Contemporanul, ianuarie-iunie 1957 (Anul 11, nr. 1-23)
1957-05-17 / nr. 20
ROMINIA PESTE HOTARE oh Wednesday, the 24th April 1957 at the Art Gallery, 19. Shankar Markét, New- Delhi PROGRAMME ' £.30 P.M.^-Opening of Exhibition of Rumanian Handicrafts & Aft publications. 7 P.M.-^Talk on art trends in Rumania by B. Sanyal 7.30 P.M.—Screening of films on well-known Rumanian Painters, -Gregorescu' and 'Aman' Aúmonlan Music will be ployed at Intervals during the évin Ing.-. The Exhibition will be open to public from 10. Â.M. to 12 P.M. and 4 to 8 P.M. on 25th April 57 EXISTA, fără îndoială, o geografie a succeselor Internationale ale culturii noastre care se va cere cîndva sistematizată şi cuprinsă într-uri volum reprezentînd, prin semnificaţiile-i multiple, mai mult decit un atlas. Nu-i o figură de stil aceasta. Dintr-un singur transport de publicaţii străine sosite la redacţie şi reprezentînd doar o parte din ceea ce s-a tipărit pe lume în ultimele zile ale lui aprilie şi primele din luna mai, s-ar putea alcătui un mapamond sui-generis pe care culorile româneşti ar apărea multiplicate de câteva ori pe fiecare continent. Ce este oare mai însemnat de reţinut dintr-o călătorie pe o asemenea hartă ? Ne-o spun cotidianele noastre : expoziţia cărţii romîneşti la Paris, acordurile culturale semnate. In India şi Egipt, succesul lui Nicolae Herlea, prim laureat al concursului de Interpretare muzicală de la Bruxelles, pavilionul romînesc la târgul din Milano, un concert de muzică romînească la New-York. Dar Romînia este de asemenea prezentă, prin cultura ei, în Finlanda şi în Ungaria, în Uniunea Sovietică şi în Chile, în Suedia şi Norvegia, la Berlin şi Dresda, la Londra şi Damasc, la New-Delhi şi la Şanhai. In spaţiul restrîns al unei gazete e greu să faci geografie. Ne mulţumim deci cu o sinteză tematică alcătuită din tăieturile făcute din ultimul pachet de ziare şi reviste care ne-au sosit. Expoziţii-simbol EVENING NEWS (1 mai) şi TIMES (2 mai) din Londra, s-au ocupat, ca şi alte publicaţii engleze, de expoziţia de artă populară romînească de la muzeul „Hornimon“. Revine, ca şi în cazul expoziţiei anterioare de artizanat romînesc la Londra, „impresia generală de veselie şi voioşie", turn o defineşte Times. LTNFORMATION din 4 mai acordă un spaţiu apreciabil Expoziţiei cărţii romîneşti la Paris, remarcînd „locul important pe care îl ocupă literatura noastră în planul editorial al Romîniei“, tirajele mari, albumele de artă, cărţile pentru copii în care ,,n-ai să găseşti acte de violenţă şi de gangsterism"1. Elogiile la adresa expoziţiei se încheie cu afirmaţia că „toate acestea sunt o mărturie a permanenţei valorilor culturale ale Romîniei de astăzi şi a legăturilor indestructibile care o unesc cu Franţa“ ... SIMULTAN, la 26 aprilie, patru mari ziare indiene în limba engleză (am cita bucuroşi şi pe cele în hindi, bengali sau urau, dacă ne-ar fi accesibile), Times of India, Hindustan Times, Hindustan Standard si Statesman, s-au ocupat de seara culturală romînească organizata de asociaţia artiştilor plastici „Delhi Silpi Charkra". In acea seară s-a deschis expoziţia de artizanat şi publicaţii de artă din Romînia. Times of India relatează : „Dl. Bhabesh Sanyal, şeful catedrei de artă de la Politehnica din Delhi, care a vizitat Romînia anul trecut, a vorbit, în cursul expunerii sale, despre bogăţiile artei populare şi a prezentat în termeni elocvenţi frumuseţea arhitecturii clădirilor vechi din această ţară. Foarte impresionat de ceea ce Institutul de folclor face pentru conservarea moştenirii clasice şi populare în artă, el a sugerat că India ar putea lua exemplu de la Guvernul român în acest domeniu. Aceeaşi termeni amicali şi, elogioşi se găsesc în Hindustan Times: „România şi India au multe puncte comune, în ce priveşte meşteşugul artistic. Gamă de culori are o frumuseţe proaspătă şi plăcută ochiului, iar obiectele sunt lucrate cu eleganţă şi cu neasemuită îndemînare“. Spectacolul maramelor şi al covoarelor a fost întregit, în aceeaşi seară, de o audiţie de muzică romînească şi de prezentarea filmelor despre Grigorescu şi Aman. — Informează celelalte ziare indiene citate mai sus. INTR-O expoziţie de artă populară romînească, ziarele finlandeze găsesc şi ele bogate semnificaţii. Kansan Sana, sub titlul „Arta populară modernă se reflectă în expoziţia de obiecte romîneşti“, descoperă că „noi trăsături realiste, căutarea de forme şi de motive noi se întîlnesc adesea în ceramică sau în covoarele lucrate de maeştri dinMoldova sau Oltenia. Motivele realiste inspirate din flora ţării sunt admirabile prin ritmul şi bogăţia coloritului. Costumele naţionale nu evită nici ele suflul timpurilor noi şi iată că, pe Comori nedescoperite , SUNT comori de artă vechi, unele de o sută, altele de mai multe sute de ani. Străinătatea le cunoaşte însă abia astăzi. Sub o reproducere după „Capul de ţărancă“ al lui Grigorescu, La Cité din Bruxelles scrie că a sosit din Bucureşti un ajttarfi (editat de ,,Editura în limbi străine") cprtţinînd 197 ilustraţii din opera marelui pictor român. „O artă sobră, limpede, degajată, plină de lumină, o foarte mare siguranţă“, iată caracterizarea lapidară pe care o face publicaţia belgiană operei lui Grigorescu. INVITAT să viziteze ţara noastră în vederea alcătuirii unui album cu aspecte din Romînia contemporană, André Verdet a publicat în săptămînalul parizian Aris un amplu studiu despre mînăstirea Voroneţ, cu biserica ei, „o siluetă plină de echilibru“ şi cu frescele de pe faţadele pe al căror fond albastru „par a fi ţintuite pietre preţioase, ce stîrnesc fantezia visului tulburător al poveştilor de demult“. Omagii aduse literaturii NE-AM OBIŞNUIT să găsim nurrfele unora dintre scriitorii noştri în texte islandeze sau chineze, la fel ca şi în limba franceză sau italiană. Caragiale, Creangă, Eminescu au intrat de mult în patrimoniul culturii universale. Alături de ele îrsă, tot mai des, apar numele scriitorilor contemporani. „Tudor Arghezi , Marta Nichifor" — simplu, firesc, pe pagina de literatură a ziarului finlandez Kansan Untiset. „Niculina. Autor Victor Eftimiu, traducător Anniki Marina“, stă înscris, sub un desen de o rară delicateță, în revista Kiuru din Helsinki. „iDESCULT" a apărut de curînd şi tri limbă suedeză Succesul din li,brăril se oglindeşte în recenzii puţind alcătui împreună cu numeroasele elogii scrise pînă acum în numeroase limbi un volum omagial închinat lui Zaharia Stancu. „Trebuie să sperăm că, aşa cum doreşte publicul, vor fi publicate în suedeză şi următoarele volume ale trilogiei. Cele peste douăzeci de traduceri făcute pînă acum în diferite limbi, sînt o chezăşie promiţătoare“, scrie Ingvar Orre în Stockholms Tidningen. CINEVA întors din Japonia ne-a adus un ziar ale cărui caractere nu le putem descifra. Dar recunoaştem pe una din pagini chipul lui Mihai Beniuc. Alături, nişte versuri sub care stă înscrisă data 1945. Fără îndoială, este una din poeziile scrise de poetul militant după eliberarea ţării. IMAGINEA pe care am încercat s-o schiţăm este mult sub „mărimea naturală“. Ea este incompletă nu numai din punct de vedere geografic, ci şi tematic. Ne-am limitat doar la a semnala. Ici şi colo, prezenţa spirituală a României în lume, afirmată prin cultura clădită pe temelia unei vaste construcţii materiale. Construcţie cfi-şi răsfrînge imaginea şi în literatura altor ţări, aşa cum stă mărturie, printre altele, schiţa scriitorului Werner Eggerath, fost ambasador al R.D.G. la Bucureşti, apărută în Neues Deutschland, sub titlul „Construcţie în Munţii Bicaz“. G. D. Members. Delhi Silpi Chakra cordially invite you to a Rumanian Cultural Evening baza tradiţiei vechi, se nasc produse de o frumuseţe şi o originalitate unică“. Ce s-a întîmplat la Hollywood? Stare de alarmă la Hollywood. In cursul uneia din ultimele săptămini, numărul frecventatorilor sălilor de cinema din Statele Unite a atins cea mai redusă cifră înregistrată de la sfirșitul războiului: 34.000.000. Adică doar o treime din cei 90.000.000 de spectatori săptămânali ai anului 1946, şi numai o jumătate din cei 60.000.000 de acum doi ani. Marele vinovat? Televiziunea — susțin o burtă parte din cineaşti, printre care şi veteranul Arthur Meyer, in recentul său articol ,,Myths, Movies and Maturity" (,,Mituri, filme şi maturitate") din Saturday Review (7 aprilie 1957). Și argumentează, in eforturile ei ,de a ciştiga favoarea publicului, televiziunea a făcut tot ce i-a Stat in putință pentru a imita cit mai mult posibil cinematografia. A trecut de la „spectacole fastuoase“ la „spectacole colosale", introducind culoarea, ecranul lat şi flirtind necontenit cu a treia dimensiune. A convins cele mai importante case producătoare să-i vindă toate vechile lor filme, dispunind astfel in momentul de faţă de nu mai puţin de 3000 de negative. Peremptorie dovadă a unei justiţii imanente, după opinia lui Arthur Meyer, televiziunea a dat aşadar, acum, filmului aceeaşi fatală lovitură pe care şi acesta a administrat-o odinioară, fără nici o milă, Broadwayului, centrul vitrig al teatrului american. Fără a contesta cituşi de puţin marea concurenţă a televiziunii, alţi cineaşti cred însă că este mai curînd vorba de o simplă criză de creştere a cinematografiei americane. Exponentul acestei teze se face alt vechi „om de meserie“, Curtis Mees, in articolul său „Classes, Masses and Movies" („Clasele, masele Şi filmele“), apărut in Motion Picture Herald din 13 aprilie 1957. Trecind in revistă principalele etape istorice ale industriei filmului, Mees subliniază că acesta a făcut pînă acum doi mari paşi. Primul pas l-a constituit, cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, apariţia celor dinţii „imagini mişcătoare“ şi înfiinţarea „panoramelor“. Pasul Următor a fost marcat — acum 40 de ani — prin apariţia filmelor propriu-zise, axate in jurul unui subiect, şi prin clădirea unor săli adecvate pentru reprezentarea lor. Astăzi a sosit momentul ca cinematografia să facă un al treilea pas înainte, şi anume „un pas gigantic", deoarece toate vechile ei tipare şi-au trăit traiul şi nu mai pot satisface pe spectatori. Şi, fără nici o îndoială, — declară Mees — că acest „pas gigantic“ va fi foarte curînd făcut, după toate probabilităţile pe drumul deschis de „Cinemascop". Atît Arthur Meyer cît şi Curtis Mees reduc aşadar întreaga problemă a declinului cinematografiei americane la aspectele ei de ordin pur tehnic. Diagnosticul lui Meyer este infirmat de faptul că, deşi supusă aceleiaşi violente concurenţe a televiziunii ca şi Hollywood-ul, trecuta stagiune a Broadwayului a fost, atit din punct de vedere artistic, cit și material, cea mai strălucită din ultimii 10 ani iar revirimentul pe care Mees speră că-l va produce „Cinemascopul" a și avut de fapt loc. In toamna anului 1953, cind s-a folosit pentru prima oară acest sistem, iar senzaţia provocată de el s-a consumat de mult. Mult mai profundă este analiza întreprinsă de scenaristul Robert Ardrey, intr-o serie de trei articole dedicate aceleiaşi teme, publicate in revista The Reporter Brutalul adevăr, precizează de la început Ardrey, este că actuala criză a Hollywood-ului nu constituie — cum s-ar părea la prima vedere — un fenomen de dată relativ recentă, ci a început a se manifesta încă de acum vreo 30 de ani. Dacă această criză n-a fost pînă azi anit de flagrantă, asta se datoreşte, în primul rind, conjuncturii speciale de război, cind lipsa de bunuri de consum a canalizat mulţi dolari spre casele de bilete ale cinematografelor, şi, in al doilea rind, faptului că reducerea continuă a numărului spectatorilor a fost compensată de mărirea progresivă a preţului biletelor, astfel incit abia in ultima vreme volumul din ce în ce mai redus al încasărilor a dezvăluit adevăratele proporţii ale catastrofei. Prima zguduitură care a declanşat declinul Hollywood-ului, (legendarul Hollywood al deceniului 1920, al lui Charlie Chaplin, John Barrymoore, Douglas Fairbanks, Rudolf Valentino, Harold Lloyd, Greta Garbo) s-a produs, după cum arată Ardrey, în 1930, in momentul in care industria cinematografică şi-a întocmit şi auto-impus acel tiranic „Cod al producţiei", care avea să controleze pe viitor nu numai gradul de „moralitate“ al filmelor, dar şi pe acel al vieţii intime a actorilor, regizorilor şi scenariştilor. Reacţia spectatorilor n-a intirziat câtuşi de puţin a se face simţită printr-o absenţă din ce in ce mai accentuată din sălile de spectacol. A doua mare criză din istoria Hollywood-ului s-a produs, după cum indică Ardrey, zece ani mai tirziu, în cursul deceniului 1940, cind atitudinea politici neconformistă a unora dintre membrii „coloniei filmului" a provocat asurzitoarele proteste ale anumitor grupări religioase și patriotarde. In loc să-și apere colaboratorii, industria a trecut fără ezitare de partea adversarilor lor. Au apărut imediat „listele negre“. Nu s-a lăsat mult aşteptată nici funesta „Comisie de cercetare a activităţilor antiamericane". Filmele care pină in acel moment erau numai „morale", au devenit in mod automat şi „apolitice ca apusul soarelui şi antiseptice ca acidul boric“. Şi desigur că nueste o simplă coincidenţă faptul că începutul catastrofalului declin al încasărilor Hollywood-ului corespunde aiit de exact acestei perioade a apariţiei „listelor negre“. „Televiziunea nu este prin urmare ucigaşul Hollywood-ului, ci numai călăul lui", conchide în mod cit se poate de sugestiv Robert Ardrey. Hollywoodul pare aşadar a fi in pragul falimentului. Şi totuşi, la Hollywood se mai fac încă şi azi destule filme bune, mai bune chiar decit cele mai celebre filme din epoca de aur a Hollywood-ului, şi spectatorii americani iau cu asalt sălile in care rulează aceste filme. Majoritatea lor nu aparţin insă marilor case producătoare „Metro-Goldwin Meyer“, „Paramount“, „Warner“, „20 th Century Fox“, „Universal“, care sunt intr-adevăr falimentare, ci unor producători independenţi, recrutaţi dintre actorii, regizorii şi scenariştii dornici de o cit mai mare libertate de expresie: Stanley Kramer, Joseph Mankiewicz, Mike Todey, Burt Lancaster, Otto Premminger, Robert Aldrich. In mniinile acestor producători independenți, ale căror rinduri devin din fericire din ce in ce mai compacte, se află viitorul cinematografiei americane. A. A. Presa străina OLECȚIE PENTRU OCCIDENT Sub acest titlu, revista franceză Science et vie publică un articol apărut în săptămînalul britanic Engineering, consacrat ştiinţei sovietice, din care reproducem : „Există o vastă presă tehnică - sovietică ; ea este necunoscută în Occident. Care este valoarea ei ? La ce serveşte şi cine o citeşte ? Progresul ştiinţific al U.R.S.S. — despre care savantul american Teller spune că va fi peste 10 ani superior celui din S.U.A. — conferă întrebărilor noastre o actualitate stringentă. Excelentul săptămânal britanic Engineering publică prima analiză consacrată presei tehnice sovietice pentru uzul marelui public. Un studiu atent al acestei prese, scrie revista engleză, sub semnătura lui M. O. Tedder, oferă o imagine clară asupra geniului civil sovietic şi a principiilor pe baza cărora el s-a dezvoltat, asupra dificultăţilor care au fost învinse în vederea adaptării economiei ruse la comunism. Se pot găsi în ea informaţii de mare valoare: singurul obiectiv al periodicelor tehnice sovietice este, de altfel, creşterea producţiei industriale. In U.Rt.S.S există două categorii distrgcte de publicaţii tehnice. Una înglobează periodicele cu un caracter ştiinţific superior, cealaltă pe cele destinate direct ridicării producţiei: prima categorie reprezintă planificare pe o scară largă, a doua — realitatea sobră Periodicele de o valoare ştiinţifică superioară sînt publicate în general de către diversele secţii ale Academiei de Ştiinţe, ale universităţilor şi centrelor de cercetări. Frumos editate, ele prezintă un Interes ştiinţific considerabil, care se datorează excelentelor condiţii de muncă ale savanţilor sovietici. Valoarea articolelor publicate cu regularitate în reviste ca „Buletinul secţiei de Mecanică a Academiei de Ştiinţe“, „Automatizarea şi telemecanizarea“ şi multe altele, este toate chiar superioară, în medie, celei a revistelor similare din Occident A doua categorie a publicaţiilor tehnice ruseşti constă într-un mare număr de periodice industriale specializate, editate de ministerele industriale importante; ele sînt finanţate din fondurile acestor ministere... Articolele publicate tratează problemele pe înţelesul tuturor. Cea mai mare parte a presei tehnice sovietice este consacrată propunerilor pentru îmbunătăţirea utilajului, sugestiilor privind economia de material şi carburanţi. Sînt publicate articole scrise de ingineri din producţie, cuprinzînd descrieri amănunţite ale uzinelor , care se adaugă indicaţii directoare, calcule, sau împărtăşirea experienţei procesului de fabricaţie. Numărul detaliilor furnizat este impresionant. Articolele sfîrşesc, în general, prin indicarea unei serii de îmbunătăţiri practice descoperite în cursul producţiei. In revistele sovietice nu sînt discutate numai fabricile ; destul de des se publică rapoarte asupra dezvoltarii maşinilor şi a tehnicii noi. Aceste rapoarte au drept scop să trezească interesul cercetătorilor. In legătură cu aceasta trebuie subliniat faptul că în afară de informaţiile referitoare la apărarea naţională, nu există secrete de producţie în întrecerea liberă dintre întreprinderile statului. Multe publicaţii oferă amănunte pe care industriaşii occidentali nu le-ar divulga în ruptul capului. Fără îndoială că acest schimb liber de experienţă şi de idei reprezintă unul din avantajele sistemului economic sovietic, care contribuie într-o largă măsură la mărirea eficacităţii industriei ruse. împărţirea tresei tehnice sovietice în două grupe distincte nu este rezultatul unei dezvoltări întîmplătoare, el o consecinţă a politicii economice a Partidului Comunist. Pe de o parte guvernul vrea să ridice producţia industrială, iar pe de altă parte consideră că investirea unor fonduri în cercetarea ştiinţifică constituie un plasament superior celui direct, în industrie. In U.R.S.S. munca ştiinţifică este mai bine retribuită decit, cea din industrie; ea este mai bine rătită şi decît în Occident. In ceea ce ii priveşte, ruşii observă cu atenţie dezvoltarea tehnicii în străinătate... Informaţiile asupra progreselor înfăptuite in străinătate sînt furnizate celor care au nevoie de ele prin publicaţii ca „Tehnica maşinilor-unelte in străinătate“ şi printr-un serviciu de informare foarte bine organizat. Acest serviciu pregăteşte extrase îi traduce articole din peste 6000 de reviste ştiinţifice şi tehnice...". a de Revistl initita ita umărul din aprilie al revistei uruguayene Gacetd de Cultura se remarcă printr-un conţinut tot atît de interesant pe cît de variat. Preocuparea pentru promovarea şi dezvoltarea literaturii şi pentru crearea unui teatru naţional apare primordială de la un capăt la altul al publicaţiei. . Dramaturgia născîndă şi verificarea ei prin experimentarea scenică a pieselor originale urugayene — iată obiectivul pe care-l urmăresc, în esenţă, atît editorialul intitulat „Autorul naţional“, cît şi pagina de teatru, condusă de America Abad, care se ocupă de festivalul teatrelor independente. Răspunzând întrebărilor revistei, Carlos Munoz, director al Companiei „Florencio Sanchez“, relevă învăţămintele, generatoare de optimism pentru viitorul teatrului Uruguayan, ale festivalului de la Atlantida al teatrelor independente. Gualberto Trelles Merino semnează articolul „Trebuie să creăm o tradiţie teatrală“, demonstrând necesitatea unei dramaturgii naţionale realiste, care să continue, dar să şi dezvolte moştenirea lui Sanchez. Este un îndemn pe care-l regăsim şi în alte pagini, în nota anunţînd apariţia in Uniunea Sovietică a unei cărţi a lui Horacio Quiroga, unul dintre marii scriitori de origine uruguayană, decedat cu douăzeci de ani în urmă, in articolul Albei Tejera despre opera Gabrielei Mistral, ca şi în spaţiul larg acordat versurilor poeţilor uruguayeni. Cultura progresistă de dincolo de hotarele Uruguayului, viaţa oamenilor din ţările socialiste şi problemele coexistenţei paşnice internaţionale, ocupă cîteva din cele 16 pagini ale Gazetei de Cultura. Sînt recenzate romanele „Silas Timberman“ de Howard Fast şi „Staţiune atomică" de Haldor Laxness, recent traduse în limba spaniolă. Intr-un amplu articol, Karl Mundstock face o prezentare a literaturii germane contemporane. B. Ilin, artist al poporului al U.R.S.S., răspunde întrebării, cu care-şi intitulează articolul: „Ce este un rol bun?“ Din cartea scrisă de Jesualdo despre călătoria sa în democraţiile populare, revista reproduce capitolul despre oraşul bulgar Tîrnovo. Din Innostranaia Literatura nr. 1 sînt reproduse opiniile scriitorului André Maurois, biologului Jean Rostand şi publicistului Jacques Kaiser asupra relaţiilor culturale între est şi vest R. B. Publicaţie de artă plastică în Iugoslavia Primul număr al noii reviste ARTA ASTAZI, editată de Uniunea pictorilor şi sculptorilor din Iugoslavia, va apărea la începutul lunii iunie, la Zagreb. Revista îşi propune să publice nu numai articolele artiştilor plastici şi ale criticilor de artă, ci și ale scriitorilor care vor fi chemați să se ocupe de problemele picturii și ale sculpturii. Juan Ramón Jiménez (n. 1881), unul dintre cei mai mari poeţi ai Spaniei moderne alături de Ruben Dario şi Antonio Machado, este mai puţin cunoscut in afara peninsulei iberice şi a lumii de grai hispanic. Numărul pe februarie 1957 din Gahiers du sud îi consacră un articol urmat de traduceri din opera sa, Incit îmi zic că pot fi de folos cîteva noţiuni asupra acestui poet, întemeiate pe o lectură directă a textelor originale. In primele poezii, încă înainte de 1900 şi mult după aceea, este evidentă inmurirea simbolismului francez (P. Verlaine în primul rind, A. Rimbaud, J. Laforgue, A. Samum si intr-un sens foarte larg Francis Jammes ca ruralibi). Dar J. R. Jimenez Hind un poet foarte personal, rămine inexplicabil prin modelele sale. Oricum, peisajul poeziei sale incipiente e plin de grădini și parcuri, lacuri, izvoare, trandafiri, crini, fluturi, sunete și parfumuri, ceruri violete, seri mov. Pentru mov in special, a fost luat in deriziune: „soarele, luna, norii, mina, stinca, după amiaza, iarba, marea, toate sunt mov, marma“. (Aubrey F. G. Bell, Contemporary Spanish Literature, New York, Alfred A. Knopf, 1933, p. 208, urm.) Obsedante sunt langoarea și nostalgia (languidez y nostaljia) vaporozitatea. v’dgui (no sé qué), încă de pe acuma apare aerianul, care intr-anume fel, ca serafic, era și in Mallarmé. Dar la J. R. Jiménez lucrurile stau altfel. El are virful peniței ușor, oprindu-se intre muzică şi desen, evitind plasticul in cerneală grea. Şi afară de asta, imagist eminent, sare deodată din planul orizontal in cel verticali producind surpriză, ca in El poeta a ca ba Ho, unde ideea unui poet călărind melancolic e de un Inedit desăvirşit: „Ce linişte violetă, pe cărare, seara, poetul merge călare... Ce linişte violetă ! Dulce adiere a rîului, mirosind a trestie şi a apă îi răcoreşte domeniul... Adierea uşoară a rîului... Călare merge poetul... Ce linişte violetă !“. Este de observat că J. R. Jiménez s-a născut in satul Moguez in Andaluzia, gesturile agreste sint trăite. Uimitoare apare ascensiunea vacilor in Pirinei: „în tihna acestor văi pline de dulce solitudine, tremură sub cerul albastru tălăngile vacilor; soarele doarme în iarbă, şi pe ţărmul aurit, copacii verzi visează în curgerea plîngătoare a apei. Păstorul stă rezemat mut pe marea lui bîtă, privind soarele serii de primăvară iar vacile domoale merg din pajişte în pajişte urcînd spre munte la sunetul îndepărtat şi adormit al tălăngilor lor,, cu lacrămi“. Poetul ştie intr-un cuvint să găsească perspectiva. Chiar imaginile graţioase aduc relaţii noi, prin care descriptivul devine descifrare a universului: „I-am spus că îmi plăcea — ea mă asculta — ca primăvara Amor să fie îmbrăcat în alb". Sau „Ah, ce rostogolire suavă este aceea a pîrîiaşului ! Merge apa din floare în floare, ca un fluture care ar cînta“. Acesta e un mod de a vedea, cum zice W. Blake, „o funie intr-un bob de nisip si un cer intr-o floare sălbatecă" (Augurses of Innocence). Cu toate că J. R. Jiménez folosește citeodată cuvintul „mistic“, nu se poate vorbi de misticism in poezia sa, care este vitalistă, epigramatic expansivă, pusă sub semnul primăverii veşnice. O singură dată am intilnit, formal, fraza religioasă, dar fondul e un cîntec de voluptate. „Fie voia ta, doamne, voia ta să fie. Dacă vrei, ca între trandafiri să rid, la splendorile matinale ale vieţii, fie voia ta. Dacă vrei ca între soaieţi să sîngerez în faţa nepătrunselor umbre ale nopţii eterne, fie voia ta. Mulţumescu-ţi dacă vrei să văd, mulţumescu-ţi dacă vrei să mă orbeşti; mulţumescu-ţi pentru tot şi pentru nimic, fie voia ta. Fie voia ta doamne, voia ta să fie“. Fără îndoială, este aci o abdicare inacceptabilă pentru noi şi în stilul sfintei Teresa de Jesus, la orice Voinţă proprie de a interveni in cursul lumii, dar astea sunt deficienţele timpului şi locului. Poetul nu îngenunchie. Starea lui dominantă e de jubilaţie in faţa naturii in veşnică reînnoire: „Mireasa mea e apa, care trece mereu şi nu înşeală, care trece mereu şi nu se schimbă, care trece mereu şi nu seacă“. Fiul ca figură a devenirii începe să-l urmărească: „Dormitul e ca un pod de la azi la mîine. Dedesubt, ca un vis, trece apa“. (J. R. J. Segunda Antologia poetica. Madrid,Barcelona 1920). În ultimele trei decenii se constată la J. R Jiménez două preocupări : dorinţa de a merge la esenţa lucrurilor şi aceea de a concentra transcrierea verbală. Dacă nu devine gnomic ca bătrinul Goethe pe care il citează, înlătură ca şi el superficialul, setos de a cunoaşte. Semnificativă este poezia, scurtă ca un memento, Concentrare: „Să mă concentrez, să mă concentrez pînă ce aud centrul ultim, centru ce merge la eu! meu cel mai îndepărtat, şi care mă însumează în tot“. Poezia se mută din zona sentimentului in aceea a intelectului: „Inteligenţă, dă-mi numele exact al lucrurilor !„. Cuvintul meu să fie lucrul însuşi, creat din nou pentru sufletul meu. Prin mine să meargă la lucruri, toţi cei care nu le cunosc; prin mine să meargă la lucruri, toţi cei care le-au uitat; prin mine să meargă la lucruri toţi cei care le iubesc... Inteligenţă, dă-mi numele exact, şi al tău şi al său şi al meu, al lucrurilor !“ în căutarea adevărului şi a epigramei, J. R. Jichonez formulează teoria „inocenţei", de altfel de circulaţie estetică mai largă. Poezia se cuvine să fie simplă şi copilărească : „Veni întîi pură, înveşmintată în Inocenţă ; o iubii ca pe un copil, îndată ce se găti cu nu ştiu ce zorzoane, o urii, fără să ştiu“. Intr-o prefaţă-scrisoare defineşte perfecţia in artă drept „la espontaneidad, la sencillez del espirito, chitivado“. Prin urmare spontaneitatea şi simplitatea, mai bine zis ingenuitatea, nu vin din uşurinţă ci sunt rezultatul efortului: „Qué dificil es le facil !“, „Ce greu este uşorul !". Poetul se fereşte de absoluturi, poezia însăşi, după concepţia sa, este perisabilă: „Ştiu că opera mea este întocmai ca o pictură în aer; că vîntul vremilor o Va şterge toată ca şi cind ar fi parfum sau muzică“. Frumuseţea excepţională a operei lui J. R. Jiménez, transparenţa, diafanitatea, luminozitatea filozofică a fundurilor, sunt decompensate de o anume excesivă rezervă sufletească. Poetul adoră fluturii şi rozele, dar Vorbeşte puţin şi de fapt de loc despre semenul său. Tendinţa e de a face biografia Poetului cu majusculă, trecind călare şi absorbit, de-a lungul riului, meditind la fluturii care ar putea cinta. Munţii, crinii, iasomiile, violetul şi movul sunt pregătite dinainte pentru El, care adoră seniorial şi rece ca şi aurul, pe care-l cvită: „Un aur distant, solitar şi prinţ, un aur în spirit, care aproape nu există". Domeniul poetului, sfint Francisc estet, il constituie poezia însăşi, expurgată de strigătele oamenilor, paradisul calm al frumuseţii (o culegere se şi intitulează Belleza) şi versurile sunt dedicate „a la imnensa minoria", imensei minorităţi (Poesia, Madrid, 1923) O excepţie, pină la un punct, face incintatorul volum de proză Pletere y yo (Madrid 1926; prima ediţie e din 1914). Platero e un măgar şi intr-un număr de poeme în proză, poetul şi-l ia drept confident, demonstrindu-i o mare simpatie. E adevărat şi aci se enunţă teoria inocenţei. Măgarul este exuberant şi neprihănit „ignal que un nino, que una nina“ iar Novalis zice: „Oriunde sînt copii, există o vîrstă de aur“. Elogiul asinităţii şi al nebuniei il făcuse oamenii Renaşterii, e de observat că J. R. Jiménez dedică volumul memoriei unei nebune. Copiii înşişi, in carte, strigă după poet crezindu-l nebun. Afecţiunea pentru simpli e în orice caz mişcătoare şi poate fi transportată asupra umilitor in general. Măgarul mănincă mandarine, struguri, smochine, intră cu picioarele în grilă şi călcind luna (răsfrintă) o face bucăţi, e muşcat de o lipitoare in cerul gurii, şi salvat de veterinar, poartă in spinare caritabil, o tuberculoasă. Poetul vrea să-şi ducă măgarul intr-o grădină numită Livada. Paznicul nu-i dă voie cu animalul şi poetul refuză să intre singur. Un surd şi-a gonit iapa bătrină, neavind ce-i da de mincare şi ea s-a intors acasă. Copiii o omoară cu pietre. Platero moare şi el in patul lui de paie. Un cline are mie, un canar bătrin a scăpat din colivie şi cintă vesel cind izbuteşte să se uire din nou in ea. Şi aşa mai departe cu astfel de momente din viaţa necuvintătoarelor, intr-un stil admirabil de acuarelă pe mătase. Cu toate astea, nu trăim numai intre măgari şi acest refugiu al poetului cu bărbuţă nazareană ca a lui D. Nanu, printre animale miroase puţin a mizantropie sau a teamă de viaţă, teama de viaţă a canarului, căutindu-şi colivia. D. Călinescu *) Alte opere de consultat: Antologia de la poesia espanola e hispanoamericana (1882—1932) por Federico de Onis. Madrid, 1934; Poesia Espanola. Antologia 1915 — 1931, por Gerardo Diego. Madrid 1932 ; J. F. Montesinos, Die moderne spanische Dichtung, Leipzig-Berlin 1927 ; Dr. H. Petriconi, Die spanische Literatur der Gegenwart (seit 1870). Wiesbaden 1926; Angel Valbuena Prat, La poesia espanola contemporanea. Madrid, 1930. Cronica optimistului Poetul călare Cele mai frumoase roluri (Urmare din pag. 1-a) Cu totul altă fire e Rachel, intelectuala revoluţionară din „Vassa Jeleznova“. Aici nu mai e vorba de simple aspiraţii, de speranţe vagi, ci de convingeri, de certitudini. Rolul m-a interesat, după cum, cu cîţiva ani în urmă, o experienţă interesantă fusese Cynthia din „Vocea Amercii“ de Lavreniev , o „americană de mijloc" văzută cu înţelegere şi prietenie de un dramaturg sovietic , caldă şi înţelegătoare tovarăşă a soţului ei, pe drumul anevoios ce i-l dicta conştiinţa lui. O prezenţă încurajatoare. Şi aici, omenescul prima. Irssfîrşit: Liubov. Este unul din rolurile Ta care ţin cel mai mult. Dar a fost şi unul din cele mai grele, mai complexe. Gîndiţi-vă : Liubov e o tînără învăţătoare, fără nimic deosebit, viaţa o aruncă în viitoarea unor evenimente mari, epocale, şi totuşi ea nu rătăceşte. Liubov e femeie. Iubeşte, iubeşte , din tot sufletul dar nu şovăie cînd vede că bărbatul iubit nu-i demn de dragostea ei. Nu şovăie, suferă însă cumplit. Tocmai pentru că autorul n-a desumanizat-o, n-a făcut din ea o statuie. Liubov e o făptură vie care luptă şi se jertfeşte. Se rupe de omul pe care îl iubeşte, dar îi vine atît de jereu s-o facă, e-atît de chindită! Şi totuşi, cît optimism, cîtă încredere o însufleţesc, îneît are puterea să înfrunte toate încercările. Da, mi-a plăcut s-o joc pe Liubov la Povaia. Sînt mindră că am înţeles-o şi am putut s-o fac să trăiască în faţa spectatorilor de la noi. Pentru mine, Liubov e o prietenă, căreia îi sînt recunoscătoare, pentru că am învăţat mult de la ea. Aş vrea să mă mai trttjinesc în viaţa mea actoricească cu personaje de calitatea aceasta ; oameni pe care în clipele de durere vrei să-i mîngîi şi alături de care ai vrea să păşeşti în viaţă, oameni de nădejde. ERATA Presa nauurd, nr. 4 ne semitâleasă două erori de informare la articolul : * 1907 în ideologia vietttii" (Contemporanu! nr. 13/57) $i in nota redacțională despre acad. Barbu Lăzăreanu (din Contemporanul nr. 4/37). Ca atare, le semnalăm și noi cititorilor noaștri#