poporului nostru. Cum a arătat ziarul „Scânteia" în arti­colul privitor la unele poezii publicate în revista „Viaţa Românească", în astfel de cazuri avem dea face cu îndepărtarea de viaţă, de lupta noastră. Duşmanul numai atâta aşteaptă, căci el stă cu braţele deschise pentru a folosi fiecare şovăială, fiecare fisură a frontului nostru ideologic. „In societatea sovietică — scrie revista „Bolşevic" din Iulie 1951 — poate conta pe atenţia şi recunoştinţa cititorilor numai acel scriitor care creiază opere folositoare poporului, care-1 ajută în creşterea sa, în lupta sa pentru comunism. Oamenii sovie­tici detestă teoriile estetice putrede, care susţin că creatorii de artă ar putea realiza opere, care să nu fie înţelese de contem­porani, pentru care (opere) poporul încă nu este matur, care vor fi înţelese abea peste 50—100 de ani ş.a.m.d. Astfel de teorii individualiste înseamnă rupere de popor, duc la goliciune spirituală, la în­fundătură". Adevărul profund conţinut în aceste rânduri se aplică la unii din scriitorii noş­tri, care câteodată, în loc să se adape din izvoarele limpezi ale vieţii, se opresc să bea din mocirla învăluită în miasme a individualismului burghez. In lămurirea şi lichidarea neajunsuri­lor şi rămânerilor în urmă din operele unor scriitori, critica noastră ar trebui să joace un rol hotărîtor. Criticii trebue să-i ajute pe scriitori să vadă mai profund şi dintr-o perspectivă mai largă, problemele vieţii, să-şi ridice la un nivel tot mai înalt măestria literară, să adâncească pro­blemele limbii. Critica trebue să combată fără cruţare orice fenomen de apolitism, orice alunecare pe panta lipsei de idei. Critica trebue să arate greşelile unei opere şi posibilităţile de înlăturare a lor. Numai dintr’o strânsă împletire a ac­tivităţii criticilor cu a scriitorilor poate să rezulte acea literatură, care să nu aibă alte interese decât acelea ale poporului şi ale Statului . — cum spune Hotărîrea C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 14 Au­gust 1946. Uniunea Scriitorilor din R.P.R. are da­toria să încetăţenească în activitatea ei spi­ritul nou al muncii colective. In cadrul desbateril­or Uniunii trebuesc desvăluite şi combătute cu curaj devierile de la spi­ritul de partid în literatură, manifestările de apolitism şi de individualism. In dis­cuţiile noastre trebue să funcţioneze cu tărie critica şi autocritica Fiecare scrii­tor să se simtă solidar cu fiecare victorie şi să-l doară fiecare insucces Numai astfel literatu­r noastră va con­solida şi va desvolta succesele importante pe care le-a câştigat până acum. Numai astfel scriitorii vor dărui cu adevărat po­porului nostru armele cele mai nimerite de care el are atâta nevoie. îmi văd visul împlinit Ţara noastră era zguduită de criză. Ve­nisem învăţător în sat abia de doi ani. Criza am simţit-o din plin şi noi, învă­ţătorii. La salariul de mizerie de vreo două mii de lei şi ceva, se adăugau ne­număratele curbe de sacrificiu. Anul 1932 a fost cel mai aspru an pentru noi. Timp de peste patru luni de zile n’am primit nici un fel de leafă. Nu numai că acest lucru mă lovea pe mine, dar lovea şi în părinţii mei, ţărani săraci, care aş­teptau ajutorul meu. Ani dea rândul nu am putut să-mi cumpăr nici măcar o carte. Şi cât de mult aş fi dorit să am cel puţin la şcoală câteva cărţi de specialitate care să mă ajute la nevoie. Dar se mai putea vorbi de grija pentru învăţă­tori, când jecmănitorii burghezi şi mo­şieri dela cârma ţării nu se îngrijeau nici măcar de şcoli? Şcoala noastră din Malu, instalată într’o casă ţărănească dă­răpănată, se întreţinea cu daniile pe care le făceau nu cei bogaţi, ci tot săracii sa­tului, care doreau să-şi vadă şi ei copiii luminaţi. Azi, când n­ă uit la şcoala noastră nouă, frumoasă, cu clas© luminoase, în­conjurată de livada de pomi, parcă nu-mi vine să cred. In şapte ani de zile s’au făcut atâtea lucruri noi în şcoala noa­stră, în satul nostru, în întreaga ţară, cât© nu s’au făcut în zeci de ani de stăpânire burghezo-moşierească. Nu s’a schimbat numai şcoala, s’au schimbat şi oamenii. Cu ajutorul organi­zaţiei de bază din sat şi al organizaţiilor de’ massă am început lupta pentru lichi­darea analfabetismului. Cu câtă bucurie ne întâlnim astăzi cu foştii analfabeţi care au diferite munci însemnate. Astfel, Ion C. Petre este şef de cultură la Gospodăria Agricolă de Stat „Vasile Roaită" din Do­­broeşti-Teleorman, Nicolae Şt. Stamcu şef de cultură la­­ subsecţia Gospodăriei de Stat din Malu, Alexandru Burcea este revizor C.F.R. în staţia Fâlfani etc. Cheia succeselor şi realizărilor noastre este faptul că în fiecare zi, în fiecare clipă, am primit ajutorul Partidului şi Guvernului nostru. Hotărîrea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române cu privire la măsurile de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi de muncă ale cadrelor didactice din învăţă­mântul elementar şi mediu, am citit-o cu bucurie şi emoţie. Ea este o nouă şi puternică dovadă a grijii pe care Parti­dul şi Guvernul nostru o poartă ridicării culturale a poporului nostru, a grijii pen­tru viaţa şi munca noastră, a învăţătorilor şi profesorilor, care avem menirea să creştem generaţiile de copil ai patriei noastre. Mărirea fondului de salarii cu trei miliarde de lei anual, acordarea unei in­demnizaţii de instalare egală cu un sa­lariu lunar pentru învăţătorii şi profesorii noi numiţi, acordarea loturilor de gră­dină ,ca şi aprovizionarea cu toate cele necesare — toate aceste măsuri vor crea cadrelor didactice condiţii materiale de muncă şi de viaţă cu totul deosebite. De­asemeni şi posibilităţile de studiu care se deschid învăţătorilor şi profesorilor prin această Hotărîre, cu dreptul de a urma cursuri prin corespondenţă, de a primi concedii de studii, de a se putea aprovi­ziona cu cărţi şi publicaţii de specialitate, ne vor ajuta să ne ridicăm nivelul ideo­­­­logic şi profesional, să ne îndeplinim în cât mai bune condiţii sarcinile noastre. Acordarea titlului de „învăţător emerit" şi „profesor emerit" şi a titlului de „în­văţător fruntaş" şi „profesor fruntaş" va fi un puternic imbold în munca noastră. Hotărîrea înseamnă o cotitură de sea­mă în viaţa noastră, în munca noastră. Grijii pe care ne-o acordă Partidul şi Guvernul noi trebue să-i răspundem prin faptele noastre de fiecare zi, prin munca noastră tot mai plină de roade. Ani de zile n’am fost decât doi învă­ţători în sat. Acum suntem opt şi aştep­tăm mereu noi cadre tinere cărora să le împărtăşim experienţa noastră căpătată dealungul anilor, iar ele să aducă în munca­ noastră entuziasmul şi avântul ti­nereţii. împreună vom munci pentru creş­terea nivelului lecţiilor noastre, pentru îmbogăţirea şi lărgirea conţinutului lor. In cercurile pedagogice vom analiza lu­crările de specialitate şi vom studia te­meinic învăţăturile marilor pedagogi so­vietici. In ultimii ani biblioteca mea a cres­cut, acum însă, prin noile condiţii mate­rial© care ni se asigură, voi avea posi­bilitatea să o îmbogăţesc mereu, să-mi văd împlinit visul din anii în care nici nu puteam nădăjdui să-mi cumpăr o carte. Ca director al şcolii din Malu şi ca deputat în Sfatul Popular comunal voi lupta pentru a traduce în viaţă Hotărîrea Partidului şi Guvernului, pentru asigu­rarea unor cât mai bune condiţii de trai învăţătorilor din comuna noastră. Pentru a răspunde cât mai bine grijii pe care ne-o poartă Partidul şi Guvernul nostru, ne vom strădui ca din şcoala noastră să se ridice cât mai mulţi învă­ţători care să­ poarte titlul de învăţători fruntaşi şi cât mai mulţi care să urmeze cursurile şcolilor de specialitate, pentru ca fiecare să devină într-adevăr un demn ostaş al marei armate a oamenilor muncii din ţara­ noastră care luptă­ pentru pace, care făuresc o viaţă nouă, fericită, îmi îndrept gândurile de mulţumire şi recunoştinţă către Iniţiatorul acestor im­­portante măsuri, pentru desvoltarea cul­turii în ţara noastră, către acela care do­vedeşte cea mai adâncă grijă pentru viaţa învăţătorimii noastre, tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej. ILIE ANDREI învăţător în comuna Malu, raionul Costeşti, regiunea Argeş, decorat cu Ordinul Muncii cl. II şi Medalia Muncii, deputat în Sfatul Popular comunal Perspective largi pentru munca noastră Citind „Hotărîrea C.C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române cu privire la măsurile de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi de muncă ale cadrelor didactice din învă­ţământul elementar şi mediu" am­ simţit o neţărmurită mândrie patriotică pent­ru profunda înţelegere pe care­­regimul nostru de democraţie populară o are faţă de viaţa şi activitatea celor chemaţi să educe copiii Patriei noastre. În numeroasele măsuri luate în această Hotărîre am văzut înalta preţuire ce se acordă muncii noastre, grija pe care Partidul o poartă învăţătorilor şi pro­fesorilor. Toate acestea au răscolit în amintirea mea de profesoară, cu o înde­lungată activitate pe tărâmul învăţămân­tului, imaginea tristă a umilei situaţii în care învăţătorii şi profesorii îşi desfă­şurau activitatea sub trecuta orânduire bu­rghezcvncişiereaiscă. In vremea acelei negre orânduiri, ca profesoară la o şcoală normală, am căutat să cunosc felul în care se descurcau pe tărâmul învăţămân­tului fostele mele eleve, în special acelea care părăseau şcoala pline de entuziasm pentru profesiunea lor. Mi-a fos­t dat să văd cum grija zilei de mâine, înapoierea culturală în care regimul burghezo-moşie­­resc ţinea massele populare, le-a frânt multora dintre ele elanul tineresc, făcân­­du-le să-şi piardă încrederea în forţele lor de muncă. Acum, parcă văd cu câtă bucu­rie învăţătoarele Frujină Elena sau Stoica Ecaterina, fostele mele eleve, care deseori îmi scriau descurajate despre condiţiile grele în care lucrau, citesc Hotărîrea C.C. al P.M.R. şi a Guvernului, unde sunt prevăzute o serie de măsuri menite să îm­bunătăţească simţitor viaţa noastră, viaţa învăţătorilor şi profesorilor. Importantele directive cuprinse în acea­stă Hotărîre în legătură cu ridicarea nive­­lului ideologic şi profesional, cu îmbunătă­ţirea procesului de învăţământ şi a activi­tăţii cultural-educative a învăţătorilor şi profesorilor, mă fac să înţeleg tot mai mult marele sprijin pe care Partidul şi Guver­nul nl dau în mod permanent în vederea­ ridicării calităţii muncii noastre. In aceste clipe şi mai stăruitor îmi vin în minte cuvintele lui Kalinin : „învăţă­torul şi­­profesorul trebue să-şi desăvârşea­scă necontenit cunoştinţele, să le înţeleagă toate nuanţele, să cunoască foarte bine programa analitică şi manualele, să fie un specialist care-şi cunoaşte meseria”. In regimul nost­ru d© democraţie populară ni se creează toate condiţiile­­ pentru tra­ducerea în viaţă a acestor cuvinte. Hotărî­­rea prevede, de exemplu, înfiinţarea unui institut pentru per­fecţiio­na­rea cadrelor didactice din învăţământul elementar şi mediu ; va fi creat, de asemeni, un institut pentru cercetări pedagogice ; vor fi orga­­­izate cursuri prin corespondenţă pentru învăţători şi profesori, vor fi organizate cabinete pedagogice, etc. Nimeni altul decât noi, cei care zi de zi ne lovim de multiplele probleme pe care ni le pune şcoala, în continua sa desvoltare, nu poate să înţeleagă mai bine ajutorul preţios ce ni-l aduc aceste măsuri. Venind în sprijinul nostru, al celor dornici de a cunoaşte şi folosi cuceri­rile pedagogiei sovietice, Hotărîrea arată că vor fi larg răspândite revistele şi tra­ducerile din materialele sovietice de spe­cialitate, vor fi editate în tiraj sporit lu­crările marilor pedagogi ruşi şi sovietici. De multe ori, în decursul activităţii mele pedagogice, m-am găsit în situaţia de a nu cunoaşte mijloacele şi metodele potrivite pentru organizarea procesului de învăţământ. Cât de mult am simţit în aceste momente lipsa unui cabinet peda­gogic, bine organizat, unde să pot afla experienţa bună a celorlalţi tovarăşi. Or­ganizarea temeinică a cabinetelor peda­gogice, după modelul celor sovietice, aşa cum indică Hotărîrea, vine să înlăture şi această lipsă serios simţită. Hotărârea constitue pentru mine un stimulent puternic care mă va face să muncesc cu­­râvnă, să fiu cât mai exigentă faţă de munca mea ca astfel să merit înalta preţuire pe care Partidul şi Gu­vernul o acordă învăţătorului şi profeso­rului, chemaţi să joace un rol important în opera de construire a socialismului.­ DASCALU FLORICA profesoară la liceul de fete Ploeşti TH. AMAN, un mare înaintaş al artei noastre plastice Criticul sovietic F. Reşetnicov, laureat al Premiului Stalin, scria despre lucră­rile lui Th. Aman cu prilejul Expoziţiei Româneşti de Artă Plastică organizată la Moscova în 1949 : „Cel mai însemnat dintre maeştrii secolului al XIX lea a fost Th. Aman. Din autoportretul său pri­veşte spre noi faţa frumoasă şi spiritua­lizată a pictorului luptător, cu priviri pătrunzătoare. In epoca în care orice gând liber era aspru persecutat, Aman arunca cu curaj o provocare despotis­mului, făcând portretul conducătorului răscoalei populare din 1821, Tudor Vla­­di­mirescu, înviind pe pânzele sale fap­tele , măreţe ale poporului, luptele lui pentru libertate, lupta viteazului Vladi­­mirescu împotriva ocupaţiei turceşti, fă­când portretul unei umile fete de ţigan, pictând figuri de ţărani prinşi în horă. Toate aceste chipuri pe care le ve­dem în pânzele şi gravurile din ex­poziţie sunt create de pensula unui mare maestru”. Th. Aman ,a trăit în anii marilor frământări sociale din secolul tre­cut, în vâltoarea cărora s’a avântat cu pasiune reflectând în opera sa ideile de libertate şi sentimentele patriotice ale masselor populare angrenate în mişcarea revoluţionară de la 1848. Născut în 1831, Aman începe să deprindă meşteşugul penelului sub îndrumarea pictorului Leca. In anii în care încep să se contureze ta­lentul şi personalitatea creatorului, mediul din Craiova în miliocul că­ruia a trăit, era animat de suflul puternicei mişcări de ridicare cultu­rală şi politică iniţiată de profe­sorul Leca şi de I. Maiorescu. Pic­torul Leca, înflăcărat patriot, om însufleţit de înalte năzuinţe demo­cratice a exercitat o puternică in­fluenţă asupra elevului său. Tendinţele progresiste ale tână­rului pictor s’au manifestat de tim­puriu. După trădarea revoluţiei din 1848, când Leca şi I. Maiorescu sunt scoşi din învăţământ, din ordi­nul guvernului­­ reacţionar, Aman organizează împreună cu colegii săi un club revoluţionar menit să mi­liteze mai departe pentru ideile re­voluţiei. Mai târziu, Aman îşi con­tinuă studiile la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti de unde pleacă în 1851 la Paris. Aici, Aman se îm­prieteneşte cu pictorul revoluţionar român Barbu Iscovescu, pe care-l întâlnea în acelaş atelier al picto­rilor specializaţi în compoziţii isto­rice. . Prietenia pe care Aman i-a păstrat-o lui Iscovescu, l-a determinat să-i dedice mai târziu compoziţia sa mo­numentală „Ultima noapte a lui Mihai Viteazul". Aflat în exil la Constantinopol, Iscovescu primeşte vizita lui Aman, că­ruia îi încredinţează toată opera sa tie care o închinase Patriei. In ţara noastră în acea vreme, aşa zisa „lume bună”, burghezia îmbogăţită, ma­nifesta un suveran dispreţ pentru artă în general şi pentru artişti în mod special. Pictorii erau consideraţi­ nişte elemente în afara societăţii, un soi de vagabonzi cu o îndeletnicire deloc onorabilă, în­tors în ţară. Aman începe o­ luptă grea pentru a dărâma aceste concepţii ruşi­noase. El dă dovadă de o poziţie înaintată, patriotică. Conştient de marele rol al artei în ridicarea poporului, el luptă pen­tru desvoltarea plasticei noastre. înzestrat cu remarcabile însuşiri organizatorice, Th. Aman pune primele baze ale unei şcoli de pictură în ţara noastră. Prin aceasta el urmărea formarea şi educarea cadrelor de artişti, care să desvolte arta plastică naţională. In această şcoală au fost ajutate să se ridice şi să crească noile talente artistice printre care se evidenţiază îndeosebi pictorul Luchian. Cu deschiderea şcolii de pictură se împlinea unul din marile visuri ale pic­torului. Dar numai după trei ani, gu­vernul burghezo-moşieresc consideră o astfel de Instituţie drept o risipă inutilă şi hotărăşte închiderea şcolii. Aman, dând dovadă încă odată de o mare dragoste pentru viitorul picturii noastre, împreună cu pictorul Tătărescu menţine şcoala pe proprie cheltuială. Dar formarea unei şcoli de pictură şi lupta pentru creşterea unor cadre artistice nu era deajuns pen­tru a desvolta artele plastice într’o so­cietate în care marii artişti erau consi­deraţi cel mult nişte zugravi. Aman organizează primul salon de pic­tură. Până la el pictorii lucrau aproape exclusiv după comandă. Gusturile boeri­­mii şi burgheziei înăbuşeau mişcarea ar­tistică şi o condamnau la o slugarnică sa­tisfacere a dorinţelor celor avuţi. Aman, prin activitatea sa, loveşte în această rân­­duială şi ridică arta pe o treaptă superio­­ră. El cere ca artiştii să-şi îndrepte aten­ţia spre adevărul vieţii, spre reflectarea realităţii înconjurătoare. Primul salon este deschis în 1865 . Aman urmăreşte ca acea­sta să devie o manifestare anuală cu ca­racter de continuitate. Ca artist Aman s-a simţit cu deosebire atras de trecutul eroic al poporului nostru. Sunt nenumărate compoziţiile rămase de la el care vorbesc de marea personalitate a conducătorilor mişcărilor populare din tre­cut, cum ar fi de pildă, tabloul înfăţişând pe Tudor Vladimirescu în tabăra pandu­rilor. Figura lui Tudor este plină de ener­gie, cu privirea ageră şi luminată de idea­lul pentru care lupta. Artistul a înfăţi­şat cu mare măestrie în tablouri ca „Lupta de la Rusciuc", lupta poporului pentru eliberarea de sub jugul otoman. El a redat deasemeni în vasta compoziţie „Boerii surprinşi de ostaşii lui Vlad Ţepeş" netrebnicia boerilor care îşi pe­treceau toată viaţa în huzur şi desfrâu, storcând vlaga poporului înrobit. Pe chi­purile boerilor se citeşte spaima cumplită care l-a cuprins când s’au trezit faţă în faţă cu ostaşii lui Ţepeş. Aceşti ostaşi în­truchipează în compoziţie răzbunarea po­porului. Compoziţia este formată din zeci de personagii grupate Intr'o armonie perfectă , gesturile şi expresia fe­ţelor sunt redate cu amănunţime şi în mod sugestiv. Th. Aman întru­­neşte calităţile unui bun observator al detaliilor caracteristice cu acelea ale unui iscusit mânuitor al culorii. In 1873, venind în contact cu arta lui Grigorescu — care expunea în Salonul din acel an scene din viaţa ţărănească — în activitatea lui Aman se produce o însemnată coti­tură. Artistul îşi îndreaptă tot ta­lentul şi puterea lui de observaţie spre înfăţişarea vieţii oamenilor simpli, ţărani, locuitori necăjiţi al mahalalelor oraşelor, muncitori. Pe aceştia pictorul îi prezintă în pân­zele sale cu căldură şi dragoste. Portretele sale sunt pătrunse de un mare respect pentru om. Suferinţa şi sbuciumul unei vieţi trudnice răzbat în gravura întitulată „Cap de ţigancă" sau în „Un cerşe­tor". Opera lui Aman a oglindit d­in chip magistral scene care vorbesc de optimismul, de dragostea de via­ţă a­ poporului nostru, cum ar fi lu­crarea „Jocul brâuleţului". Artistul îmbină minunat pitorescul peisa­­giilor cu psihologia personagiilor pe care o adânceşte şi o studiază cu atenţie. Lucrările lui Aman sunt pu­ternice arme critice îndreptate îm­potriva asupririi şi exploatării. O caracteristică deosebit de în­sem­nată a artei lui Aman este con­ştiinciozitatea cu care artistul îşi desăvârşea operele. Atât prin creaţia sa personală cât şi prin munca neobosită pe care a depus-o pentru progresul artei noa­stre plastice, Aman a dovedit marea sa dragoste de Patrie, ataşamentul său adânc faţă de ponor. Uitat şi acoperit de injuriile este­­tretonilor /nirtrhezi, Aman moare în mizerie în anul 1891. Abia în urma pre­facerilor revoluţionare din ţara noastră, când clasa muncitoare a preluat conduce­rea în Stat, opera lui Th. Aman a fost aşe­­zată la locul pe care îl merită. Astăzi ta­blourile lui Aman sunt preţuite şi cunos­cute de oamenii muncii. Pictorii noştri văd în creaţiile lui Th. Aman modele de măestrie a desenului şi compoziţiei, mo­dele de adâncă legătură a artistului cu pământul şi cu oamenii Patrie­ sala. . Astăzi când se împlinesc 60 de ani de la moartea marelui maestru, opera lui strălu­ceşte cu cinste între cele mai de e­amă realizări ale picturii noastre, constituind un tezaur minunat al culturii noastre na­ţionale. TH. AMAN — Auto/­c­et 3

Next