Contemporanul, iulie-decembrie 1952 (Anul 6, nr. 27-52)

1952-12-26 / nr. 52

4 Un an rodnic pentru proza noastră în acest sfârşit de an — al cincilea an al Republicii — îmi pot închipui privirea mul­ţumită a metalurgiştilor de la Sovromtractor, când văd ieşind pe poartă halei de montare, duduind ca nişte tancuri, ultimele tractoare ale anului, purtând numere de cinci cifre, îmi închipui uşor zâmbetul larg de pe faţa lui Moise Ion Boagă, primtopitorul dela Hu­nedoara, când şarja de fontă curge pe creasta de flăcări violete, luminându-i chipul brăzdat, îmi închipui cum a stat astă-vară la arie Maria Zidaru şi s’a uitat după ulti­mele care ce scârţăiau greoi, depărtându-se încărcate cu povara de aur a grâului. Şi aiş vrea să le spun că asemenea privire de mul­ţumire gospodărească, ca după o recoltă bo­gată, ar putea arunca şi asupra vitrinelor scânteietoare din serile Săptămânii Cărţii. Iată, de pildă, cărţile de proză. Au apărut anul acesta opere care se numără printre cele mai izbutite ce au ieşit din pana auto­rilor: „Nicoară Potcoavă“, povestirea istorică a maestrului Mihail Sadoveanu, romanele „Dulăii“ de Zaharia Stancu, „Cumpăna lu­minilor“ de Nicolae Jianu, „La cea mai înaltă tensiune“ de Nagy István, „Brazdă peste haturi“ de Horvath István, „Pâine albă“ de Dumitru Mircea, „Trandafir de la Moldova“ de Ion Istrati, „Noul oraş“ de Ştefan Andrei, nuvelele „Desfăşurarea“ de Marin Preda, „Undeva pe Dunăre“ de Al. Jar, „In pragul primăverii“ şi „Judecata“ de Aurel Mihale, „Premiera“ de Lucia Deme­trius, precum şi culegerea de curând apă­rută care înmănunchează nuvele ale lui Mi­hail Sadoveanu, G. Călinescu, Camil Pe­­trescu, V. Em. Galan, Eusebiu Camilar, etc. E o recoltă bogată de opere literare care ilustrează forţa cu care se desvoltă noua noastră literatură pe drumul realismului so­cialist. Sămânţa sădită de poporul nostru, de partidul clasei muncitoare, rodeşte din plin. Producţia noastră literară e mai puternică azi faţă de cea a anilor trecuţi. Ea nu poate fi asemuită cu „recolta“ normală a unui sezon literar în România burgheză. Şi mă gândesc acu­ n­ la numărul cărţilor, dar în primul rând la obiectul lor, la ideile, ia­ fap­tele de viaţă cristalizate în paginile lor. Operele literare apărute în acest an sunt fără îndoială noi succese în desvoltarea scrii­torilor respectivi. Ele ilustrează progresul făcut de fiecare din aceşti scriitori faţă de creaţia lor dinainte. Ele desvoltă succesele remarcabile ale anilor trecuţi, succese con­firmate prin acordarea Premiului de Stat pe anii 1949, 1950 şi 1951 unui însemnat nu­măr de opere. Aceasta nu în mod mecanic; ele corespund desvoltării proprii, origi­nale a fiecăruia. La unii, sunt romane ce succed altor romane, depăşindu-le. La alţii, ca de pildă, la Dumitru Mircea („Pâine albă“) sau la Ştefan Andrei („Noul oraş“), opere care au scos la iveală romancieri noi. Oricât de variate ar fi fost căile de des­­voltare a scriitorilor, oricât de deosebite ar fi una de alta cărţile lor, ele au totuşi tră­sături comune, care îngădue o privire cuprin­zătoare asupra lor şi mai ales ne îngădue nouă, prozatorilor, să tragem învăţăminte, să desprindem idei, să ne propunem ţeluri pentru creaţia noastră din anii ce vin. Atunci când mă gândesc la Ilie Barbu, eroul nuvelei „Desfăşurarea“ de Marin Preda, la Carol Bucşi, muncitorul director al romanului lui Nagy István sau la alţi eroi ai noilor lucrări de proză, mă întreb: ce anume le dă viaţă? Ce însufleţeşte pe eroii care construesc o hidrocentrală în „Cumpăna luminilor“, sau pe cei care luptă din greu pentru viaţa nouă a satelor în „Brazdă peste haturi“ ? Este cert că aceşti eroi oglindesc creşterea măestriei literare a autorilor. Dar creşterea măestriei literare în ce îşi are ori­gina? Răspunsul ni-l dă analiza trăsăturilor co­mune tuturor cărţilor de proză apărute în 1952, care desvăluie un lucru foarte adânc cu privire la concepţia despre lume a auto­rilor lor. E vorba de atitudinea prozatorului faţă de marile probleme ale vieţii. Autorii cărţilor de care vorbesc, au o poziţie comu­nă: noul umanism. Noi am învăţat din tra­diţia literaturii noastre clasice, de la şcoala realistă clasică rusă şi dela literatura sovie­tică, să considerăm omul ca obiectul cel mai de seamă al artei noastre. Iar lupta revolu­ţionară a clasei muncitoare, a trezit la viaţă in ţara noastră noi tipuri de oameni, a năs­cut noi forme de viaţă. Umanismul presu­pune dragostea şi interesul pentru ceea ce e nou. De aceea muncitorii şi inginerii con­structori ai hidrocentralelor, muncitorii direc­tori de fabrici, ţăranul socotitor al unei co­lective, grănicerul ce apără frontierele Pa­ Petru Dumitriu triei împotriva bandiţilor titoişti, toate aceste noi tipuri sociale cu tot ce au original, proaspăt, devin­­eroi ai cărţilor noastre. In­teresul acesta al scriitorilor­ noştri pentru ceea ce e nou, are un pronunţat caracter pa­triotic. In multe din paginile cărţilor întâl­neşti dragostea simplă, fără vorbe mari, emoţionantă, fiindcă e sinceră şi puternică, dragostea pentru oameni şi lucrurile care, toate laolaltă, alcătuiesc patria. Grănicerul Asandei Constantin, eroul principal al po­vestirii lui Al. iar „Undeva pe Dunăre“, că­zut eroic în luptă, rosteşte anevoie, înaintea sfârşitului: „Să-i scrii Lucreţiei că cel mai mult am iubit-o pe ea şi tractorul“. Iar des­pre Asandei Constantin, oamenii din sat vorbesc în chip firesc: „Tot cu tractorul ăsta a urcat el dealul de la Reghin. L-am poftit mai întâi să se ospăteze, şi apoi să-l mâne. Era încăpăţânat, zicea că are de împlinit planul de arătură“. Oamenii aceştia noi, în viaţa cărora se împletesc dragostea şi lupta, munca şi erois­mul, „planul“ şi maşinile producţiei socia­liste, sunt în centrul romanelor şi povestiri­lor de astăzi. Urmând exemplul bogatei lite­raturi sovietice, prozatorii scriu despre omul cel nou, şi pentru el, cu tendinţa de a-l educa pe Cititor şi de a-l înnobila, de a con­tribui adică la marea operă de transformare socialistă a omului şi a vieţii, pe care a între­prins-o partidul clasei muncitoare. Una din condiţiile îndeplinirii acestei sar­cini e cunoaşterea vieţii, participarea la viaţă. Şi anul acesta au apărut cărţi isvo­­râte dintr-o asemenea cunoaştere mai pro­fundă, activă. Nivelul atins de operele de proză apărute în 1952, vădeşte nu o „do­cumentare” superficială şi mai mult sau mai puţin turistică, ci o cunoaştere directă şi pro­fundă a vieţii. Mare parte din valoarea nuvelei „Desfăşurarea” de pildă ţine de a­­ceastă cunoaştere, evidentă în paginile ei. Tocmai această cunoaştere aprofundată a vieţii a permis sesizarea conflictelor ascuţite, dramatice, caracteristice realităţii noi din ţara noastră. Cele mai bune din operele a­­părute anul acesta constitue noi succese în lupta împotriva schematismului, a idilismu­lui, a lipsei de conflict. Pentru desvolta­rea literaturii noastre indicaţiile profunde cu privire la problema tipicului în arta rea­listă, cuprinse în raportul rostit de G. M. Malencov la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S. — sunt un imens ajutor. Sarcina creă­rii eroului pozitiv stă mereu vie în faţa scriitorilor noştri. „Forţa şi însemnătatea artei realiste, — spune G. M. Malencov — constă In aceea că ea poate şi trebue să des­copere şi să scoată la iveală înaltele cali­tăţi sufleteşti şi trăsăturile pozitive tipice ale caracterului omului simplu,, să creeze in culori vii chipul său artistic, demn de a fi exemplu şi obiect de imitare pentru oameni". Sunt reale interesul şi dragostea pentru om, pentru eroul nou, pe care le arată pro­zatorii noştri; dar ele au şi o altă faţă: ura necruţătoare pentru ceea ce e vechiu, retro­grad, antiuman. Caracterul critic şi satiric al artei realiste trebue să fie strâns legat de cel constructiv. Operele realiste trebue cum spune G. M. Malencov : „cu focul satirei să extirpeze din viaţă tot ceea ce este negativ, putred, cangrenat, tot ceea ce frânează miş­carea înainte". In literatura noastră scriitorii au reuşit să creeze personagii negative veridice cum sunt cele din „Dulăii“ de Zaharia Stancu, din nuvela „Desfăşurarea“ de Marin Preda, sau din romanul „La cea mai înaltă tensiune“ de Nagy István, etc.; prin reliefarea caracterului josnic al acestor personagii, autorii educă masele de cititori în spiritul vigilenţei şi in­transigenţei faţă de duşmanul de clasă. Una din laturile cele mai semnificative ale prozei noastre apărute în 1952, este înălţa­rea vădită a nivelului artistic, a forţei de expresie, a frumuseţii, expresivităţii şi pre­­ciziunii limbii literare întrebuinţate, a carac­terizării şi reliefării eroilor, a cuprinderii faptelor în episoade semnificative etc. In această privinţă, „Nicoară Potcoavă”, unul din vârfurile operei lui Mihail Sado­veanu este un exemplu pentru noi toţi în lupta pentru o tot mai înaltă desăvârşire ar­tistică. Cititorii închid cartea şi păstrează în amintire imaginile trecutului eroic al po­porului nostru, locurile unde au luptat fraţi de arme Zaporojenii şi Moldovenii. „Lumina gălbuie a pustietăţii, cortul de mătase ridicat de un cuvânt şi de un semn”... unde ţin sfat vitejii, apoi însuşi Nicoară Potcoavă pe care-l vedem în zările trecutului aşa cum ni l-a arătat Sadoveanu : „Nicoară şi-a încins armele, a încălecat, s’a dus. Curând nu mai rămâne în zarea de cătră Miază-zi decât un stâlp uşurel de fum... A rămas numai vatra unui foc; cu­rând o vor spulbera viforele". Povestirea aceasta învie trecutul de luptă al poporului, tradiţiile sale glorioase, adu­când astfel o contribuţie însemnată la edu­carea tineretului în spiritul patriotismului. Prin aceasta şi prin alte trăsături ale ei ea e o lecţie înaltă de măestrie artistică. E o lecţie de înţelegere şi dragoste pen­tru pământul patriei, lucind „după ploaia nopţii... de mii şi mii de nestemate de flori fără nume şi degrab trecătoare” dragoste pentru pământul „unde cântă apele... şi stau pădurile în odăjdii şi se închină când bate vântul". La mai toţi prozatorii ce au publicat opere în 1952, limba literară, viziunea artistică, au câştigat o putere şi o prospeţime nouă. Natura patriei prinde viaţă în paginile căr­ţilor. Iar oamenii patriei noastre, trăiesc, simt şi făptuesc în ele, deopotrivă de viu. Mulţi dintre eroii cărţilor noastre sunt oa­meni vii care-şi întipăresc chipul în memoria cititorului, rezultat al unei sporite măestrii artistice în proza noastră epică. Mulţumirea pricinuită de asemenea reali­zări nu ne face însă să acceptăm supravie­ţuirea şablonului în caracterele unor eroi, în descrierea faptelor vieţii, sau în limba lite­rară. Există încă slăbiciuni în realizarea por­tretelor eroilor vieţii noi, adesea mai şterşi, mai cenuşii decât tipurile ce reprezintă ve­chiul. E limpede că mai avem mult de luptat ca să împlinim acea mare poruncă pe care-o dă poporul scriitorilor săi, şi pe care G. M. Malencov a formulat-o astfel : „Oa­menii sovietici nu tolerează ceea ce e palid, lipsit de idei, fals, şi manifestă cerinţe înalte faţă de creaţia scriitorilor şi artiştilor no­ştri”. Noi, prozatorii, socotim că aceste cuvinte sunt valabile şi pentru noi. Cărţile valoroase apărute în 1952 ne dau încredere în lupta împotriva a tot ce e me­diocru, palid, şters. Avem bazele unei conti­nue ridicări a nivelului artistic al operelor noastre. Au apărut anul acesta cărţi mai multe şi de un nivel artistic mai înalt decât în trecut; mişcarea prozei noastre înainte continuă. E datoria noastră s’o ducem mai de­parte ; şi niciun artist adevărat nu trebue să-şi permită să cadă, în scrisul său, sub ni­velul atins de proza noastră epică în 1952 , ci, dimpotrivă, el să caute să-l întreacă. Aceasta e pentru noi toţi, o chestiune de con­ştiinţă artistică şi o chestiune de onoare cetă­ţenească: poporului nostru nu trebue să-i dăm decât cărţi tot mai bune şi mai frumoase. Să reflectăm în operele noastre cu îndrăzneală fenomenele noi, multiple din viaţa noastră. Se cere de azi încolo un grad de cunoaştere a realităţii mai înalt ca până acum, o partici­pare mai activă la viaţa poporului nostru. Numai astfel, vom putea birui limitările de care mai suferă , proza noastră tocmai în direcţia interesului, pentru om, pentru ceea ce e nou, proaspăt, viguros în viaţă. E şi o preocupare personală şi una a noas­tră a tuturor, de aceea nu mă pot opri de a vorbi despre aceste limitări. De pildă noi, prozatorii, n’am îndrăznit încă să abordăm destul de larg fenomenele tipice ale vieţii în­aintate, ale vieţii muncitorilor din industria grea şi extractivă, conflictele încordate, speci­fice realităţii noastre ; încă nu ne-am desbărat de unele şabloane, care vin tocmai din insufi­cienta cunoaştere a vieţii. Să învăţăm necontenit din marea literatură a Uniunii Sovietice, care realizează în cel mai înalt grad acea cerinţă de căpetenie a rea­lismului socialist, de a ajuta la transforma­rea omului, a societăţii, descoperind in via­ţă cu o clipă mai devreme, ceea ce în cu­rând va fi realitate vie, de fiece minut, în­tâlnită la fiecare pas. Să creăm opere noi, originale prin bogă­ţia şi varietatea stilurilor, în lupta pentru triumful realismului socialist în literatura noastră. Eroii viitoarelor noastre cărţi să de­vină eroi de neuitat, aidoma unor oameni vii, să meargă spre viitor alături de modelele lor, cei mai înaintaţi dintre constructorii socialismului din patria noastră. Către acea­stă măreață perspectivă, succesele prozei noa­stre constitue o solidă bază de plecare. Note biblio­gr­afice N. BALCESCU: Opere. Volumul cu­prinde cele mai importante studii ale ma­relui democrat şi revoluţionar, un frag­ment din „Istoria românilor sub Mihai- Vodă Viteazul“ precum şi o scrisoare a­­dresată lui Al. C. Golescu şi Ion Ghica. Culegerea se deschide cu o serie de a­­mintiri şi articole despre Bălcescu sem­nate de clasicii noştri, Vasile Alecsan­­dri, Mihail Eminescu, Al. Odobescu şi Ion Ghica (E.S.P.L.A., 256 pag. lei 5.50). V. ALECSANDRI : Teatru. Volumul cuprinde cea mai mare parte a operei dramatice a lui V. Alecsandri şi un stu­diu introductiv semnat de G. Orzea şi F. I. Bociort. (E.S.P.L.A. pag. 490, lei 8,50). PETRU DUMITRIU: „Drum fără pulbere" — Ediţia II-a. Romanul zugră­veşte eforturile muncitorilor de pe şantie­rul Canalului Dunăre-Marea Neagră pen­tru a trezi la o viaţă nouă o regiune înapoiată şi demască manevrele perfide ale duşmanului de clasă Romanul a fost distins cu Premiul de Stat clasa I-a. (E.S P.L.A., 648 pag.., 16,70 lei). EUGEN JEBELEANU : „Bălcescu” — Poemul evocă momente şi acţiuni emoţio­nante din viaţa de luptă a marelui pa­triot N. Bălcescu. (E.S.P.L.A., 68 pag., 9,60 lei). VERONICA PORUMBACU: Note din R. P. Ungară. Cartea oglindeşte aspecte ale vieţii noi din Republica Populară Un­gară, vorbeşte despre prietenia ce leagă poporul nostru de poporul frate maghiar. (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Pag. 104, lei 8,50). CEZAR PETRESCU şi M. NOVICOV: „Nepoţii gornistului" — scenariu cinema­tografic evocând câteva momente sgudui­­toare ale luptei poporului muncitor pentru libertate. (E.S.P.L.A., 160 pag., 2,60 lei). AUREL BARANGA : „Bulevardul împă­cării" — Comedie într’un act evocând mo­ravurile electorale din ţara noastră în anii orânduirii burghezo-moşiereşti. (E.S.P.L.A 48 pag., 80 bani). LUCIA DEMETRIUS: „Teatru" — In acest volum sunt adunate cele trei piese pe care le-a scris autoarea după 23 Au­gust: „Cumpăna“, „Vadul nou“ şi „Oa­meni de azi“. (E.S.P.L.A., 252 pag., 3,80 NICOLAE JIANU: „Cumpăna lumini­lor" — Roman distins cu Premiul de Stat clasa IlI-a. Autorul înfăţişează lupta pentru construirea unei hidrocentrale, pentru realizarea planului de electrifi­care a ţării. (Editura Tineretului, 556 pag., 17,40 lei). MARIN PREDA : „Desfăşurarea" — Nuvela oglindeşte veridic lupta dusă de ţăranii muncitori conduşi de Partid, îm­potriva chiaburilor care încearcă să îm­piedice crearea unei gospodării agricole colective. (E.S.P.L.A., 192 pag., 3,45 lei). VICTOR TULBURE : „Versuri" — Vo­lumul cuprinde poemele scrise între anii 1948 şi 1952, precum şi şase poeme re­produse, cu unele modificări, din volumele anterioare („Vioara Roşie“, „Holde“, „Vi­şinul lui Vania“). — E.S.P.L.A., 92 pag., 4,90 lei). V. DEMETRIUS : „Nuvele“ — Culege­rea de nuvele zugrăveşte viaţa unor oa­meni simpli, nevoiaşi, suferind din greu în timpul regimului burghezo-moşieresc. Descriind soarta oamenilor împilaţi, opera literară a lui V. Demetrius este un pro­test, o critică ascuţită la adresa nedrep­tăţilor sociale, (E.S.P.L.A. — 188 pag. 3,25 lei). V. BÂRLADEANU : Primăvara omeni­rii. Un volum de reportaje, oglindind as­pecte variate din viaţa bogată a oameni­lor sovietici. (E.S.P.L.A. pag. 168, lei 2,60). IOAN DORIN : „O alegere de pomină" — Nuvela evocă o campanie electorală în timpul regimului burghezo-moșieresc, de­­mascând farsa alegerilor organizate de politicienii venali şi demagogii burgheziei şi moşierimii. (E.S.P.L.A., 232 pag., 3,85 Iei). * * * — „Pacea va învinge" — Anto­logia cuprinde poezii ale poeţilor noştri de frunte precum şi ale poeţilor tineri, ca şi traduceri din poezia naţionalităţilor conlocuitoare — poezii în care este cân­tată lupta pentru pace şi înfierată activi­tatea criminală a­ aţâţătorilor la război. (E.S.P.L.A., 220 pag., 13,10 lei). * * * — „Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu" — Volumul cuprinde discursurile rostite cu prilejul şedinţei fes­tive a Academiei R.P R. închinată sărbă­toririi maestrului Sadoveanu, răspunsul sărbătoritului, precum și studiile și arti­colele apărute cu acest prilej în presa cen­trală. (E.S.P.L.A., 162 pag, 4,05 lei). * * * : „Pentru serbările celor mici" — (Editura Tineretului, 256 pag., 13,90 lei). CORINA LECA Proba de otel Cea mai mare parte a poeziilor lui N. Tăutu adunate în volumul „Stânca de pe Tatra“, cântă eroismul ostaşilor noştri, bravi apărători ai patriei. Arătând cum oamenii muncii, îmbrăcând haina militară, depun a­­ceeaşi râvnă în activitatea lor, ca şi în producţie, poetul desvăluie temeiul entuzias­mului şi abnegaţiei lor ce merge până la acte de eroism : dragostea de patrie. Acest senti­ment stimulează şi desvoltă în ostaşi cele mai alese însuşiri omeneşti, le inspiră cu­raj şi bărbăţie, le dă o tărie nebănuită în împrejurările cele mai grele, însufleţiţi de acest sentiment, ostaşi ca scafandrul din „Prima misiune", sau ca tăietorul de lemne Ion („Acolo unde vânturi se'ntălnesc") şi ţăranul sărac Radu A. Ion („Balada grăni­cerului căzut" şi „Autobiografie”), apără cu eroism cuceririle poporului muncitor din ţara­ noastră împotriva uneltirilor duşmanilor vieţii şi ai păcii. Alături de versurile cu teme din viaţa os­tăşească, volumul înmănunchiază poezii ca „Balada comunistului fără nume", „Lampa de la Doftana", , „Intr’un muzeu al partidu­lui", care cântă faptele eroice ale comuniş­tilor în anii ilegalităţii. Un loc însemnat ocupă în carte poeziile închinate Armatei Sovietice eliberatoare („Stânca de pe Tatra", „Lecţia de istorie”, „Taniuşa”). Poetul ex­primă cu patos dragostea şi recunoştinţa poporului român pentru ostaşii sovietici, care prin lupta lor glorioasă ne-au adus liber­tatea. Deosebit de convingător sunt contu­raţi cei al căror exemplu a constituit pen­tru ostaşii noştri o adevărată şcoală a dra­gostei de om şi de patrie, ostaşii sovietici, înfăţişând un episod al luptelor din mun­ţii Tatra, poezia „Stânca de pe Tatra” ilus­trează printr-un fapt impresionant frăţia de arme româno-sovietică. Pe creasta munte­lui, până la care „gândul doară ştie", osta­şul sovietic Colea Vlasin şi ostaşul român Ion Damoc luptă singuri, până la ultima su­flare, împotriva unui pluton de fascişti. Mo­mentele urcării pe munte, ale popasului câta o mie trei" şi mai ales momentul lup­tei, sunt evocate de poet în imagini suges­tive. Descrierea naturii se îmbină măestrit cu zugrăvirea faptelor şi desvăluirea stări­lor sufleteşti, aşa încât, prin toate elemen­tele sale, poezia reliefează puternicul senti­ment al frăţiei ce-i leagă pe cei doi ostaşi. In toiul viscolului năprasnic, al bubuituri­lor de tun şi al exploziilor, „II simţea Ion pe rus / Lângă umăr frate, / Frate bun ce i-a adus I Ţării libertate". Poposind lângă o stâncă, cei doi prieteni îşi beau împreună ceaiul, muşcând pe rând din bucăţile de za­hăr şi povestindu-şi cum părinţii lor au înfruntat împreună la Plevna şi Oituz plumbii şi obuzele turceşti. Conştiinţa că luptă pentru un ţel comun, cum pentru un ţel comun au luptat părinţii şi strămoşii lor, îi uneşte pe cei doi ostaşi, insuflându-le tă­rie în momentul încăierării cu banda fas­cistă. Mormântul lor comun, săpat sub stân­ca de pe Tatra, va rămâne ca o mărturie veşnică a puternicei prietenii ce a legat poporul român şi sovietic în lupta contra barbariei fasciste. Jertfa ostaşilor sovietici a lăsat în inimi­le oamenilor muncii din ţara noastră urme neşterse. Ţăranii muncitori din satul în care e îngropat tanchistul Vladimir Cohut ghi­cesc în florile de pe mormânt surâsul lui Volodea şi îşi iau angajamentul de a „purta din tată'n fiu" amintirea eroului („Lecţia de istorie”). Oamenii muncii din ţara noastră sunt conştienţi de faptul că toate înfăptui­rile cu care se mândreşte astăzi întregul popor muncitor au fost posibile datorită eli­berării noastre de către bravii ostaşi sovie­tici. Ei ştiu că oamenii sovietici, ca fata­­caporal Taniuşa, prin lupta lor eroică, „lu­minii din Bicaz / I-au adus scânteia”. Os­taşii Republicii noastre Populare traduc as­tăzi în fapt învăţămintele ostaşilor lui Stalin : „Grănicerii vulturei / Duc azi mai departe / Focul drept al urii ei / Focul fără moarte" („Taniuşa”). E un merit de seamă al poetului faptul de a fi ştiut — în poeziile închinate ostaşilor sovietici — să ilustreze simplu, ideia deo­sebit de preţioasă a exemplului sovietic, ca înaltă şcoală comunistă a dragostei de pa­trie şi a urii pentru duşmanii ei. In poeziile ce cântă pe ostaşii Armatei noastre populare, N. Tăutu înfăţişează chipuri de luptători crescuţi în această înaltă şcoală. Un aseme­nea luptător este grănicerul Radu A. Ion, care e pătruns de conştiinţa că graniţa din­tre R.P.R. şi Iugoslavia lui Tito: „Nu-i hotar de două ţări / Ci-i hotar de două zări:/ Dunărea desparte'n spume / O lume de altă lume”. Profilul moral al acestui erou este conturat în „Balada grănicerului căzut", care evocă moartea vitejească a lui Radu A. Ion în lupta cu bandiţii titoişti. Născut dintr’un „neam de iobag sărac", ce a luptat cu îndârjire împotriva boierilor, Radu e un flăcău voinic înfrăţit cu doinele şi codrul, flăcău care a cunoscut toată urgia împilării burghezo-moşiereşti. Ura ce i-a mocnit un suflet ani de-a rândul împotriva moşierilor şi chiaburilor constitue ■ pentru el — acum când e pus să apere hotarul patriei — un imbold puternic: „C’un bici chiaburul l-a lovit / — El trage cel mai iscusit. / A strâns recolta la boier / — E cel mai aprig grăni­cer !" Radu ştie că apără viaţa nouă a pa­triet oamenilor muncii, îşi apără propria feri­cire. Poetul desvă­lue cu multă gingăşie gân­durile grănicerului din ultima sa noapte, gânduri ce sboară la soţia şi copilul său care în leagăn nici nu bănuieşte ce viaţă în­floritoare îl aşteaptă. Acest sentiment adânc al fericirii de a apăra o ţară minunată, ex­plică însufleţirea cu care Radu Ion luptă în acea noapte împotriva bandiţilor titoişti care încearcă să se strecoare în ţara noastră pen­tru a pune la cale acte de sabotaj şi diversiu­ne. El simte, în acele clipe hotăritoare, că toa­te frumuseţile patriei: „spicul recoltelor", Du­nărea spumegândă, milioanele de muncitori, soţia sa şi copilul din braţele ei — îi strigă într’un glas : „Nu-i lăsa, nu, nu-i lăsat” Nu-i lăsa pe duşmani să treacă ! Şi bravul grăni­cer nu-i lasă. El luptă până când ultimele pu­teri se scurg din fiinţa lui, cu mândria de a putea răspunde patriei în ultimele sale clipe: „I-am oprit, eu, i-am oprit !“ Desvăluind sentimentele lui Radu A. Ion din momentele cele mai puternice ale vieţii sale, N. Tăutu a reuşit să preteze o figură ti­pică de ostaş-erou, să exprime în imagini de o mare forţă lirică sentimentul minunat al o­­mului înaintat din ţara noastră: dragostea de patrie. In această poezie, care e una din cele mai izbutite din întreg volumul , poetul reliefea­ză deasemenea ideia nemuririi eroului căzut pentru patria socialistă. Versurile ce exprimă această ideie găsesc în inima cititorului o re­zonanţă profundă : „Nu se uită şi nici mor / Cei ce cad pentru popor, / Ei trăiesc în lupta noastră / Ca steaua în zi albastră... / ...Noi te-om duce, dragule, / Tot cu noi, viteazule, / Radu nostru, Radule..." Sugerând ideia continuităţii luptei, ideia că locul celor căzuţi îl iau alţii şi astfel viaţa merge victorios îna­inte, poezia respiră un puternic suflu opti­mist. Tragicul are un conţinut nou, fiind un îndemn nu la capitulare în faţa sorţii, ci la avânt nestăvilit în lupta ce va duce neapărat la victorie. In întregul său, volumul de poezii „Stânca de pe Tatra” deşteaptă în sufletul cititorului dragostea şi admiraţia pentru patriotismul, pentru vitejia ostaşilor noştri, dragostea şi recunoştinţa pentru Armata Sovietică elibe­ratoare. Ideea centrală a cărţii , este aceea a eroismului, a eroismului ce reflectă o neţărmu­rită dragoste de patrie. Pentru exprimarea acestui con­­ţinut, N. Tă­utu foloseşte de cele mai multe­ ori mijloace artistice adecvate aducând şi o notă specifică în poezia noastră. Timbrul per­sonal al aces­tui poet constă în predilecţia s­a pentru senti­mentele gingaşe, pentru ceea­ ce e delicat şi duios în sufletul omenesc. Ve- ai întâlni în poe­ziile din acest volum mult­e flori şi aduceri aminte, numeroa­se peisagii învăluite la radele tremurătoare ale lunii, vom întâlni acel ton cald, familiar, ce exprimă deosebit de convin­gător ataşamentul neţărmurit faţă de patimie, prietenia­, dragostea pentru oamenii sovietici. Un tanchist presară boabe de grâu „printre bujorii’’ sub care doarme Volodea , ostaşii „presară flori" peste mormântul Taniuşei. Obrajii lui Radu A. Ion „zâmbeau ca macii'n valul de lucernă", iar „frunza, uşurel, / cânta n taină după el". Versul popular, la care re­curge adeseori poetul, slujeşte puternic pune­rii în valoare a acestor sentimente. Poetul nui reproduce doar, ci uneori şi îmbogăţeşte teh­nica versului popular , deajuns pentru exem­plificare, începutul poeziei „Stânca de pe Ta­tra”, care prin jocul măestrit al ritmului şi ri­melor crează dintr’oda­tă atmosfera prielnică desfăşurării acţiunii eroice de care va fi vorba în poezie: „Nab­iti aceasta, Păn’la ea / Gân­dul doar stie:­­ Nu e drum bătut de nea / Şi nici părte nu e / Pân’la groapa cea comună / Unde dorm toţi împreună / Dorm sub stâncă somn senin / Astăzi In un lor ! Plot schiori / Colea Vlasin / Şi Ion Damoc!" Toate acestea fac ca poezile publicate în volumul „Stânca de pe Tatra” să fie citite cu interes şi dragoste de către oamenii muncii, de către ostaşii Armatei noastre populare. Ele constitue un aport remarcabil al lui N. Tăutu la îmbogăţirea realizărilor din ultimul timp pe tărâmul poeziei noastre. In acelaş timp însă cititorul nu poate trece cu vederea faptul că, mărginindu-se la oglin­direa a mereu aceluiaşi sector al realităţii, tratând într’un şir de poezii teme asemănă­toare, poetul îşi limitează sfera de creaţie. Pe de altă parte, poetul, adeseori, nu reuşe­şte să scoată în evidenţă decât aceleaşi as­pecte, neglijând în mod constant altele. La sfârşitul lecturii, cititorul rămâne cu im­presia unei monotonii, cu impresia că a citit o singură poezie în mai multe variante, regi­strul ideilor poetice ale cărţii fiind deajuns de restrâns. Poetul cântă într’un şir de poezii moartea eroică a unor ostaşi români şi sovie­tici, extrăgând de fiecare dată aceleaşi con­cluzii, aceleaşi idei generale. Stânca sub care sunt îngropaţi Vlasin şi Ion Damoc „va sdrobi duşmana armată / De va'ncerca iar s’o stră­bată /". Aceeaşi concluzie este trasă î­n urma privirii mormântului Taniuşei* „Hotărît că din mişei / Unul n’o să treacă !". „Balada eroului căzut" şi „Autobiografie", închinate amândouă grănicerului Radu A. Ion, au ace­iaşi concluzie repetată: „Ion nu a murit". Com­paraţia ostaşilor cu oţelul sau stânca se întâl­neşte aproape în fieca­re poezie. Astfel, repe­­tându-se ideile mai în fiecare poezie, imagi­nile devin stereotipe. Un alt neajuns al unor poezii provine din devierea de la ideia de bază a poeziei, ceea ce are drept efect diluarea. Chiar poezii valo­roase, ca „Balada ostaşului căzut”, suferă din cauza prea numeroaselor şi uneori inu­tilelor divagaţii lirice, cum ar fi pasajul des­pre dragostea lui Radu cu Mitana sau cel despre nunta lui, episoade care nu slujesc reliefării stărilor sufleteşti din noaptea lup­tei. In unele poezii, realităţile din ţara noastră sunt reflectate neconvingător, uscat, prin ver­­suri-şablon ca de pildă acestea: „Şi simţi mai viu pe şantier / Avântul dat de-acel erou I Sdrobim ruinele de em­ / In lupta pentru tot ce-i nou". Asemenea versuri plate, banale, se găsesc mai ales în poeziile „Mulţumire", „Lu­crare scrisă: Lenin", „Inima lui Nazim Hik­­met". In aceste poezii, în loc să vibreze senti­mente omeneşti puternice — ca în poeziile bune ale lui N. Tăutu, — e vorba doar de „spice voinice", „boabe aurii", „coşuri inalte", „pumni strânşi" şi alte asemenea generali­tăţi. Cu toa­te aceste slăbiciuni „Stânca de pe Tatra“ e o carte valoroa­să. Ea este consacrată în cea mai mare parte vieţii noi a armatei noa­stre — viaţă care a fost mai puţin cântată până acum în poezie. Prin patosul cu care ex­primă idei şi sentimente proprii celor mai buni apărători ai patriei, volumul „Stânca de pe Tatra“ constitue un mijloc de educaţie patrio­tică a ostaşilor şi a tuturor oamenilor muncii din ţara noastră.­­ Lucia Olteanu Dumitru Micu CRONICA LITERARĂ N. Tău­tu: „STÂNCA DE PE TATRA“ (E. S. P. L A.)

Next