Contemporanul, ianuarie-iunie 1953 (Anul 7, nr. 2-26)
1953-05-29 / nr. 22
4 Teatrul Municipal: „Afaceriştii“ Piesă în 4 acte (7 tablouri) de Tudor Şoimaru " Dramaturgia noastră, care trebue să fie o oglindă vie şi fidelă a realităţii noastre, are în primul rând sarcina de a înfăţişa prezentul, de a zugrăvi viaţa poporului, mersul lui hotărît spre socialism şi pace. Această viaţă vrea în primul rând publicul nostru s-o vadă înfăţişată pe scenă, imaginea ei trebuie s-o făurească în primul rând slujitorii teatrului. Dar dramaturgii noştri nu pot lăsa deoparte trecutul şi mai ales trecutul apropiat, perioada atât de neagră din istoria patriei noastre dintre cele două războaie mondiale. El trebuie să înfăţişeze acest trecut pentrucă poporul nostru nu vrea să-l uite. Şi nu vrea să-l uite tocmai pentrucă nu vrea ca acest trecut să se mai întoarcă vreodată, pentrucă este ferm hotărît să facă astfel încât vremurile de tristă amintire să rămână apuse pentru totdeauna. Aceste gânduri îţi vin în minte asistând la reprezentarea recentei piese a lui Tudor Şoimaru „Afaceriştii“, pe scena Teatrului Municipal. Piesa „Afaceriştii“ constitue în bună măsură o demascare multilaterală a corupţiei politicienilor burghezi ; ea dezvăluie întreaga reţea de legături murdare şi josnice între rege, guvern, reprezentanţii monopolurilor străine, gangsterii presei etc., toate „combinaţiile“ faimoasei panamale „Krupp-Schneider“ făcute pe spinarea poporului nostru. Faptele arătate în presă se petrec în anul 1933, anul luptelor eroice de la Griviţa ale clasei noastre muncitoare condusă de partid, împotriva nefastei politici burgheze care încerca să evite urmările crizei economice pregătind fascizarea ţării şi criminalul război împotriva Uivunii Sovietice. Autorul a ales o împrejurare caracteristică şi un moment semnificativ, dezvoltând acţiunea şi conflictul piesei ’în jurul încercării unor demnitari din partidul naţional-ţărănesc de a încheia un contract de armament. încheierea acestui contract prilejueşte o seamă de „afaceri grase“ şi de aceea o concurenţă între „şefii“ celor două grupuri din sânul guvernului : ministrul justiţiei şi cel de la finanţe. La această „luptă“ iau parte întreg guvernul, parlamentarii, presa burgheză ... De o parte e firma Krupp-Schneider, de cealaltă firma Vickers. Fiecare dintre ele îşi cumpără partizani în guvern şi în parlament, iar ,apalatul“ speculează această concurenţă încasând „partea leului“. Este însă necesar de arătat că piesa ţine mult timp pe spectator sub impresia nejustă că regele ar fi un soi de „arbitru“ imparţial, deasupra conflictului dintre afacerişti. In presă nu apar decât complicii unui grup, ai lui Augustin Ileşu, ministrul justiţiei şi nepotul premierului. Dar din contraacţiunea celuilalt grup, noi ne dăm perfect seama că între ei exista o singură diferenţă, minimă de altfel : unii încearcă să vândă ţara firmei Krupp, ceilalţi, firmei Vickers. Din felul în care monarhia arbitrează târgul, noi ne dăm seama cum ea patrona aceste afaceri în care ţara era vândută la mezat. Tudor Şoimaru a izbutit să înfăţişeze cu vigoare satirică şi măestrie artistică fauna „afaceriştor" ; el a dezvăluit unele caracteristici esenţiale ale acestor personagii, creind tipuri bine individualizate. Regia spectacolului „Afaceriştii“ (Ion Olteanu) sprijinită de valoroasele creaţii ale uinor interpreţi ca Jules Cazaban — laureat al Premiului de Stat, Fory Etere, Ştefan Ciubotaraşu, Ion Manta, Mircea Balabm, Dan Nasta, Marieta Rareş, Ieny Galenia, a izbutit să pună în valoare puternicele calităţi satirice ale presei, zugrăvind această faună a afaceriştilor prin imagini scenice vii, plastice şi expresive. Preludiul piesei situează spectatorii într’un motiv tematic central ; acela al afacerii Senatorul Feneşanu (Jules Cazaban) tratează cu Novak, reprezentantul lui Krupp Schneider (Mircea Balaban) încheierea contractului de armament. Sunt nişte persoagii importante, „onorabile“ care au de pus la cale treburi la fel de „onorabile“. Ca toţi oamenii de „societatea aleasă“, Feneşanu conversează desinvolt şi distins, caută să pară desinteresat şi impunător. Dar chiar de când îşi debitează cu atâta candoare amintirile din „Vana“, în care „ştia drăguţa de împărat să ne facă viaţa plăcută“, spectatorii simt că el poartă o nască, îndărătul căreia încep să bănuie că se ascunde o fiară pândind pe alta Amândoi văd cu ochi, lacomi prada şi caută să nu se lase păcăliţi unul de celălalt. Treptat, captat, Feneşanu începe tocmeala. Afacerea i se pare încă nesigură, el îi înşiră reprezentantului greutăţile pe care i le face profesorul Daru, care ameninţă să raporteze palatului clauzele atât de oneroase pe care le conţine acest contract. Feneşanu urmăreşte astfel să-şi asigure „rata“ pe care are de gând s’o încaseze azi, pentru el şi pentru ceilalţi colaboratori din guvern. El are şi soluţia pentru împotrivirea profesorului, căci i-a găsit punctul vulnerabil : soţia acestuia Şi la fel de abil, de discret şi de înduioşat de soarta soţiei lui Doru, el sugerează în treacăt că aceasta poate fi cumpărată Indezirabilul raport poate ajunge astfel în mâinile lui Novak şi ei pot anihila acţiunea profesorului Virgil Doru. Uneori chipul adevărat al lui Feneşanu alunecă puţin de sub mască, atât cât trebuie pentru ca Novak să înţeleagă. .. Iar la sfârşitul târgului, Feneşanu, după ce a întins cu multă politeţe servieta, se întoarce discret cu spatele, „admiră“ un tablou, şi când revine, masca e la locul ei. Surâde amabil şi pleacă elegant, impozant şi „onorabil“. Novak a înţeles lecţia, târgul este consolidat acum. El îi surâde cu aceiaşi simpatie dezinteresată şi jocul va continua cu „biata" soţie a profesorului. „Fauna“ se lărgeşte mereu... In jurul târgului încep să se învârtească personagii din ce în ce mai diverse şi mai importante. Iată-i de pildă, tocmindu-se, pe ceilalţi. Backer (Dan Nasta) reprezentantul firmei Vickers, îi propune directorului de ziar Răcaru (Şt. Ciubotăraşu), să contribuie la torpilarea contractului cu firma Krupp şi la sprijinirea încheierii unui nou contract cu propria lui firmă. Răcaru poartă o altfel de mască. Brutal şi vulgar până la trivialitate, Răcaru are altfel de „trăsături“. El e „naţionalist“, „militant pentru latinitate“, e „pentru ordine”, admiratorul fratelui său latin Mussolini, dar mai ales al lui Hitler, el este pentru un „pronunciamento“ militar în Spania... Răcaru consimte la torpilarea contractului... Pe faţa lui nu s-a schimbat aproape nimic... Dar zâmbetul de fiară lacomă satisfăcută, atitudinea de slugă „devotată“, spun multe... Această „faună“ a afaceriştilor se desvăluie spectatorilor în toată goliciunea şi la recepţia ministrului de justiţie. Augustin Ilieşu (Fory Eterle), ministru de justiţie şi nepotul primului ministru, ar putea să pară un cretin, un om de nimic. Totuşi, el caută cu perseverenţă să-şi dea un aer cât mai impozant, face gesturi largi şi calme de om sigur de el când vrea să fie autoritar şi, scoate o serie de sunete imprecise, oride câteop vrea să pronunţe o sentinţă categorică. Când spune ceva, clipeşte adesea din ochi, apoi îşi rostogoleşte grăbit frazele, pe care le termină mai totdeauna printr’o bâlbâială subliniată de o tuse autoritară. Interpretul a înţeles însă că sub această aparenţă de jalnică nulitate, „ministrul de justiţie“ ascunde o violenţă primitivă, o lăcomie şi o ambiţie care cu greu se pot bănui sub o asemenea înfăţişare. La o măsuţă încadrată de pachete de câte 100.000 lei joacă o carte Feneşanu cu Ilieşti Momentul este bine realizat de interpreţi şi de o deosebită semnificaţie, Ilieşui (Eterle) joacă degajat, sigur de câştig, iar Feneşanu (Cazaban) face acelaş lucru foarte distrat... Amândoi practică acelaş sistem comod de mituire „foarte elegant şi demn” pe care l-au învăţat de la palat. Prin acest „sistem“ senatorul îi transmite ministrului de justiţie un milion din suma primită de la Novak, căci restul de cinci sute de mii a avut grijă să-i pună deoparte... Spectatori! înţeleg limpede acum ce se petrece şi la palat, şi de ce — după o astfel de partidă la care regele avea un noroc surprinzător — partenerul căpăta a doua zi concesiunea, dorită ... Un asemenea procedeu cadra fireşte cu „cinstea“ şi cu „demnitatea“ palatului, a miniştrilor şi a senatorilor. Ştirea despre torpilarea contractului de către ministrul de finanţe, dă afacerii un ritm mai trepidant. In acest dans al panicei care începe, măştile „demnitarilor” se ţin greu la locul lor. Regia şi interpreţii au izbutit să realizeze şi această nouă treaptă în desvăluirea şi demascarea faunei afaceriştilor. Panica, furia care-i cuprinde, la început îi zăpăceşte .. Nu pentru mult timp însă... Fiindcă, în fond, totul se va aranja între cele două grupuri rivale. Cu toate emoţiile violente pe care le încearcă, Augustin Ilieşu va găsi o soluţie. Va lua telefonul, va urla, va ţipa la comisarul care a făcut descinderea în biroul lui Novak din ordinul colegului de la finanţe, va plânge în faţa premierului şi va scăpa până la urmă basma curată. Astfel că în tabloul VII, pe măsură ce treburile sunt aranjate — cu concursul binevoitor al patronului suprem , palatul — chipurile lui Ilieşu, lui Feneşanu şi ale celorlalţi, îşi vor relua masca lor de toate zilele... Pe ei nu-i mai sperie nici ministrul de finanţe, nici protestele gazetelor independente şi se vor consola într’altfel şi cu folos de torpilarea contractului cu firma Krupp Vor încheia bine înţeles un altul cu firma Vickers... S’ar părea că furtuna a trecut... Dar a trecut într’adevăr ? Desigur că nu ! Oricât de bine au aranjat ei lucrurile, oricâte complicităţi vor avea la palat, în guvern, în parlament, în presă, cei de teapa lui Ilieşti vor fi descoperiţi. .. Poporul va cunoaşte toate manevrele lor. Eroica luptă a muncitorilor ceferişti de la Griviţa, a petroliştilor, ecoul larg pe care aceste acţiuni conduse de partid l-au stârnit în masele largi populare pe acea vreme, ne arată că unitatea dintre cei mai buni fii ai patriei noastre—comuniştii — şi popor, pre- — vestea încă de atunci, furtuna care se pregătea şi care avea să se abată cu toată tăria ei necruţările asupra faunei afaceriştilor. Dar pentru ca înfăţişarea acestei perioade să fie cu adevărat o oglindă fidelă a epocii, autorul ar fi trebuit să opună taberei afaceriştilor, forţele vii, de neclintit în hotărîrea lor dârză, care reprezentau voinţa şi aspiraţiile poporului nostru. Autorul a încercat să închege în lucrarea sa acest conflict, dar nu a reuşit decât să-l schiţeze în mică măsură. Grupul personagiilor pozitive din piesa „Afaceriştii" cuprinde pe: prof Doru, studenţii Irina şi Pavel, bătrânul violon şi Dincă. Dar nici unul dintre aceste personagii nu răspunde — prin felul în care au fost ele construite — intenţiei pe care a avut-o autorul. In figura profesorului Doru, Tudor Şoimaru a zugrăvit în mod just modul în care onestitatea şi probitatea lui profesională îl determină să reziste presiunii politicienilor şi să destăinue jaful grosolan pe care aceştia îl puneau la cale. Oboseala, sleirea energiei, orbirea faţă de propria lui soţie, destrămarea lui morală sub loviturile pe care le primeşte de la acei cărora onestitatea lui le provoca atâtea greutăţi, au fost de asemenea just zugrăvite în piesă. Dar prof. Virgil Doru este o victimă, un om slab, fără voinţă şi combativitate. Sinuciderea lui în clipa în care află refuzul palatului de a-l primi în audienţă şi totodată mârşăvia săvârşită de propria lui soţie — nu apar atât ca un rezultat al neputinţei lui de a duce lupta împotriva ticăloşiei şi venalităţii politicienilor, ci mai curând ca un rezultat al zguduirii pe care i-o provoacă fapta ticăloasă a soţiei lui. De asemenea, fizionomia politică a personagiului este incertă: Doru este prezentat când ca un demicrat, desgustat de afacerismul politicienilor, când ca un naiv cu iluzii monarhiste. Este evident că figura acestui profesor cinstit, însă vlăguit, neputincios în faţa maşinaţiilor „afaceriştilor“, încă îmbâcsit de prejudecăţi şi iluzii burgheze, este aceea a unui om de ştiinţă burghez şi nu aceea a unui savant progresist, cu o conştiinţă mai înaintată şi un spirit mai combativ ; autorul însă nu a pus într’o lumină critică fmitele ideologice ale acestui personagiu, „pacifismul“ şi credinţa lui în .,.justiţia şi imparţialitatea regelui“, nu a reliefat caracterul burghez al concepţiilor lui, esenţa de clasă a sentimentalităţii lui, ci a încercat să-l prezinte într-o lumină pozitivă, ca pe o forţă înaintată în lupta împotriva „afaceriştilor“. Aceeaşi atitudine obiectivistă, de „conciliere“ cu manifestările ideologiei şi moralei burgheze, se exprimă în anumite momente şi în zugrăvirea caracterului soţiei profesorului. Ea este o femeiuşcă frivolă, pe care patima jocului o împinge la acţiuni venale (scena cu Novak), când predă acestuia în schimbul sumei de bani, documentul, furat din birou soţului ei. Autorul a desvoltat cu mult simţ dramatic scena panicei de a i se desvălui fapta ei josnică (tabloul 11), dar el a avut o atitudine de indulgenţă, de compasiune faţă de această fiinţă josnică, atunci când i-a conferit o anume cinste (tabloul VI), când i-a atribuit regrete şi remuşcări pentru fapta săvârşită, ceea ce absolvă într-o măsură venalitatea şi josnicia faptelor ei detestabile. Piesa are slăbiciuni foarte serioase în prezentarea forţelor înaintate. Tânărul student Pavel nu este nici pe departe un om capabil de a deveni — sub influenţa Irinei — un comunist aşa cum a încercat să-l prezinte Tudor Şoimaru, personagiul e conceput în tonuri dulcege : umanitarismul lui, iluziile lui în privinţa lui Augustin Ilieşu, credinţa în imparţialitatea „ministrului justiţiei“ („Domnule ministru, vă rog să credeţi...“), faptul că atunci când se produc manifestaţiile huliganice în universităţi şi se închid universităţile, Pavel se hotărăşte să plece la ţară, ni-l arată ca pe un apolitic, ca pe un ins moale, şters, încercarea de a prezenta asemenea figuri nevertebrate, oameni cu mentalitate şi atitudini tipic mic-burgheze drept figuri de militanţi progresişti sau chiar simpatizanţi ai luptei comuniştilor, constitue una din greşelile cele mai serioase ale piesei. Aceste slăbiciuni ideologice în prezentarea oamenilor înaintaţi sunt vizibile şi în construirea ultraschematică a Irinei şi, mai ales, în simpatia autorului pentru „drama“ violonistului Dincă. In legătură cu acesta din urmă e caracteristic că ura lui Dincă împotriva lui Augustin Ilieşu este legată de o escrocherie oarecare a acestuia, de faptul că în tinereţe, la o serată, Augustin Ilieşu — hoţul unui ceas de aur — îl acuzase cu cinism pe Dincă, de a fi autorul furtului. Dincă fusese izgonit din societatea înaltă şi condamnat de atunci la o viaţă tulburată de suferinţa amintirii. O asemenea întâmplare melodramatică nu e câtuşi de puţin capabilă să exprime în ceea ce au esenţial suferinţele oamenilor simpli, ura împotriva exploatatorilor, nu desvălue esenţa de clasă a personagiilor. Simpatia autorului pentru „drama" lui Dincă aminteşte de vechile melodrame burgheze în pricina acestei simpatii, satira realistă se deplasează de la critica ascuţită a faunei „afaceriştilor“ la art umanitarism burghez. Dacă regia şi interpreţii piesei au meritul de a fi pus în mod just în valoare calităţile piesei — mai ales in ceea ce priveşte demascarea multilaterală a faunei „afaceriştilor“ — trebue spus că atât regizorul cât şi unii interpreţi care au realizat creaţii remarcabile în ultimul spectacol al Teatrului Municipal*, au dovedit o insuficientă atitudine critică în faţa slăbiciunilor piesei. Ei nu au căutat intotdeauna — atât cât a fost cu putinţă — să împlinească golurile piesei, să-i micşoreze cât mai mult deficienţele. Astfel, o slăbiciune evidentă a textului, — accentuată mult de regie şi de unii interpreţi — este tendinţa de a substitui satirei şarja ieftină, ridicolul benign Dar satira realistă nu înfăţişează astfel ridicolul, ea îl contopeşte cu odiosul. Piesa are desigur astfel de elemente satirice valoroase, valorificate de interpreţi Dar, uneori comicul limbajului şi jovialitatea lui Feneşanu în interpretarea lui Jules Cazaban tind să împiedice desvăluirea clară a cinismului şi rapacităţii care constituie caracteristicile esenţiale ale personagiului. Trebue să spunem de asemenea că o slăbiciune a concepţiei ideologice a piesei o constitue faptul că indivizi de teapa lui Fene,şanu şi a celorlalţi ca : Ilieşti, Uleanu, etc. apar în piesă de multe ori, mai mult drept nişte indivizi corupţi, arivişti, necinstiţi, oameni venali, dominaţi de pofta profiturilor fabuloase, — trăsături cu totul veridice — şi mai puţin ca oameni politici reacţionari, ca reprezentanţi ai unui regim care propagă diversiunile antisemite, represiunile bestiale împotriva muncitorilor, care urau de moarte poporul şi clasa muncitoare. Aceste slăbiciuni ale piesei, uneori interpreţii le-au subliniat. De pildă, în finalul piesei, regia şi interpreţii trebuiau să sugereze spectatolMoi adevărata furtună care avea să se abată asupra faunei afaceriştilor, asemenea unui „val“, asemenea unui „tăvălug“, care să-l măture fără cruţare, aşa cum spune Dincă Acest conflict nu apare cu suficientă limpezime şi forţă dramatică în primul rând din pricina caracterului şters al eroilor pozitivi Dar nici regia şi interpreţii nu au izbutit, să împlinească această slăbiciune; un moment edificator în această privinţă este acela când — după ce află că Irina a fost arestată fiindcă împărţea manifeste comuniste — Augustin Ilieşu rosteşte această frază către Dincă şi Pavel : „Comuniştii, domnule, sunt mai răi Te lovesc din umbră, iţi sapă pământul, ca nişte cârtiţe... au împânzit ţara cu manifeste . . . asmut muncitorimea împotriva guvernului şi a administraţiei... provoacă greve sub pretexte caraghioase, cu lozinca revendicărilor materiale. . Nu vă daţi oare seama că dacă nu vom lupta şi nu vom reacţiona, într’o zi s'ar putea să ne cureţe pe toţi ca un val.. .?“ Şi mai departe: „Eu n’aş ezita o clipă să lovesc chiar în propriul meu copil, dacă ar face parte din rândurile celor ce vor să ne doboare punând la cale comploturi, maşinând împotriva oamenilor politici“... Aceste fraze Augustin Iliesu le rosteşte fără o ură adevărată, el acţionează în acest moment pe scenă exact în chipul în care făcea aceasta atunci când ţinea discursuri nesincere, false, patriotarde în faţa admiratorilor săi... El face aceleaşi gesturi teatrale. Dar prin aceasta conflictul piesei scade, căci interpretul nu reuşeşte să redea esenţa de clasă a personagiului. Fory Eterle, interpretul lui Iliesu, ar fi trebuit să transmită, rostind această frază, o ură adevărată şi să acţioneze direct, sincer, dezvăluind toată duşmănia pe care o simte acest personagiu faţă de clasa muncitoare. Fireşte că în acest caz finalul piesei ar fi avut mai multă forţă de convingere. Felul caricatural în care regia a realizat scena arestării comuniştilor minimalizează rolul real al aparatului burghez de represiune. Deasemenea în scena dansului, regia a creat un moment violent şarjat, de bufonerie accentuând tendinţa piesei de a înfăţişa pe reprezentanţii burgheziei ca nişte paiaţe jalnice, escamotând astfel demascarea esenţei de clasă a acestor personagii din „înalta societate“, îndemnăm regia şi interpreţii spectacolului să înlăture asemenea momente, să caute să revizuiască aceste aspecte ale interpretării dând astfel dovadă de o justă atitudine critică faţă de lipsurile piesei. Ecoul pe care l-a stârpit spectacolul „Afaceriştii“ în rândurile publicului nostru spectator dovedeşte justeţea atitudinii pline de atenţie şi dragoste a Teatrului Municipal faţă de această nouă realizare, în ansamblu valoroasă, a dramaturgiei noastre contemporane şi că a ştiut să pună în valoare realele calităţi ale piesei. Radu Beligan Artist emerit al R.P.R. nr. 22(31?) forilmtwiamp 70 de ani dela moartea lui Ciprian Porumbescu Pilda compozitorului cetăţean La 25 Mai s’au împlinit şaptezeci de ani de când a încetat să mai bată inima înflăcărată a unuia dintre cei mai de seamă înaintaşi ai muzicii noastre, compozitorul Ciprian Porumbescu (1853 1883). Cu sănătatea zdruncinată de umilinţele şi privaţiunile pe care i le impusese regimul burghezo - moşieresc, Ciprian Porumbescu s’a stins din viaţă în plină tinereţe, într’un moment când nu dăduse încă întreaga măsură a talentului şi posibilităţilor sale creatoare. Cu toate acestea scurta viaţă şi creaţia relativ restrânsă a lui Porumbescu sunt un nepreţuit izvor de învăţăminte pentru compozitorii noştri, o pildă impresionantă de slujire cu abnegaţie a intereselor poporului. Ciprian Porumbescu şi-a închinat întreaga sa viaţă cauzei nobile a eliberării naţionale şi ridicării culturale a poporului său. Devotamentul neţărmurit pentru această cauză a stat la baza activităţii multilaterale desfăşurată de compozitor care îmbina permanent munca de creaţie muzicală cu lupta socială pasionată şi cu o intensă activitate de organizator. La numai 22 de ani Porumbescu, împreună cu alţi tovarăşi de luptă, întemeia societatea academică „Arboroasa“ menită să ajute eliberarea românilor aflaţi sub jugul habsburgic. Prin atitudinea protestatară, îndrăzneaţă, tânărul compozitor şi-a atras întemniţarea sa. Această grea împrejurare nu a slăbit câtuşi de puţin entuziasmul şi spiritul militant al compozitorului ; odată cu eliberarea sa din temniţă, el a reînceput cu elan sporit să desfăşoare o largă activitate în rândurile maselor largi, organizând şi dirijând coruri populare, ce constituiau în acel timp o formă însemnată de ridicare culturală şi totodată de întărire a conştiinţei naţionale a poporului. In acest scop el a colindat Moldova, Ardealul, Banatul, învăţând să cunoască şi să iubească oamenii simpli, din popor, cărora de altfel el le-a consacrat întreaga sa creaţie. Contactul strâns al lui Porumbescu cu viaţa poporului a constituit pentru compozitor un prilej de a cunoaşte pe viu muzica populară, de a-şi însuşi organic tocmai ceea ce constitue esenţa acesteia simplitatea, robusteţea, optimismul său. Cu puţin înaintea morţii, Porumbescu sintetiza în câteva cuvinte această preţioasă experienţă a vieţii şi activităţii sale creatoare, spunând: „Dacă este vorba de vreun componist pe care l-am studiat şi îl studiez şi acum, îmi permit a spune că componistul acesta este însuşi poporul nostru român...“. Tocmai prin faptul că a avut un asemenea învăţător, un asemenea maestru, se explică cele mai valoroase însuşiri ale creaţiei lui Ciprian Porumbescu. Realizările de seamă ale compozitorului, în special în domeniul muzicii vocale, corale, se disting prin conţinutul strâns legat de năzuinţele poporului, prin suflul mobilizator, melodicitatea largă, cantabilă, forma naţională pregnantă, bogată. Aceste calităţi au determinat popularitatea pe care şi-au câştigat-o „Balada pentru vioară“, cântece cum ar fi „Cântec de Mai“ sau melodiile operetei „Crai nou“. Opera lui Ciprian Porumbescu conţine numeroase pagini pline de valoare care, datorită politicii obscurantiste şi antipatriotice a regimului trecut nu şi-au putut găsi răspândirea pe care o merită. Este necesară o acţiune serioasă de largă valorificare a creaţiilor acestei luminoase personalităţi din trecutul muzicii noastre Lumea muzicală, ca dealtfel toţi iubitorii de cultură vor sărbător în această toamnă, 100 de ani dela naşterea lui C. Porumbescu. Va fi un nou prilej de a răspândi în masete largi, într’o măsură şi mai mare decât până acum, creaţiile valoroase ale acestui mare înaintaş al muzicii noastre. Scrisoare către „ De multe ori am avut ocazia să aud din gura multor tovarăşi aceste cuvinte: „Ce oameni minunaţi sunt artiştii !“ Aceste cuvinte vin să sublinieze măreţia şi nobleţea muncii acestor oameni care se numesc artişti. Cam astfel de gânduri ne însufleţeau pe noi, locuitorii comunei Moroenî, raionul Pucioasa, când în ziua de 2 Mai 1953 prin comună s’a răspândit vestea că un grup de artişti din Bucureşti a venit să deaun spectacol muzical. Afişe mari, viu colorate, s’au răspândit prin comună, anunţând „Muzică din Dargomâjski şi Dunaevschi”, interpretată de „artişti dela Opera de Stat din Bucureşti”, întreaga comună fierbea ca un cazan pe pirostrii. Oamenii s’au gătit, s’au adunat cu mic cu mare din fiecare ogradă şi au umplut până la ultima palmă de loc sala căminului cultural. După mult timp dela ora când spectacolul trebuia să înceapă, timp în care cortina încăpăţânată refuza să se ridice, prin mulţime trecu un om împleticindu-se şi împrăştiind o mireasmă de bodegă. Era Marcel Budală. Urcat pe scenă începu să hârâie din acordeon în neştire un început din „Marinică- Marinică” şi sfârşind cu „Garofiţa”. In acele momente tuturora ni s’a strâns inima de rușine pentru el. Un murmur străbătu oamenii. — O fi zăbovit la moate. — Sau poate l-a „mulțumit” Mircea Isac, chiaburul, la care a tras. Pe semne că lui i-a cântat mai bine. După Marcel Budală îşi făcu apariţia Maria Gora care începu să sgârie timpanele ascultătorilor cu nişte triluri sugrumate, de Contemporanul o parte de a însemna vreo melodie. „Programul” artiştilor dela „Opera de Stat“ a fost încheiat cu un „moment vesel”. „Veneam dela Sanatoriul din Moroeni — începu cel cu „partea comică" — intr’o maşină cu roate (aici trebuia să râdem, după părerea povestitorului). In drum întâlnesc o bătrânică cu o căruţă la care era înhămat un măgar. Bătrânica trăgea de măgar, măgarul nu se urnea şi căruţa se împotmolea tot mai mult în noroi, înduioşat de neputinţa bătrânei şi îndărătnicia măgarului (?!) cobor, mă prezint măgarului, pun umărul şi urnesc căruţa. Fericită, bătrâna nu mai ştie cum să-mi mulţumească. — Vezi, maică — îmi spuse ea Cu un singur măgar n’am izbutit, dar cum a mai venit urtul, urnit căruţa din loc”. Oamenii au tăcut, s’au sculat, au pornit spre casele lor. Şi aveau şi de ce să facă aşa. Aceşti câţiva oameni lipsiţi de demnitate şi-au bătut joc de dragostea oamenilor muncii pentru artişti. Ei au procedat în modul cel mai josnic posibil, căutând să smulgă banii cetăţenilor din comuna noastră, împopoţonându-se cu titlul fals de „artişti” ai Operei de Stat din Bucureşti, şi făcându-şi reclamă cu un program fictiv. Noi ştim că nu aşa se comportă adevăraţii artişti, oamenii aceia minunaţi care îşi închină tot talentul celor care-i ascultă şi-i preţuiesc. Comitetul pentru Artă va trebui să ia măsuri pentru a împiedica pe viitor astfel de manifestări dăunătoare. ELENA CODREANU învăţătoare din comuna Moroeni, raionul Pucioasa „ Apariţia primului număr al publicaţiei „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor“, editată de Institutul de Istorie Literară şi Folklor al Academiei . P.R. umple un mare gol în domeniul ştiinţei literaturii. Acestei publicaţii îi revine un rol însemnat în îndeplinirea sarcinilor principale ce stau în faţa Institutului , valorificarea critică a moştenirii noastre literare, generalizarea fetromenetei noi din literatura noastră, înarmarea istoricilor literari cu metode ştiinţifice înaintate, cercetarea in spirit ştiinţific a comorilor literaturii populare. Prin „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor" — citim în „Cuvânt înainte“ — Direcţia Institutului „încearcă să pună bazele une adevărate publicaţii de ştiinţă literară”. Comitetul de redacţie şi colaboratorii revistei îşi propun ca, însuşindu-şi metodele înaintate ale ştiinţei literare sovietice, să cerceteze în lumina învăţăturii marxist leniniste literatura noastră clasică şi actuală, să studieze relaţiile literare româno-ruse care au fost trecute cu vederea de istoriografia literară burgheză şi fără cunoaşterea cărora nu poate fi înţeleasă dezvoltarea literaturii noastre, să publice cronici cu privire la literatura rusă şi sovietică. „Linia de conduită a articolelor — se spune în cuvântul introductiv — este Interpretarea,, ştiinţifică,, în spirit marxist-leninist pe temeiul unui material pozitiv, bine verificat, iar nu erudiţia în sine şi goana după inedit. Demonstraţiile de tehnicitate ale vechilor istorici literari şi arhivistică neluminată de nicio ideie critică sunt stânci de care încercăm a ne feri. Materialul nou, ascuns de vechea critică şi util unei interpretări juste, îl asimilăm în analiza ideologică a operei literare”. ALaterialul publicat în acest număr reprezintă începutul unei contribuţii ştiinţifice pozitive, în spiritul obiectivelor pe care Direcţia Institutului le fixează publicaţiei în prefaţa primului, număr. Revista „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor" publică programa analitică pentru clasele VIII—XI a cursului de Literatură română, programă care reprezintă o încercare serioasă de periodizare ştiinţifică a istoriei literaturii noastre şi constitue un îndreptar preţios pentru predarea literaturii române în şcolile medii. Acad. G. Călinescu publică în acest număr un bogat material documentar cu privire la Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, Al. Odobescu, M. Eminescu, Barbu Şt. Delavrancea, Toni Bacalbaşa şi Spiridon Popescu Luăm, astfel, cunoştinţă de un „contract” din care rezultă că gazeta „Curierul de Iaşi“, la care a fost constrâns să salahorească, în condiţii umilitoare, Eminescu, aparţinea unor junimişti de frunte (Iacob Negruzzi, Ştefan Vârgolici, Teodor Balş, Anton Nanu), care se constituiseră într’o societate ce exploata fără scrupule munca celui mai mare poet român. O scrisoare a lui Alexandrescu către C. Negruzzi arată legăturile de prietenie între aceşti doi scriitori şi personalităţile progresiste cele mai de seamă ale timpului: Bălcescu, Kogălniceanu, Boliac. De mare interes sunt paginile dintr’un manuscris până acum necunoscut al lui C. Negruzzi, „Vânătorul bun sau meşteşugul de a nu-ţi fi urît”, pagini de certă valoare literară. Articolul tov. Ovid S Crohmălniceanu, „Trecutul de luptă al poporului in opera lui Mihail Sadoveanu", întreprinde o analiză sintetică a romanelor istorice ale lui M Sadoveanu, desvăluind, în lumina unei interpretări ştiinţifice marxist,leniniste, înălţimea concepţiei scriitorului, adâncul democratism şi patriotism care străbate paginile oglindind lupta poporului român pentru libertate şi dreptate socială. Articolul pune în lumină ideile întruchipate în aceste romane, izvoarele populare care l-au inspirat pe scriitor, trăsăturile calitativ noi ale povestirii „Nicoară Potcoavă" şi, deşi într'o mai mică măsură, particularităţile artistice ale romanului istoric al lui Sadoveanu. Capitolul „Elemente ale specificului naţional cuprinse în evocarea istorică a operei lui Sadoveanu“ conţine multe constatări interesante asupra modului cum s-au cristalizat în operele lui Sadoveanu trăsături ale fizionomiei psihice a poporului ; din păcate autorul se fereşte să generalizeze observaţiile sale interesante, să abordeze cu mai mult curaj aspectele teoretice ale problemei pe care o tratează. Articolul „Legături literare româno-ruse“, semnat de tov. Ion Vitner, demonstrează, pe baza unei bogate documentaţii, influenţa binefăcătoare a literaturii ruse asupra începuturilor literaturii noastre. Articolul aduce date importante cu privire la înrâurirea exercitată de scriitori ruşi ca Antioh Cantemir, Fonvizin, Derjavin, Caramzin, Gogol, Puşkin, etc. asupra unor scriitori români, ca Al. Dornici, C. Negruzzi, Kogălniceanu, Asachi şi. precum şi cu privire la răsunetul marilor clasici ruşi în conştiinţa celor mai de seamă scriitori ai noştri (Eminescu, Caragiale, Odobescu, Alecsandri, etc.), subliniind că de la scriitorii clasici ruşi au învăţat în bună măsură scriitorii noştri să-şi îndrepte atenţia spre popor, spre realităţile patriei. Articolul „B. P. Haşdeu şi problemele de folklor“ de I. C. Chiţimia aduce o contribuţie pozitivă la cunoaşterea activităţii deosebit de bogate a lui B. P. Haşdeu pe tărâmul studierii multilaterale a folklorului nostru. Ar fi fost însă necesar ca autorul articolului să acorde o atenţie mai mare interpretării bogatului material pe care l-a adunat, să nu se lase târît de tendinţe dăunătoare către factologie, către empirism şi „erudiţie în sine“. Publicarea articolului „însemnătatea lucrărilor lui I. V. Stalin despre problemele de lingvistică pentru desvoltarea ştiinţei despre creaţia populară poetică“ de A. M. Astahova constitue un preţios ajutor pentru cercetătorii folklorului din ţara noastră în aplicarea genialelor reze staliniste din lucrarea „Marxismul şi problemele lingvisticii“ la studiul folklorului. Revista consacră un număr de pagini recenzării unor cărţi româneşti, ruse şi sovietice. Recenzia, semnată de Pandele Olteanu, la traducerea în româneşte a „Cântecului despre oastea lui Igor“, traducere făcută de Mihai Beniuc, cuprinde observaţii de amănunt utile de care, ţinând seama la viitoarea ediţie, traducătorul va reuşi să sporească valoarea versiunii româneşti a străvechiului „Cântec”. Ceea ce lipseşte acestei recenzii este analiza artistică a traducerii, despre care se spune în fugă că este „o operă literară de valoare“. Se publică deasemenea recenzii la ediţia de „Opere” de Bolintineanu apărută la E.S.PL.A. (M. Nanu) şi la monografia lui V. Curilevcov despre A. S. Serafimovici (Aurel Martin). Pline de interes sunt poeziile populare create în anii regimului de democraţie populară pe care le publică acest număr. * Aşa cum arată însăşi Direcţia Institutului în articolul Introductiv, întâiul număr din „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor", „apare neechilibrat şi cu lipsuri“. O lipsă importantă este absenţa aproape totală a preocupării pentru literatura noastră nouă. Una din sarcinile Institutului — accentuată în „Cuvânt înainte" — este „să ajute pe scriitorii tineri care caută să afirme în literatura noastră principiile realismului socialist". Aceasta presupune studierea şi discutarea în paginile publicaţiei a lucrărilor literare ale scriitorilor noştri. Or, în acest număr afară de capitolul despre „Nicoară Potcoavă“ din articolul „Trecutul de luptă al poporului în opera lui M. Sadoveanu”, nici o altă lucrare originală a vreunui scriitor contemporan nu este pomenită Comitetul de redacţie al revistei va trebui să depună toate eforturile pentru a înlătura această lipsă în numerele următoare. O deficienţă esenţială o constitue neglijarea sarcinii celei mai de seamă a Institutului, aceea „de a studia mai adânc trecutul nostru literar şi a reconsidera pe clasici în spirit marxist-leninist”. Singurul articol de analiză în lumina ştiinţei marxist-leniniste a operei unui clasic este acela privitor la românul istoric al lui Mihail Sadoveanu. Cea mai mare parte a sumarului publicaţiei cuprinde material informativ, fapt ce vine în contradicţie cu principiile afirmate chiar în cuvântul de deschidere. Cu toate aceste lipsuri, apariţia publicaţiei „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor“ constitue un succes în activitatea Institutului de Istorie Literară şi Folklor a! Academiei R.P.R., paginile ei fiind menite să cuprindă studii şi cercetări care să pună intr’o lumină ştiinţifică întregul tezaur al literaturii noastre de la origini până astăzi. Cititorii aşteaptă apariţia regulată a numerelor viitoare care, traducând mai deplin în fapt principiile juste enunţate în „Cuvânt înainte“, să facă într’adevăr din „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor“, o publicaţie „producătoare de opere ştiinţifice“. Dumitru Micu Recenzie „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor“