Contemporanul, iulie-decembrie 1952 (Anul 6, nr. 27-52)
1952-12-26 / nr. 52
4 Un an rodnic pentru proza noastră în acest sfârşit de an — al cincilea an al Republicii — îmi pot închipui privirea mulţumită a metalurgiştilor de la Sovromtractor, când văd ieşind pe poartă halei de montare, duduind ca nişte tancuri, ultimele tractoare ale anului, purtând numere de cinci cifre, îmi închipui uşor zâmbetul larg de pe faţa lui Moise Ion Boagă, primtopitorul dela Hunedoara, când şarja de fontă curge pe creasta de flăcări violete, luminându-i chipul brăzdat, îmi închipui cum a stat astă-vară la arie Maria Zidaru şi s’a uitat după ultimele care ce scârţăiau greoi, depărtându-se încărcate cu povara de aur a grâului. Şi aiş vrea să le spun că asemenea privire de mulţumire gospodărească, ca după o recoltă bogată, ar putea arunca şi asupra vitrinelor scânteietoare din serile Săptămânii Cărţii. Iată, de pildă, cărţile de proză. Au apărut anul acesta opere care se numără printre cele mai izbutite ce au ieşit din pana autorilor: „Nicoară Potcoavă“, povestirea istorică a maestrului Mihail Sadoveanu, romanele „Dulăii“ de Zaharia Stancu, „Cumpăna luminilor“ de Nicolae Jianu, „La cea mai înaltă tensiune“ de Nagy István, „Brazdă peste haturi“ de Horvath István, „Pâine albă“ de Dumitru Mircea, „Trandafir de la Moldova“ de Ion Istrati, „Noul oraş“ de Ştefan Andrei, nuvelele „Desfăşurarea“ de Marin Preda, „Undeva pe Dunăre“ de Al. Jar, „In pragul primăverii“ şi „Judecata“ de Aurel Mihale, „Premiera“ de Lucia Demetrius, precum şi culegerea de curând apărută care înmănunchează nuvele ale lui Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, V. Em. Galan, Eusebiu Camilar, etc. E o recoltă bogată de opere literare care ilustrează forţa cu care se desvoltă noua noastră literatură pe drumul realismului socialist. Sămânţa sădită de poporul nostru, de partidul clasei muncitoare, rodeşte din plin. Producţia noastră literară e mai puternică azi faţă de cea a anilor trecuţi. Ea nu poate fi asemuită cu „recolta“ normală a unui sezon literar în România burgheză. Şi mă gândesc acu n la numărul cărţilor, dar în primul rând la obiectul lor, la ideile, ia faptele de viaţă cristalizate în paginile lor. Operele literare apărute în acest an sunt fără îndoială noi succese în desvoltarea scriitorilor respectivi. Ele ilustrează progresul făcut de fiecare din aceşti scriitori faţă de creaţia lor dinainte. Ele desvoltă succesele remarcabile ale anilor trecuţi, succese confirmate prin acordarea Premiului de Stat pe anii 1949, 1950 şi 1951 unui însemnat număr de opere. Aceasta nu în mod mecanic; ele corespund desvoltării proprii, originale a fiecăruia. La unii, sunt romane ce succed altor romane, depăşindu-le. La alţii, ca de pildă, la Dumitru Mircea („Pâine albă“) sau la Ştefan Andrei („Noul oraş“), opere care au scos la iveală romancieri noi. Oricât de variate ar fi fost căile de desvoltare a scriitorilor, oricât de deosebite ar fi una de alta cărţile lor, ele au totuşi trăsături comune, care îngădue o privire cuprinzătoare asupra lor şi mai ales ne îngădue nouă, prozatorilor, să tragem învăţăminte, să desprindem idei, să ne propunem ţeluri pentru creaţia noastră din anii ce vin. Atunci când mă gândesc la Ilie Barbu, eroul nuvelei „Desfăşurarea“ de Marin Preda, la Carol Bucşi, muncitorul director al romanului lui Nagy István sau la alţi eroi ai noilor lucrări de proză, mă întreb: ce anume le dă viaţă? Ce însufleţeşte pe eroii care construesc o hidrocentrală în „Cumpăna luminilor“, sau pe cei care luptă din greu pentru viaţa nouă a satelor în „Brazdă peste haturi“ ? Este cert că aceşti eroi oglindesc creşterea măestriei literare a autorilor. Dar creşterea măestriei literare în ce îşi are origina? Răspunsul ni-l dă analiza trăsăturilor comune tuturor cărţilor de proză apărute în 1952, care desvăluie un lucru foarte adânc cu privire la concepţia despre lume a autorilor lor. E vorba de atitudinea prozatorului faţă de marile probleme ale vieţii. Autorii cărţilor de care vorbesc, au o poziţie comună: noul umanism. Noi am învăţat din tradiţia literaturii noastre clasice, de la şcoala realistă clasică rusă şi dela literatura sovietică, să considerăm omul ca obiectul cel mai de seamă al artei noastre. Iar lupta revoluţionară a clasei muncitoare, a trezit la viaţă in ţara noastră noi tipuri de oameni, a născut noi forme de viaţă. Umanismul presupune dragostea şi interesul pentru ceea ce e nou. De aceea muncitorii şi inginerii constructori ai hidrocentralelor, muncitorii directori de fabrici, ţăranul socotitor al unei colective, grănicerul ce apără frontierele Pa Petru Dumitriu triei împotriva bandiţilor titoişti, toate aceste noi tipuri sociale cu tot ce au original, proaspăt, devineroi ai cărţilor noastre. Interesul acesta al scriitorilor noştri pentru ceea ce e nou, are un pronunţat caracter patriotic. In multe din paginile cărţilor întâlneşti dragostea simplă, fără vorbe mari, emoţionantă, fiindcă e sinceră şi puternică, dragostea pentru oameni şi lucrurile care, toate laolaltă, alcătuiesc patria. Grănicerul Asandei Constantin, eroul principal al povestirii lui Al. iar „Undeva pe Dunăre“, căzut eroic în luptă, rosteşte anevoie, înaintea sfârşitului: „Să-i scrii Lucreţiei că cel mai mult am iubit-o pe ea şi tractorul“. Iar despre Asandei Constantin, oamenii din sat vorbesc în chip firesc: „Tot cu tractorul ăsta a urcat el dealul de la Reghin. L-am poftit mai întâi să se ospăteze, şi apoi să-l mâne. Era încăpăţânat, zicea că are de împlinit planul de arătură“. Oamenii aceştia noi, în viaţa cărora se împletesc dragostea şi lupta, munca şi eroismul, „planul“ şi maşinile producţiei socialiste, sunt în centrul romanelor şi povestirilor de astăzi. Urmând exemplul bogatei literaturi sovietice, prozatorii scriu despre omul cel nou, şi pentru el, cu tendinţa de a-l educa pe Cititor şi de a-l înnobila, de a contribui adică la marea operă de transformare socialistă a omului şi a vieţii, pe care a întreprins-o partidul clasei muncitoare. Una din condiţiile îndeplinirii acestei sarcini e cunoaşterea vieţii, participarea la viaţă. Şi anul acesta au apărut cărţi isvorâte dintr-o asemenea cunoaştere mai profundă, activă. Nivelul atins de operele de proză apărute în 1952, vădeşte nu o „documentare” superficială şi mai mult sau mai puţin turistică, ci o cunoaştere directă şi profundă a vieţii. Mare parte din valoarea nuvelei „Desfăşurarea” de pildă ţine de această cunoaştere, evidentă în paginile ei. Tocmai această cunoaştere aprofundată a vieţii a permis sesizarea conflictelor ascuţite, dramatice, caracteristice realităţii noi din ţara noastră. Cele mai bune din operele apărute anul acesta constitue noi succese în lupta împotriva schematismului, a idilismului, a lipsei de conflict. Pentru desvoltarea literaturii noastre indicaţiile profunde cu privire la problema tipicului în arta realistă, cuprinse în raportul rostit de G. M. Malencov la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S. — sunt un imens ajutor. Sarcina creării eroului pozitiv stă mereu vie în faţa scriitorilor noştri. „Forţa şi însemnătatea artei realiste, — spune G. M. Malencov — constă In aceea că ea poate şi trebue să descopere şi să scoată la iveală înaltele calităţi sufleteşti şi trăsăturile pozitive tipice ale caracterului omului simplu,, să creeze in culori vii chipul său artistic, demn de a fi exemplu şi obiect de imitare pentru oameni". Sunt reale interesul şi dragostea pentru om, pentru eroul nou, pe care le arată prozatorii noştri; dar ele au şi o altă faţă: ura necruţătoare pentru ceea ce e vechiu, retrograd, antiuman. Caracterul critic şi satiric al artei realiste trebue să fie strâns legat de cel constructiv. Operele realiste trebue cum spune G. M. Malencov : „cu focul satirei să extirpeze din viaţă tot ceea ce este negativ, putred, cangrenat, tot ceea ce frânează mişcarea înainte". In literatura noastră scriitorii au reuşit să creeze personagii negative veridice cum sunt cele din „Dulăii“ de Zaharia Stancu, din nuvela „Desfăşurarea“ de Marin Preda, sau din romanul „La cea mai înaltă tensiune“ de Nagy István, etc.; prin reliefarea caracterului josnic al acestor personagii, autorii educă masele de cititori în spiritul vigilenţei şi intransigenţei faţă de duşmanul de clasă. Una din laturile cele mai semnificative ale prozei noastre apărute în 1952, este înălţarea vădită a nivelului artistic, a forţei de expresie, a frumuseţii, expresivităţii şi preciziunii limbii literare întrebuinţate, a caracterizării şi reliefării eroilor, a cuprinderii faptelor în episoade semnificative etc. In această privinţă, „Nicoară Potcoavă”, unul din vârfurile operei lui Mihail Sadoveanu este un exemplu pentru noi toţi în lupta pentru o tot mai înaltă desăvârşire artistică. Cititorii închid cartea şi păstrează în amintire imaginile trecutului eroic al poporului nostru, locurile unde au luptat fraţi de arme Zaporojenii şi Moldovenii. „Lumina gălbuie a pustietăţii, cortul de mătase ridicat de un cuvânt şi de un semn”... unde ţin sfat vitejii, apoi însuşi Nicoară Potcoavă pe care-l vedem în zările trecutului aşa cum ni l-a arătat Sadoveanu : „Nicoară şi-a încins armele, a încălecat, s’a dus. Curând nu mai rămâne în zarea de cătră Miază-zi decât un stâlp uşurel de fum... A rămas numai vatra unui foc; curând o vor spulbera viforele". Povestirea aceasta învie trecutul de luptă al poporului, tradiţiile sale glorioase, aducând astfel o contribuţie însemnată la educarea tineretului în spiritul patriotismului. Prin aceasta şi prin alte trăsături ale ei ea e o lecţie înaltă de măestrie artistică. E o lecţie de înţelegere şi dragoste pentru pământul patriei, lucind „după ploaia nopţii... de mii şi mii de nestemate de flori fără nume şi degrab trecătoare” dragoste pentru pământul „unde cântă apele... şi stau pădurile în odăjdii şi se închină când bate vântul". La mai toţi prozatorii ce au publicat opere în 1952, limba literară, viziunea artistică, au câştigat o putere şi o prospeţime nouă. Natura patriei prinde viaţă în paginile cărţilor. Iar oamenii patriei noastre, trăiesc, simt şi făptuesc în ele, deopotrivă de viu. Mulţi dintre eroii cărţilor noastre sunt oameni vii care-şi întipăresc chipul în memoria cititorului, rezultat al unei sporite măestrii artistice în proza noastră epică. Mulţumirea pricinuită de asemenea realizări nu ne face însă să acceptăm supravieţuirea şablonului în caracterele unor eroi, în descrierea faptelor vieţii, sau în limba literară. Există încă slăbiciuni în realizarea portretelor eroilor vieţii noi, adesea mai şterşi, mai cenuşii decât tipurile ce reprezintă vechiul. E limpede că mai avem mult de luptat ca să împlinim acea mare poruncă pe care-o dă poporul scriitorilor săi, şi pe care G. M. Malencov a formulat-o astfel : „Oamenii sovietici nu tolerează ceea ce e palid, lipsit de idei, fals, şi manifestă cerinţe înalte faţă de creaţia scriitorilor şi artiştilor noştri”. Noi, prozatorii, socotim că aceste cuvinte sunt valabile şi pentru noi. Cărţile valoroase apărute în 1952 ne dau încredere în lupta împotriva a tot ce e mediocru, palid, şters. Avem bazele unei continue ridicări a nivelului artistic al operelor noastre. Au apărut anul acesta cărţi mai multe şi de un nivel artistic mai înalt decât în trecut; mişcarea prozei noastre înainte continuă. E datoria noastră s’o ducem mai departe ; şi niciun artist adevărat nu trebue să-şi permită să cadă, în scrisul său, sub nivelul atins de proza noastră epică în 1952 , ci, dimpotrivă, el să caute să-l întreacă. Aceasta e pentru noi toţi, o chestiune de conştiinţă artistică şi o chestiune de onoare cetăţenească: poporului nostru nu trebue să-i dăm decât cărţi tot mai bune şi mai frumoase. Să reflectăm în operele noastre cu îndrăzneală fenomenele noi, multiple din viaţa noastră. Se cere de azi încolo un grad de cunoaştere a realităţii mai înalt ca până acum, o participare mai activă la viaţa poporului nostru. Numai astfel, vom putea birui limitările de care mai suferă , proza noastră tocmai în direcţia interesului, pentru om, pentru ceea ce e nou, proaspăt, viguros în viaţă. E şi o preocupare personală şi una a noastră a tuturor, de aceea nu mă pot opri de a vorbi despre aceste limitări. De pildă noi, prozatorii, n’am îndrăznit încă să abordăm destul de larg fenomenele tipice ale vieţii înaintate, ale vieţii muncitorilor din industria grea şi extractivă, conflictele încordate, specifice realităţii noastre ; încă nu ne-am desbărat de unele şabloane, care vin tocmai din insuficienta cunoaştere a vieţii. Să învăţăm necontenit din marea literatură a Uniunii Sovietice, care realizează în cel mai înalt grad acea cerinţă de căpetenie a realismului socialist, de a ajuta la transformarea omului, a societăţii, descoperind in viaţă cu o clipă mai devreme, ceea ce în curând va fi realitate vie, de fiece minut, întâlnită la fiecare pas. Să creăm opere noi, originale prin bogăţia şi varietatea stilurilor, în lupta pentru triumful realismului socialist în literatura noastră. Eroii viitoarelor noastre cărţi să devină eroi de neuitat, aidoma unor oameni vii, să meargă spre viitor alături de modelele lor, cei mai înaintaţi dintre constructorii socialismului din patria noastră. Către această măreață perspectivă, succesele prozei noastre constitue o solidă bază de plecare. Note bibliografice N. BALCESCU: Opere. Volumul cuprinde cele mai importante studii ale marelui democrat şi revoluţionar, un fragment din „Istoria românilor sub Mihai- Vodă Viteazul“ precum şi o scrisoare adresată lui Al. C. Golescu şi Ion Ghica. Culegerea se deschide cu o serie de amintiri şi articole despre Bălcescu semnate de clasicii noştri, Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Al. Odobescu şi Ion Ghica (E.S.P.L.A., 256 pag. lei 5.50). V. ALECSANDRI : Teatru. Volumul cuprinde cea mai mare parte a operei dramatice a lui V. Alecsandri şi un studiu introductiv semnat de G. Orzea şi F. I. Bociort. (E.S.P.L.A. pag. 490, lei 8,50). PETRU DUMITRIU: „Drum fără pulbere" — Ediţia II-a. Romanul zugrăveşte eforturile muncitorilor de pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră pentru a trezi la o viaţă nouă o regiune înapoiată şi demască manevrele perfide ale duşmanului de clasă Romanul a fost distins cu Premiul de Stat clasa I-a. (E.S P.L.A., 648 pag.., 16,70 lei). EUGEN JEBELEANU : „Bălcescu” — Poemul evocă momente şi acţiuni emoţionante din viaţa de luptă a marelui patriot N. Bălcescu. (E.S.P.L.A., 68 pag., 9,60 lei). VERONICA PORUMBACU: Note din R. P. Ungară. Cartea oglindeşte aspecte ale vieţii noi din Republica Populară Ungară, vorbeşte despre prietenia ce leagă poporul nostru de poporul frate maghiar. (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Pag. 104, lei 8,50). CEZAR PETRESCU şi M. NOVICOV: „Nepoţii gornistului" — scenariu cinematografic evocând câteva momente sguduitoare ale luptei poporului muncitor pentru libertate. (E.S.P.L.A., 160 pag., 2,60 lei). AUREL BARANGA : „Bulevardul împăcării" — Comedie într’un act evocând moravurile electorale din ţara noastră în anii orânduirii burghezo-moşiereşti. (E.S.P.L.A 48 pag., 80 bani). LUCIA DEMETRIUS: „Teatru" — In acest volum sunt adunate cele trei piese pe care le-a scris autoarea după 23 August: „Cumpăna“, „Vadul nou“ şi „Oameni de azi“. (E.S.P.L.A., 252 pag., 3,80 NICOLAE JIANU: „Cumpăna luminilor" — Roman distins cu Premiul de Stat clasa IlI-a. Autorul înfăţişează lupta pentru construirea unei hidrocentrale, pentru realizarea planului de electrificare a ţării. (Editura Tineretului, 556 pag., 17,40 lei). MARIN PREDA : „Desfăşurarea" — Nuvela oglindeşte veridic lupta dusă de ţăranii muncitori conduşi de Partid, împotriva chiaburilor care încearcă să împiedice crearea unei gospodării agricole colective. (E.S.P.L.A., 192 pag., 3,45 lei). VICTOR TULBURE : „Versuri" — Volumul cuprinde poemele scrise între anii 1948 şi 1952, precum şi şase poeme reproduse, cu unele modificări, din volumele anterioare („Vioara Roşie“, „Holde“, „Vişinul lui Vania“). — E.S.P.L.A., 92 pag., 4,90 lei). V. DEMETRIUS : „Nuvele“ — Culegerea de nuvele zugrăveşte viaţa unor oameni simpli, nevoiaşi, suferind din greu în timpul regimului burghezo-moşieresc. Descriind soarta oamenilor împilaţi, opera literară a lui V. Demetrius este un protest, o critică ascuţită la adresa nedreptăţilor sociale, (E.S.P.L.A. — 188 pag. 3,25 lei). V. BÂRLADEANU : Primăvara omenirii. Un volum de reportaje, oglindind aspecte variate din viaţa bogată a oamenilor sovietici. (E.S.P.L.A. pag. 168, lei 2,60). IOAN DORIN : „O alegere de pomină" — Nuvela evocă o campanie electorală în timpul regimului burghezo-moșieresc, demascând farsa alegerilor organizate de politicienii venali şi demagogii burgheziei şi moşierimii. (E.S.P.L.A., 232 pag., 3,85 Iei). * * * — „Pacea va învinge" — Antologia cuprinde poezii ale poeţilor noştri de frunte precum şi ale poeţilor tineri, ca şi traduceri din poezia naţionalităţilor conlocuitoare — poezii în care este cântată lupta pentru pace şi înfierată activitatea criminală a aţâţătorilor la război. (E.S.P.L.A., 220 pag., 13,10 lei). * * * — „Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu" — Volumul cuprinde discursurile rostite cu prilejul şedinţei festive a Academiei R.P R. închinată sărbătoririi maestrului Sadoveanu, răspunsul sărbătoritului, precum și studiile și articolele apărute cu acest prilej în presa centrală. (E.S.P.L.A., 162 pag, 4,05 lei). * * * : „Pentru serbările celor mici" — (Editura Tineretului, 256 pag., 13,90 lei). CORINA LECA Proba de otel Cea mai mare parte a poeziilor lui N. Tăutu adunate în volumul „Stânca de pe Tatra“, cântă eroismul ostaşilor noştri, bravi apărători ai patriei. Arătând cum oamenii muncii, îmbrăcând haina militară, depun aceeaşi râvnă în activitatea lor, ca şi în producţie, poetul desvăluie temeiul entuziasmului şi abnegaţiei lor ce merge până la acte de eroism : dragostea de patrie. Acest sentiment stimulează şi desvoltă în ostaşi cele mai alese însuşiri omeneşti, le inspiră curaj şi bărbăţie, le dă o tărie nebănuită în împrejurările cele mai grele, însufleţiţi de acest sentiment, ostaşi ca scafandrul din „Prima misiune", sau ca tăietorul de lemne Ion („Acolo unde vânturi se'ntălnesc") şi ţăranul sărac Radu A. Ion („Balada grănicerului căzut" şi „Autobiografie”), apără cu eroism cuceririle poporului muncitor din ţara noastră împotriva uneltirilor duşmanilor vieţii şi ai păcii. Alături de versurile cu teme din viaţa ostăşească, volumul înmănunchiază poezii ca „Balada comunistului fără nume", „Lampa de la Doftana", , „Intr’un muzeu al partidului", care cântă faptele eroice ale comuniştilor în anii ilegalităţii. Un loc însemnat ocupă în carte poeziile închinate Armatei Sovietice eliberatoare („Stânca de pe Tatra", „Lecţia de istorie”, „Taniuşa”). Poetul exprimă cu patos dragostea şi recunoştinţa poporului român pentru ostaşii sovietici, care prin lupta lor glorioasă ne-au adus libertatea. Deosebit de convingător sunt conturaţi cei al căror exemplu a constituit pentru ostaşii noştri o adevărată şcoală a dragostei de om şi de patrie, ostaşii sovietici, înfăţişând un episod al luptelor din munţii Tatra, poezia „Stânca de pe Tatra” ilustrează printr-un fapt impresionant frăţia de arme româno-sovietică. Pe creasta muntelui, până la care „gândul doară ştie", ostaşul sovietic Colea Vlasin şi ostaşul român Ion Damoc luptă singuri, până la ultima suflare, împotriva unui pluton de fascişti. Momentele urcării pe munte, ale popasului câta o mie trei" şi mai ales momentul luptei, sunt evocate de poet în imagini sugestive. Descrierea naturii se îmbină măestrit cu zugrăvirea faptelor şi desvăluirea stărilor sufleteşti, aşa încât, prin toate elementele sale, poezia reliefează puternicul sentiment al frăţiei ce-i leagă pe cei doi ostaşi. In toiul viscolului năprasnic, al bubuiturilor de tun şi al exploziilor, „II simţea Ion pe rus / Lângă umăr frate, / Frate bun ce i-a adus I Ţării libertate". Poposind lângă o stâncă, cei doi prieteni îşi beau împreună ceaiul, muşcând pe rând din bucăţile de zahăr şi povestindu-şi cum părinţii lor au înfruntat împreună la Plevna şi Oituz plumbii şi obuzele turceşti. Conştiinţa că luptă pentru un ţel comun, cum pentru un ţel comun au luptat părinţii şi strămoşii lor, îi uneşte pe cei doi ostaşi, insuflându-le tărie în momentul încăierării cu banda fascistă. Mormântul lor comun, săpat sub stânca de pe Tatra, va rămâne ca o mărturie veşnică a puternicei prietenii ce a legat poporul român şi sovietic în lupta contra barbariei fasciste. Jertfa ostaşilor sovietici a lăsat în inimile oamenilor muncii din ţara noastră urme neşterse. Ţăranii muncitori din satul în care e îngropat tanchistul Vladimir Cohut ghicesc în florile de pe mormânt surâsul lui Volodea şi îşi iau angajamentul de a „purta din tată'n fiu" amintirea eroului („Lecţia de istorie”). Oamenii muncii din ţara noastră sunt conştienţi de faptul că toate înfăptuirile cu care se mândreşte astăzi întregul popor muncitor au fost posibile datorită eliberării noastre de către bravii ostaşi sovietici. Ei ştiu că oamenii sovietici, ca fatacaporal Taniuşa, prin lupta lor eroică, „luminii din Bicaz / I-au adus scânteia”. Ostaşii Republicii noastre Populare traduc astăzi în fapt învăţămintele ostaşilor lui Stalin : „Grănicerii vulturei / Duc azi mai departe / Focul drept al urii ei / Focul fără moarte" („Taniuşa”). E un merit de seamă al poetului faptul de a fi ştiut — în poeziile închinate ostaşilor sovietici — să ilustreze simplu, ideia deosebit de preţioasă a exemplului sovietic, ca înaltă şcoală comunistă a dragostei de patrie şi a urii pentru duşmanii ei. In poeziile ce cântă pe ostaşii Armatei noastre populare, N. Tăutu înfăţişează chipuri de luptători crescuţi în această înaltă şcoală. Un asemenea luptător este grănicerul Radu A. Ion, care e pătruns de conştiinţa că graniţa dintre R.P.R. şi Iugoslavia lui Tito: „Nu-i hotar de două ţări / Ci-i hotar de două zări:/ Dunărea desparte'n spume / O lume de altă lume”. Profilul moral al acestui erou este conturat în „Balada grănicerului căzut", care evocă moartea vitejească a lui Radu A. Ion în lupta cu bandiţii titoişti. Născut dintr’un „neam de iobag sărac", ce a luptat cu îndârjire împotriva boierilor, Radu e un flăcău voinic înfrăţit cu doinele şi codrul, flăcău care a cunoscut toată urgia împilării burghezo-moşiereşti. Ura ce i-a mocnit un suflet ani de-a rândul împotriva moşierilor şi chiaburilor constitue ■ pentru el — acum când e pus să apere hotarul patriei — un imbold puternic: „C’un bici chiaburul l-a lovit / — El trage cel mai iscusit. / A strâns recolta la boier / — E cel mai aprig grănicer !" Radu ştie că apără viaţa nouă a patriet oamenilor muncii, îşi apără propria fericire. Poetul desvălue cu multă gingăşie gândurile grănicerului din ultima sa noapte, gânduri ce sboară la soţia şi copilul său care în leagăn nici nu bănuieşte ce viaţă înfloritoare îl aşteaptă. Acest sentiment adânc al fericirii de a apăra o ţară minunată, explică însufleţirea cu care Radu Ion luptă în acea noapte împotriva bandiţilor titoişti care încearcă să se strecoare în ţara noastră pentru a pune la cale acte de sabotaj şi diversiune. El simte, în acele clipe hotăritoare, că toate frumuseţile patriei: „spicul recoltelor", Dunărea spumegândă, milioanele de muncitori, soţia sa şi copilul din braţele ei — îi strigă într’un glas : „Nu-i lăsa, nu, nu-i lăsat” Nu-i lăsa pe duşmani să treacă ! Şi bravul grănicer nu-i lasă. El luptă până când ultimele puteri se scurg din fiinţa lui, cu mândria de a putea răspunde patriei în ultimele sale clipe: „I-am oprit, eu, i-am oprit !“ Desvăluind sentimentele lui Radu A. Ion din momentele cele mai puternice ale vieţii sale, N. Tăutu a reuşit să preteze o figură tipică de ostaş-erou, să exprime în imagini de o mare forţă lirică sentimentul minunat al omului înaintat din ţara noastră: dragostea de patrie. In această poezie, care e una din cele mai izbutite din întreg volumul , poetul reliefează deasemenea ideia nemuririi eroului căzut pentru patria socialistă. Versurile ce exprimă această ideie găsesc în inima cititorului o rezonanţă profundă : „Nu se uită şi nici mor / Cei ce cad pentru popor, / Ei trăiesc în lupta noastră / Ca steaua în zi albastră... / ...Noi te-om duce, dragule, / Tot cu noi, viteazule, / Radu nostru, Radule..." Sugerând ideia continuităţii luptei, ideia că locul celor căzuţi îl iau alţii şi astfel viaţa merge victorios înainte, poezia respiră un puternic suflu optimist. Tragicul are un conţinut nou, fiind un îndemn nu la capitulare în faţa sorţii, ci la avânt nestăvilit în lupta ce va duce neapărat la victorie. In întregul său, volumul de poezii „Stânca de pe Tatra” deşteaptă în sufletul cititorului dragostea şi admiraţia pentru patriotismul, pentru vitejia ostaşilor noştri, dragostea şi recunoştinţa pentru Armata Sovietică eliberatoare. Ideea centrală a cărţii , este aceea a eroismului, a eroismului ce reflectă o neţărmurită dragoste de patrie. Pentru exprimarea acestui conţinut, N. Tăutu foloseşte de cele mai multe ori mijloace artistice adecvate aducând şi o notă specifică în poezia noastră. Timbrul personal al acestui poet constă în predilecţia sa pentru sentimentele gingaşe, pentru ceea ce e delicat şi duios în sufletul omenesc. Ve- ai întâlni în poeziile din acest volum multe flori şi aduceri aminte, numeroase peisagii învăluite la radele tremurătoare ale lunii, vom întâlni acel ton cald, familiar, ce exprimă deosebit de convingător ataşamentul neţărmurit faţă de patimie, prietenia, dragostea pentru oamenii sovietici. Un tanchist presară boabe de grâu „printre bujorii’’ sub care doarme Volodea , ostaşii „presară flori" peste mormântul Taniuşei. Obrajii lui Radu A. Ion „zâmbeau ca macii'n valul de lucernă", iar „frunza, uşurel, / cânta n taină după el". Versul popular, la care recurge adeseori poetul, slujeşte puternic punerii în valoare a acestor sentimente. Poetul nui reproduce doar, ci uneori şi îmbogăţeşte tehnica versului popular , deajuns pentru exemplificare, începutul poeziei „Stânca de pe Tatra”, care prin jocul măestrit al ritmului şi rimelor crează dintr’odată atmosfera prielnică desfăşurării acţiunii eroice de care va fi vorba în poezie: „Nabiti aceasta, Păn’la ea / Gândul doar stie: Nu e drum bătut de nea / Şi nici părte nu e / Pân’la groapa cea comună / Unde dorm toţi împreună / Dorm sub stâncă somn senin / Astăzi In un lor ! Plot schiori / Colea Vlasin / Şi Ion Damoc!" Toate acestea fac ca poezile publicate în volumul „Stânca de pe Tatra” să fie citite cu interes şi dragoste de către oamenii muncii, de către ostaşii Armatei noastre populare. Ele constitue un aport remarcabil al lui N. Tăutu la îmbogăţirea realizărilor din ultimul timp pe tărâmul poeziei noastre. In acelaş timp însă cititorul nu poate trece cu vederea faptul că, mărginindu-se la oglindirea a mereu aceluiaşi sector al realităţii, tratând într’un şir de poezii teme asemănătoare, poetul îşi limitează sfera de creaţie. Pe de altă parte, poetul, adeseori, nu reuşeşte să scoată în evidenţă decât aceleaşi aspecte, neglijând în mod constant altele. La sfârşitul lecturii, cititorul rămâne cu impresia unei monotonii, cu impresia că a citit o singură poezie în mai multe variante, registrul ideilor poetice ale cărţii fiind deajuns de restrâns. Poetul cântă într’un şir de poezii moartea eroică a unor ostaşi români şi sovietici, extrăgând de fiecare dată aceleaşi concluzii, aceleaşi idei generale. Stânca sub care sunt îngropaţi Vlasin şi Ion Damoc „va sdrobi duşmana armată / De va'ncerca iar s’o străbată /". Aceeaşi concluzie este trasă în urma privirii mormântului Taniuşei* „Hotărît că din mişei / Unul n’o să treacă !". „Balada eroului căzut" şi „Autobiografie", închinate amândouă grănicerului Radu A. Ion, au aceiaşi concluzie repetată: „Ion nu a murit". Comparaţia ostaşilor cu oţelul sau stânca se întâlneşte aproape în fiecare poezie. Astfel, repetându-se ideile mai în fiecare poezie, imaginile devin stereotipe. Un alt neajuns al unor poezii provine din devierea de la ideia de bază a poeziei, ceea ce are drept efect diluarea. Chiar poezii valoroase, ca „Balada ostaşului căzut”, suferă din cauza prea numeroaselor şi uneori inutilelor divagaţii lirice, cum ar fi pasajul despre dragostea lui Radu cu Mitana sau cel despre nunta lui, episoade care nu slujesc reliefării stărilor sufleteşti din noaptea luptei. In unele poezii, realităţile din ţara noastră sunt reflectate neconvingător, uscat, prin versuri-şablon ca de pildă acestea: „Şi simţi mai viu pe şantier / Avântul dat de-acel erou I Sdrobim ruinele de em / In lupta pentru tot ce-i nou". Asemenea versuri plate, banale, se găsesc mai ales în poeziile „Mulţumire", „Lucrare scrisă: Lenin", „Inima lui Nazim Hikmet". In aceste poezii, în loc să vibreze sentimente omeneşti puternice — ca în poeziile bune ale lui N. Tăutu, — e vorba doar de „spice voinice", „boabe aurii", „coşuri inalte", „pumni strânşi" şi alte asemenea generalităţi. Cu toate aceste slăbiciuni „Stânca de pe Tatra“ e o carte valoroasă. Ea este consacrată în cea mai mare parte vieţii noi a armatei noastre — viaţă care a fost mai puţin cântată până acum în poezie. Prin patosul cu care exprimă idei şi sentimente proprii celor mai buni apărători ai patriei, volumul „Stânca de pe Tatra“ constitue un mijloc de educaţie patriotică a ostaşilor şi a tuturor oamenilor muncii din ţara noastră. Lucia Olteanu Dumitru Micu CRONICA LITERARĂ N. Tăutu: „STÂNCA DE PE TATRA“ (E. S. P. L A.)