Contemporanul, ianuarie-iunie 1952 (Anul 6, nr. 1-274)

1952-01-25 / nr. 4

CENTENARUL LUI ÎLCARAGIALE Caragiale şi marii clasici ruşi Intr’o corespondenţă, Caragiale mărturiseşte undeva: „Am citit pe Turgheniev, mare meşter, mare de tot". Prea multe mărturii directe ale autorului „Scrisorii pierdute’1, privitoare la contactul său cu marea literatură rusă, nu avem. Dar opera sa e o dovadă mult mai convingătoare in acest sens. Influenţa marilor clasici ruşi asupra literaturii noastre constitue un capitol de istorie literară încă nu destul pus în lumină. Şi, mai ales, nu îndestul de lămurit în realitatea socială şi istorică a procesului de pătrundere. Această influenţă nu are un caracter exterior, formal, imitativ. Nu este rezultatul unei mode. A fost un proces de pătrundere organică. Apropiata înrudire în etapele de evoluţie istorică, economică şi socială; aproximativa analogie de situaţii; existenţa unor cauze asemănătoare care produc efecte asemănătoare — toate au făcut ca scriitorul român să regăsească în marii scriitori ai literaturii clasice ruse, accentul just al propriei sale opere ce se cerea exprimată. N’a fost o influenţă care să-l înstrăineze de realităţile sale, ale Patriei sale şi lumii sale. Dimpotrivă, I-a ajutat să vadă mai lichipede şi să simtă mai adânc aceste realităţi. Era o influenţă bazată pe valenţe, pe un relativ paralelism de studii istorice, economice şi sociale. Situaţii apropiat înrudite. Dar nu identice. Nu identice, fiindcă în Rusia ţaristă, cu tot autocratismul încă şi mai feroce decât la noi (sau tocmai din această pricină), creşterea conştiinţei de luptă a poporului a fost mai rapidă şi organizarea luptei mult mai activă. Şi tocmai acest fapt a determinat apariţia acelor capodopere ale literaturii clasice ruse, care, vorbind în numele marilor năzuinţe ale masselor, căpătau o uriaşă forţă de influenţare asupra tuturor cugetelor cinstite nu numai dinlăuntrul Rusiei, ci şi în afara hotarelor ei. După această sumară trecere în revistă a motivelor istorico-sociale care explică influenţa marii literaturi clasice ruse asupra literaturii noastre, să ne întoarcem la Caragiale, la opera sa şi la epoca sa. Este îndeobşte evident că realismul critic al lui Caragiale merge mână în mână cu realismul marilor clasici ruşi. Cine ar tăgădui înrâurirea celebrei comedii a lui Gogol „Revizorul“ asupra comediilor sale, în special asupra „Scrisorii pierdute“? Sau înrudirea dintre „Momentele“ sale şi schiţele aproape contemporane ale lui Anton Cehov? Aceste opere sunt înrudite prin atmosfera apăsătoare de asfixie, prin dramatismul conflictului şi al dialogului, prin adâncul omenesc a! personagiilor. E vorba de o înrâurire privind atitudinea autorului faţă de lumea zugrăvită. Atitudine de simpatie pentru massa ţărănească ţinută în beznă şi de ură neîmpăcată faţă de liota Caţavencilor, Tipăteştilor, Farfurizilor, şi Brânzoveneştilor, Trahanachilor, Dandanachilor şi Pristandalelor, Rică Venturienilor, Vetelor şi coane Jroiţicelor. Aceşti Caţavenci şi Trahanachi, Dandanachi şi Brânzoveneşti, fac parte dintr-o lume pe care nu o ierta Caragiale şi care nu l-a iertat nici ea pe el. Sunt din aceiaşi familie cu personagiile lui Gogol din „Revizorul“, fraţi buni, fraţi leiţi, păstrând bineînţeles specificul nostru naţional şi stigmatele epocii in care au fost aduşi pe scenă. Căci, personagiile lui Caragiale din „O scrisoare pierdută" se aflau şi pe scenă, şi în sală, în seara primei reprezentaţii la 13 Noembrie 1884, acum 64 de ani, tot aşa cum personagiile lui Gogol din „Revizorul" se aflau şi pe scenă, se aflau şi în sală la premieră, cu aproape o jumătate de veac în urmă. Recrutate din medii diferite — al aparatului birocratic la Gogol, al liotei politicianilor la Caragiale — aceste personagii reprezintă, în ambele cazuri, aspectele cele mai odioase ale orânduirii feudalo-burgheze in ţara şi epoca respectivă. Iată ce scrie Gogol în „Confesiunile unui scriitor11 despre sensul comediei sale „Revizorul" : „In „Revizorul", m’am străduit să adun la un loc tot ceeace era rău in Rusia, aşa cum o cunoşteam atunci, toate nedreptăţile care se comit in situaţiile unde tocmai s’ar cere omului mai multă conştiinţa a dreptăţii. Am vrut să biciuesc dintr'o singură dată acest rău. Impresia produsă, după cum se ştie, a fost aceea a unei îngroziri. Dincolo de râsul care n'a izbucnit din mine niciodată cu mai multă forţă, spectatorul a simţit tristeţea mea. Eu însumi mi-am dat seama că râsul meu nu mai era acelaş şi că nu voi mai putea să fiu în operele mele ceea ce am fost până atunci. Nevoia de a mă înveseli prin inocente invențiuni dispăruse odată cu anii mei tineri". „Revizorul“ lui Gogol a fost tradus de nenumărate ori în limba română. Comedia s-a jucat pe scenele noastre cu mare răsunet. Prima versiune datează din 1874, exact cu zece ani înainte de „O scrisoare pierdută11, când Caragiale abia îşi ascuţea pana satirică la publicaţii obscure ca „Ghimpele". Prin pasiunea sa pentru teatru, prin atmosfera în care s’a format şi a crescut, e cu neputinţă ca traducerea acestei comedii să nu fi fost cunoscută de Caragiale la vreme şi ca piesa marelui maestru al realismului critic rus să nu fi exercitat asupra sa o influenţă. Intriadevăr, „O scrisoare pierdută“’ se înrudeşte cu „Revizorul“ ca obiect, ca intenţie şi atitudine a autorului, ca vervă satirică şi chiar ca ecou în public. Galeriei de sinistre creaturi birocratice din Rusia ţaristă a anilor 1836 imortalizate de pana gogoliană, în România anilor 1884, îi corespundea galeria sinistrelor creaturi politice de teapa Caţavencilor şi Dandanachilor imortalizaţi de pana caragialească. Specificul societăţii noastre în aceşti ani n'a fost oare demagogia celui mai deşănţat politicianism? Victima cea mare era însă aceeaşi în Rusia anilor 1836, ca şi în România anilor 1884: Poporul. Şi, parcă pentru a sublinia analogiile, iată că şi ,la Caragiale, atât de avar în materie de confesiuni scriitoriceşti, găsim o declaraţie aproape asemănătoare cu a lui Gogol, menită să definească poziţia autorului faţă de adevărata semnificaţie socială a operei sale. Sunt rândurile închinate lui Ion Brezeanu, interpretul singurului personagiu omenesc şi omenos din „O scrisoare pierdută“. „Cu cerbicia încovoiată — scrie Caragiale — şedeam în fundul unei loji la o reprezentaţie a „Scrisorii pierdute", gândind la acu vreo cincisprezece ani. Melancolia imi apucase capul bine cu amândouă mâinile şi-mi lingea rar şi apăsat fruntea şi ochii cum linge felina obrazul prăzii pe care o ţine supusă in ghiare, săgetând-o cu privirea până în fundul luminii ochilor. Să mă mai apăr?... degeaba. Am închis pleoapele, acoperindu-le cu stânga şi, ameţit în întuneric, in tortură, am oftat din adâncul ostenitei inimi Am simţit — lucru ce nu mi se întâmplă foarte des — că ochii mei sunt uzi... erau balele melancoliei. Totdeodată am auzit pe scenă explicaţia cetăţeanului turmentat, care aduce, adresantului cu domiciliul cunoscut, pierduta scrisoare regăsită... Are acest cetăţean turmentat atâta măsură in mişcări, atâta onestitate şi manstietudine în suflet, încât încetează a mai fi un tip real înjosit; el se ridică sus şi ia proporţiile largi şi demne ale unui tip abstractsimbolul unui popor întreg... Uite-l! In schimbul unei închipuite îndreptăţiri de sufrat, el este aci îmbrăţişat, aci îmbrăcat, când curtenit, când batjocorit — rând pe rând aplaudat, huiduit, ridicat pe braţe, tăvălit in noroi, pupat, bătut, îmbătat şi mistificat, arareori, parcă şi-ar înţelege lucid ciudata soartă dar pe loc iarăşi buimăcit de câte i se întâmplă, mâhnit dar tot glumeţ, beat, dar cuminte, liţios, dar cinstit; se supără o clipă de ceea ce pricepând tulbure, simte limpede că se face cu dânsul; apoi, recăzănd de bunăvoie in amăgire, ca intr'o ultimă scăpare posibilă, urmăreşte cu tenacitate suprema lui mângâiere — sâmburele mistificării! rădăcina soartei lui ! — caută mereu și fără preget să afle deja măcar cine, până nu se închide urna: el!... pentru cine votează?... eh". Dacă mai era nevoie de un cuvânt al autorului pentru a tâlmăcii direct sensul „Scrisorii pierdute“, Caragiale a făcut-o în amarele rânduri de mai sus după cincisprezece ani de la premiera comediei, tot aşa cum Gogol explica sensul „Revizorului“ în confesiunile sale scriitoriceşti. Răspicata schimbare de atitudine a autorului faţă de subiect, schimbarea de ton, de vocabular, de mijloace artistice, atât la Caragiale, cât şi Gogol sau Cehov, merg mai departe, parcă dinadins pentru a marca mai apăsat înrudirea marelui nostru Caragiale, cu marii clasici ruşi. Destul să ne gândim la nuvelele şi la povestirile lui Caragiale din mediul rural: „La hanul lui Mânjoală", „Păcat", „O făclie de Paşti" sau „In război" — în contrast cu atitudinea şi tonul zeflemist al autorului din comediile şi Momentele sale. Aceiaş schimbare de ton, de vocabular şi de atitudine o întâlnim şi la Gogol atunci când nu mai era vorba de personagiile „Revizorului" ci de „Taras Bulba" sau de eroii povestirilor din lumea satelor. Şi Cehov părăsea ironia amară din schiţele sale, când scria nuvelele „Ţăranii", „Stepa" sau „In văgăună". Nu putem şti în ce măsură şi prin mijlocirea căror traduceri a cunoscut Caragiale opera lui Cehov. Analogiile sunt însă nenumărate şi izbesc pe orice lector. Aceeaşi rapiditate a dialogului, aceiaşi prezentare succintă şi tipică a personagiilor, aceiaşi ironie în aparenţă indulgentă şi amuzată a autorului, pentru a te lăsa să descoperi abia mai apoi tâlcul amar şi usturător. Lectorii îşi amintesc fără îndoială schiţa lui Caragiale intitulată „Urgent“. E o mică bijuterie. Şi e vorba acolo de un schimb de adrese oficiale între o directoare de şcoală şi diferitele trepte ierarhice până la Ministru, pentru a obţine lemnele de foc necesare şcolii. Prima adresă urgentă, poartă data de 15 Noembrie când încep să fluture primii fulgi, ultimul răspuns urgent şi în sfârşit favorabil, poartă data de 15 Martie, când se desfoaie primii muguri şi-au început să sboare primii fluturi ai primăverii. O schiţă savuroasă, ca satiră, ton, sobrietate a mijloacelor artistice, totul spus în cinci pagini de tipar. Cehov are o schiţă realizată exact în acelaş ton şi cu aceleaşi mijloace artistice, doar că la Cehov corespondenţa pomenea de închiderea şcolii din pricina unei epidemii — cu răspunsul ultim, după ce epidemia s’a stins. Nu de mult, am mai semnalat, într’un articol, altă înrudire, ceva mai îndepărtată, între minunata schiţă a lui Caragiale, intitulată „C.F.R.” şi a doua schiţă a lui Cehov. Aceleaşi cauze, producând aceleaşi efecte. Aceleaşi năravuri administrative sau aceleaşi metehne morale, acelaş material, furnizând autorilor cu ochiul vigilent, aceleaşi variaţiuni pe aceeaşi temă. Probabil atât Cehov, cât şi Caragiale s-au inspirat fiecare de la un caz autentic, petrecut în patriile lor respective. Tema era furnizată de realitatea cea de toate zilele. Atât Cehov, cât şi Caragiale, au fost multă vreme etichetaţi de criticii literari burghezi drept humorişti puri, de dragul humorului, fără vreo intenţie precisă de critică politică şi socială, iubind zeflemeaua seacă şi gratuită, învinuire nedreaptă pentru amândoi. Ar fi suficient să ne amintim cât il preţuia şi cum îl iubea Tolstoi pe Anton Cehov, tocmai pentru adâncul omenesc din el. Ar fi suficient să urmărim reacţiile lui Caragiale faţă de tot ce se petrecea în jurul său, din corespondenţa lui cu vreo doi-trei prieteni, în care, cu toată pudoarea şi firea retractilă, se... demasca uneori. Dar şi unul şi altul s’au întâlnit în viaţă, într’un ceas când au trebuit să-şi spună cuvântul direct, dincolo de paginile literaturii sau de scene teatrului, rostindu-se asupra vremii lor şi lumii lor, cu o asprime din care s’a şters orice urmă de zâmbet. Cehov, cu prilejul călătoriei în insula Sahalin. Caragiale, cu prilejul răscoalei ţărăneşti din 1907, în rechizitoriile care puneau dintr'odată întreaga-i operă satirică în adevărata-i lumină chiar şi pentru ochii care nu voiau să vadă şi pentru urechile care refuzau să audă. Oare în anul ud de sânge 1907, rostitu-s'au mulţi în întreaga ţară cu atât curaj, cu atâta durere şi cu atât de revoltat glas, în afară poate de blajinul său prieten Vlahuţă? „De ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat — şi ca istoric, nu numai ca simplu comediante?". O arătase destul şi prin opera lui de comediante. Dar acele pagini acerbe, străbătute de sarcasm şi de teribilă critică faţă de momentul istoric, ar fi trebuit să risipească şi ultima îndoială a celor care s-au înverşunat totuşi să-l înfăţişeze mai departe un simplu comediante până la moarte şi dincolo de moarte. „A arăta lumii cum ai văzut împrejurările şi politica la care ai asistat", a nu rămâne indiferent faţă de ele, a participa la luptă folosind arma cu care te-a înzestrat natura — cuvântul — n‘a’fost oare intr'o mare măsură însăşi raţiunea de existenţă a realismului rus? Fără îndoială că da. Şi, fără îndoială, adâncul realism al operei lui Caragiale, vigoarea criticii sale, se datoresc în mare parte şi influenţei exercitate asupra scriitorului nostru de marile opere ale realismului critic rus. . Aceste rânduri n'au pretenția de a fi urmărit în toate detaliile înrâurirea clasicilor ruşi asupra lui Caragiale. Ele reprezintă doar un început şi un îndemn în această direcţie. Ceci Petrascy ★ . Lupta lui Caragiale împotriva concepţiilor estetice reacţionare Decenii de-a rândul a circulat pe socoteala lui Caragiale părerea despre „indiferenţa" sa faţă de teorie in general, precum şi faţă de problemele de teorie literară. Plăsmuită şi promovată de „salahorii intelectuali“ ai burgheziei şi moşierimii, opinia aceasta nu este altceva decât o minciună grosolană. Ea este desminţită de străduinţele stăruitoare ale scriitorului de a-şi explica fenomenul artistic, străduinţe care nu l-au părăsit decât în pragul morţii. Caragiale a mărturisit odată : „Eu nu mă pot gândi sus când umblu cu picioarele pe coji de nuci... Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei groase tălpi trebue să aibă. Mie mi-e capul gros. Imposibil să mă uit acolo unde îmi arată cu degetul criticii noştri. Aplec ochii în jos, la cojile de nuci cari mă înţeapă, mă taie, mă sângeră — şi iată dar obiectul criticii mele". Incapabil, aşadar, de a se pierde cu capul în nori, şi urmărind atent desmăţul din cultura Caradalelor „eminamente pozitiviste", şi din cea a Budalalelor „tot atât de idealiste“, întâiul lucru pe care îl reţine Caragiale este năravul acestor „gloabe“ de a rumega „platitudini platonice“ despre rostul artei şi al literaturii. Titu Maiorescu, de pildă, acest mandarin în cetatea Tâmpitopole, asudase mult pentru a-şi impune părerea că arta n’ar fi, în fond, altceva, decât o „nobilă inutilitate“, obligată să se ridice deasupra vieţii „banale11 a societăţii umane, obligată să se desintereseze şi de progresul ştiinţei şi de lupta masselor împotriva celor care le exploatează. Cum se vede, concepţiile idealiste ale lui ,Titu Maiorescu şi ale numeroşilor săi ciraci tindeau să rupă arta de realitate, îndemnându-i pe artişti să se izoleze în ceţurile turnului de fildeş, unde să-şi sleiască talentul, intonând când o elegie despre „acreala acestei lumi“, când mai ales — strofe „olimpiene" despre emoţiile „impersonale11. Faţă de teoria aşa numitei „arte pentru artă1’ precum şi faţă de alte idei răspândite de propagatorii idealismului în literatură, Caragiale a reacţionat cu tărie, violent. Analiza atacurilor îndreptate de el contra opiniilor „rafinate“ ale colportorilor de maculatură idealistă scoate la iveală câteva idei deosebit de preţioase care demonstrează concepţia înaintată pe care Caragiale o avea asupra artei şi literaturii. Să începem cu definiţia dată de Caragiale artei şi literaturii. Parodiind bolboroselile metafizice ale criticilor şi esteticienilor reacţionari, Caragiale dă artei următoarea „definiţie1’ : „Arta este cum am putea zice mai bine ? este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc... care are nevoie, pentru a fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit care şi acela... în fine... da, în fine..." Rândurile transcrise sunt, de la un capăt la celălalt, o şarjă a îngăimelilor de extracţie idealistă pe tema artei. Acestor îngăimeli, Caragiale le opune părerea că arta şi literatura sunt un fenomen social, ele fiind menite, prin însăşi natura lor, să ia parte „la suferinţele lumii actuale", lume pe care să o călăuzească „pe căile grele către un viitor mai bun." De aceste două „nobile misiuni“, Caragiale a legat altele, de exemplu : oglindirea în opera de artă a atributelor vieţii reale, sacrificarea amănuntului nesemnificativ în folosul elementului tipic, găsirea unei forme potrivite conţinutului de idei al operei, etc. In ceea ce priveşte ultima sarcină, Caragiale a revenit nu odată asupra ei, combătând literatura ce se rostogolea pe panta decadentismului, transformându-se într’o adevărată moară de palavre. Caragiale arăta că, în opera de artă „Expresia — adică forma exterioară... nu are raţiune de a fi dacă nu face să trăiască o Menţiune... Dacă expresiunea formală nu poate îmbrăca potrivit intenţiunea, opera este un monstru neviabil; expresia se topeşte în vânt, ea nu înseamnă nimica ; fiindcă nu ea este scopul, ea este mijlocul, şi ca atare, în cazul acesta nu poate servi la nimic". Principiul legăturii indestructibile dintre formă şi conţinut, enunţat aici, şi-a găsit o strălucită confirmare de-a lusigul întregii activităţi literare a lui Caragiale, care a căutat statornic şi îrt mod conştient să nu înjghebeze o povestire de dragul cuvintelor, ci să adapteze expresia conţinutului de idei. „Eu, — mărturiseşte autorul, — de hatârul povestirii caut intr’adins cuvinte, cu care să v-o spun cum mi-o închipuesc eu, cât mai degrabă şi mai limpede pot. Şi asta, fiind — povestirea nu este ori este şi ea un meşteşug ? — Dacă nu este meşteşug, atunci ce să mai vorbesc, dacă toată lumea o poate face; dar dacă este şi ea un meşteşug, ca toate meşteşugurile, ca, bunăoară, ciubotăria, apoi ia să vedem : ciubotarul cât de prost, oare de hatârul sculelor lui... s’apucă să lucreze ciubotele? ori de hatârul ciubotelor ia, numai la trebuinţă şi cuminte, sculă după sculă ? Apoi atunci, cum ? ciubotăria care va să zică să fie mai subţire meşteşug decât povestirea ?" In operele lui Caragiale, concepţia despre rolul social al artei merge mână în mână, se corelează, cu afirmarea energică şi consecventă a menirii pe care o are şi trebue s-o aibă scriitorul în societate. Concepţia burgheză despre „artă pentru artă“, închidea literaturii drumul către adevărul vieţii, iar pe literaţi îi silea să-şi ofilească talentul, compunând tone de proză năclăită şi rimând „nişte nefericite fleacuri’ gen Piccolino. Caragiale nu a împărtăşit niciodată asemenea baliverne, el a luptat neobosit ca să desvălue putreziciunea lor. Sub acest raport, ilustrative sunt articole ca „Liberalii şi literatura“, „Politica şi literatura11 ş. a., în care Caragiale atribue scriitorului un rol social de prim ordin. Caragiale afirmă textual că rolul scriitorului nu se reduce la acela de a fi un fel de jeu pădureţ, care „priveşte cu dispreţ la muritori". Dimpotrivă, el are datoria să se apropie de oameni, să le cunoască păsurile şi bucuriile, şi, împreună cu ei, să lupte împotriva strâmbelor întocmiri sociale o prezenţă activă în mijlocul masselor şi un luptător dârz pentru „sporirea luminii şi fericirii neamului omenesc", iată ce credea Caragiale că trebue să fie un adevărat scriitor. Pledând pentru o artă cu rădăcinile adânc înfipte în viaţă şi pentru rolul de militant al scriitorului pe baricadele progresului, Caragiale se situează de fapt, în ambele cazuri, pe poziţia unei concepţii înaintate în materie de teorie literară. Pe aceeaş poziţie se situează el şi atunci când desbate problema măestriei artistului, deosebirile dintre stil şi manieră, necesitatea cultivării talentului prin muncă necurmată, chestiunea moştenirii literare,ş. a. Dintre problemele înşirate, cea din urmă a însemnat pentru Caragiale o preocupare mereu actuală. Critica literară burgheză, reprezentată cele mai adeseori de „un Fănică oarecare sec“, pornise în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea o campanie odioasă împotriva celor mai de frunte înaintaşi ai culturii noastre naţionale (Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Cezar Boliac, ş. a.). Campania aceasta a încercat să înnece apoi în valurile ei murdare, mai ales dup 1883, şi opera marelui Mihail Eminescu. Revoltat, Caragiale se hotărăşte să smulgă curajos măştile. Primele sale atacuri se îndreaptă împotriva, măsluitorilor biografiei şi ai creaţiei poetice a lui Eminescu. In ceata acestora, locul de frunte îl ocupa Titus Livius Barbisonus, care, editându-l pe Eminescu, — în 1884, 1885 şi 1889 — a denaturat adeseori grosolan texte eminesciene. Criticând asemenea apucături, Caragiale notează : „Editorii sunt liberi să tragă câte exemplare vor, să le vândă cum şi cât le place, să profite de munca şi de pe urma sărmanului pierdut cât pot, sunt liberi, să rămână insă negustorul cinstit şi câştig bun să-i dea dumnezeu , dar să stea la taraba lui şi să nu se amestece apoci opera artistului". Citatul, extras din „Două note1’, datează din 1892. Peste patru ani, Caragiale reia problema atitudinii claselor stăpânitoare faţă de moştenirea literară progresistă şi , adâncind-o, ajunge la concluzia că „haitele catilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şi de mici gheşeftari", urăsc de moarte tot ceea ce a însemnat în trecut ori însemnează astăzi merit şi talent adevărat Marele satiric biciueşte necruţător acest vandalism „imbecil şi rău" şi, concomitent, el se orientează către singura rezolvare justă şi cinstită a problemei moştenirii, adică" aşezarea cuceririlor progresiste datorate înaintaşilor la temelia pe care urmaşii să dureze o literatură realistă Dragostea caldă cu care a apărat Caragiale pe Bălcescu sau pe Eminescu, este alimentată de revolta lui împotriva filistinului burghez precum şi de dorinţa sa de a orienta literatura pe drumul realismului. Intre altele, Caragiale condiţiona valoarea operei literare de tratarea unor teme izvorâte „din viaţa de toate zilele, care trebue să ne intereseze, mai mult decât nişte subiecte stranii pentru înţelesul nostru" şi de însuşirea experienţei valabile a înaintaşilor însuşirea experienţei valabile a înaintaşilor şi folosirea ei creatoare, sublinia Caragiale, cel de la scriitor muncă şi răbdare de meşteşugar cinstit. Judecat în lumina exigenţelor faţă de propria creaţie şi a „canon“-ului la care se supunea în cursul elaborării fiecărei opere în parte, Caragiale ne apare ca o conştiinţă artistică deosebit de scrupuloasă. El se străduia să găsească pentru fiecare aspect al realităţii reflectate în operă o formă de expresie adecvată, un vestmânt care să nu pară de căpătat, ci croit anume pe măsura omului ce-l îmbracă. Deosebit de plastic denunţă Caragiale în „Câteva păreri“, formalismul „sfintei retorici“. „Cu multă pietate mi-aduc aminte, mărturiseşte el, de savantul Cours de Rhétorique, prima ţâţă de la care am subt faptele ştiinţei literare... Era o excelentă şcoală de croitorie cursul meu cu deviza clasică „le style c’est l’homme“, unde am învăţat să croesc fel de fel de haine, să le cos, să le brodez, la nevoe să le cârpesc, să le repar şi să, le scot petele; dar unde niciodată n'am aflat anume pentru uzul practic al cui sunt acele minunate şi deosebite veşminte ; şi, necunoscând muşteriul, se’nţelege că n’am învăţat nici cum se ia măsura. Am învăţat croitoria fără a mă gândi o clipă că este o artă al cărei scop ar fi să îmbrace trupul cuiva ". Părerile lui Caragiale asupra artei ni-l arată, aşadar, ca un scriitor care s’a preocupat îndeaproape de problemele creaţiei. Ca nimeni altul a demascat el literatura „celor zece mii din pătura de sus“, descoperind racilele de care suferea această literatură şi în deosebi ruptura ei de popor, de năzuinţele acestuia. El s’a ridicat cu mânie împotriva cultivării pesimismului — „neagra boală a veacului", — împotriva cultului elementelor patologice, împotriva molimei naturalismului El a înfierat mania unor „marafeturi“ ca psihologismul, otrăvirea conştiinţei oamenilor cu veninul scepticismului, molipsirea simţirii şi spiritului public de „boalele bătrânei vieţi apuseneşti" etc. I. L. Caragiale şi-a concentrat focul asupra cosmopolitismului, armă otrăvită de care se foloseau clasele exploatatoare, pentru a face din literatură un fel de acadea, care să îndulcească pe „trândavul bogat", uşurându-i „sarcina... grea a vieţii lui trândave". Combaterea cosmopolitismului constitue un capitol strălucit al activităţii lui Caragiale Cronicile sale dramatice sunt adeseori necruţătoare lovituri date acelora ce importau în ţară maculatura literară a Occidentului şi denigrau valorile culturii noastre naţionale Un exemplu, ales la întâmplare : „Schilozii, beţivii, pungaşii, desfrânaţii, spânzuraţii, nemernicii, prostituatele, tuberculoşii şi toate spurcăciunile şi lăturile parisiene, înscenate de industria teatrală francă, apoi traduse ori localizate in româneşte..." Scirenţe moderne, „sacâz morfolit şi murdărit degeaba in bale“ — aşa a numit Caragiale această maculatură înainte de a muri, el şi-a mărturisit însă speranţa că, într-o zi, cineva, ridicându-şi fruntea sus de tot, va lepăda toate aceste zdrenţe şi tot acest sacâz în crematoriul gunoaielor. Sarcina de a asvârlî la lada cu gunoi putregaiul culturii burgheze a revenit clasei muncitoare, poporului pe care I. L Caragiale l-a ajutat şi-l ajută astăzi să creeze o literatură preocupată să oglindească minunata viaţă din Patria noastră, smulsă pentru totdeauna din ghiarele Caţavencilor, Farfurizilor, Brânzoveneştilor, ale nesăţioasei haite de jefuitori şi trădători de ţară. I. Parvai 3 80 de ani de la naşterea pictorului O. Băncilă ! Acum 80 de ani, s-a născut la Iaşi Octav Băncilă, unul din cei mai mari pictori progresişti ai noştri. Apropiat de cercurile socialiste, militant al ideilor progresiste, din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Băncilă a reflectat în opera sa cu vigoare şi măestrie, freamătul revoluţionar al poporului care lupta, pentru dreptate şi o viaţă mai bună. • Pictorul şi-a găsit întotdeauna isvoare de creaţie în viaţa sbuciumată a ţărănimii şi a clasei muncitoare. Din opera lui se desprinde o viziune largă, realistă, a stărilor sociale înapoiate din acea vreme. Aruncând o lumină puternică asupra răscoalei ţărăneşti din 1907, răscoală înăbuşită în sânge de către „monstruoasa coaliţie“, tablourile : „1907", „Recunoaşterea morţilor" şi „înmormântarea celor ucişi" acuză cruzi-,mea moşierimii şi burgheziei. Operele lui se caracterizează prin combativitate şi măestrie artistică. Tablouri şi desene ca: „Propagandistul", „întrunire", „Muncitori citind" sau „Capital şi muncă" sunt expresia cea mai grăitoare a ataşamentului lui Băncilă faţă de năzuinţele clasei muncitoare. In tabloul întitulat „Copilul flămând" pictat după răscoala din 1907, Băncilă desvăluie cu multă ascuţime starea de mizerie şi înfometare în care era ţinut poporul. Acest tablou este emoţionant prin conţinutul său şi prin măestria cu care a fost realizat. Opera pictorului Băncilă, armă de luptă a poporului nostru, se află astăzi aşezată cu cinste alături de cele mai valoroase lucrări ale artiştilor noştri, în Galeria Naţională de Artă. Copilul flămând Pictură în ulei (1908) Scriitorii ne vorbesc despre planurile lor pe anul 1952 Asztalos István La sfârşitul anului trecut am terminat modificările aduse romanului „Oameni deosebiţi", în urma propunerilor Editurii de Stat pentruLiteratură şi Artă. Imediat după aceea am început să scriu un roman pentru pionieri intitulat „Muguri noi". În această carte vreau să arăt cum sunt educaţi copiii oamenilor muncii în regimul de democraţie populară, pentru a deveni luptători conştienţi, curajoşi şi cinstiţi. Cu acest prilej voiu căuta să arăt deassrrren:" influenţa pozitivă pe care o exercită organizaţiile de -Ţronieri asupra părinţilor cu mentalitate mic-burgheză. Voiu scrie de asemenea, până în Aprilie,, un scenariu de film, în care, oglindind lupta dusă de muncitorii unei uzine pentru îndeplinirea planului, voiucăuta să arăt valoarea „lucrurilor mărunte“. In acest an voiu mai scrie o broşură de 20 de pagini în care voiu povesti biografia unui stahanovist din Cluj şi o‘ nuvelă intitulată „Hei, brigadieri!". Mă angajez să depun toate eforturile pentru a traduce în fapt planul meu de creaţie ie anul 1952. A. E. Baconsky In anul acesta voiu termina de tradus poemul lui Scipaciov ,,Pavlic Morozov“, apoi voiu pregăti pentru tipar poemul meu „Noaptea in flăcări", apărut în paginile „Vieţii Româneşti". Mă voiu ocupa deasemeni de realizarea noilor mele proecte. Mă preocupă în special problema inginerilor proveniţi din rândurile tinerilor muncitori. Vreau să urmăresc transformarea lor pe toate planurile şi să realizez într’un poem o figură de tânăr inginer. Acţiunea poemului se va petrece în Ardeal,, la combinatul Brad. Am fost pe-acolo în anii trecuţi. Am scris reportagii şi mi-am cules materialul în legătură cu acest poem. Mi-au plăcut oamenii de-acolo, din ţara Zăraridului, aşezată pe malurile Crişului Alb, la umbra gorunului lui Horia. Intenţionez de asemenea să scriu în decursul acestui an un ciclu de pasteluri. Frumuseţile ţării noastre sunt astăzi mai vii ca oricând zgomotul morilor de apă devine tot mai îndepărtat şi se aud tot mai puternic hidrocentralele care se construesc pe albiile apelor. Despre frumuseţile naturii nu se poate scrie „în sine“. Noi transformăm natura şi-i cântăm noile frumuseţi născute prin munca noastră Condiţiile create de Partidul nostru scriitorilor, marile sarcini care ne stau în faţă şi răspunderea mare pe care o simt Faţă de poporul nostru, constructor al socialismului, mă fac să mă gândesc serios la munca mea în anul care a început. Timpul nu poate fi lăsat să treacă zadarnic. Otilia Cazimir Fac parte din acei câţiva vechi meşteşugări care ne-am pus priceperea, experienţa şi dragostea în slujba prezentării în româneşte, cât mai exacte şi mai atrăgătoare, a celor mai valoroase opere ale literaturii ruse şi sovietice. Pentru anul 1952, mi-am luat angajamentul să duc la bun sfârşit următoarele lucrări : Revizia, după ultima ediţie sovietică şi pentru ediţia a doua în româneşte, a romanului „Mesteacănul alb" de Mihail Bubennov (lucrare deja executată). Traducerea integrală a trilogiei Anei Caravaeva. „Lumini", „Avânt" şi „Casa părintească Traducerea romanului „Ovod", de N. Volnici (tradus întâi din limba engleză în limba rusă). Revizia, după noua ediţie sovietică şi pentru o a doua ediţie în româneşte, a romanului „Secerişul" de Galina Nicolaeva, apărut anul trecut. Revizia, pentru ediţia a patra, a trilogiei „Calvarul", de Alexei Tolstoi. Pentru toate aceste lucrări am încheiat contracte cu Editura „Cartea Rusă“, afară de „Ovod", care va apărea în „Editura Tineretului“. In ce priveşte scrierile originale, nădăjduesc să pot termina un volum de versuri inedite pentru copii, din, seria celor publicate în ultimul număr al almanahului „Iaşul Nou", şi să reeditez, după o serioasă triere, încă un volum de versuri pentru copii, din cele deja publicate. Dumitru Corbea In anul acesta mi-am propus să lucrez mai multe poeme, în care să oglindesc lupta pentru libertate şi independenţă naţională a popoarelor subjugate de imperialişti. Unele din poemele acestea vor cânta lupta eroică a poporului grec. Toate aceste poeme vor forma o plachetă pe care o voiu intitula „Baricade“. Mă voiu ocupa însă, cu precădere , le problemele pe care apărarea păcii şi construirea socialismului le ridică în ţara noastră. De mai multă vreme sunt în legătură cu membrii unei gospodării agricole colective din regiunea Botoşani. Am trăit destul de mult în mijlocul acestor oameni. Lupta lor pentru o viaţă nouă va constitui subiectul unei piese de teatru pe care mi-ampropus s-o termin până la toamnă. Doresc deasemeni să lucrez şi pentru tânăra noastră cinematografie. Am mai lucrat în acest domeniu, colaborând în special la filmul „In sat la noi“. Pentru acest film am scris versurile care se cântă la şezătoare şi la nuntă. Lucrez acum versurile pentru filmul „Mitrea Cocor11. Am în lucru deasemeni un scenariu de film artistic: „Amintirile lui Ion Creangă11. Intenţionez să scriu şi un roman în care să oglindesc transformările prin care a trecut satul nostru de la primul război mondial şi până astăzi. Romanul se va intitula „Urieşii“ şi va fi gata de tipar în cursul anului viitor. Gavril Mihai In acest nou an mă voiu strădui să cuprind cu mai multă îndrăzneală teme şi oameni noi Trimis în Valea Jiului de redacţia ziarului „Scânteia“, în scopul scrierii unui reportaj, mi-am adunat material despre viaţa unui „stahanovist din cetatea cărbunelui“, despre care voiu scrie un poem. Am de asemenea de refăcut poemul „Cotizaţia de partid“ şi alte poezii scrise în anii trecuţi, pe care le pregătesc pentru a fi publicate într’o plachetă. De câtva timp lucrez un poem pentru copii: „Dan, inginerul năzdrăvan“. In planul meu figurează şi scrierea unor reportagii şi schiţe pentru ziar, din viaţa unităţilor socialiste ale agriculturii noastre. Sunt convins că munca pe care o duc în redacţia „Scânteii“ îmi va ajuta să mă orientez spre temele cele mai vitale ale construirii socialismului şi să fac din anul 1952 un an rodnic pentru creaţia mea literară.