Contemporanul, iulie-decembrie 1953 (Anul 7, nr. 27-52)

1953-11-13 / nr. 46

­ — Domnule comisar, vă rog să aflaţi cine m’a bătut ! — Imposibil, bobocule, votu-i secret. — Păstraţi legalitatea, fraţilor, să nu voteze nimeni de două ori... — Zău e puţin, Coane Mişute! Uite cu câtă căldură te-am susţinut. Desene de A. R1K Ziarele locale în campania electorală In paginile ziarelor locale „Crişana“ — regiunea Oradea şi „Steagul Roşu“ — re-­­­giunea Bârlad, problemele campaniei elec­torale pentru alegerea deputaţilor în sfatu­rile populare ocupă un loc din ce în ce mai însemnat. Cele două ziare locale publică cu regularitate note despre puternicul avânt în­­muncă şi despre succesele obţinute în fabrici,­­mine şi pe ogoare în cinstea alegerilor de­­deputat­ în sfaturile populare. Prin rubrica­­ permanentă „întrebări şi răspunsuri în le­­­­gătură cu alegerile de deputaţi în sfaturile­­populare“, ziarele locale „Crişana“ — regi­­­­unea Oradea şi „Steagul Roşu“ — regiunea Bârlad caută să lămurească maselor pro­ble­­­mele campaniei electorale. O atenţie spe­cială acordă aceste ziare popularizării ro­.u­­■ lui sfaturilor populare în înfăptuirea poli­ticii partidului de îmbunătăţire a nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Astfel, ziarul „Steagul Roşu“-Bârlad publică cu regulari­tate rubrica „Cifre şi fapte din activitatea sfaturilor populare“­, precum şi numeroase fotografii înfăţişând aspecte semnificative ale realizărilor sfaturilor populare din re­giunea Bârlad. Răsfoind paginile aces­tor două ziare se poate vedea că ele caută să analizeze munca sfaturilor popu­lare sub toate aspectele, criticând unele co­mitete executive şi pe unii deputaţi în sfa­turile populare care nu-şi îndeplinesc sarci­nile importante ce le revin în lupta pen­tru traducerea în viaţă a politicii partidu­lui de ridicare a nivelului de trai al maselor muncitoare. Mai puţin substanţială este contribuţia pe care aceste două ziare locale au adus-o la intensificarea muncii politice de masă în campa­nia electorală. Deşi ziarul „Crişana“ regiunea Oradea a introdus încă deja înce­putul campaniei electorale rubrica „Tribuna agitatorului“, deşi publică destul de multe articole şi note privitoare l­a activitatea punctelor de agitaţie, sau despre munca de agitaţie dela om la om dusă la­ locul de muncă şi la domiciliul cetăţenilor, ziarul nu s’a ridicat totuşi la nivelul cerut de sar­cinile ce-i revin în îndrumarea muncii poli­tice de masă în campania electorală, pen­­tru că nu a acordat suficientă atenţie conţinu­tului agitaţiei politice. Sarcina ziarelor lo­cale este de a combate cu tărie manifestă­rile de formalism din agitaţia politică dusă în campania electorală şi de a îndruma co­lectivele de agitatori spre îmbunătăţirea conţinutului agitaţiei politice în rândurile oamenilor muncii. Acest lucru nu l-a făcut în suficientă măsură ziarul „Crişana“ — re­giunea Oradea. Materialele legate de proble­mele muncii de agitaţie, publicate în acest ziar, nu au combătut formalismul din munca de agitaţie, ci dimpotrivă au ridicat adese­ori la rangul de exemple demne de urmat cazuri de agitaţie formală, generală şi de paradă. Astfel în reportajul „Cu agitatorii pe teren“, publicat în numărul din 21 oc­tombrie, se dădea drept exemplu pentru a­­gitatorii careşi desfăşoară activitatea la do­­miciliul cetăţenilor, un gen de agitaţie ge­nerală, lozincardă, care se deosebeşte ca deja cer la pământ de felul în care trebue să se ducă adevărata muncă de agitaţie la domi­ciliul oamenilor muncii. In acest re­sortaj, agitatorii mai mult ascultă vorbele celor pe care, de fapt, trebue să-i lămurească şi a­­tunci când se hotărăsc să vorbească şi ei, spun lucruri generale, neconvingătoare. De­­asemenea într’um alt articol, purtând titlul „La punctul de agitaţie di­n­ car­tierul „Mihail Eminescu” („Crişana” Nr. din 24 Octombrie) se dă drept model pentru celelalte puncte de agitaţie un program su­perficial­ întocmit şi nelegat de sarcinile cele mai importante ale muncii politice de masă în campania electorală. Programul re­comandat de acest ziar nu poate fi bun din moment ce nu cuprinde nimic despre pro­blema popularizării transformărilor petre­cute in anii regimului de democraţie popu­lară în cartierul respectiv sau despre felul în care s’au achitat de sarcinile primite din partea alegătorilor deputaţii aleşi în 1950 în sfaturile populare, in ceea ce priveşte zia­rul „Steagul Roşu“ — regiunea Bârlad, lipsa de preocupare a acestuia pentru problemele muncii politic© de mase în campania elec­torală apare și mai evidentă. Edificator este faptul că de la 1 Octombrie până la 1 No­­embrie a.c. în paginile acestui ziar, au apă­rut numai câteva materiale în legătură cu problemele muncii politice de mase în cam­pania electorală. Ziarele locale „Crișana“ — regiunea Oradea, „Steagul Roşu — regiunea Bârlad nu s’au ocupat de asemenea, de mo­bilizarea instituţiilor culturale de mase de la sate pentru desfăşurarea muncii culturale în sprijinul campaniei de pregătire a alegeri­lor de deputaţi în sfaturile populare. Pen­tru remedierea­ acestor deficienţe, redacţiile ziarelor locale „Crişana“­ — regiunea Ora­dea şi „Steagul Roşu“ — regiunea Bârlad tre­bue să-şi sporească preocuparea pentru îm­bunătăţirea calităţii şi lărgirea conţinutu­lui tematic al materialelor publicate şi să vegheze asupra justei lor orientări politice. Redacţiilor ziarelor „Crişana“ — regiu­nea Oradea şi „Steagul Roşu“ — regiunea Bârlad, le revine sarcina de a rezerva un spaţiu mai mare materialelor,menite să răs­pândească experienţa celor mai bune colec­tive de agitatori şi a celor mai bune metode ale muncii de agitaţie în campania electo­rală. Deasemenea aceste ziare locale sunt chemate să se preocupe mai intens de acti­vitatea căminelor culturale, culţurilor roşii, etc. în sprijinul campaniei de pregătire a alegerilor de deputaţi în sfaturile populare. Contribuind la activizarea politică a oameni­­lor muncii şi la intensificarea muncii po­litice de mase în campania electorală, zia­rele „Crişana“—regiunea Oradea şi „Sla­gul Roşu“ — regiunea Bârlad, vor aduce un serios aport la victoria în alegeri a Fron­tului Democraţiei Populare.­­ ★ In prezentarea problemelor campaniei electorale, meritul principal al ziarului „Dru­mul socialismului“-Hunedoara, constă în faptul că foloseşte forme variate, reuşind astfel să convingă pe cititori de marea în­semnătate pe care o au alegerile pentru deputaţi în sfaturile populare. Ziarul de­mască cu multă combativitate farsa electo­rală regizată de regimul burghezo-moşieresc. Muncitorul Göpös Petre din Valea Jiului, care în tinereţe a cunoscut mult lăudata „democraţie“ burgheză, îşi deapănă cu a­­mărăciune în articolul „Aşa se vota în tre­cut“ (apărut în nr. din 1 Noembrie) amin­tirile legate de alegeri­.­ din trecut. Realizările regimului de democraţie popu­lară, ale oraturilor populare, obţinute cu sprijinul maselor largi ale celor ce muncesc, sunt zugrăvite deasemeni într’un mod suges­tiv în paginile aceluiaş ziar. In notele de drum „Prin munţii hunedoreni“, apărut în nr. din 1 Noembrie al ziarului, autorul vor­beşte cu căldură despre transformările care schimbă viaţa satelor din această regiune a ţării. La fel ca în notele de drum şi în reportajul „Printre cei ce-şi construesc case noi“ se oglindeşte grija partidului pentru oamenii muncii. Dacă a reuşit să zugrăvească succesele însemnate obţinute de sfaturile populare şi să demaşte cu tărie bâlciul electoral din timpul burghezo-moşierimii ziarul „Drumul socialismului“ are însă o serie de lipsuri în ceea ce priveşte îndrumarea muncii politice de masă, desfăşurată în scopul mobilizării maselor la exercitarea conştientă a dreptu­rilor lor cetăţeneşti cu prilejul alegerilor din 20 Decembrie. Articolul de fond „Să orga­nizăm temeinic munca de agitaţie în cam­pania electorală“ publicat în ziua de 22 oc­tombrie a. c. tratează câteva probleme ale muncii de agitaţie. Dar într-o perioadă des­tul de îndelungată, ziarul­ nu a publicat niciun articol pe aceeaşi temă la rubrica „Viaţa de partid“, iar rubrica „Tribuna agi­tatorului“ lipseşte complect din paginile zia­rului. Acordând o mai m­are importanţă înd­u­­mării muncii politice de masă, ziarul „Dru­mul socialismului“ va putea să sprijine cu mai multă eficacitate campania electorală, să mobilizeze şi să pregătească masee de oameni ai muncii în vederea alegerilor 0© deputaţi în sfaturile populare. Maxim Cosma Eva Dragomir Sfaturile Populare—baza politică a regimului de democraţie populară Poporul muncitor din ţara noastră se pre­găteşte să întâmpine un eveniment de mare însemnătate în viaţa sa politică. In ziua de 20 Decembrie el este chemat să aleagă din sânul său pe deputaţii Sfaturilor Popu­­­lare — organe locale ale puterii de stat. Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţi­onale a R.P.R. cu privire la alegerile de de­putaţi în Sfaturile Populare constitue o nouă expresie a marilor drepturi şi libertăţi de care poporul nostru se bucură în regimul democrat-popular. Alegerile de deputaţi pen­tru­­Sfaturile Populare din anul acesta vor ridica le conducerea organelor de stat, în calitate de deputaţi, un număr şi­­mai mare de oameni ai muncii decât până acum. Aceasta va crea posibilitatea unei şi mai largi participări a poporului muncitor la conduce­rea treburilor obşteşti, posibilitatea întăririi continue a legăturii cu masele a statului de­­mocrat-popular şi a rezolvării cu succes a sarcinilor de mare însemnătate care revin Sfaturilor Populare. O trăsătură caracteristică a statului nostru democrat-popular o constitue faptul că el îşi întemeiază puterea pe conştiinţa şi activitatea creatoare a maselor. Cu cât ma­sele înţeleg mai bine scopurile politicii sale, cu cât nivelul conştiinţei politice a milioa­nelor de oameni ai muncii devine mai ri­dicat, cu atât regimul de democraţie popu­lară devine mai­­puternic, mai de neînfrânt. Exprimând caracterul profund popular al regimului nostru democratic, în ţara noas­tră a devenit o tradiţie ca fiecare campa­nie electorală să se transforme într’o ade­vărată şcoală de educare cetăţenească şi pa­triotică a maselor, într’un prilej de dezvol­tare a interesului tuturor celor ce muncesc pentru problemele obşteşti ale organizării şi conducerii statului. Campaniile electorale au devenit un mijloc puternic de ridicare a conştiinţei politice a oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Această trăsătură deose­beşte în mediul cel mai profund alegerile de azi din ţara noastră de cele care au loc îr­ „democraţiile" burgheze, unde campaniile electorate sunt destinate îndobitocirii mase­lor, îndepărtării lor de problemele vieţii po­litice, adâncirii prăpastiei dintre popor şi a­­paratu­l de stat, înţelegerea de către masele de oameni ai muncii a superiorităţii orânduirii­­noastre de stat, a deosebirilor dintre democraţia no­astră populară şi „democraţia“ burgheză, cunoaşte­rea rolului important şi a sarcinilor­­ care revin Sfaturilor Populare în înfăptuirea politicii partidului, de construire a socia­lismului, asigură alegerea în organele locale ale puterii de stat a celor care vor reprezenta cel mai bine interesele lor. ★ Istoria a arătat că fiecărei orânduiri soci­ale îi corespunde o formă politică de orga­nizare a societăţii, o anumită formă de stat. Formele organizării de stat în sclavagism şi feudalism, corespunzătoare relaţiilor de producţie existente, reprezentau forme ale dictaturii de clasă a stăpânilor de sclavi şi seniorilor feudali care urmăreau exploatarea nestânjenită a maselor populare. Burghezia care îşi d­ădea sistemul ex­ploatării pe principiul libertăţii schimbului între producătorii de mărfuri şi al libertă­ţii celui lipsit de mijloace de producţie de a-şi vinde forţa de muncă, desfiinţează regi­mul politic feudal şi pune în locul lui o for­mă politică de organizare corespunzătoare producţiei capitaliste de mărfuri, alcătuită din organe reprezentative de tipul parlamen­tului. Burghezia a cucerit puterea înscriind pe drapelul său înfăptuirea „reprezentanţei poporului“, înţelegând însă prin aceasta în­făptuirea propriei sale reprezentanţe, adică a burgheziei. Menţinând, inegalitatea econo­mică şi socială între clase, aparatul de stat burghez nu a putut fi decât un instrument de asuprire a poporului, un instrument al exploatării capitaliste. Aşa zisa democraţie burgheză este o formă profund antipopu­lară a dictaturii burgheze, care sprijină și a­­mentează cele mai crunte forme de ex­ploatare a oamenilor muncii. Burghezia s’a străduit decenii dearândul să demonstreze că poporul nu poate să con­ducă, nu este capabil să efectueze o adevă­rată guvernare, in sprijinul acestei teze au fost aduse nenumărate teorii — deja teoria organicistă care împarte societatea ca şi corpul omenesc în cap, trunchi şi membre (capul fiind burghezia) — şi până la teo­riile cele mai reacţionare care dispreţuiesc făţiş poporul, considerându-1 drept „gloată" amorfă, bună numai pentru exploatare. In fapt, burghezia a aplicat cu consecven­ţă concepţia ei antipopulară. In ţările unde domneşte capitalul aşa cum s’a întâmplat în orice orânduire blazată pe exploatare, între aparatul de stat şi popor se află o prăpastie de netrecut, spiritul de iniţiativă al maselor este înăbuşit, milioane şi milioane de oameni sunt lipsiţi de posibilitatea de a participa la viaţa politică. In spatele apa­ratului de stat burghez se află puternicele concernuri şi uniuni monopoliste care dic­tează voinţa lor. In prezent situaţia din ţările capitaliste se caracterizează printr’o continuă accentu­are a subordonării aparatului de stat uniu­nilor monopoliste. Epoca capitalismului con­temporan, a imperialismului, este epoca re­­acţiunii politice pe toată linia, epoca în care într’o serie de ţări ia naştere dictatura tero­ristă făţişă a elementelor celor mai reacţio­nare şi mai şovine ale capitalismului — fas­cismul. Din democraţia burgheză nu a mai rămas nimic, parlamentarismul burghez s’a transformat în dictatură făţişă, sălbatică, a capitalului, steagul libertăţii individuale a fost aruncat peste bord. In cea de a doua jumătate a secolului tre­cut, Marx a arătat că forma politică cea mai potrivită a dictaturii proletariatului nu poate fi republica parlamentară, ci o orga­nizaţie politică de tipul Comunei din Pa­ris. Această idee a lui Marx n’a mai fost însă dezvoltată ulterior. In mişcarea munci­torească domina părerea că republica par­lamentară cu organe reprezentative centrale şi locale, întruneşte toate condiţiile pentru a fi folosită drept formă de organizare poli­tică a societăţii în perioada de tranziţie de la capitalism la socialism. Revoluţia rusă din 1905, şi în special re­voluţia din Februarie 1917 însă, au dat naş­tere unei forme noi de organizare a socie­tăţii. Lenin a arătat că masele de milioane ale poporului, a căror iniţiativă fusese descătuşată de revoluţie, n’au aştep­tat să se scri€ proiecte de legi pen­tru republica burgheză parlamentară, ci au început să creeze cu deja sine pu­tere o nouă democraţie, au început să creeze Sovietele die Deputaţi ai Muncito­rilor, Soldaţilor şi Ţăranilor care reprezen­tau forţa maselor muncitoare. Studiind experienţa Comunei din Paris şi a celor două revoluţii din Rusia, Lenin a îmbogăţit domeniul teoriei şi al practicii marxismului, trăgând concluzia că forma de stat a dictaturii proletariatului este nu re­publica parlamentară, aşa cum se crezuse până atunci, ci republica Sovietelor. „Re­publica burgheză parlamentară — arăta Lenin — împiedică, înăbuşe viaţa politică independentă­ a maselor, participarea lor di­rectă la construcţia democratică a întregii vieţi de stat, de jos şi până sus. Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor dimpotrivă Ele reproduc acel tip de stat pe care l-a elaborat Comuna din Paris şi pe care Marx l-a numit, „în sfârşit, o formă po­litică“ descoperită, „sub care poate avea loc eliberarea economică a celor ce muncesc". Pe baza acestei concluzii, Lenin a arătat necesitatea organizării în perioada trecerii la revoluţia socialistă a Sovietelor. Pu­terea Sovietică a trezit la viaţă pături uriaşe de zeci de milioane ale poporului pe care le-a atras la munca de stat. Sovietele au devenit acel puternic aparat care a ajutat dictaturii proletariatului să înfrângă rezis­tenţa clasel­or exploatatoare şi să lichi­deze înseşi bazele economice ale exis­tenţei lor. Creaţia revoluţionară a mase­lor descătuşată şi organizată de Soviete s-a concretizat în uriaşele succese obţinute în industrializarea socialistă a ţării şi colecti­vizarea agriculturii, în făurirea măreţei cul­turi socialiste a U.R.S.S. Statul Sovietic făurit de popor s-a dovedit a fi, în cursul celor 36 de ani de existenţă, cea mai viabilă şi stabilă formă de orga­nizare a societăţii. Această­­particularitate a democraţiei soci­aliste, faptul că a fost­­ creată chiar de po­por, în scopul dezvoltării forţelor sale ma­teriale şi spirituale şi că se bucură de spri­jinul puternic al poporului, oglindeşte ma­rea ei superioritate faţă de democraţia bur­gheză, creată de exploatatori în scopul apă­rării intereselor lor de clasă. In timp ce in democraţia socialistă puterea de stat repre­zintă puterea poporului însuşi, iar organele ei sunt adevărate organe reprezentative, de­mocraţia parlamentară burgheză, creează un aparat de stat al reprezent­anţei burgheziei, care îndeplineşte funcţia de reprimare a po­porului. ★ Democraţia socialistă sovietică, care este expresia celei mai înalte forme a democra­ţiei, a constituit şi constitue un înalt mo­del pentru ţările care în urma desprinderii din lanţul imperialist au păşit pe drumul democraţiei populare. Eliberarea României de către glorioasa Armată Sovietică a des­chis poporului nostru posibilitatea încunu­nării cu succes a luptei sale de secole pentru libertate şi independenţă naţională, a luptei clasei muncitoare aliată cu ţărănimea mun­citoare pentru răsturnarea regimului burghe­zo-moşieresc. Nimicind puterea claselor ex­ploatatoare, poporul muncitor în frunte cu clasa muncitoare condusă de partid, a fău­rit statul de democraţie populară al cărui scop este complecta eliberare a oamenilor muncii de sub orice fel de asuprire şi ex­ploatare. Statul democrat-popular corespun­de pe deplin intereselor şi năzuinţelor ma­selor populare. O etapă principală pe drumul construirii statului democrat-popular a fost marcată de crearea, pe baza exemplului Sovietelor, a or­ganelor locale ale puterii — Sfaturile Popu­lare — care întruchipează un principiu de bază al democraţiei populare — atragerea maselor la conducerea treburilor obşteşti. Activitatea Sfaturilor Populare se înteme­iază pe faptul că puterea, pe care Lenin o considera chestiunea fundamentală a orică­rei revoluţii, aparţine în ţara noastră oame­nilor muncii de la oraşe şi sate în frunte cu clasa muncitoare. A apus pentru totdeauna vremea când puterea de stat se afla în mâi­nile câtorva familii de milionari, care con­duceau aparatul de stat cu guvern cu tot. In aceia vreme conducătorii organelor de stat locale erau numiţi de sus ,de aceia cărora le reprezentau interesele. Oamenii muncii nu aveau posibilitatea să aleagă pe acei care să le apere interesele. Aceasta era faimoasa democraţie instaurată de burghezie şi moşie­­rime. O metodă de a arunca praf în och­ii maselor era alegerea aşaziselor consilii comunale şi judeţene, a căror compoziţie so­cială asigura pe deplin­­subordonarea lor intereselor claselor exploatatoare. Dar şi aşa, aceste consilii nu reprezentau mai nimic în aparatul de stat burghez. Atribuţiile lor se refereau la chestiuni secundare. Referindu-se l­a rolul consiliilor din Rusia ţaristă, Lenin le-a caracterizat arătând că de fapt împuter­nicirile lor se reduceau la „spoirea favoa­­relor". In democraţia noastră populară, masele muncitoare sunt acelea care aleg reprezentan­ţii organelor locale ale puterii de stat. Siste­mul nostru electoral care se întemeiază pe principiile profund democratice ale Consti­tuţiei ţării, garantează dreptul mase­lor la vot, dreptul de a propune pe membrii comisiilor electorale şi de a propune candi­daţii. O expresie grăitoare a condiţiilor ne­maiîntâlnite în istoria ţării noastre, create pentru exercitarea controlului maselor, asu­pra desfăşurării campaniei electorale, este faptul că peste o jumătate de milion de oa­meni ai muncii vor activa numai în cadrul comisiilor electorale. Totodată Sfaturile Populare ai căror depu­taţi sunt aleşi de masele muncitoare, sunt organe care înfăptuiesc în mod real condu­cerea de stat. Odiosul sistem al prefecturilor şi primă­riilor — instrumente pentru apărarea­­ in­ter­eselor capitaliştilor şi moşierilor, mijloa­ce de îmbogăţire pentru călăii aleşi din rândurile fabricanţilor, moşierilor şi chia­burilor şi focare ale şovinismului — a fost lichidat pentru totdeauna. Constituţia ţării arată că astăzi „în Republica Populară Română puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate, care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi Sfaturile Popu­lare. Sfaturile Populare constitue baza po­litică a Republicii Populare Române". Experienţa Ţării Socialismului ne învaţă că realizarea sarcinilor dictaturii proletaria­tului nu poate fi concepută fără existenţa unui mecanism care să îndeplinească rolul de a lega partidul de mase, de milioanele celor ce muncesc. Acest mecanism este alcă­­tuit din organizaţiile de masă ale cla­sei muncitoare şi ale celorlalte pături de oameni ai­ muncii, din curelele de trans­misie care fac legătura între avantgarda cla­sei înaintate şi masa celor ce muncesc. Sfa­turile Populare care reprezintă baza politică a regimului nostru este cea mai cuprin­zătoare organizaţie obştească. Ea leagă par­tidul de oamenii muncii, înainte de toate pe linie de stat, organizând participarea ac­tivă a celor ce muncesc la spera de construi­ire a socialismului. Izvorul forţei statului nostru, a organelor sale locale, chezăşia orientării juste a acti­vităţii sale este politica partidului clasei muncitoare. Călăuzindu-se de învăţătura marxist-leninistă, Partidul Muncitoresc Ro­mân îndrumă întreaga activitate a statului nostru, determină caracterul şi direcţia ac­tivităţii tuturor organelor de stat şi econo­mice. I. V. Stalin arată că Sovietele sunt o formă socialistă de organizare po­itică care reprezintă o mare cucerire a oamenilor rirmn­­co, dar cu toate acestea, nu trebue pierdut din vedere faptul că ele sunt totuşi numai o formă de organizare şi că totul depinde de conţinutul care va fi turnat în această formă. Problema principală este deci con­ţinutul activităţii Sfaturilor Populare, ca­racterul lor, de cine sunt ele conduse. Con­­ducerea de către partid a Sfaturilor Popu­lare, rolul mobilizator al comuniştilor care­ fac parte din organele locale ale puterii de stat, asigură conţinutul socialist al acestora, îndreptarea întregii lor activităţi în direc­ţia înfăptuirii politicii partidului, al cărei scop suprem este satisfacerea într-o măsură tot mai mare a nevoilor materiale şi cultu­rale ale celor ce muncesc. Preocuparea principală a partidului şi sta­tului nostru în momentul de faţă in do­meniul politicii interne este îndreptarea cursului politicii economice în vederea îmbu­­nătăţirii într’un timp apropiat a condiţiilor de viaţă ale populaţiei muncitoare de la oraşe şi sate. In vederea înfăptuirii acestui obiec­tiv, Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din 19— 20 August a. c. a pus în faţa poporului muncitor sarcina lichidării rămânerii ln O culegere de articole despre scriitorii clasici Reunind articole şi studii literare apărute în presă — cele semnate de acad. Căli­­nescu, Tudor, Vianu, Mihai Beniuc, Mitral Gorfiţa — sau publicate acu‘m‘‘pentru primă dată“— articole semnate de Eugen Lucan, Du­­mi­tru Micu, Aurel Martin, Geo Şerban — volumul „Literatura noastră clasică" repre­zintă o contribuţie la înviorarea acţiunii de cercetare în spirit ştiinţific a moştenirii literare; el are menirea de a pune la în­demâna maselor de cititori cuceriri câştigate în opera de cercetare şi interpretare în spi­rit ştiinţific a literaturii noastre clasice, lu­minând aspecte caracteristice ale creaţiei unor mari scriitori ca: Eminescu... Creangă, Caragiale, Bălcescu, Grigore, Alexandrescu, Coşbuc, Delavrancea,­­Alecu Russo. Discutând problemel­le literaturii clasice, o asemenea cercetare păstrează — în felu­rite forme — un pronunţat caracter de ac­tualitate. Această tendinţă, proprie, în ge­neral întregului volum este vizibilă în ar­ticolul acad. G. Călinescu, — care deschide volumul — articol intitulat „Caragiale şi al­regerile din trecut“. Articolul întreprinde o instructivă analiză a modului cum s-a re­flectat în literatura înaintată o latură im­portantă şi caracteristică a vieţii politice din regimul burghezo-moşieresc — alegerile par­lamentare — oprindu-se asupra unor aspec­te edificatoare din creaţia realistă a lui Ca­ragiale. Articolul nu are numai meritul de a se preocupa de aspecte mai puţin cunoscute ale literaturii din trecut, dând la iveală in­teresante fragmente din scrierile unui Iacob Negruzzi,­­ Iorgu Caragiale sau N. T. Oră­­şanu, care spulberă iluzoria aparentă „curat constituţională" a regimului burghezo-moşie­­resc — prin înfăţişarea unor momente me­morabile ale mascaradei alegerilor de altă­dată. Chiar în creaţia lui Caragiale, în ge­neral cunoscută şi cercetată de către istoricii noştri literari într’o măsură mai mare decât a oricărui alt seriitor clasic, criticul găsește noi aspecte încă nesesizate, necomentate, a­­rătând astfel că opera unui mare seriitor este într’adevăr o sursă de neepuizat pentru analize și constatări mereu proaspete, că desbaterea ei nu se poate socoti niciodată încheiată. ■ Criticul invocă, în sprijinul de­monstraţiei, date reale, ilustrând starea po­litică a vremii. Corespondenţa între viaţa reală, atestată în documentele epocii, şi re­flectarea ei artistică duce la concluzia că, de pildă, clişeele retorice folosite cu prefe­rinţă de Farfuridi şi Caţavencu, stârnind râsul, nu erau doar rodul bogatei fantezii artistice a lui Caragiale, verosimilitatea lor fiind confirmată de cercetarea unui dicţionar autentic de „Vorbe parlamentare" (alcătuit probabil fără Intenţii satirice), dicţionar care conţine savuroase formulări­ de tipul: „Voi spune sus şi tare“, „Să dăm cărţile pe faţă", „Am zis şi voi zice, am susţinut, susţin şi voi susţine“. Articolul acad. Călinescu — pornind de la analiza literară — trage o serie de concluzi politice importante asupra opo­ziţiei radicale între alegerile din trecut şi cele de azi, servindu-se de paragrafe din noua Constituţie. Articolul subliniază cuce­ririle regimului democrat-popular, fiind în acelaş timp un­ document publicistic con­vingător, un adevărat pamflet împotriva de­magogiei electorale a burgheziei. Un merit însemnat al acestui volum de­curge din faptul că majoritatea articolelor nu se limitează la enunţarea registrului te­matic şi de idei al operelor analizate (cum s-a întâmplat de multe ori cu cercetarea moştenirii literare la noi), ci stărue cu aten­ţie asupra caracterului artistic al literaturii. Un bun exemplu în acest sens îl oferă arti­colul lui Tudor Yjazw ,,N.‘ Bălcescu — artist al cuvântului". După ce stabileşte în gene­ral ,cJLxeeeee'Tie cucereşte şi ne mişcă în pa­ginile lui Bălcescu este „adevărul expresiei, desfăşurarea ei uneori vehementă, alteori largă şi măreaţă, totdeauna însufleţită de o emoţie sinceră şi adâncă", criticul face o serie de observaţii concrete, de o deosebită adâncime asupra stilului operei marelui scrii­tor­ şi istoric revoluţionar; el arată convin­gător, cercetând limba scriitorului şi proce­deele sale artistice, că însuşirea cea mai iz­bitoare a stilului şi a personalităţii artistice *) „Literatura noastră clasică" (Culegere de articole). — E.S.P.L.A. Lucian Raicu a lui Bălcescu decurge din conţinutul operei, din caracterul ei arzător polemic şi comba­tant in slujba unor idei avansate, din aceea că „scriitorul nu expune, ci demonstrează, luptă“. Acest specific imprimă stilului lui Bălcescu un ascuţit caracter retoric, deşi li­mitele sobrietăţii nu sunt depăşite. Astfel, portretul cuprinde întotdeauna judecăţi de valoare, fixând aprobarea sau dezaprobarea scriitorului, textul abundă în elemente ora­torice, fraze exclamative şi interogative iar detaliile expresive sunt „grupate într’o neo­rânduială pitorească“. Pentru realizarea unor efecte puternice de concentrare şi forţă, ver­bele sunt trecute la perfectul simplu, iar nu­meroase verbe la prezentul istoric ; senzaţia mişcării este sugestiv realizată prin folosirea imperfectului Criticul descoperă în sfârşit tehnica basso-reliefului în alternarea prezen­tului istoric (pentru a exprima acţiunea erou­lui preferat care astfel e împins pe prima li­nie­ cu forme ale trecutului, realizându-se astfel structura pe două planuri a naraţiunii. Articolul lui Tudor Vianu este o contribu­ţie preţioasă la cercetarea artei literare a lui Nicolae Bălcescu şi­ în acelaşi timp un e­­xemplu pentru istoricii şi criticii noştri li­terari, de analiză ştiinţifică a stilului unei opere literare. Alături de studiul lui Tudor Vianu, anali­zează calităţile artistice ale autorilor stu­diaţi şi articolul lui Mihai Beniuc asupra lui Eminescu, articolul lui Mihai Gafiţa asupra lui Creangă, al lui Dumitru Micu asupra lui Coşbuc, al lui Eugen Luca asupra lui Gri­­gore Alexandrescu. Astfel, în mare măsură, elemente de critică literară intră în arti­cole ca parte integrantă a consideraţiilor de istorie literară, potrivit principiului că isto­ria literaturii trebue să emită judecăţi de valoare artistică, în lumina conţinutului de idei afirmat în operele clasice. O altă caracteristică pozitivă a acestei culegeri este caracterul polemic, combativ, al articolelor publicate ; tezele privitoare la valoarea operelor clasice sunt elaborate în luptă ascuţită cu tezele idealiste şi reacţio­nare ale vechii critici şi istorii literare. Teoriile istoriei literare burgheze despre un Eminescu atemporal şi străin de­­„preo­cupările externe“ (Maiorescu) sunt combătu­te în articolul lui Mihai Benlux­.Izvoarele populare în creaţia“Tin'ErîîInescu“. -4te--aspect':;^PaTe~ceHTîăr'pregnant — al comuniunii cu poporul în opera celui mai mare poet al nostru este cercetat de acest articol. Autorul articolului urmărește felurite manifestări ale influenței folclorului în opera lui Eminescu, deja transferarea aproape in­tactă a unor versuri populare („Că eu am fost la părinţi / Ca şi luna intre sfinţi / Şi le-am fost de mângâiere / Ca şi luna printre stele“)­­ şi terminând cu „Călin“, care preia numai scheletul basmului popular. Articolul lui M. Beniuc este o contribuţie valoroasă şi interesantă în cercetarea operei lui Eminescu, care demonstrează convingător cât de false şi răuvoitoare sunt interpretă­rile istoriei literare burgheze despre marele nostru poet clasic. Studiul lui Mihai Gafiţa­ intitula II,,Cu pri­vire la realismul operei lui Creangă“ de­mască, teză cu teză, ca­r­ac­tocu­l, fals...al­ con­cepţiei istoricilor literaturii burgheze cu pri­vire la Creangă. Polemizând cu istoricii literari burghezi care negau capacitatea de creator a lui Creangă, care afirmau tenden­ţios că meritul scriitorului se rezumă doar la a fi transpus unele basme populare, arti­colul lui Mihai Gafiţa demonstrează realis­mul operei lui Creangă, caracterul tipic al situaţiilor şi personagiilor înfăţişate. In acelaş timp, articolul este îndreptat şi împotriva unor afirmaţii cu totul greşite din vechile „Teze provizorii de istoria litera­turii române“ (clasa X-a), în care se spu­nea că Ion Creangă „idealizează în „Amin­­tiri“ v­iaţa de la ţară, care apare lipsită de contradicţii între boieri şi ţărănime“; arti­colul citează exemple din operă, care arată că scrierile lui Creangă zugrăvesc realist viaţa satului şi de aceea nu pot ignora un aspect fundamental al realităţii, cum e lupta de clasă. Combaterea interpretărilor tendenţioase şi a falsificărilor cu care criticii burghezi au­ întâmpinat opera lui G. Coşbuc, — când nu au ignorat-o şi au dispreţuit-o — este carac­teristică şi studiului lui Dumitru Micu „Chipul----­omului din­ popor in opera eiul Coşbuc“.­Pri­vinn­d creaţia marelui poet ca o monografie artistică a vieţii ţărănimii, autorul artico­­lului se sprijină pe tezele lui Dobrogeanu Gherea din studiu! „Poetul ţărănimii“ pe care ie reia, lărgind demonstraţia. Studiul aduce elemente noi în cercetarea operei lui Coşbuc, subliniind trăsăturile pozitive tipice ale omului simplu oglindite cu vigoare de poet cum ar fi: dârzenie, optimismul, bo­găţia sufletească, dragostea de natură, cu­rajul in faţa morţii, puritatea iubirii şi a prieteniei. Spiritul combativ este un element pozitiv al volumului; el este caracteristic articolu­lui lui Geo Şerban despre Alecu Russo — ar­ticol îndreptat împotriva teoriilor etniciste şi ortodoxiste privitoare la creaţia populară. In acest din urmă articol, autorul arată însă din cârtd în când un exces de zel po­lemic. Articolul „Grigore Alexandrescu — poet satiric“­de Eugen Luca combate "afirmaţiile criticii­ burgheze care"era de părere că opera poetului „jigneşte sensibilitatea estetică a cititorului modern“ şi subliniază unele me­rite pe care în acelaş sector de cercetare le-a câştigat un critic din trecut despre­ ale cărui contribuţii valabile în critica literară nu prea s-a pomenit la noi î­n ultima vreme: Ion Trivale. Combătând teoria lipsei de originalitate a­ lui Grigore Alexandrescu, criticul demons­trează cu argumente convingătoare existenţa unei creaţii originale strălucite a poetului. In această privinţă se face observaţia — între altele — că personagiile din fabule, chiar dacă unele au a­părut mai înainte în opera marelui poet francez La Fontaine — sunt astfel zugrăvite încât întruchipează tră­sături tipice ale realităţilor de la noi. Există însă în articol unele exagerări, căutându-se la fiecare personaj din fabulă „o multitudine de trăsături sufleteşti“, deşi principiul exa­­gerării realiste presupune în anumite cazuri şi cu un anumit scop reliefarea unei sin­gure trăsături morale. Articolele „Lin însufleţit admirator..al.ge­niului popular: Alecu Russo“ de Geo Şer­­bari’fl ‘Părerile lui Delavrancea despre lite­ratură şi artă" de Aurel Martin sunt­ ins­tructive și"'âdnc'inî"î0­3tem­ă­ de Informare bo­gat; mai ales articolul lui Aurel Martin e foarte folositor, căci la noi, până acum, nu s’a vorbit despre acest aspect al personali­tăţii lui Delavrancea. Articolul analizează lupta lui Delavrancea pentru apărarea tra­diţiilor şi menirii artei realiste legate de popor. Fiind bine documentat, articolul lui Aurel Martin alunecă însă uneori pe calea simplei comentări a citatelor luate izolat in acest fel: „pline de tâlc sunt şi cuvintele...“­ sau „ideia exprimată de Delavrancea în c­ra­­zele acestea este deosebit de preţioasă. Ea merită să fie reţinută“. Articolul Iul Geo Şerban subliniază în mod just că la Alecu Russo, ca şi la ceilalţi scriitori ai epocii de la 1848 — concepţia des­pre creaţia populară e legată de ideia ro­lului decisiv al maselor populare în desvol­­tarea procesului istoric. Amâ­ndouă aceste articole ar fi câştigat în adâncime dacă ar fi analizat concepţia despre folclor a lui Alecu Russo şi con­cepţia despre artă a lui Delavrancea în ra-’ port direct cu operele beletristice create de ei şi în care scriitorii au încercat să ilus­treze concret principiile lor estetice. In general volumul — deşi nu are o de­plină unitate şi nu se face vizibil într’o mă­sură suficientă criteriul care a stat la baza alcătuirii sale — este folositor şi interesant, lămurind o serie de probleme importante ale creaţiei noastre literare clasice. El întrl­­neşte o serie de studii interesante, care tre­zesc sentimentul mândriei pentru valorile nemuritoare ale literaturii poporului, cân­­tate cu atâta emoţie de cel mai mare poet al nostru: „Când privesc zilele de aur a scripturilor române „Mă cufund ca intr’o mare de visări dulci şi senine".

Next