Contemporanul, iulie-decembrie 1951 (Anul 5, nr. 248-273)
1951-08-17 / nr. 254
Un luminos îndreptar al literaturii noastre ■ Răsfoind diferite scrisori ale corespondenţilor „Scânteii” m-am oprit asupra următoareior rânduri: „Romanul „Departe Moscova ” de V. Ajaev, scria un lucrător de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, este cartea pe care constructorii Canalului o citesc cu multă dragoste şi interes. Nu există tânăr de pe şantierul electromontaj, care să nu fi citit acest roman. Exemplul de eroism al oamenilor sovietici a stârnit printre tinerii constructori dorinţa de a se avânta mereu înspre înfăptuirea de lucrări din ce în ce mai măreţe“. Aceeaşi corespondenţă spune că un grup de 100 de tineri utemişti electricieni de pe şantierul amintit, după ce au văzut filmul „Departe de Moscova“ înflăcăraţi de exemplul minunat al eroilor, au cerut să li se încredinţeze spre construire linia de înaltă tensiune Ovidiu- Poarta Albă, Ovidiu-Capul Midia. Fapte de acestea se pot cita zeci şi zeci. Ele îmi vin în minte mai ales acum cu prilejul împlinirii a 5 ani dela publicarea Hotărîrii C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 14 August 1946 cu privire la revistele „Zvezda “ și „Leningrad" și-mi arată încă odată cu nebiruita forţă a adevăde mare e însemnătatea acestei Hotărri, pentru desvoltarea literaturii sovietice şi a literaturii universale, întorcându-ne astăzi către anii lăsaţi în urma, privind strălucitoarele succese ale literaturii sovietice din aceşti cinci ani ne dăm seama că toate hotărîrile ca şi rapoartele care le-au însoţit alcătuesc un măreţ program stalinist de înflorire a lite, naturii şi artei. Tovarăşul Stalin a adâncit şi desvoltat tezele geniale, asupra rolului însemnat, activ, pe care îl are suprastructura în opera de construire a socialismului şi a comunismului. Hotărîrile C C. al P.C. (b) al U.R.S.S. cu privire la problemele literaturii, repertoriului teatral, cinematografiei şi muzicii,, ca şi raportul lui A. A. Jdanov, reflectă , această concepţie măreaţă, revoluţionară în domeniul esteticii. In lumina ei artiştii sunt chemaţi să dea o contribuţie imensă la edificarea unei lumi noi, superioare, la formarea morală a omului care reprezintă această lume. • Apărută în împrejurările în care societatea sovietică se avânta în opera de construire a comunismului, când şacalii imperialişti adulmecau din nou cu nările fremătânde aburii măcelului. Hotărîrea C.C. al P.C. (b) arăta cu deosebită claritate că înliteratura sovietică, cea mai înaintată literatură din lume, nu mai pot fi tolerate rămăşiţe ale ideologiei burgheze, manifestările putrede ale apolitto- lipsei de idei, îndepărtării de viaţă şi actualitate, plecăciunii servile înaintea degradantei arte apusene. Raportul lui A. A. Jdanov asupra problemelor literaturii pregătea şi înarma pe artiştii cuvântului pentru greaua bătălie dintre apărătorii civilizaţiei şi culturii pe de o parte şi noii incendiatori ai lumii şi slugoii lor în ale condeiului de altă parte. Privit în perspectiva istorică acest raport îndomeniul literaturii ne apare astăzi strâns legat de raportul pe care tot Jdanov l-a făcut în 1947 la Varşovia la constituirea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, raport care desvăluiau planurile de dominaţie mondială ale imperialiştilor americani, chema popoarele lumii la luptă pe toate fronturile, inclusiv pe cel ideologic, împotriva urmaşilor nazismului. La baza Hotărîriilor şi a Raportului stătea învăţătura leninist-stalinistă asupra spiritului de Partid, învăţătură care face din scriitor, în loc de un slujitor al celor „zece mii din pătura de sus’’, „care se plictisesc şi suferă de obezitate“, un luptător de frunte, un slujitor al poporului, un „inginer al sufletelor omeneşti“, cum îl numeşte tovarăşul Stalin. Ideea profundă că respectul dragostei pentru popor şi al răspunderii faţă de cerinţele sale au stat la baza tuturor biruinţelor literaturii universale şi ale marii literaturi ruse în special o dovedesc mii şi mii de fapte. Cu câtă ţărie răsunau acum cinci ani cuvintele lui A. A. Jdanov, aprinzând în conştiinţa artiştilor mândria însemnătăţii menirii lor. „Necrasov şi-a definit poezia „muza răzbunării şi a tristeţii“, Cernâşevschi şi Dobroliubov considerau literatura ca fiind un mijloc de luptă în slujba poporului. Cei mai buni reprezentanţi ai intelectualităţii democrate ruse fiind trimişi la ocnă său în exil, au pierit în timpul regimului ţarist pentru aceste idei înalte şi nobile. Cum pot oare fi uitate aceste tradiţii glorioase? Cum pot fi ele neglijate, cum se poate Îngădui ca alde Ahmatova şi Zoscenco să-şi strecoare lozinca reacţionară „artă pentru artă“ pentru ca sub masca lipsei de ideologie, să impună poporului sovietic idei străine lui ?” Raportul arată mai departe cât de mult preţuieşte Partidul pe scriitori, ce importanţă acordă el muncii lor. Dacă nu se admit defecte de producţie în categoria mărfurilor de larg consum — se întreabă A. A. Jdanov — cum pot fi tolerate lucrări cu defect în sectorul educaţiei sufletelor omeneşti ? „Nivelul exigenţelor şi gustul poporului nostru e foarte înalt, şi acela care nu vrea sau nu e capabil să se ridice la acest nivel, va rămâne în urmă. Literatura n’are numai menirea de a se ţine la nivelul cerinţelor poporului, ci — mai mult — este obligată să desvolte gustul poporului, să ridice şi mai mult cerinţele lui, să-l îmbogăţească cu idei noi, să ducă poporul înainte”. Marile opere pe care literatura sovietică le-a creat mergând pe acest drum, rolul lor excepţional în educarea oamenilor muncii din întreaga lume ilustrează cu deosebită tărie justeţea politicii P.C. (b) în domeniul culturii, înariparea nemaiîntâlnită pe care o dau artei şi literaturii ideile înaintate, ideile Partidului Iui Lenta şi Stalin. Rezoluţia din 14 August 1946, precum şi discursul lui A. A. Jdanov cu privire la care două reviste au avut o adevărată semnificaţie istorică pentru desvoltarea literaturii sovietice, şi răsunetul creaţiilor ei a depăşit cu mult graniţele sale. Cărţi ca romanul „Departe de Moscova" de Ajaev, „Povestea unui om adevărat“ de Boris Polevoi, „Tânăra Gardă“ de Fadeev, filme cum sunt „Căderea Berlinului“, „Bătălia Stalingradului“ şi altele, duc lumina progresului, încrederea în om şi în forţele lui, până departe în cele mai întunecate colţuri ale lumii, chiar acolo unde mai domnesc lupii hulpavi ai dolarului. Pe drumul marii literaturi sovietice au păşit literaturile ţărilor de democraţie populară şi toţi scriitorii progresişti, din orice parte a lumii. Imi vine în minte în contrast izbitor cu toate acestea, crima oribilă a unor tineri — aproape copii — din Franţa care declarau în faţa justiţiei,că nelegiuirile lor nu pot fi înţelese d© cine n’a cunoscut „literatura" lui Sartre şi a altor abominabili mercenari ai scrisului, năimiţi de capitalism. Stau faţă în faţă două feluri de literaturi : literatura slugilor imperialismului, ucigătoare la toate sensurile cuvântului şi literatura sovietică, educatoare a sufletului omenesc. Stau de o parte scriitorii duşmani nimicitori ai sufletului omenesc, de alta scriitorii ingineri ai sufletului omenesc.In ţara noastră ,circulă astăzi foarte multe cărţi sovietice, care exercită o influenţă revoluţionară asupra oamenilor de la noi făcându-i entuziaşti luptători penele MIHAI BENIUC Secretar al Uniunii Scriitorilor din R. P. R. tru pace şi socialism. Dar nu numai cititorii, ci şi scriitorii din ţara noastră învaţă necontenit din literatura sovietică. Dacă astăzi noi ne putem mândri cu o literatură nouă, o literatură în care oamenii muncii din ţara noastră găsesc răspuns preocupărilor lor şi îndemn pentru a purta mai cu bărbăţie bătălia construirii socialismului, aceasta se datoreşte tocmai faptului că Partidul nostru a aplicat în condiţiile noastre, învăţăturile Hotărîrilor C.C. al P.C. (b) cu privire la artă şi lteratură, că a dus şi duce după exemplul glorios al marii literaturi sovietice, o luptă stăruitoare pentru a înrădăcina în munca scriitorilor noştri spiritul de partid, ataşamentul pentru cauza clasei muncitoare. Putem spune că pentru literatura noastră este un fapt fundamental dezvoltarea ei în condiţiile existenţei literaturii sovietice. Acest lucru a devenit foarte vizibil în urma apariţiei Rezoluţiei C.C. al P.C. (b) cu privire la revistele „Zvezda” şi „Leningrad“ şi a raportului lui Jdanov, larg popularizat în rândurile scriitorilor noştri, înarmaţi cu învăţătura stalinistă despre rolul artei în societate, cunoscând cum ideologia exploatatorilor hrăpăreţi se ascunde sub mii d© măşti, a apolitismului, a teoriei artei pentru artă, a formalismului găunos, noi am putut da cu succes asaltul împotriva poziţiilor burgheziei şi moşierimii în cultură. „Crizismul" care în perioada de după 23 August 1944 era propagat de scriitorii reacţionari, amărîţi că piere lumea veche şi dornici să tăgăduiască şi să taie avântul literaturii noi, a fost izbit de moarte de armele făurite în domeniul ideologic de Hotărîrile Partidului comunist (b) al U.R.S.S. In ţara noastră — scrie „Scânteia" din 14 August 1951 in articolul „Un măreţ program stalinist de înflorire a literaturii şi artei” — Raportul lui A. A. Jdanov asupra revistelor „Zvezda” şi „Leningrad” a fost tradus şi tipărit în zeci de mii de exemplare, fiind studiat şi desbătut pe larg de scriitori şi artişti. Raportul a ajutat Partidul nostru să zdrobească „teoriile” burgheze cosmopolite despre o aşa zisă „criză” a culturii, „teorii” cu ajutorul cărora duşmanul de clasă căuta să frâneze desvoltarea culturii noi; a ajutat la demascarea şi zdrobirea influenţei nefaste a literaturii burgheze descompuse, a formalismului şi tuturor tendinţelor decadente duşmane intereselor poporului şi Patriei şi însăşi desvoltarea artei”. Ajutorul pe care literatura în deosebi l-a primit la noi prin Hotărîrile C. C. al P. C. (b) al U. R. S. S. a permis nu numai demascarea şi înfrângerea ideologiei duşmane, izolarea şi zdrobirea decadentismului, a formalismului, a cosmopolitismului şi a altor forme prin care se strecurau produsele otrăvite ale aşa zisei „culturi atlantice”, ci şi crearea unei noi literaturi legate de realitate, de năzuinţele poporului nostru, pornit plin de avânt pe drumul construirii socialismului. Cei mai buni scriitori ai ţării, fie că sunt români, fie că aparţin naţionalităţilor conlocuitoare, fie că au în urma lor o vastă experienţă literară, fie că sunt tineri de tot, formează astăzi un larg front literar unic, pătruns de idealurile de luptă ale Partidului, însufleţit de patriotismul masselor muncitoare, participând activ la eforturile lor pentru construirea socialismului în ţara noastră şi pentru apărarea păcii. Aceşti scriitori se străduesc să dea poporului opere inspirate din viaţa lui şi adresându-i-se lui. Realismul socialist zugrăvirea oamenilor noi în luptă cu ceea ce stă împotriva vieţii, cu ceea ce este învechit şi dăunător mersului înainte, descifrarea curagioasă în desvoltarea luptei noastre de azi a perspectivelor din ce în ce mai luminoase de mâine, a început să devină o metodă de lucru a celor mai buni scriitori din ţara noastră. Scriitorii noştri înţeleg că marele lor maestru este viaţa cu clocotul luptei ei. Tot mai multi scriitori sunt convinşi că o operă lipsita de idei, o operă apolitică desprinsă de interesele de viaţă ale masselor muncitoare, lipsită de combativitate, o operă în care nu vibrează profund ataşamentul scriitorului pentru cauza clasei muncitoare, pentru ideile măreţe sub steagul cărora ea luptă, nu slujeşte poporului, nu-şi găseşte ecou la rândurile masselor. In lumina celor mai bune tradiţii pe care cu atâta tărie raportul lui A. A. Jdanov le sublinia, scriitorii noştri înţeleg că pentru a fi tari în prezent, pentru a putea să scruteze viitorul, trebue să ştie să se sprijine şi pe tot ce este sănătos şi progresist în trecut căci numai astfel pot fi create opere legate de tradiţiile naţionale ale poporului nostru. Ei au învăţat din ce în ce mai mult că fără o solidă bază ideologică marxist-leninistă singură capabilă de a lumina cu justeţe adevărurile vieţii, şi fără contactul neîntrerupt cu experienţa sovietică scriitorul se înstrăinează vrând-nevrând de marile teme ale vieţii, de problemele ce frământă omenirea progresistă îu lupta el pentru pace. Scriitorii noştri sunt pătrunşi tot mai mai mijit de adevărul că nu poţi fi un bun patriot fără a fi un duşman de moarte al naţionalismului burghez şi al cosmopolitismului, fără a fi un bun Internaţionalist, un prieten sincer şi credincios al Uniunii Sovietice. Deasemeni nu poţi lupta cu toată convingerea şi energia în frontul general al păcii, fără să-ţi iubeşti în primul rând cu pasiune Patria şi poporul tău. Toate acestea, pentru a fi întruchipate în opera literară, cer o adâncă cunoaştere nu numai a realităţii, ci şi a mijloacelor artistice, menite să oglindească realitatea în ceea ce are ea mai nou şi mai bun. Hotărîrile P.C. (b) al U.R.S.S. şi Raportul lui A. A. Jdanov ne-au învăţat că nimic nu este prea bun pentru popor, că setea lui de frumos cere scriitorilor opere mereu mai strălucite, întregul program stalinist de înflorire a literaturii şi artei ne arată marea importanţă pe care Partidul o acordă măestriei literare, permanentei ei perfecţionări. Mergând pe acest drum literatura noastră poate număra astăzi o serie întreagă de opere deosebit de valoroase. Maestrul Mihail Sadoveanu în romanul său „Mirnea Cocor”, distins spre fala ţării noastre cu Medalia de Aur a Păcii, dă pildă de felul cum şi de ceea ce trebue să oglindească proza noastră literară. Tot astfel poeziile avântate şi pline de experienţa unei vieţi de muncă şi luptă legată de mişcarea muncitorească, ale maestrului Alexandru Toma, stau ca un îndreptar pentru drumul poeţilor noştri, însuşirile dobândite prin contactul cu ideiri avansate ale literaturii sovetice, cu arta înaltă a scriitorilor sovietici, folosirea a tot ce am moştenit de preţ de la marii noştri poeţi şi prozatori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, Vlahuţă, precum şi de la clasicii literaturii mondialei se întâlnesc tot mai mult şi tot mai bine conturate în operele scriitorilor mai tineri. Fie că e vorba de domeniul poeziei, în care s’au real’ lucrări de mare valoare literară, fie de numele unor popi ca Dan Deşliu, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Marcel Breslaşu, Veronica Porumbacu ş.a. fie că e vorba de opere de proză ca „Drum fără pulbere” a lui Petru Dumitriu, „Sfârşitul tolbelor” a lui Al. Jar, „Temelia” lui Eusebiu Camilar, „Zorii robilor” a lui Em. Galan, „Oţel şi pâine” a lui Ion Călugăru ş.a. fie în sfârşit că e vorba de literatura dramatică, unde s’au scris remarcate piese ca „Bălcescu” de Camil Petrescu, „Cetatea de foc” de M. Davidoglu, „Pentru fericirea poporului” de N. Moraru şi A. Baranga, „Vadul nou” de Lucia Demetrius ş.a. — peste tot avem dea face cu opere care oglindesc transformările revoluţionare dela noi sau lupta din trecut a poporului nostru împotriva exploatării şi asupririi. Ceea ce trebue subliniat act în primul rând este trăsătura comună a acestor succese. Pe deoparte toate aceste opere sunt inspirate din viaţa poporului, exprimă preocupările masselor muncitoare, dau răspuns problemelor acestora, militează pentru ideile înaintate, pentru ideile marxism■ leninismului. Pe de altă parte, tocmai ins aceia astfel de opere sunt iubite de popor. Oamenii muncii simt că ele vorbesc pe limba lui, despre ceea ce-i e mai aproape. Muncitori, şi ţărani i-au scris cu dragoste şi emoţie nenumărate scrisori maestrului Sadoveanu cu ocazia împlinirii a 70 de ani şi i-au vorbit de Mitrea Cocor ca de un prieten al lor iubit. Despre balada lui Dan Deşliu „Lazăr de la Rusca” s’a auzit în cele mai depărtate colţuri de ţară. Pe drept cuvânt azi literatura noastră nouă, devine din ce în ce mai mult o parte din viaţa marilor masse populare. Şi aceasta e cel mai de seamă merit al ei. Au dece să spumege de mânie cei care ne urmăresc cu cârnoşie dela posturile de radio imperialiste, din presa vândută aţâţătorilor la război. Au de ce să duşmănească literatura noastră nouă care pătrunde din ce în ce mai adânc în massele populare şi se transformă în forţă mate-rială îndreptată împotriva tuturor vrăjmaşilor Patriei noastre. Aşa cum se spune în „Scânteia": „Niciodată literatura din ţara noastră nu a cunoscut o perioadă de avânt ca aceea de astăzi, niciodată nu şi-a câştigat şi nu-şi putea câştiga un mai mare prestigiu şi un mai larg public cititor — public nou al oamenilor muncii — ca în zilele noastre”. Şi acest prestigiu a fost câştigat aplicându-se îndrumarea Partidului, urmându-se drumul pe care el ni l-a arătat. In lumina luptei P. C. (b) al U. R. S. S. pentru înflorirea literaturii sovietice, noi trebue să învăţăm că succesele câştigate trebue să ne facă şi mai exigenţi, să ne îndemne a lupta cu şi mai multă hotărîre împotriva lipsurilor. In literatura noastră actuală bătălia principală se dă pentru ca figura omului nou, a luptătorului comunist, a fruntaşului în muncă să fie prezentată în întreaga ei bogăţie. In înfăţişarea omului nou, încă schematică, sau palidă, apar deficienţele cele mai frecvente, chiar din linele opere valoroase. Omul acesta în ale cărui fapte şi trăsături se concretizează frumuseţea, poezia vremii noastre, trebue să-l zugrăvim cu putere şi cu dragoste, astfel ca figura lui luminoasă să fie îndemn pentru fiecare din cititori. Să ne amintim cu câtă însufleţire vorbea A. A. Jdanov despre această sarcină principală a literaturii, arătând artiştilor sovietici pe cine trebuie să aşeze în centrul cărţilor lor. „Unde mai există un popor şi o ţară ca a noastră? Unde există oameni cu însuşiri atât de minunate ca acelea de care a dat dovadă poporul nostru sovietic in Marele Război pentru Apărarea Patriei, pe care le manifestă zi de zi în munca de desvoltare paşnică şi de refacere a economiei şi a culturii!...“ şi mai departe, raportul spunea: „...A descrie aceste însuşiri înalte ale oamenilor sovietici, a înfăţişa poporul nostru nu numai aşa cum este astăzi, dar a-l privi şi aşa cum va fi mâine, a face ca scrisul vostru să fie un far care să-i lumineze mersul înainte — iată sarcina fiecărui scriitor sovietic conştient. Scriitorul nu poate rămâne în urma evenimentelor, el este dator să păşească în primele rânduri, în fruntea poporului, arătându-i calea desvoltării sale...“. „ Hotărîrile P.C. (b) al U.R.S.S. ne învaţă să luptăm fără încetare pentru a întări spiritul de partid în activitatea scriitorilor, să desvăluim și să combatem manifestările străine de linia Partidului. Cu toate realizările remarcabile în domeniul literaturii noastre se mai produc alunecări, pe o pantă străină de linia de luptă a Partidului, a poporului nostru. Cum a arătat ziarul „Scânteia" în articolul privitor la unele poezii publicate în revista „Viaţa Românească", în astfel de cazuri avem dea face cu îndepărtarea de viaţă, de lupta noastră. Duşmanul numai atâta aşteaptă, căci el stă cu braţele deschise pentru a folosi fiecare şovăială, fiecare fisură a frontului nostru ideologic. „In societatea sovietică — scrie revista „Bolşevic" din Iulie 1951 — poate conta pe atenţia şi recunoştinţa cititorilor numai acel scriitor care creiază opere folositoare poporului, care-1 ajută în creşterea sa, în lupta sa pentru comunism. Oamenii sovietici detestă teoriile estetice putrede, care susţin că creatorii de artă ar putea realiza opere, care să nu fie înţelese de contemporani, pentru care (opere) poporul încă nu este matur, care vor fi înţelese abea peste 50—100 de ani ş.a.m.d. Astfel de teorii individualiste înseamnă rupere de popor, duc la goliciune spirituală, la înfundătură". Adevărul profund conţinut în aceste rânduri se aplică la unii din scriitorii noştri, care câteodată, în loc să se adape din izvoarele limpezi ale vieţii, se opresc să bea din mocirla învăluită în miasme a individualismului burghez. In lămurirea şi lichidarea neajunsurilor şi rămânerilor în urmă din operele unor scriitori, critica noastră ar trebui să joace un rol hotărîtor. Criticii trebue să-i ajute pe scriitori să vadă mai profund şi dintr-o perspectivă mai largă, problemele vieţii, să-şi ridice la un nivel tot mai înalt măestria literară, să adâncească problemele limbii. Critica trebue să combată fără cruţare orice fenomen de apolitism, orice alunecare pe panta lipsei de idei. Critica trebue să arate greşelile unei opere şi posibilităţile de înlăturare a lor. Numai dintr’o strânsă împletire a activităţii criticilor cu a scriitorilor poate să rezulte acea literatură, care să nu aibă alte interese decât acelea ale poporului şi ale Statului . — cum spune Hotărîrea C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 14 August 1946. Uniunea Scriitorilor din R.P.R. are datoria să încetăţenească în activitatea ei spiritul nou al muncii colective. In cadrul desbaterilor Uniunii trebuesc desvăluite şi combătute cu curaj devierile de la spiritul de partid în literatură, manifestările de apolitism şi de individualism. In discuţiile noastre trebue să funcţioneze cu tărie critica şi autocritica Fiecare scriitor să se simtă solidar cu fiecare victorie şi să-l doară fiecare insucces Numai astfel literatur noastră va consolida şi va desvolta succesele importante pe care le-a câştigat până acum. Numai astfel scriitorii vor dărui cu adevărat poporului nostru armele cele mai nimerite de care el are atâta nevoie. îmi văd visul împlinit Ţara noastră era zguduită de criză. Venisem învăţător în sat abia de doi ani. Criza am simţit-o din plin şi noi, învăţătorii. La salariul de mizerie de vreo două mii de lei şi ceva, se adăugau nenumăratele curbe de sacrificiu. Anul 1932 a fost cel mai aspru an pentru noi. Timp de peste patru luni de zile n’am primit nici un fel de leafă. Nu numai că acest lucru mă lovea pe mine, dar lovea şi în părinţii mei, ţărani săraci, care aşteptau ajutorul meu. Ani dea rândul nu am putut să-mi cumpăr nici măcar o carte. Şi cât de mult aş fi dorit să am cel puţin la şcoală câteva cărţi de specialitate care să mă ajute la nevoie. Dar se mai putea vorbi de grija pentru învăţători, când jecmănitorii burghezi şi moşieri dela cârma ţării nu se îngrijeau nici măcar de şcoli? Şcoala noastră din Malu, instalată într’o casă ţărănească dărăpănată, se întreţinea cu daniile pe care le făceau nu cei bogaţi, ci tot săracii satului, care doreau să-şi vadă şi ei copiii luminaţi. Azi, când nă uit la şcoala noastră nouă, frumoasă, cu clas© luminoase, înconjurată de livada de pomi, parcă nu-mi vine să cred. In şapte ani de zile s’au făcut atâtea lucruri noi în şcoala noastră, în satul nostru, în întreaga ţară, cât© nu s’au făcut în zeci de ani de stăpânire burghezo-moşierească. Nu s’a schimbat numai şcoala, s’au schimbat şi oamenii. Cu ajutorul organizaţiei de bază din sat şi al organizaţiilor de’ massă am început lupta pentru lichidarea analfabetismului. Cu câtă bucurie ne întâlnim astăzi cu foştii analfabeţi care au diferite munci însemnate. Astfel, Ion C. Petre este şef de cultură la Gospodăria Agricolă de Stat „Vasile Roaită" din Dobroeşti-Teleorman, Nicolae Şt. Stamcu şef de cultură la subsecţia Gospodăriei de Stat din Malu, Alexandru Burcea este revizor C.F.R. în staţia Fâlfani etc. Cheia succeselor şi realizărilor noastre este faptul că în fiecare zi, în fiecare clipă, am primit ajutorul Partidului şi Guvernului nostru. Hotărîrea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române cu privire la măsurile de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi de muncă ale cadrelor didactice din învăţământul elementar şi mediu, am citit-o cu bucurie şi emoţie. Ea este o nouă şi puternică dovadă a grijii pe care Partidul şi Guvernul nostru o poartă ridicării culturale a poporului nostru, a grijii pentru viaţa şi munca noastră, a învăţătorilor şi profesorilor, care avem menirea să creştem generaţiile de copil ai patriei noastre. Mărirea fondului de salarii cu trei miliarde de lei anual, acordarea unei indemnizaţii de instalare egală cu un salariu lunar pentru învăţătorii şi profesorii noi numiţi, acordarea loturilor de grădină ,ca şi aprovizionarea cu toate cele necesare — toate aceste măsuri vor crea cadrelor didactice condiţii materiale de muncă şi de viaţă cu totul deosebite. Deasemeni şi posibilităţile de studiu care se deschid învăţătorilor şi profesorilor prin această Hotărîre, cu dreptul de a urma cursuri prin corespondenţă, de a primi concedii de studii, de a se putea aproviziona cu cărţi şi publicaţii de specialitate, ne vor ajuta să ne ridicăm nivelul ideologic şi profesional, să ne îndeplinim în cât mai bune condiţii sarcinile noastre. Acordarea titlului de „învăţător emerit" şi „profesor emerit" şi a titlului de „învăţător fruntaş" şi „profesor fruntaş" va fi un puternic imbold în munca noastră. Hotărîrea înseamnă o cotitură de seamă în viaţa noastră, în munca noastră. Grijii pe care ne-o acordă Partidul şi Guvernul noi trebue să-i răspundem prin faptele noastre de fiecare zi, prin munca noastră tot mai plină de roade. Ani de zile n’am fost decât doi învăţători în sat. Acum suntem opt şi aşteptăm mereu noi cadre tinere cărora să le împărtăşim experienţa noastră căpătată dealungul anilor, iar ele să aducă în munca noastră entuziasmul şi avântul tinereţii. împreună vom munci pentru creşterea nivelului lecţiilor noastre, pentru îmbogăţirea şi lărgirea conţinutului lor. In cercurile pedagogice vom analiza lucrările de specialitate şi vom studia temeinic învăţăturile marilor pedagogi sovietici. In ultimii ani biblioteca mea a crescut, acum însă, prin noile condiţii material© care ni se asigură, voi avea posibilitatea să o îmbogăţesc mereu, să-mi văd împlinit visul din anii în care nici nu puteam nădăjdui să-mi cumpăr o carte. Ca director al şcolii din Malu şi ca deputat în Sfatul Popular comunal voi lupta pentru a traduce în viaţă Hotărîrea Partidului şi Guvernului, pentru asigurarea unor cât mai bune condiţii de trai învăţătorilor din comuna noastră. Pentru a răspunde cât mai bine grijii pe care ne-o poartă Partidul şi Guvernul nostru, ne vom strădui ca din şcoala noastră să se ridice cât mai mulţi învăţători care să poarte titlul de învăţători fruntaşi şi cât mai mulţi care să urmeze cursurile şcolilor de specialitate, pentru ca fiecare să devină într-adevăr un demn ostaş al marei armate a oamenilor muncii din ţara noastră care luptă pentru pace, care făuresc o viaţă nouă, fericită, îmi îndrept gândurile de mulţumire şi recunoştinţă către Iniţiatorul acestor importante măsuri, pentru desvoltarea culturii în ţara noastră, către acela care dovedeşte cea mai adâncă grijă pentru viaţa învăţătorimii noastre, tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej. ILIE ANDREI învăţător în comuna Malu, raionul Costeşti, regiunea Argeş, decorat cu Ordinul Muncii cl. II şi Medalia Muncii, deputat în Sfatul Popular comunal Perspective largi pentru munca noastră Citind „Hotărîrea C.C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române cu privire la măsurile de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi de muncă ale cadrelor didactice din învăţământul elementar şi mediu" am simţit o neţărmurită mândrie patriotică pentru profunda înţelegere pe careregimul nostru de democraţie populară o are faţă de viaţa şi activitatea celor chemaţi să educe copiii Patriei noastre. În numeroasele măsuri luate în această Hotărîre am văzut înalta preţuire ce se acordă muncii noastre, grija pe care Partidul o poartă învăţătorilor şi profesorilor. Toate acestea au răscolit în amintirea mea de profesoară, cu o îndelungată activitate pe tărâmul învăţământului, imaginea tristă a umilei situaţii în care învăţătorii şi profesorii îşi desfăşurau activitatea sub trecuta orânduire burghezcvncişiereaiscă. In vremea acelei negre orânduiri, ca profesoară la o şcoală normală, am căutat să cunosc felul în care se descurcau pe tărâmul învăţământului fostele mele eleve, în special acelea care părăseau şcoala pline de entuziasm pentru profesiunea lor. Mi-a fost dat să văd cum grija zilei de mâine, înapoierea culturală în care regimul burghezo-moşieresc ţinea massele populare, le-a frânt multora dintre ele elanul tineresc, făcându-le să-şi piardă încrederea în forţele lor de muncă. Acum, parcă văd cu câtă bucurie învăţătoarele Frujină Elena sau Stoica Ecaterina, fostele mele eleve, care deseori îmi scriau descurajate despre condiţiile grele în care lucrau, citesc Hotărîrea C.C. al P.M.R. şi a Guvernului, unde sunt prevăzute o serie de măsuri menite să îmbunătăţească simţitor viaţa noastră, viaţa învăţătorilor şi profesorilor. Importantele directive cuprinse în această Hotărîre în legătură cu ridicarea nivelului ideologic şi profesional, cu îmbunătăţirea procesului de învăţământ şi a activităţii cultural-educative a învăţătorilor şi profesorilor, mă fac să înţeleg tot mai mult marele sprijin pe care Partidul şi Guvernul nl dau în mod permanent în vederea ridicării calităţii muncii noastre. In aceste clipe şi mai stăruitor îmi vin în minte cuvintele lui Kalinin : „învăţătorul şiprofesorul trebue să-şi desăvârşească necontenit cunoştinţele, să le înţeleagă toate nuanţele, să cunoască foarte bine programa analitică şi manualele, să fie un specialist care-şi cunoaşte meseria”. In regimul nostru d© democraţie populară ni se creează toate condiţiile pentru traducerea în viaţă a acestor cuvinte. Hotărîrea prevede, de exemplu, înfiinţarea unui institut pentru perfecţiionarea cadrelor didactice din învăţământul elementar şi mediu ; va fi creat, de asemeni, un institut pentru cercetări pedagogice ; vor fi orgaizate cursuri prin corespondenţă pentru învăţători şi profesori, vor fi organizate cabinete pedagogice, etc. Nimeni altul decât noi, cei care zi de zi ne lovim de multiplele probleme pe care ni le pune şcoala, în continua sa desvoltare, nu poate să înţeleagă mai bine ajutorul preţios ce ni-l aduc aceste măsuri. Venind în sprijinul nostru, al celor dornici de a cunoaşte şi folosi cuceririle pedagogiei sovietice, Hotărîrea arată că vor fi larg răspândite revistele şi traducerile din materialele sovietice de specialitate, vor fi editate în tiraj sporit lucrările marilor pedagogi ruşi şi sovietici. De multe ori, în decursul activităţii mele pedagogice, m-am găsit în situaţia de a nu cunoaşte mijloacele şi metodele potrivite pentru organizarea procesului de învăţământ. Cât de mult am simţit în aceste momente lipsa unui cabinet pedagogic, bine organizat, unde să pot afla experienţa bună a celorlalţi tovarăşi. Organizarea temeinică a cabinetelor pedagogice, după modelul celor sovietice, aşa cum indică Hotărîrea, vine să înlăture şi această lipsă serios simţită. Hotărârea constitue pentru mine un stimulent puternic care mă va face să muncesc curâvnă, să fiu cât mai exigentă faţă de munca mea ca astfel să merit înalta preţuire pe care Partidul şi Guvernul o acordă învăţătorului şi profesorului, chemaţi să joace un rol important în opera de construire a socialismului. DASCALU FLORICA profesoară la liceul de fete Ploeşti TH. AMAN, un mare înaintaş al artei noastre plastice Criticul sovietic F. Reşetnicov, laureat al Premiului Stalin, scria despre lucrările lui Th. Aman cu prilejul Expoziţiei Româneşti de Artă Plastică organizată la Moscova în 1949 : „Cel mai însemnat dintre maeştrii secolului al XIX lea a fost Th. Aman. Din autoportretul său priveşte spre noi faţa frumoasă şi spiritualizată a pictorului luptător, cu priviri pătrunzătoare. In epoca în care orice gând liber era aspru persecutat, Aman arunca cu curaj o provocare despotismului, făcând portretul conducătorului răscoalei populare din 1821, Tudor Vladimirescu, înviind pe pânzele sale faptele , măreţe ale poporului, luptele lui pentru libertate, lupta viteazului Vladimirescu împotriva ocupaţiei turceşti, făcând portretul unei umile fete de ţigan, pictând figuri de ţărani prinşi în horă. Toate aceste chipuri pe care le vedem în pânzele şi gravurile din expoziţie sunt create de pensula unui mare maestru”. Th. Aman ,a trăit în anii marilor frământări sociale din secolul trecut, în vâltoarea cărora s’a avântat cu pasiune reflectând în opera sa ideile de libertate şi sentimentele patriotice ale masselor populare angrenate în mişcarea revoluţionară de la 1848. Născut în 1831, Aman începe să deprindă meşteşugul penelului sub îndrumarea pictorului Leca. In anii în care încep să se contureze talentul şi personalitatea creatorului, mediul din Craiova în miliocul căruia a trăit, era animat de suflul puternicei mişcări de ridicare culturală şi politică iniţiată de profesorul Leca şi de I. Maiorescu. Pictorul Leca, înflăcărat patriot, om însufleţit de înalte năzuinţe democratice a exercitat o puternică influenţă asupra elevului său. Tendinţele progresiste ale tânărului pictor s’au manifestat de timpuriu. După trădarea revoluţiei din 1848, când Leca şi I. Maiorescu sunt scoşi din învăţământ, din ordinul guvernului reacţionar, Aman organizează împreună cu colegii săi un club revoluţionar menit să militeze mai departe pentru ideile revoluţiei. Mai târziu, Aman îşi continuă studiile la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti de unde pleacă în 1851 la Paris. Aici, Aman se împrieteneşte cu pictorul revoluţionar român Barbu Iscovescu, pe care-l întâlnea în acelaş atelier al pictorilor specializaţi în compoziţii istorice. . Prietenia pe care Aman i-a păstrat-o lui Iscovescu, l-a determinat să-i dedice mai târziu compoziţia sa monumentală „Ultima noapte a lui Mihai Viteazul". Aflat în exil la Constantinopol, Iscovescu primeşte vizita lui Aman, căruia îi încredinţează toată opera sa tie care o închinase Patriei. In ţara noastră în acea vreme, aşa zisa „lume bună”, burghezia îmbogăţită, manifesta un suveran dispreţ pentru artă în general şi pentru artişti în mod special. Pictorii erau consideraţi nişte elemente în afara societăţii, un soi de vagabonzi cu o îndeletnicire deloc onorabilă, întors în ţară. Aman începe o luptă grea pentru a dărâma aceste concepţii ruşinoase. El dă dovadă de o poziţie înaintată, patriotică. Conştient de marele rol al artei în ridicarea poporului, el luptă pentru desvoltarea plasticei noastre. înzestrat cu remarcabile însuşiri organizatorice, Th. Aman pune primele baze ale unei şcoli de pictură în ţara noastră. Prin aceasta el urmărea formarea şi educarea cadrelor de artişti, care să desvolte arta plastică naţională. In această şcoală au fost ajutate să se ridice şi să crească noile talente artistice printre care se evidenţiază îndeosebi pictorul Luchian. Cu deschiderea şcolii de pictură se împlinea unul din marile visuri ale pictorului. Dar numai după trei ani, guvernul burghezo-moşieresc consideră o astfel de Instituţie drept o risipă inutilă şi hotărăşte închiderea şcolii. Aman, dând dovadă încă odată de o mare dragoste pentru viitorul picturii noastre, împreună cu pictorul Tătărescu menţine şcoala pe proprie cheltuială. Dar formarea unei şcoli de pictură şi lupta pentru creşterea unor cadre artistice nu era deajuns pentru a desvolta artele plastice într’o societate în care marii artişti erau consideraţi cel mult nişte zugravi. Aman organizează primul salon de pictură. Până la el pictorii lucrau aproape exclusiv după comandă. Gusturile boerimii şi burgheziei înăbuşeau mişcarea artistică şi o condamnau la o slugarnică satisfacere a dorinţelor celor avuţi. Aman, prin activitatea sa, loveşte în această rânduială şi ridică arta pe o treaptă superioră. El cere ca artiştii să-şi îndrepte atenţia spre adevărul vieţii, spre reflectarea realităţii înconjurătoare. Primul salon este deschis în 1865 . Aman urmăreşte ca aceasta să devie o manifestare anuală cu caracter de continuitate. Ca artist Aman s-a simţit cu deosebire atras de trecutul eroic al poporului nostru. Sunt nenumărate compoziţiile rămase de la el care vorbesc de marea personalitate a conducătorilor mişcărilor populare din trecut, cum ar fi de pildă, tabloul înfăţişând pe Tudor Vladimirescu în tabăra pandurilor. Figura lui Tudor este plină de energie, cu privirea ageră şi luminată de idealul pentru care lupta. Artistul a înfăţişat cu mare măestrie în tablouri ca „Lupta de la Rusciuc", lupta poporului pentru eliberarea de sub jugul otoman. El a redat deasemeni în vasta compoziţie „Boerii surprinşi de ostaşii lui Vlad Ţepeş" netrebnicia boerilor care îşi petreceau toată viaţa în huzur şi desfrâu, storcând vlaga poporului înrobit. Pe chipurile boerilor se citeşte spaima cumplită care l-a cuprins când s’au trezit faţă în faţă cu ostaşii lui Ţepeş. Aceşti ostaşi întruchipează în compoziţie răzbunarea poporului. Compoziţia este formată din zeci de personagii grupate Intr'o armonie perfectă , gesturile şi expresia feţelor sunt redate cu amănunţime şi în mod sugestiv. Th. Aman întruneşte calităţile unui bun observator al detaliilor caracteristice cu acelea ale unui iscusit mânuitor al culorii. In 1873, venind în contact cu arta lui Grigorescu — care expunea în Salonul din acel an scene din viaţa ţărănească — în activitatea lui Aman se produce o însemnată cotitură. Artistul îşi îndreaptă tot talentul şi puterea lui de observaţie spre înfăţişarea vieţii oamenilor simpli, ţărani, locuitori necăjiţi al mahalalelor oraşelor, muncitori. Pe aceştia pictorul îi prezintă în pânzele sale cu căldură şi dragoste. Portretele sale sunt pătrunse de un mare respect pentru om. Suferinţa şi sbuciumul unei vieţi trudnice răzbat în gravura întitulată „Cap de ţigancă" sau în „Un cerşetor". Opera lui Aman a oglindit din chip magistral scene care vorbesc de optimismul, de dragostea de viaţă a poporului nostru, cum ar fi lucrarea „Jocul brâuleţului". Artistul îmbină minunat pitorescul peisagiilor cu psihologia personagiilor pe care o adânceşte şi o studiază cu atenţie. Lucrările lui Aman sunt puternice arme critice îndreptate împotriva asupririi şi exploatării. O caracteristică deosebit de însemnată a artei lui Aman este conştiinciozitatea cu care artistul îşi desăvârşea operele. Atât prin creaţia sa personală cât şi prin munca neobosită pe care a depus-o pentru progresul artei noastre plastice, Aman a dovedit marea sa dragoste de Patrie, ataşamentul său adânc faţă de ponor. Uitat şi acoperit de injuriile estetretonilor /nirtrhezi, Aman moare în mizerie în anul 1891. Abia în urma prefacerilor revoluţionare din ţara noastră, când clasa muncitoare a preluat conducerea în Stat, opera lui Th. Aman a fost aşezată la locul pe care îl merită. Astăzi tablourile lui Aman sunt preţuite şi cunoscute de oamenii muncii. Pictorii noştri văd în creaţiile lui Th. Aman modele de măestrie a desenului şi compoziţiei, modele de adâncă legătură a artistului cu pământul şi cu oamenii Patrie sala. . Astăzi când se împlinesc 60 de ani de la moartea marelui maestru, opera lui străluceşte cu cinste între cele mai de eamă realizări ale picturii noastre, constituind un tezaur minunat al culturii noastre naţionale. TH. AMAN — Auto/cet 3