Contemporanul, ianuarie-iunie 1953 (Anul 7, nr. 2-26)

1953-05-29 / nr. 22

4 Teatrul Municipal: „Afaceriştii“ Piesă în 4 acte (7 tablouri) de Tudor Şoimaru " Dramaturgia noastră, care trebue să fie o oglindă vie şi fidelă a realităţii noastre, are în primul rând sarcina de­ a în­făţişa prezentul, de a zugrăvi viaţa poporu­lui, mersul lui hotărît spre socialism şi pace. Această viaţă vrea în primul rând publicul nostru s-o vadă înfăţişată pe scenă, imaginea ei trebuie s-o făurească în primul rând sluji­torii teatrului. Dar dramaturgii noştri nu pot lăsa deo­parte trecutul şi mai ales trecutul apropiat, perioada atât de neagră din istoria patriei noastre dintre cele două războaie mondiale. El trebuie să înfăţişeze acest trecut pentrucă poporul nostru nu vrea să-l uite. Şi nu vrea să-l uite tocmai pentrucă nu vrea ca acest trecut să se mai întoarcă vreodată, pentrucă este ferm hotărît să facă astfel încât vremu­rile de tristă amintire să rămână apuse pen­tru totdeauna. Aceste gânduri îţi vin în minte asistând la reprezentarea recentei piese a lui Tudor Şoi­­maru „Afaceriştii“, pe scena Teatrului Muni­cipal. Piesa „Afaceriştii“ constitue în bună mă­sură o demascare multilaterală a corupţiei politicienilor burghezi ; ea dezvăluie întreaga reţea de legături murdare şi josnice între rege,­ guvern, reprezentanţii monopolurilor străine, gangsterii presei etc., toate „combi­naţiile“ faimoasei panamale „Krupp-Schnei­­der“ făcute pe spinarea poporului nostru. Faptele arătate în presă se petrec în anul 1933, anul luptelor eroice de la Gri­viţa ale clasei noastre muncitoare condusă de partid, împotriva nefastei politici burgheze care în­cerca să evite urmările crizei economice pre­gătind fascizarea ţării şi criminalul război împotriva Uivunii Sovietice. Autorul a ales o împrejurare caracteristică şi un­ moment semnificativ, dezvoltând acţi­unea şi conflictul piesei­ ’în jurul încercării unor demnitari din partidul naţional-ţărănesc de a încheia un contract de armament. înche­ierea acestui contract prilejueşte o seamă de „afaceri grase“ şi de aceea o concurenţă între „şefii“ celor două grupuri din sânul guvernu­lui : ministrul justiţiei şi cel de la finanţe. La această „luptă“ iau parte întreg guvernul, parlamentarii, presa burgheză ... De o parte e firma Krupp-Schneider, de cealaltă firma Vickers. Fiecare dintre ele îşi cumpără parti­zani în guvern şi în parlament, iar ,apalatul“ speculează această concurenţă încasând „partea leului“. Este însă necesar de arătat că piesa ţine mult timp pe spectator sub impresia nejustă că regele ar fi un soi de „arbitru“ imparţial, deasupra conflictului dintre afacerişti. In presă nu apar decât complicii unui grup, ai lui Augustin Ileşu, ministrul justiţiei şi nepotul premierului. Dar din contraacţiunea celuilalt grup, noi ne dăm perfect seama că între ei exista o singură diferenţă, minimă de altfel : unii încearcă să vândă ţara firmei Krupp, ceilalţi, firmei Vickers. Din felul în care monarhia arbitrează târgul, noi ne dăm seama cum ea patrona aceste afaceri în care ţara era vândută la mezat. Tudor Şoimaru a izbutit să înfăţişeze cu vigoare satirică şi măestrie artistică fauna „afaceriştor" ; el a dezvăluit unele caracte­ristici esenţiale ale acestor personagii, creind tipuri bine individualizate. Regia spectacolului „Afaceriştii“ (Ion Olteanu) sprijinită de valoroasele creaţii ale uinor interpreţi ca Jules Cazaban — laureat al Premiului de Stat, Fory Eter­e, Ştefan Ciu­­botaraşu, Ion Manta, Mircea B­alabm, Dan Nasta, Mar­iet­a Rareş, I­eny Galen­ia, a izbu­tit să pună în valoare puternicele calităţi sa­tirice ale presei, zugrăvind această faună a afaceriştilor prin imagini scenice vii, plastice şi expresive. Preludiul piesei situează spectatorii într’un motiv tematic central ; acela al afacerii Se­natorul Feneşanu (Jules Cazaban) tratează cu Novak, reprezentantul lui Krupp­ Schneider (Mircea Balaban) încheierea contractului de armament. Sunt nişte pers­oagii importante, „onorabile“ care au de pus la cale treburi la fel de „onorabile“. Ca toţi oamenii d­e „so­cietatea aleasă“, Feneşanu conversează des­­involt şi distins, caută să pară desinteresat şi impunător. Dar chiar de când îşi debitează cu atâta candoare amintirile din „V­ana“, în care „ştia drăguţa de împărat să ne facă viaţa plăcută“, spectatorii simt că el poartă o nască, îndărătul căreia încep să bănuie că se ascunde o fiară pândind pe alta Amân­doi­ văd cu och­i, lacomi prada şi caută să n­u se lase păcăliţi unul de celălalt. Treptat, captat, Feneşanu începe tocmeala. Afacerea i se pare încă nesigură, el îi înşiră reprezen­tantului greutăţile pe care i le face profesorul Daru, care ameninţă să raporteze palatului clauzele atât de oneroase pe care le conţine acest contract. Feneşanu urmăreşte astfel să-şi asigure „rata“ pe care are de gând s’o încaseze azi, pentru el şi pentru ceilalţi cola­boratori din guvern. El are şi soluţia pentru împotrivirea profesorului, căci i-a găsit punc­tul vulnerabil : soţia acestuia Şi la fel de abil, de discret şi de înduioşat de soarta so­ţiei lui Doru, el sugerează în treacăt că­ acea­sta poate fi cumpărată Indezirabilul raport poate ajunge astfel în­­ mâinile lui Novak şi ei pot anihila acţiu­nea profesorului Virgil Doru. Uneori chipul­­ adevărat al lui Feneşa­nu alunecă puţin de sub mască, atât cât tre­buie pentru ca Novak să înţeleagă. .. Iar la sfârşitul târgului, Feneşanu, după ce a întins cu multă politeţe servieta, se întoarce discret cu spatele, „admiră“ un tablou, şi când revine, masca e la locul ei. Surâde amabil şi pleacă elegant, impozant şi „onorabil“. Novak a în­ţeles lecţia, târgul este consolidat acum. El îi surâde cu aceiaşi simpatie dezinteresată şi jocul va continua cu „biata" soţie a profe­sorului. „Fauna“ se lărgeşte mereu... In jurul târ­gului încep să se învârtească personagii din ce în ce mai diverse şi mai importante. Iată-i de pildă, tocmindu-se, pe ceilalţi. Backer (Dan Nasta) reprezentantul firmei Vickers, îi propune directorului de ziar Răcaru (Şt. Ciubotăraşu), să contribuie la torpilarea con­tractului cu firma Krupp şi la sprijinirea în­cheierii unui nou contract cu propria lui firmă. Răcaru poartă o altfel de mască. Brutal şi vulgar până la trivialitate, Răcaru are alt­fel de „trăsături“. El e „naţionalist“, „mili­tant pentru latinitate“, e „pentru ordine”, admiratorul fratelui său latin Mussolini, dar mai ales al lui Hitler, el este pentru un „pronunciamento“ militar în Spania... Răcaru consimte la torpilarea contractului... Pe faţa lui nu s-a schimbat aproape nimic... Dar zâm­betul de fiară lacomă satisfăcută, atitudinea de slugă „devotată“, spun multe... Această „faună“ a afaceriştilor se desvăluie spectatorilor în toată goliciunea şi la recep­ţia ministrului de justiţie. Augustin Ilieşu (Fory Eterle), ministru de justiţie şi nepotul primului ministru, ar putea să pară un cretin, un om de nimic. Totuşi, el caută cu perseverenţă să-şi dea un aer cât mai impozant, face gesturi largi şi calme de om sigur de el când vrea să fie autoritar şi, scoate o serie de sunete imprecise, oride câte­­op vrea să pronunţe o sentinţă categorică. Când spune ceva, clipeşte adesea din ochi, apoi îşi rostogoleşte grăbit frazele, pe care le termină mai totdeauna printr’o bâlbâială sub­liniată de o tuse autoritară. Interpretul a înţeles însă că sub această aparenţă de jal­nică nulitate, „ministrul de justiţie“ ascunde o violenţă primitivă, o lăcomie şi o ambiţie care cu greu se pot bănui sub o asemenea înfăţişare. La o măsuţă încadrată de pachete de câte 100.000 lei joacă o carte Feneşanu cu Ilieşti Momentul este bine realizat de interpreţi şi de o deosebită semnificaţie, Ilieşui (Eterle) joacă degajat, sigur de câştig, iar Feneşanu (Ca­zaban) face acelaş lucru foarte distrat... Amândoi practică acelaş sistem comod de mituire „foarte elegant şi demn” pe care l-au învăţat de la palat. Prin acest „sistem“ sena­torul îi transmite ministrului de justiţie un milion din suma primită de la Novak, căci restul de cinci sute de mii a avut grijă să-i pună deoparte... Spectatori! înţeleg limpede acum ce se petrece şi la palat, şi de ce — după o astfel de partidă la care regele avea un noroc surprinzător — partenerul că­păta a doua zi concesiunea, dorită ... Un asemenea procedeu cadra fireşte cu „cinstea“ şi cu „demnitatea“ palatului, a miniştrilor şi a senatorilor. Ştirea despre torpilarea contractului de către ministrul de finanţe, dă afacerii un ritm mai trepidant. In acest dans al panicei care începe, măştile „demnitarilor” se ţin greu la locul lor. Regia şi interpreţii au izbutit să realizeze şi această nouă treaptă în desvă­­luirea şi demascarea faunei afaceriştilor. Pa­nica, furia care-i cuprinde, la început îi zăpă­ceşte .. Nu pentru mult timp însă... Fiind­că, în fond, totul se va aranja între cele două grupuri rivale. Cu toate emoţiile violente pe care le încearcă, Augustin Ilieşu va găsi o soluţie. Va lua telefonul, va urla, va ţipa la comisarul care a făcut descinderea în biroul lui Novak din ordinul colegului de la finanţe, va plânge în faţa premierului şi va scăpa până la urmă basma curată. Astfel că în tabloul VII, pe măsură ce treburile sunt aranjate — cu concursul binevoitor al patro­nului suprem , palatul — chipurile­ lui Ilieşu, lui Feneşanu şi ale celorlalţi, îşi vor relua masca lor­ de toate zilele... Pe ei nu-i mai sperie nici ministrul de finanţe, nici protestele gazetelor independente şi se vor consola în­­tr’altfel şi cu folos de torpilarea contractului cu firma Krupp Vor încheia bine înţeles un altul cu firma Vickers... S’ar părea că fur­tuna a trecut... Dar a trecut într’adevăr ? Desigur că nu ! Oricât de bine au aranjat ei lucrurile, oricâte complicită­ţi vor avea la palat, în guvern, în parlament, în presă, cei de teapa lui Ilieşti vor fi descoperiţi. .. Poporul­­ va cunoaşte toate manevrele lor. Eroica luptă a muncitorilor ceferişti de la Gri­viţa, a petroliştilor, ecoul larg pe care aceste acţiuni conduse de partid l-au stârnit în masele largi populare pe acea vreme, ne arată că unitatea dintre cei mai buni fii ai patriei noastre—comu­niştii — şi popor, pre- — vestea încă de atunci, furtuna care se pre­gătea şi care avea să se abată­ cu toată tăria ei necruţările asupra faunei afaceriştilor. Dar pentru ca înfăţişarea acestei perioade să fie cu adevărat o oglindă fidelă a epocii, autorul ar fi trebuit să opună taberei aface­riştilor, forţele vii, de neclintit în hotărîrea lor dârză, care reprezentau voinţa şi aspira­ţiile poporului nostru. Autorul a încercat să închege în lucrarea sa acest conflict, dar nu a reuşit decât să-l schiţeze în mică măsură. Grupul personagiilor pozitive din piesa „Afaceriştii" cuprinde pe: prof Doru, stu­denţii Irina şi Pavel, bătrânul violon şi Dincă. Dar nici unul dintre aceste personagii nu răspunde — prin felul în care au fost ele construite — intenţiei pe care a avut-o autorul. In figura profesorului Doru, Tudor Şoi­maru a zugrăvit în mod just modul în care onestitatea şi probitatea lui profesională îl determină să reziste presiunii politicienilor şi să destăinue jaful grosolan pe care aceş­tia îl puneau la cale. Oboseala, sleirea energiei, orbirea faţă de propria lui soţie, destrămarea lui morală sub loviturile pe care le primeşte de la acei cărora onestitatea lui le provoca atâtea greutăţi, au fost de asemenea just zu­grăvite în piesă. Dar prof. Virgil Doru este o victimă, un om slab, fără voinţă şi comba­tivitate. Sinuciderea lui în clipa în care află refuzul palatului de a-l primi în audienţă şi totodată mârşăvia săvârşită de propria lui soţie — nu apar atât ca un rezultat al nepu­tinţei lui de a duce lupta împotriva ticăloşiei şi venalităţii politicienilor, ci mai curând ca un rezultat al zguduirii pe care i-o provoacă fapta ticăloasă a soţiei lui. De asemenea, fizionomia politică a personagiului este in­certă: Doru este prezentat când ca un demi­­crat, desgustat de afacerismul politicienilor, când ca un naiv cu iluzii monarhiste. Este evident că figura acestui profesor cin­stit, însă vlăguit, neputincios în faţa maşina­ţiilor „afaceriştilor“, încă îmbâcsit de preju­decăţi şi iluzii burgheze, este aceea a unui om de ştiinţă burghez şi nu aceea a unui sa­vant progresist, cu o conştiinţă mai înaintată şi un spirit mai combativ ; autorul însă nu a pus într’o lumină critică fm­itele ideologice ale acestui personagiu, „pacifismul“ şi cre­dinţa lui în .,.justiţia şi imparţialitatea rege­lui“, nu a reliefat caracterul burghez al con­cepţiilor lui, esenţa de clasă a sentimentali­tăţii lui, ci a încercat să-l prezinte într-o lu­mină pozitivă, ca pe o forţă înaintată în lupta împotriva „afaceriştilor“. Aceeaşi atitudine obiectivistă, de „conci­liere“ cu manifestările ideologiei şi moralei burgheze, se exprimă în anumite momente şi în zugrăvirea caracterului soţiei profesorului. Ea este o femeiuşcă frivolă, pe care patima jocului o împinge la acţiuni venale (scena cu Novak), când predă acestuia în schimbul sumei de bani, documentul, furat din birou­ soţului ei. Autorul a desvoltat cu mult simţ dramatic scena panicei de a i se desvălui fapta ei josnică (tabloul 11), dar el a avut o atitudine de indulgenţă, de compasiune faţă de această fiinţă josnică, atunci când i-a con­ferit o anume cinste (tabloul VI), când i-a atribuit regrete şi remuşcări pentru fapta să­vârşită, ceea ce absolvă într-o măsură venali­tatea şi josnicia faptelor ei detestabile. Piesa are slăbiciuni foarte serioase în pre­zentarea forţelor înaintate. Tânărul student Pavel nu este nici pe departe un om capabil de a deveni — sub influenţa Irinei — un co­munist aşa cum a încercat să-l prezinte Tudor Şoimaru, personagiul e conceput în tonuri dulcege : umanitarismul lui, iluziile lui în privinţa lui Augustin Ilieşu, credinţa în imparţialitatea „ministrului justiţiei“ („Dom­nule ministru, vă rog să credeţi...“), faptul că atunci când se produc manifestaţiile huli­ganice în universităţi şi se închid universită­ţile, Pavel se hotărăşte să plece la ţară, ni-l arată ca pe un apolitic, ca pe un ins moale, şters, încercarea de a prezenta asemenea figuri nevertebrate, oameni cu mentalitate şi atitudini tipic mic-burgheze drept figuri de militanţi progresişti sau chiar simpatizanţi ai luptei comuniştilor, constitue una din greşe­lile cele mai serioase ale piesei. Aceste slă­biciuni ideologice în prezentarea oamenilor înaintaţi sunt vizibile şi în construirea ultra­­schema­tică a Irinei şi, mai ales, în simpatia autorului pentru „drama“ violonistului Dincă. In legătură cu acesta din urmă e caracteris­tic că ura lui Dincă împotriva lui Augustin Ilieşu este legată de o escrocherie oarecare a acestuia, de faptul că în tinereţe, la o se­rată, Augustin Ilieşu — hoţul unui ceas de aur — îl acuzase cu cinism pe Dincă, de a fi autorul furtului. Dincă fusese izgonit din so­cietatea înaltă şi condamnat de atunci la o viaţă tulburată de suferinţa amintirii. O ase­menea întâmplare melodramatică nu e câtuşi de puţin capabilă să exprime în ceea ce au esenţial suferinţele oamenilor simpli, ura îm­potriva exploatatorilor, nu desvălue esenţa de clasă a personagiilor. Simpatia autorului pen­tru „drama" lui Dincă aminteşte de vechile melodrame burgheze î­n pricina acestei sim­patii, satira realistă se deplasează de la critica ascuţită a faunei „afaceriştilor“ la art umani­tarism burghez. Dacă regia şi interpreţii piesei au meritul de a fi pus în mod just în valoare calităţile piesei — mai ales in ceea ce priveşte demas­carea multilaterală a faunei „afaceriştilor“ — trebue spus că atât regizorul cât şi unii inter­preţi care au realizat creaţii remarcabile în ultimul spectacol al Teatrului Municipal*, au dovedit o insuficientă atitudine critică în faţa slăbiciunilor piesei. Ei nu au căutat intotdea­una — atât cât a fost cu putinţă — să împli­nească golurile piesei, să-i micşoreze cât mai mult deficienţele. Astfel, o slăbiciune evi­dentă a textului, — accentuată mult de regie şi de unii interpreţi — este tendinţa de a substitui satirei şarja ieftină, ridicolul benign Dar satira realistă nu înfăţişează astfel ridi­colul, ea îl contopeşte cu odiosul. Piesa are desigur astfel de elemente satirice valoroase, valorificate de interpreţi Dar, uneori comicul limbajului şi jovialitatea lui Feneşanu în interpretarea lui Jules Cazaban tind să îm­piedice desvăluirea clară a cinismului şi rapa­cităţii care constituie caracteristicile esenţiale ale personagiului. Trebue să spunem de asemenea că o slăbi­ciune a concepţiei ideologice a piesei o con­­stitue faptul că indivizi de teapa lui Fene­,­şanu şi a celorlalţi ca : Ilieşti, Uleanu, etc. apar în piesă de multe ori, mai mult drept nişte indivizi corupţi, arivişti, necinstiţi, oameni venali, dominaţi de pofta profiturilor fabuloase, — trăsături cu totul veridice — şi mai puţin ca oameni politici reacţionari, ca reprezentanţi ai unui regim care propagă diversiunile antisemite, represiunile bestiale împotriva muncitorilor, care urau de moarte poporul şi­ clasa muncitoare. Aceste slăbi­ciuni ale piesei, uneori interpreţii le-au sub­liniat. De pildă, în finalul piesei, regia şi in­terpreţii trebuiau să sugereze spectatolMoi adevărata furtună care avea să se abată asupra faunei afaceriştilor, asemenea unui „val“, asemenea unui „tăvălug“, care să-l măture fără cruţare, aşa cum spune Dincă Acest conflict nu apare cu suficientă limpe­zime şi forţă dramatică în primul rând din pricina caracterului şters al eroilor pozitivi Dar nici regia şi interpreţii nu au izbutit, să împlinească această slăbiciune; un moment edificator în această privinţă este acela când — după ce află că Irina a fost arestată fiind­că împărţea manifeste comuniste — Augustin Ilieşu rosteşte această frază către Dincă şi Pavel : „Comuniştii, domnule, sunt mai răi Te lovesc din umbră, iţi sapă pământul, ca­ nişte cârtiţe... au împânzit ţara cu ma­nifeste . . . asmut muncitorimea împ­otriva guvernului şi a administraţiei... provoacă greve sub pretexte caraghioase, cu lozinca revendicărilor materiale. . Nu vă daţi oare seama că dacă nu vom lupta şi nu vom reacţiona, într’o zi s'ar putea să ne cureţe pe toţi ca un val.. .?“ Şi mai departe: „Eu n’aş ezita o clipă să­ lovesc chiar în propriul meu copil, dacă ar face parte din rândurile celor ce vor să ne doboare punând la cale comploturi, maşinând împotriva oamenilor politici“... Aceste fraze Augustin Iliesu le rosteşte fără o ură adevărată, el acţionează în acest moment pe scenă exact în chipul în care făcea aceasta atunci când ţinea dis­cursuri nesincere, false, patriotarde în faţa admiratorilor săi... El face aceleaşi ges­turi teatrale. Dar prin aceasta conflictul piesei scade, căci interpretul nu reuşeşte să redea esenţa de clasă a personagiului. Fory Eterle, interpretul lui Iliesu, ar fi trebuit să trans­mită, rostind această frază, o ură adevărată şi să acţioneze direct, sincer, dezvăluind toată duşmănia pe care o simte acest perso­nagiu faţă de clasa muncitoare. Fireşte că în acest caz finalul piesei ar fi avut mai multă forţă de convingere. Felul caricatural în care regia a realizat scena arestării comuniştilor minimalizează rolul real al aparatului burghez de repre­siune. Deasemenea în scena dansului, regia a creat un moment violent şarjat, de bufo­nerie accentuând tendinţa piesei de a în­făţişa pe reprezentanţii burgheziei ca nişte paiaţe jalnice, escamotând astfel demascarea esenţei de clasă a acestor personagii din „înalta societate“, îndemnăm regia şi interpreţii spectaco­lului să înlăture asemenea momente, să caute să revizuiască aceste aspecte ale interpretării dând astfel dovadă de o justă atitudine critică faţă de lipsurile piesei. Ecoul pe care l-a stârpit spectacolul „Afa­­ceriştii“ în rândurile publicului nostru spec­tator dovedeşte justeţea atitudinii pline de atenţie şi dragoste a Teatrului Municipal faţă de această nouă realizare, în ansamblu valoroasă, a dramaturgiei noastre contempo­rane şi că a ştiut să pună în valoare realele calităţi ale piesei. Radu Beligan Artist emerit al R.P.R. nr. 22(31?) forilmtw­iam­p 70 de ani dela moartea lui Ciprian Porum­bescu Pilda compozitorului cetăţean La 25 Mai s’au împlinit şaptezeci de ani de când a încetat să mai bată inima înflăcă­rată a unuia dintre cei mai de seamă înaintaşi ai muzicii noastre, compozitorul Ciprian Po­­rumbescu (1853 1883). Cu sănătatea zdrun­cinată de umilinţele şi privaţiunile pe care i le impusese regimul burghezo - moşieresc, Ciprian Porumbescu s’a stins din viaţă în plină tinereţe, într’un moment când nu dă­duse încă întreaga mă­sură a talentului şi posibilităţilor sale crea­toare. Cu toate acestea scurta viaţă şi creaţia relativ restrânsă a lui Porumbescu sunt un nepreţuit izvor de în­văţăminte pentru com­pozitorii noştri, o pil­dă impresionantă de slujire cu abnegaţie a intereselor poporului. Ciprian Porumbescu şi-a închinat întreaga sa viaţă cauzei nobile a eliberării naţionale şi ridicării culturale a poporului său. Devo­tamentul neţărmurit pentru această cauză a stat la baza activităţii multilaterale desfăşu­rată de compozitor care îmbina permanent munca de creaţie muzicală cu lupta socială pasionată şi cu o intensă activitate de orga­nizator. La numai 22 de ani Porumbescu, îm­preună cu alţi tovarăşi de luptă, întemeia societatea academică „Arboroasa“ menită să ajute eliberarea românilor aflaţi sub jugul habsburgic. Prin atitudinea protestatară, în­drăzneaţă, tânărul compozitor şi-a atras în­­temniţarea sa. Această grea împrejurare nu a slăbit câtuşi de puţin entuziasmul şi spi­ritul militant al compozitorului ; odată cu e­­liberarea sa din temniţă, el a reînceput cu elan sporit să desfăşoare o largă activi­tate în rândurile maselor largi, organizând şi dirijând coruri populare, ce constituiau în acel timp o formă însemnată de ridicare cul­turală şi totodată de întărire a conştiinţei naţionale a poporului. In acest scop el a co­lindat Moldova, Ardealul, Banatul, învăţând să cunoască şi să iubească oamenii simpli, din popor, cărora de altfel el le-a consacrat întreaga sa creaţie. Contactul strâns al lui Porumbescu cu viaţa poporului a constituit pentru compozitor un prilej de a cunoaşte pe viu muzica populară, de a-şi însuşi organic tocmai ceea ce constitue esenţa acesteia simplitatea, robusteţea, optimismul său. Cu puţin înaintea morţii, Porumbescu sintetiza în câteva cuvinte a­­ceastă preţioasă expe­rienţă a vieţii şi acti­vităţii sale creatoare, spunând: „Dacă este vorba de vreun com­­ponist pe care l-am studiat şi îl studiez şi acum, îmi permit a­ spune că componistul acesta este însuşi po­porul nostru român...“. Tocmai prin faptul că a avut un aseme­nea învăţător, un ase­menea maestru, se ex­plică cele mai valo­roase însuşiri ale crea­ţiei lui Ciprian Porum­bescu. Realizările de seamă ale compozito­rului, în special în domeniul muzicii voca­le, corale, se disting prin conţinutul strâns legat de năzuinţele poporului, prin suflul mobilizator, melodicitatea largă, cant­abilă, forma naţională pregnantă, bogată. Aceste calităţi au determinat popularitatea pe care şi-au câştigat-o „Balada pentru vioară“, cân­tece cum ar fi „Cântec de Mai“ sau melodiile operetei „Crai nou“. Opera lui Ciprian Porumbescu conţine nu­meroase pagini pline de valoare care, dato­rită politicii obscurantiste şi antipatriotice a regimului trecut nu şi-au putut găsi răs­pândirea pe care o merită. Este necesară o acţiune serioasă de largă valorificare a cre­aţiilor acestei luminoase personalităţi din trecutul muzicii noastre Lumea muzicală, ca dealtfel toţi iubitorii de cultură vor sărbă­­tor în această toamnă, 100 de ani dela naş­terea lui C. Porumbescu. Va fi un nou prilej de a răspândi în ma­­sete largi, într’o măsură şi mai mare decât până acum, creaţiile valoroase ale acestui mare înaintaş al muzicii noastre. Scrisoare către „ De multe ori am avut ocazia să aud din gura multor tovarăşi aceste cuvinte: „Ce oa­meni minunaţi sunt artiştii !“ Aceste cuvinte vin să sublinieze măreţia şi nobleţea muncii acestor oameni care se numesc artişti. Cam astfel de gânduri ne însufleţeau pe noi, locuitorii comunei Moroenî, raionul Pu­cioasa, când în ziua de 2 Mai 1953 prin co­mună s’a răspândit vestea că un grup de ar­tişti din Bucureşti a venit să dea­­un spectacol muzical. Afişe mari, viu colo­rate, s’au răspândit prin comună, anunţând „Muzică din Dargomâjski şi Dunaevschi”, interpretată de „artişti dela Opera de Stat din Bucureşti”, întreaga comună fierbea ca un cazan pe pirostrii. Oamenii s’au gătit, s’au adunat cu mic cu mare din fiecare ogradă şi au umplut până la ultima palmă de loc sala căminului cultural. După mult timp dela ora când spectacolul trebuia să înceapă, timp în care cortina în­căpăţânată refuza să se ridice, prin mulţi­me trecu un om împleticindu-se şi împrăş­tiind o mireasmă de bodegă. Era Marcel Bu­­dală. Urcat pe scenă începu să hârâie din a­­cordeon în neştire un început din „Marinică- Marinică” şi sfârşind cu „Garofiţa”. In acele momente tuturora ni s’a strâns inima de rușine pentru el. Un murmur străbătu oa­menii. — O fi zăbovit la moate. — Sau poate l-a „mulțumit” Mircea Isac, chiaburul, la care a tras. Pe semne că lui i-a cântat mai bine. După Marcel Budală îşi făcu apariţia Ma­ria Gora care începu să sgârie timpanele as­cultătorilor cu nişte triluri sugrumate, de­ Contemporanul o parte de a însemna vreo melodie. „Progra­mul” artiştilor dela „Opera de Stat“ a fost încheiat cu un „moment vesel”. „Veneam dela Sanatoriul din Moroeni — începu cel cu „partea comică" — intr’o ma­şină cu roate (aici trebuia să râdem, după părerea povestitorului). In drum întâlnesc o bătrânică cu o căruţă la care era înhămat un măgar. Bătrânica trăgea de măgar, mă­garul nu se urnea şi căruţa se împotmolea tot mai mult în noroi, înduioşat de neputinţa bătrânei şi îndărătnicia măgarului (?!) co­bor, mă prezint măgarului, pun umărul şi urnesc căruţa. Fericită, bătrâna nu mai ştie cum să-mi mulţumească. — Vezi, maică — îmi spuse ea Cu un sin­gur măgar n’am izbutit, dar cum a mai venit urtul, urnit căruţa din loc”. Oamenii au tăcut, s’au sculat, au pornit spre casele lor. Şi aveau şi de ce să facă aşa. Aceşti câţiva oameni lipsiţi de demnitate şi-au bătut joc de dragostea oamenilor mun­cii pentru artişti. Ei au procedat în modul cel mai josnic posibil, căutând să smulgă banii cetăţenilor din comuna noastră, împo­­poţonându-se cu titlul fals de „artişti” ai O­­perei de Stat din Bucureşti, şi­ făcându-şi re­clamă cu un program fictiv. Noi ştim că nu aşa se comportă adevăraţii artişti, oamenii aceia minunaţi care îşi închină tot talentul celor care-i ascultă şi-i preţuiesc. Comitetul pentru Artă va trebui să ia măsuri pentru a împiedica pe viitor astfel de manifestări dău­nătoare. ELENA CODREANU învăţătoare din comuna Moroeni, raionul Pucioasa „ Apariţia primului număr al publicaţiei „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor“, editată de Institutul de Ist­orie Lite­rară şi Folklor al Academiei . P.R. umple un mare gol în domeniul ştiinţei literaturii. Acestei publicaţii îi revine un­ rol însemnat în îndeplinirea sarcinilor principale ce stau în faţa Institutului , valorificarea critică a moştenirii noastre literare, generalizarea fe­­tromenetei noi din literatura noastră, înar­marea istoricilor literari cu metode ştiinţifice înaintate, cercetarea in spirit ştiinţific a co­morilor literaturii populare. Prin „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor" — citim în „Cuvânt înainte“ — Direcţia Institutului „încearcă să pună bazele une adevărate publicaţii de ştiinţă literară”. Comitetul de redacţie şi colaboratorii revistei îşi propun ca, însuşindu-şi metodele înain­tate­ ale ştiinţei literare sovietice, să cerceteze în lumina învăţăturii marxist leniniste lite­ratura noastră clasică şi actuală, să studieze relaţiile literare româno-ruse care au fost trecute cu vederea de istoriografia literară burgheză şi fără cunoaşterea cărora nu poate fi înţeleasă dezvoltarea literaturii noastre, să publice cronici cu privire la literatura rusă şi sovietică. „Linia de conduită a articolelor — se spu­ne în cuvântul introductiv — este Interpreta­rea,, ştiinţifică,, în spirit marxist-leninist pe temeiul unui material pozitiv, bine verificat, iar nu erudiţia în sine şi goana după inedit. Demonstraţiile de tehnicitate ale vechilor istorici literari şi arhivistică neluminată de nicio ideie critică sunt stânci de care încer­căm a ne feri. Materialul nou, ascuns de vechea critică şi util unei interpretări juste, îl asimilăm în analiza ideologică a operei literare”. AL­a­ter­ia­lu­l publicat în acest număr repre­zintă începutul unei contribuţii ştiinţifice po­zitive, în spiritul obiectivelor pe care Direcţia Institutului le fixează publicaţiei în prefaţa primului, număr. Revista „Studii şi Cercetări de Istorie Lite­rară şi Folklor" publică programa analitică pentru clasele VIII—XI a cursului de Litera­tură română, programă care reprezintă o în­cercare serioasă de periodizare ştiinţifică a istoriei literaturii noastre şi constitue un în­dreptar preţios pentru predarea literaturii române în şcolile medii. Acad. G. Călinescu publică în acest­ număr un bogat material documentar cu privire la Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, Al. Odobescu, M. Eminescu, Barbu Şt. Delavrancea, Toni Bacalbaşa şi Spiridon Popescu­ Luăm, astfel, cunoştinţă de un „contract” din care rezultă că gazeta „Curierul de Iaşi“, la care a fost constrâns să salahorească, în condiţii umili­toare, Eminescu, aparţinea unor junimişti de frunte (Iacob Negruzzi, Ştefan Vârgolici, Teodor Balş, Anton Nanu), care se constitui­­seră într’o societate ce exploata fără scrupule munca celui mai mare poet român. O scri­soare a lui Alexandrescu către C. Negruzzi arată legăturile de prietenie între aceşti doi scriitori şi personalităţile progresiste cele mai de seamă ale timpului: Bălcescu, Kogălni­ceanu, Boliac. De mare interes sunt paginile dintr’un manuscris până acum necunoscut al lui C. Negruzzi, „Vânătorul bun sau meşte­şugul de a nu-ţi fi urît”, pagini de certă va­loare literară. Articolul tov. Ovid S Crohmălniceanu, „Trecutul de luptă al poporului in opera lui Mihail Sadoveanu", întreprinde o analiză sin­tetică a romanelor istorice ale lui M Sado­veanu, desvăluind, în lumina unei interpre­tări ştiinţifice marxist,leniniste, înălţimea concepţiei scriitorului, adâncul democratism şi patriotism care străbate paginile oglindind lupta poporului român pentru libertate şi dreptate socială. Articolul pune în lumină ideile întruchipate în aceste romane, izvoarele populare care l-au inspirat pe scriitor, trăsăturile calitativ noi ale povestirii „Nicoară Potcoavă" şi, deşi în­­tr'o mai mică măsură, particularităţile artis­tice ale romanului istoric al lui Sadoveanu. Capitolul „Elemente ale specificului naţional cuprinse în evocarea istorică a operei lui Sa­doveanu“ conţine multe constatări interesante asupra modului cum s-au cristalizat în ope­rele lui Sadoveanu trăsături ale fizionomiei psihice a poporului ; din păcate autorul se fereşte să generalizeze observaţiile sale in­teresante, să abordeze cu mai mult curaj aspectele teoretice ale problemei pe care o tratează. Articolul „Legături literare româno-ruse“, semnat de tov. Ion Vitner, demonstrează, pe baza unei bogate documentaţii, influenţa bine­­făcătoare a literaturii ruse asupra începutu­rilor literaturii noastre. Articolul aduce date importante cu privire la înrâurirea exercitată de scriitori ruşi ca Antioh Cantemir, Fonvi­­zin, Derjavin, Caramzin, Gogol, Puşkin, etc. asupra unor scriitori români, ca Al. Dornici, C. Negruzzi, Kogălniceanu, Asachi ş­i. pre­cum şi cu privire la răsunetul marilor clasici ruşi în conştiinţa celor mai de seamă scriitori ai noştri (Eminescu, Caragiale, Odobescu, Alecsandri, etc.), subliniind că de la scriitorii clasici ruşi au învăţat în bună măsură scrii­torii noştri­ să-şi îndrepte atenţia spre popor, spre realităţile patriei. Articolul „B. P. Haşdeu şi problemele de folklor“ de I. C. Chiţimia aduce o contribuţie pozitivă la cunoaşterea activităţii deosebit de bogate a lui B. P. Haşdeu pe tărâmul studierii multilaterale a folklorului nostru. Ar fi fost însă necesar ca autorul articolu­lui să acorde o atenţie mai mare interpre­tării bogatului material pe care l-a adunat, să nu se lase târît de tendinţe dăunătoare către factologie, către empirism şi „erudiţie în sine“. Publicarea articolului „însemnătatea lu­crărilor lui I. V. Stalin despre problemele de lingvistică pentru desvoltarea ştiinţei despre creaţia populară poetică“ de A. M. Astahova constitue un preţios ajutor pentru cercetătorii folklorului din ţara noastră în aplicarea genialelor reze sta­liniste din lu­crarea „Marxismul şi problemele lingvisticii“ la studiul folklorului. Revista consacră un număr de pagini re­cenzării unor cărţi româneşti, ruse şi sovie­tice. Recenzia, semnată de Pandele Olteanu, la traducerea în româneşte a „Cântecului des­pre oastea lui Igor“, traducere făcută de Mi­­h­ai Beniuc, cuprinde observaţii de amănunt utile de care, ţinând seama la viitoarea ediţie, traducătorul va reuşi să sporească valoarea versiunii româneşti a străvechiului „Cântec”. Ceea ce lipseşte acestei recenzii este analiza artistică a traducerii, despre care se spune în fugă că este „o operă literară de valoare“. Se publică deasemenea recenzii la ediţia de „Opere” de­­ Bolintineanu apărută la E.S.PL.A. (M. Nanu) şi la monografia lui V. Curilevcov despre A. S. Serafim­ovici (Au­rel Martin). Pline de interes sunt poeziile populare create în anii regimului de democraţie popu­lară pe care le publică acest număr. * Aşa cum arată însăşi Direcţia Institutului în articolul Introductiv, întâiul număr din „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Fol­klor", „apare neechilibrat şi cu lipsuri“. O lipsă importantă este absenţa aproape totală a preocupării pentru literatura noastră nouă. Una din sarcinile Institutului — accentuată în „Cuvânt înainte" — este „să ajute pe scrii­torii tineri care caută să afirme în literatura noastră principiile realismului socialist". A­ceasta presupune studierea şi discutarea în paginile publicaţiei a lucrărilor literare ale scriitorilor noştri. Or, în acest număr afară de capitolul despre „Nicoară Potcoavă“ din articolul „Trecutul de luptă al poporului în opera lui M. Sadoveanu”, nici o altă lucrare originală a vreunui scriitor contemporan nu este pomenită Comitetul de redacţie al re­vistei va trebui să depună toate eforturile pentru a înlătura această lipsă în­ numerele următoare. O deficienţă esenţială o constitue neglija­rea sarcinii celei mai de seamă a Institutului, aceea „de a studia mai adânc trecutul nos­tru literar şi a reconsidera pe clasici în spi­rit marxist-leninist”. Singurul articol de a­­naliză în lumina ştiinţei marxist-leniniste a operei unui clasic este acela privitor la ro­­­mânul istoric al lui Mihail Sadoveanu. Cea mai mare parte a sumarului publicaţiei cu­­prinde material informativ, fapt ce vine în contradicţie cu principiile afirmate chiar în cuvântul de deschidere. Cu toate aceste lipsuri, apariţia publicaţiei „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Fol­klor“ constitue un succes în activitatea Insti­tutului de Istorie Literară şi Folklor a! Aca­demiei R.P.R., paginile ei fiind menite să cuprindă studii şi cercetări care să pună in­tr’o lumină ştiinţifică întregul tezaur al lite­raturii noastre de la origini până astăzi. Ci­titorii aşteaptă apariţia regulată a numerelor viitoare care, traducând mai deplin în fapt principiile juste enunţate în „Cuvânt înainte“, să facă într’adevăr din „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor“, o publicaţie „producătoare de opere ştiinţifice“. Dumitru Micu R­ecenzie „Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folklor“

Next