Contemporanul, iulie-decembrie 1953 (Anul 7, nr. 27-52)
1953-11-13 / nr. 46
— Domnule comisar, vă rog să aflaţi cine m’a bătut ! — Imposibil, bobocule, votu-i secret. — Păstraţi legalitatea, fraţilor, să nu voteze nimeni de două ori... — Zău e puţin, Coane Mişute! Uite cu câtă căldură te-am susţinut. Desene de A. R1K Ziarele locale în campania electorală In paginile ziarelor locale „Crişana“ — regiunea Oradea şi „Steagul Roşu“ — re-giunea Bârlad, problemele campaniei electorale pentru alegerea deputaţilor în sfaturile populare ocupă un loc din ce în ce mai însemnat. Cele două ziare locale publică cu regularitate note despre puternicul avânt înmuncă şi despre succesele obţinute în fabrici,mine şi pe ogoare în cinstea alegerilor dedeputat în sfaturile populare. Prin rubrica permanentă „întrebări şi răspunsuri în legătură cu alegerile de deputaţi în sfaturilepopulare“, ziarele locale „Crişana“ — regiunea Oradea şi „Steagul Roşu“ — regiunea Bârlad caută să lămurească maselor problemele campaniei electorale. O atenţie specială acordă aceste ziare popularizării ro.u■ lui sfaturilor populare în înfăptuirea politicii partidului de îmbunătăţire a nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Astfel, ziarul „Steagul Roşu“-Bârlad publică cu regularitate rubrica „Cifre şi fapte din activitatea sfaturilor populare“, precum şi numeroase fotografii înfăţişând aspecte semnificative ale realizărilor sfaturilor populare din regiunea Bârlad. Răsfoind paginile acestor două ziare se poate vedea că ele caută să analizeze munca sfaturilor populare sub toate aspectele, criticând unele comitete executive şi pe unii deputaţi în sfaturile populare care nu-şi îndeplinesc sarcinile importante ce le revin în lupta pentru traducerea în viaţă a politicii partidului de ridicare a nivelului de trai al maselor muncitoare. Mai puţin substanţială este contribuţia pe care aceste două ziare locale au adus-o la intensificarea muncii politice de masă în campania electorală. Deşi ziarul „Crişana“ regiunea Oradea a introdus încă deja începutul campaniei electorale rubrica „Tribuna agitatorului“, deşi publică destul de multe articole şi note privitoare la activitatea punctelor de agitaţie, sau despre munca de agitaţie dela om la om dusă la locul de muncă şi la domiciliul cetăţenilor, ziarul nu s’a ridicat totuşi la nivelul cerut de sarcinile ce-i revin în îndrumarea muncii politice de masă în campania electorală, pentru că nu a acordat suficientă atenţie conţinutului agitaţiei politice. Sarcina ziarelor locale este de a combate cu tărie manifestările de formalism din agitaţia politică dusă în campania electorală şi de a îndruma colectivele de agitatori spre îmbunătăţirea conţinutului agitaţiei politice în rândurile oamenilor muncii. Acest lucru nu l-a făcut în suficientă măsură ziarul „Crişana“ — regiunea Oradea. Materialele legate de problemele muncii de agitaţie, publicate în acest ziar, nu au combătut formalismul din munca de agitaţie, ci dimpotrivă au ridicat adeseori la rangul de exemple demne de urmat cazuri de agitaţie formală, generală şi de paradă. Astfel în reportajul „Cu agitatorii pe teren“, publicat în numărul din 21 octombrie, se dădea drept exemplu pentru agitatorii careşi desfăşoară activitatea la domiciliul cetăţenilor, un gen de agitaţie generală, lozincardă, care se deosebeşte ca deja cer la pământ de felul în care trebue să se ducă adevărata muncă de agitaţie la domiciliul oamenilor muncii. In acest resortaj, agitatorii mai mult ascultă vorbele celor pe care, de fapt, trebue să-i lămurească şi atunci când se hotărăsc să vorbească şi ei, spun lucruri generale, neconvingătoare. Deasemenea într’um alt articol, purtând titlul „La punctul de agitaţie din cartierul „Mihail Eminescu” („Crişana” Nr. din 24 Octombrie) se dă drept model pentru celelalte puncte de agitaţie un program superficial întocmit şi nelegat de sarcinile cele mai importante ale muncii politice de masă în campania electorală. Programul recomandat de acest ziar nu poate fi bun din moment ce nu cuprinde nimic despre problema popularizării transformărilor petrecute in anii regimului de democraţie populară în cartierul respectiv sau despre felul în care s’au achitat de sarcinile primite din partea alegătorilor deputaţii aleşi în 1950 în sfaturile populare, in ceea ce priveşte ziarul „Steagul Roşu“ — regiunea Bârlad, lipsa de preocupare a acestuia pentru problemele muncii politic© de mase în campania electorală apare și mai evidentă. Edificator este faptul că de la 1 Octombrie până la 1 Noembrie a.c. în paginile acestui ziar, au apărut numai câteva materiale în legătură cu problemele muncii politice de mase în campania electorală. Ziarele locale „Crișana“ — regiunea Oradea, „Steagul Roşu — regiunea Bârlad nu s’au ocupat de asemenea, de mobilizarea instituţiilor culturale de mase de la sate pentru desfăşurarea muncii culturale în sprijinul campaniei de pregătire a alegerilor de deputaţi în sfaturile populare. Pentru remedierea acestor deficienţe, redacţiile ziarelor locale „Crişana“ — regiunea Oradea şi „Steagul Roşu“ — regiunea Bârlad trebue să-şi sporească preocuparea pentru îmbunătăţirea calităţii şi lărgirea conţinutului tematic al materialelor publicate şi să vegheze asupra justei lor orientări politice. Redacţiilor ziarelor „Crişana“ — regiunea Oradea şi „Steagul Roşu“ — regiunea Bârlad, le revine sarcina de a rezerva un spaţiu mai mare materialelor,menite să răspândească experienţa celor mai bune colective de agitatori şi a celor mai bune metode ale muncii de agitaţie în campania electorală. Deasemenea aceste ziare locale sunt chemate să se preocupe mai intens de activitatea căminelor culturale, culţurilor roşii, etc. în sprijinul campaniei de pregătire a alegerilor de deputaţi în sfaturile populare. Contribuind la activizarea politică a oamenilor muncii şi la intensificarea muncii politice de mase în campania electorală, ziarele „Crişana“—regiunea Oradea şi „Slagul Roşu“ — regiunea Bârlad, vor aduce un serios aport la victoria în alegeri a Frontului Democraţiei Populare. ★ In prezentarea problemelor campaniei electorale, meritul principal al ziarului „Drumul socialismului“-Hunedoara, constă în faptul că foloseşte forme variate, reuşind astfel să convingă pe cititori de marea însemnătate pe care o au alegerile pentru deputaţi în sfaturile populare. Ziarul demască cu multă combativitate farsa electorală regizată de regimul burghezo-moşieresc. Muncitorul Göpös Petre din Valea Jiului, care în tinereţe a cunoscut mult lăudata „democraţie“ burgheză, îşi deapănă cu amărăciune în articolul „Aşa se vota în trecut“ (apărut în nr. din 1 Noembrie) amintirile legate de alegeri. din trecut. Realizările regimului de democraţie populară, ale oraturilor populare, obţinute cu sprijinul maselor largi ale celor ce muncesc, sunt zugrăvite deasemeni într’un mod sugestiv în paginile aceluiaş ziar. In notele de drum „Prin munţii hunedoreni“, apărut în nr. din 1 Noembrie al ziarului, autorul vorbeşte cu căldură despre transformările care schimbă viaţa satelor din această regiune a ţării. La fel ca în notele de drum şi în reportajul „Printre cei ce-şi construesc case noi“ se oglindeşte grija partidului pentru oamenii muncii. Dacă a reuşit să zugrăvească succesele însemnate obţinute de sfaturile populare şi să demaşte cu tărie bâlciul electoral din timpul burghezo-moşierimii ziarul „Drumul socialismului“ are însă o serie de lipsuri în ceea ce priveşte îndrumarea muncii politice de masă, desfăşurată în scopul mobilizării maselor la exercitarea conştientă a drepturilor lor cetăţeneşti cu prilejul alegerilor din 20 Decembrie. Articolul de fond „Să organizăm temeinic munca de agitaţie în campania electorală“ publicat în ziua de 22 octombrie a. c. tratează câteva probleme ale muncii de agitaţie. Dar într-o perioadă destul de îndelungată, ziarul nu a publicat niciun articol pe aceeaşi temă la rubrica „Viaţa de partid“, iar rubrica „Tribuna agitatorului“ lipseşte complect din paginile ziarului. Acordând o mai mare importanţă îndumării muncii politice de masă, ziarul „Drumul socialismului“ va putea să sprijine cu mai multă eficacitate campania electorală, să mobilizeze şi să pregătească masee de oameni ai muncii în vederea alegerilor 0© deputaţi în sfaturile populare. Maxim Cosma Eva Dragomir Sfaturile Populare—baza politică a regimului de democraţie populară Poporul muncitor din ţara noastră se pregăteşte să întâmpine un eveniment de mare însemnătate în viaţa sa politică. In ziua de 20 Decembrie el este chemat să aleagă din sânul său pe deputaţii Sfaturilor Populare — organe locale ale puterii de stat. Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R. cu privire la alegerile de deputaţi în Sfaturile Populare constitue o nouă expresie a marilor drepturi şi libertăţi de care poporul nostru se bucură în regimul democrat-popular. Alegerile de deputaţi pentruSfaturile Populare din anul acesta vor ridica le conducerea organelor de stat, în calitate de deputaţi, un număr şimai mare de oameni ai muncii decât până acum. Aceasta va crea posibilitatea unei şi mai largi participări a poporului muncitor la conducerea treburilor obşteşti, posibilitatea întăririi continue a legăturii cu masele a statului democrat-popular şi a rezolvării cu succes a sarcinilor de mare însemnătate care revin Sfaturilor Populare. O trăsătură caracteristică a statului nostru democrat-popular o constitue faptul că el îşi întemeiază puterea pe conştiinţa şi activitatea creatoare a maselor. Cu cât masele înţeleg mai bine scopurile politicii sale, cu cât nivelul conştiinţei politice a milioanelor de oameni ai muncii devine mai ridicat, cu atât regimul de democraţie populară devine maiputernic, mai de neînfrânt. Exprimând caracterul profund popular al regimului nostru democratic, în ţara noastră a devenit o tradiţie ca fiecare campanie electorală să se transforme într’o adevărată şcoală de educare cetăţenească şi patriotică a maselor, într’un prilej de dezvoltare a interesului tuturor celor ce muncesc pentru problemele obşteşti ale organizării şi conducerii statului. Campaniile electorale au devenit un mijloc puternic de ridicare a conştiinţei politice a oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Această trăsătură deosebeşte în mediul cel mai profund alegerile de azi din ţara noastră de cele care au loc îr „democraţiile" burgheze, unde campaniile electorate sunt destinate îndobitocirii maselor, îndepărtării lor de problemele vieţii politice, adâncirii prăpastiei dintre popor şi aparatul de stat, înţelegerea de către masele de oameni ai muncii a superiorităţii orânduiriinoastre de stat, a deosebirilor dintre democraţia noastră populară şi „democraţia“ burgheză, cunoaşterea rolului important şi a sarcinilor care revin Sfaturilor Populare în înfăptuirea politicii partidului, de construire a socialismului, asigură alegerea în organele locale ale puterii de stat a celor care vor reprezenta cel mai bine interesele lor. ★ Istoria a arătat că fiecărei orânduiri sociale îi corespunde o formă politică de organizare a societăţii, o anumită formă de stat. Formele organizării de stat în sclavagism şi feudalism, corespunzătoare relaţiilor de producţie existente, reprezentau forme ale dictaturii de clasă a stăpânilor de sclavi şi seniorilor feudali care urmăreau exploatarea nestânjenită a maselor populare. Burghezia care îşi dădea sistemul exploatării pe principiul libertăţii schimbului între producătorii de mărfuri şi al libertăţii celui lipsit de mijloace de producţie de a-şi vinde forţa de muncă, desfiinţează regimul politic feudal şi pune în locul lui o formă politică de organizare corespunzătoare producţiei capitaliste de mărfuri, alcătuită din organe reprezentative de tipul parlamentului. Burghezia a cucerit puterea înscriind pe drapelul său înfăptuirea „reprezentanţei poporului“, înţelegând însă prin aceasta înfăptuirea propriei sale reprezentanţe, adică a burgheziei. Menţinând, inegalitatea economică şi socială între clase, aparatul de stat burghez nu a putut fi decât un instrument de asuprire a poporului, un instrument al exploatării capitaliste. Aşa zisa democraţie burgheză este o formă profund antipopulară a dictaturii burgheze, care sprijină și amentează cele mai crunte forme de exploatare a oamenilor muncii. Burghezia s’a străduit decenii dearândul să demonstreze că poporul nu poate să conducă, nu este capabil să efectueze o adevărată guvernare, in sprijinul acestei teze au fost aduse nenumărate teorii — deja teoria organicistă care împarte societatea ca şi corpul omenesc în cap, trunchi şi membre (capul fiind burghezia) — şi până la teoriile cele mai reacţionare care dispreţuiesc făţiş poporul, considerându-1 drept „gloată" amorfă, bună numai pentru exploatare. In fapt, burghezia a aplicat cu consecvenţă concepţia ei antipopulară. In ţările unde domneşte capitalul aşa cum s’a întâmplat în orice orânduire blazată pe exploatare, între aparatul de stat şi popor se află o prăpastie de netrecut, spiritul de iniţiativă al maselor este înăbuşit, milioane şi milioane de oameni sunt lipsiţi de posibilitatea de a participa la viaţa politică. In spatele aparatului de stat burghez se află puternicele concernuri şi uniuni monopoliste care dictează voinţa lor. In prezent situaţia din ţările capitaliste se caracterizează printr’o continuă accentuare a subordonării aparatului de stat uniunilor monopoliste. Epoca capitalismului contemporan, a imperialismului, este epoca reacţiunii politice pe toată linia, epoca în care într’o serie de ţări ia naştere dictatura teroristă făţişă a elementelor celor mai reacţionare şi mai şovine ale capitalismului — fascismul. Din democraţia burgheză nu a mai rămas nimic, parlamentarismul burghez s’a transformat în dictatură făţişă, sălbatică, a capitalului, steagul libertăţii individuale a fost aruncat peste bord. In cea de a doua jumătate a secolului trecut, Marx a arătat că forma politică cea mai potrivită a dictaturii proletariatului nu poate fi republica parlamentară, ci o organizaţie politică de tipul Comunei din Paris. Această idee a lui Marx n’a mai fost însă dezvoltată ulterior. In mişcarea muncitorească domina părerea că republica parlamentară cu organe reprezentative centrale şi locale, întruneşte toate condiţiile pentru a fi folosită drept formă de organizare politică a societăţii în perioada de tranziţie de la capitalism la socialism. Revoluţia rusă din 1905, şi în special revoluţia din Februarie 1917 însă, au dat naştere unei forme noi de organizare a societăţii. Lenin a arătat că masele de milioane ale poporului, a căror iniţiativă fusese descătuşată de revoluţie, n’au aşteptat să se scri€ proiecte de legi pentru republica burgheză parlamentară, ci au început să creeze cu deja sine putere o nouă democraţie, au început să creeze Sovietele die Deputaţi ai Muncitorilor, Soldaţilor şi Ţăranilor care reprezentau forţa maselor muncitoare. Studiind experienţa Comunei din Paris şi a celor două revoluţii din Rusia, Lenin a îmbogăţit domeniul teoriei şi al practicii marxismului, trăgând concluzia că forma de stat a dictaturii proletariatului este nu republica parlamentară, aşa cum se crezuse până atunci, ci republica Sovietelor. „Republica burgheză parlamentară — arăta Lenin — împiedică, înăbuşe viaţa politică independentă a maselor, participarea lor directă la construcţia democratică a întregii vieţi de stat, de jos şi până sus. Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor dimpotrivă Ele reproduc acel tip de stat pe care l-a elaborat Comuna din Paris şi pe care Marx l-a numit, „în sfârşit, o formă politică“ descoperită, „sub care poate avea loc eliberarea economică a celor ce muncesc". Pe baza acestei concluzii, Lenin a arătat necesitatea organizării în perioada trecerii la revoluţia socialistă a Sovietelor. Puterea Sovietică a trezit la viaţă pături uriaşe de zeci de milioane ale poporului pe care le-a atras la munca de stat. Sovietele au devenit acel puternic aparat care a ajutat dictaturii proletariatului să înfrângă rezistenţa claselor exploatatoare şi să lichideze înseşi bazele economice ale existenţei lor. Creaţia revoluţionară a maselor descătuşată şi organizată de Soviete s-a concretizat în uriaşele succese obţinute în industrializarea socialistă a ţării şi colectivizarea agriculturii, în făurirea măreţei culturi socialiste a U.R.S.S. Statul Sovietic făurit de popor s-a dovedit a fi, în cursul celor 36 de ani de existenţă, cea mai viabilă şi stabilă formă de organizare a societăţii. Aceastăparticularitate a democraţiei socialiste, faptul că a fost creată chiar de popor, în scopul dezvoltării forţelor sale materiale şi spirituale şi că se bucură de sprijinul puternic al poporului, oglindeşte marea ei superioritate faţă de democraţia burgheză, creată de exploatatori în scopul apărării intereselor lor de clasă. In timp ce in democraţia socialistă puterea de stat reprezintă puterea poporului însuşi, iar organele ei sunt adevărate organe reprezentative, democraţia parlamentară burgheză, creează un aparat de stat al reprezentanţei burgheziei, care îndeplineşte funcţia de reprimare a poporului. ★ Democraţia socialistă sovietică, care este expresia celei mai înalte forme a democraţiei, a constituit şi constitue un înalt model pentru ţările care în urma desprinderii din lanţul imperialist au păşit pe drumul democraţiei populare. Eliberarea României de către glorioasa Armată Sovietică a deschis poporului nostru posibilitatea încununării cu succes a luptei sale de secole pentru libertate şi independenţă naţională, a luptei clasei muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare pentru răsturnarea regimului burghezo-moşieresc. Nimicind puterea claselor exploatatoare, poporul muncitor în frunte cu clasa muncitoare condusă de partid, a făurit statul de democraţie populară al cărui scop este complecta eliberare a oamenilor muncii de sub orice fel de asuprire şi exploatare. Statul democrat-popular corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare. O etapă principală pe drumul construirii statului democrat-popular a fost marcată de crearea, pe baza exemplului Sovietelor, a organelor locale ale puterii — Sfaturile Populare — care întruchipează un principiu de bază al democraţiei populare — atragerea maselor la conducerea treburilor obşteşti. Activitatea Sfaturilor Populare se întemeiază pe faptul că puterea, pe care Lenin o considera chestiunea fundamentală a oricărei revoluţii, aparţine în ţara noastră oamenilor muncii de la oraşe şi sate în frunte cu clasa muncitoare. A apus pentru totdeauna vremea când puterea de stat se afla în mâinile câtorva familii de milionari, care conduceau aparatul de stat cu guvern cu tot. In aceia vreme conducătorii organelor de stat locale erau numiţi de sus ,de aceia cărora le reprezentau interesele. Oamenii muncii nu aveau posibilitatea să aleagă pe acei care să le apere interesele. Aceasta era faimoasa democraţie instaurată de burghezie şi moşierime. O metodă de a arunca praf în ochii maselor era alegerea aşaziselor consilii comunale şi judeţene, a căror compoziţie socială asigura pe deplinsubordonarea lor intereselor claselor exploatatoare. Dar şi aşa, aceste consilii nu reprezentau mai nimic în aparatul de stat burghez. Atribuţiile lor se refereau la chestiuni secundare. Referindu-se la rolul consiliilor din Rusia ţaristă, Lenin le-a caracterizat arătând că de fapt împuternicirile lor se reduceau la „spoirea favoarelor". In democraţia noastră populară, masele muncitoare sunt acelea care aleg reprezentanţii organelor locale ale puterii de stat. Sistemul nostru electoral care se întemeiază pe principiile profund democratice ale Constituţiei ţării, garantează dreptul maselor la vot, dreptul de a propune pe membrii comisiilor electorale şi de a propune candidaţii. O expresie grăitoare a condiţiilor nemaiîntâlnite în istoria ţării noastre, create pentru exercitarea controlului maselor, asupra desfăşurării campaniei electorale, este faptul că peste o jumătate de milion de oameni ai muncii vor activa numai în cadrul comisiilor electorale. Totodată Sfaturile Populare ai căror deputaţi sunt aleşi de masele muncitoare, sunt organe care înfăptuiesc în mod real conducerea de stat. Odiosul sistem al prefecturilor şi primăriilor — instrumente pentru apărarea intereselor capitaliştilor şi moşierilor, mijloace de îmbogăţire pentru călăii aleşi din rândurile fabricanţilor, moşierilor şi chiaburilor şi focare ale şovinismului — a fost lichidat pentru totdeauna. Constituţia ţării arată că astăzi „în Republica Populară Română puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate, care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi Sfaturile Populare. Sfaturile Populare constitue baza politică a Republicii Populare Române". Experienţa Ţării Socialismului ne învaţă că realizarea sarcinilor dictaturii proletariatului nu poate fi concepută fără existenţa unui mecanism care să îndeplinească rolul de a lega partidul de mase, de milioanele celor ce muncesc. Acest mecanism este alcătuit din organizaţiile de masă ale clasei muncitoare şi ale celorlalte pături de oameni ai muncii, din curelele de transmisie care fac legătura între avantgarda clasei înaintate şi masa celor ce muncesc. Sfaturile Populare care reprezintă baza politică a regimului nostru este cea mai cuprinzătoare organizaţie obştească. Ea leagă partidul de oamenii muncii, înainte de toate pe linie de stat, organizând participarea activă a celor ce muncesc la spera de construiire a socialismului. Izvorul forţei statului nostru, a organelor sale locale, chezăşia orientării juste a activităţii sale este politica partidului clasei muncitoare. Călăuzindu-se de învăţătura marxist-leninistă, Partidul Muncitoresc Român îndrumă întreaga activitate a statului nostru, determină caracterul şi direcţia activităţii tuturor organelor de stat şi economice. I. V. Stalin arată că Sovietele sunt o formă socialistă de organizare poitică care reprezintă o mare cucerire a oamenilor rirmnco, dar cu toate acestea, nu trebue pierdut din vedere faptul că ele sunt totuşi numai o formă de organizare şi că totul depinde de conţinutul care va fi turnat în această formă. Problema principală este deci conţinutul activităţii Sfaturilor Populare, caracterul lor, de cine sunt ele conduse. Conducerea de către partid a Sfaturilor Populare, rolul mobilizator al comuniştilor care fac parte din organele locale ale puterii de stat, asigură conţinutul socialist al acestora, îndreptarea întregii lor activităţi în direcţia înfăptuirii politicii partidului, al cărei scop suprem este satisfacerea într-o măsură tot mai mare a nevoilor materiale şi culturale ale celor ce muncesc. Preocuparea principală a partidului şi statului nostru în momentul de faţă in domeniul politicii interne este îndreptarea cursului politicii economice în vederea îmbunătăţirii într’un timp apropiat a condiţiilor de viaţă ale populaţiei muncitoare de la oraşe şi sate. In vederea înfăptuirii acestui obiectiv, Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din 19— 20 August a. c. a pus în faţa poporului muncitor sarcina lichidării rămânerii ln O culegere de articole despre scriitorii clasici Reunind articole şi studii literare apărute în presă — cele semnate de acad. Călinescu, Tudor, Vianu, Mihai Beniuc, Mitral Gorfiţa — sau publicate acu‘m‘‘pentru primă dată“— articole semnate de Eugen Lucan, Dumitru Micu, Aurel Martin, Geo Şerban — volumul „Literatura noastră clasică" reprezintă o contribuţie la înviorarea acţiunii de cercetare în spirit ştiinţific a moştenirii literare; el are menirea de a pune la îndemâna maselor de cititori cuceriri câştigate în opera de cercetare şi interpretare în spirit ştiinţific a literaturii noastre clasice, luminând aspecte caracteristice ale creaţiei unor mari scriitori ca: Eminescu... Creangă, Caragiale, Bălcescu, Grigore, Alexandrescu, Coşbuc, Delavrancea,Alecu Russo. Discutând problemelle literaturii clasice, o asemenea cercetare păstrează — în felurite forme — un pronunţat caracter de actualitate. Această tendinţă, proprie, în general întregului volum este vizibilă în articolul acad. G. Călinescu, — care deschide volumul — articol intitulat „Caragiale şi alregerile din trecut“. Articolul întreprinde o instructivă analiză a modului cum s-a reflectat în literatura înaintată o latură importantă şi caracteristică a vieţii politice din regimul burghezo-moşieresc — alegerile parlamentare — oprindu-se asupra unor aspecte edificatoare din creaţia realistă a lui Caragiale. Articolul nu are numai meritul de a se preocupa de aspecte mai puţin cunoscute ale literaturii din trecut, dând la iveală interesante fragmente din scrierile unui Iacob Negruzzi, Iorgu Caragiale sau N. T. Orăşanu, care spulberă iluzoria aparentă „curat constituţională" a regimului burghezo-moşieresc — prin înfăţişarea unor momente memorabile ale mascaradei alegerilor de altădată. Chiar în creaţia lui Caragiale, în general cunoscută şi cercetată de către istoricii noştri literari într’o măsură mai mare decât a oricărui alt seriitor clasic, criticul găsește noi aspecte încă nesesizate, necomentate, arătând astfel că opera unui mare seriitor este într’adevăr o sursă de neepuizat pentru analize și constatări mereu proaspete, că desbaterea ei nu se poate socoti niciodată încheiată. ■ Criticul invocă, în sprijinul demonstraţiei, date reale, ilustrând starea politică a vremii. Corespondenţa între viaţa reală, atestată în documentele epocii, şi reflectarea ei artistică duce la concluzia că, de pildă, clişeele retorice folosite cu preferinţă de Farfuridi şi Caţavencu, stârnind râsul, nu erau doar rodul bogatei fantezii artistice a lui Caragiale, verosimilitatea lor fiind confirmată de cercetarea unui dicţionar autentic de „Vorbe parlamentare" (alcătuit probabil fără Intenţii satirice), dicţionar care conţine savuroase formulări de tipul: „Voi spune sus şi tare“, „Să dăm cărţile pe faţă", „Am zis şi voi zice, am susţinut, susţin şi voi susţine“. Articolul acad. Călinescu — pornind de la analiza literară — trage o serie de concluzi politice importante asupra opoziţiei radicale între alegerile din trecut şi cele de azi, servindu-se de paragrafe din noua Constituţie. Articolul subliniază cuceririle regimului democrat-popular, fiind în acelaş timp un document publicistic convingător, un adevărat pamflet împotriva demagogiei electorale a burgheziei. Un merit însemnat al acestui volum decurge din faptul că majoritatea articolelor nu se limitează la enunţarea registrului tematic şi de idei al operelor analizate (cum s-a întâmplat de multe ori cu cercetarea moştenirii literare la noi), ci stărue cu atenţie asupra caracterului artistic al literaturii. Un bun exemplu în acest sens îl oferă articolul lui Tudor Yjazw ,,N.‘ Bălcescu — artist al cuvântului". După ce stabileşte în general ,cJLxeeeee'Tie cucereşte şi ne mişcă în paginile lui Bălcescu este „adevărul expresiei, desfăşurarea ei uneori vehementă, alteori largă şi măreaţă, totdeauna însufleţită de o emoţie sinceră şi adâncă", criticul face o serie de observaţii concrete, de o deosebită adâncime asupra stilului operei marelui scriitor şi istoric revoluţionar; el arată convingător, cercetând limba scriitorului şi procedeele sale artistice, că însuşirea cea mai izbitoare a stilului şi a personalităţii artistice *) „Literatura noastră clasică" (Culegere de articole). — E.S.P.L.A. Lucian Raicu a lui Bălcescu decurge din conţinutul operei, din caracterul ei arzător polemic şi combatant in slujba unor idei avansate, din aceea că „scriitorul nu expune, ci demonstrează, luptă“. Acest specific imprimă stilului lui Bălcescu un ascuţit caracter retoric, deşi limitele sobrietăţii nu sunt depăşite. Astfel, portretul cuprinde întotdeauna judecăţi de valoare, fixând aprobarea sau dezaprobarea scriitorului, textul abundă în elemente oratorice, fraze exclamative şi interogative iar detaliile expresive sunt „grupate într’o neorânduială pitorească“. Pentru realizarea unor efecte puternice de concentrare şi forţă, verbele sunt trecute la perfectul simplu, iar numeroase verbe la prezentul istoric ; senzaţia mişcării este sugestiv realizată prin folosirea imperfectului Criticul descoperă în sfârşit tehnica basso-reliefului în alternarea prezentului istoric (pentru a exprima acţiunea eroului preferat care astfel e împins pe prima linie cu forme ale trecutului, realizându-se astfel structura pe două planuri a naraţiunii. Articolul lui Tudor Vianu este o contribuţie preţioasă la cercetarea artei literare a lui Nicolae Bălcescu şi în acelaşi timp un exemplu pentru istoricii şi criticii noştri literari, de analiză ştiinţifică a stilului unei opere literare. Alături de studiul lui Tudor Vianu, analizează calităţile artistice ale autorilor studiaţi şi articolul lui Mihai Beniuc asupra lui Eminescu, articolul lui Mihai Gafiţa asupra lui Creangă, al lui Dumitru Micu asupra lui Coşbuc, al lui Eugen Luca asupra lui Grigore Alexandrescu. Astfel, în mare măsură, elemente de critică literară intră în articole ca parte integrantă a consideraţiilor de istorie literară, potrivit principiului că istoria literaturii trebue să emită judecăţi de valoare artistică, în lumina conţinutului de idei afirmat în operele clasice. O altă caracteristică pozitivă a acestei culegeri este caracterul polemic, combativ, al articolelor publicate ; tezele privitoare la valoarea operelor clasice sunt elaborate în luptă ascuţită cu tezele idealiste şi reacţionare ale vechii critici şi istorii literare. Teoriile istoriei literare burgheze despre un Eminescu atemporal şi străin de„preocupările externe“ (Maiorescu) sunt combătute în articolul lui Mihai Benlux.Izvoarele populare în creaţia“Tin'ErîîInescu“. -4te--aspect':;^PaTe~ceHTîăr'pregnant — al comuniunii cu poporul în opera celui mai mare poet al nostru este cercetat de acest articol. Autorul articolului urmărește felurite manifestări ale influenței folclorului în opera lui Eminescu, deja transferarea aproape intactă a unor versuri populare („Că eu am fost la părinţi / Ca şi luna intre sfinţi / Şi le-am fost de mângâiere / Ca şi luna printre stele“) şi terminând cu „Călin“, care preia numai scheletul basmului popular. Articolul lui M. Beniuc este o contribuţie valoroasă şi interesantă în cercetarea operei lui Eminescu, care demonstrează convingător cât de false şi răuvoitoare sunt interpretările istoriei literare burgheze despre marele nostru poet clasic. Studiul lui Mihai Gafiţa intitula II,,Cu privire la realismul operei lui Creangă“ demască, teză cu teză, caractocul, fals...al concepţiei istoricilor literaturii burgheze cu privire la Creangă. Polemizând cu istoricii literari burghezi care negau capacitatea de creator a lui Creangă, care afirmau tendenţios că meritul scriitorului se rezumă doar la a fi transpus unele basme populare, articolul lui Mihai Gafiţa demonstrează realismul operei lui Creangă, caracterul tipic al situaţiilor şi personagiilor înfăţişate. In acelaş timp, articolul este îndreptat şi împotriva unor afirmaţii cu totul greşite din vechile „Teze provizorii de istoria literaturii române“ (clasa X-a), în care se spunea că Ion Creangă „idealizează în „Amintiri“ viaţa de la ţară, care apare lipsită de contradicţii între boieri şi ţărănime“; articolul citează exemple din operă, care arată că scrierile lui Creangă zugrăvesc realist viaţa satului şi de aceea nu pot ignora un aspect fundamental al realităţii, cum e lupta de clasă. Combaterea interpretărilor tendenţioase şi a falsificărilor cu care criticii burghezi au întâmpinat opera lui G. Coşbuc, — când nu au ignorat-o şi au dispreţuit-o — este caracteristică şi studiului lui Dumitru Micu „Chipul----omului din popor in opera eiul Coşbuc“.Privinnd creaţia marelui poet ca o monografie artistică a vieţii ţărănimii, autorul articolului se sprijină pe tezele lui Dobrogeanu Gherea din studiu! „Poetul ţărănimii“ pe care ie reia, lărgind demonstraţia. Studiul aduce elemente noi în cercetarea operei lui Coşbuc, subliniind trăsăturile pozitive tipice ale omului simplu oglindite cu vigoare de poet cum ar fi: dârzenie, optimismul, bogăţia sufletească, dragostea de natură, curajul in faţa morţii, puritatea iubirii şi a prieteniei. Spiritul combativ este un element pozitiv al volumului; el este caracteristic articolului lui Geo Şerban despre Alecu Russo — articol îndreptat împotriva teoriilor etniciste şi ortodoxiste privitoare la creaţia populară. In acest din urmă articol, autorul arată însă din cârtd în când un exces de zel polemic. Articolul „Grigore Alexandrescu — poet satiric“de Eugen Luca combate "afirmaţiile criticii burgheze care"era de părere că opera poetului „jigneşte sensibilitatea estetică a cititorului modern“ şi subliniază unele merite pe care în acelaş sector de cercetare le-a câştigat un critic din trecut despre ale cărui contribuţii valabile în critica literară nu prea s-a pomenit la noi în ultima vreme: Ion Trivale. Combătând teoria lipsei de originalitate a lui Grigore Alexandrescu, criticul demonstrează cu argumente convingătoare existenţa unei creaţii originale strălucite a poetului. In această privinţă se face observaţia — între altele — că personagiile din fabule, chiar dacă unele au apărut mai înainte în opera marelui poet francez La Fontaine — sunt astfel zugrăvite încât întruchipează trăsături tipice ale realităţilor de la noi. Există însă în articol unele exagerări, căutându-se la fiecare personaj din fabulă „o multitudine de trăsături sufleteşti“, deşi principiul exagerării realiste presupune în anumite cazuri şi cu un anumit scop reliefarea unei singure trăsături morale. Articolele „Lin însufleţit admirator..al.geniului popular: Alecu Russo“ de Geo Şerbari’fl ‘Părerile lui Delavrancea despre literatură şi artă" de Aurel Martin sunt instructive și"'âdnc'inî"î03temă de Informare bogat; mai ales articolul lui Aurel Martin e foarte folositor, căci la noi, până acum, nu s’a vorbit despre acest aspect al personalităţii lui Delavrancea. Articolul analizează lupta lui Delavrancea pentru apărarea tradiţiilor şi menirii artei realiste legate de popor. Fiind bine documentat, articolul lui Aurel Martin alunecă însă uneori pe calea simplei comentări a citatelor luate izolat in acest fel: „pline de tâlc sunt şi cuvintele...“ sau „ideia exprimată de Delavrancea în crazele acestea este deosebit de preţioasă. Ea merită să fie reţinută“. Articolul Iul Geo Şerban subliniază în mod just că la Alecu Russo, ca şi la ceilalţi scriitori ai epocii de la 1848 — concepţia despre creaţia populară e legată de ideia rolului decisiv al maselor populare în desvoltarea procesului istoric. Amândouă aceste articole ar fi câştigat în adâncime dacă ar fi analizat concepţia despre folclor a lui Alecu Russo şi concepţia despre artă a lui Delavrancea în ra-’ port direct cu operele beletristice create de ei şi în care scriitorii au încercat să ilustreze concret principiile lor estetice. In general volumul — deşi nu are o deplină unitate şi nu se face vizibil într’o măsură suficientă criteriul care a stat la baza alcătuirii sale — este folositor şi interesant, lămurind o serie de probleme importante ale creaţiei noastre literare clasice. El întrlneşte o serie de studii interesante, care trezesc sentimentul mândriei pentru valorile nemuritoare ale literaturii poporului, cântate cu atâta emoţie de cel mai mare poet al nostru: „Când privesc zilele de aur a scripturilor române „Mă cufund ca intr’o mare de visări dulci şi senine".