Contemporanul, ianuarie-iunie 1957 (Anul 11, nr. 1-23)

1957-05-17 / nr. 20

ROMINIA PESTE HOTARE oh Wednesday, the 24th April 1957 at the Art Gallery, 19. Shankar Markét, New- Delhi PROGRAMME ' £.30 P.M.^-Opening of Exhibition of Rumanian Handicrafts & Aft publications. 7 P.M.-^Talk on art trends in Rumania by B. Sanyal 7.30 P.M.—Screening of films on well-known Rumanian Painters, -Gregorescu' and 'Aman' Aúmonlan Music will be ployed at Intervals during the évin Ing.-. The Exhibition will be open to public from 10. Â.M. to 12 P.M. and 4 to 8 P.M. on 25th April 57 EXISTA, fără îndoială, o geogra­fie a succeselor Internationale ale culturii noastre care se va cere cîndva sistematizată şi cuprinsă în­­tr-uri volum reprezentî­nd, prin sem­nificaţiile-i multiple,­ mai mult de­cit un atlas. Nu-i o figură de stil aceasta. Dintr-un singur transport de publicaţii străine sosite la redac­ţie şi reprezentînd doar o parte din ceea ce s-a tipărit pe lume în ulti­mele zile ale lui aprilie şi primele din luna mai, s-ar putea alcătui un mapamond sui-generis pe care cu­lorile româneşti ar apărea multiplica­te de câteva ori pe fiecare continent. Ce este oare mai însemnat de re­ţinut dintr-o călătorie pe o asem­e­­nea hartă ? Ne-o spun cotidianele noastre : expoziţia cărţii romîneşti la Paris, acordurile culturale sem­nate. In India şi Egipt, succesul lui Nicolae Herlea, prim laureat al concursului de Interpretare muzicală de la Bruxelles, pavilionul romînesc la târgul din Milano, un concert de muzică romînească la New-York. Dar Romînia este de asemenea pre­zentă, prin cultura ei, în Finlanda şi în Ungaria, în Uniunea Sovietică şi în Chile, în Suedia şi Norvegia, la Berlin şi Dresda, la Londra şi Damasc, la New-Delhi şi la Şanhai. In spaţiul restrîns al unei gazete e greu să faci geografie. Ne mulţu­mim deci cu o sinteză tematică al­cătuită din tăieturile făcute din ul­timul pachet de ziare şi­ reviste care ne-au sosit. Expoziţii-simbol EVENING NEWS (1 mai) şi TI­MES (2 mai) din Londra, s-au ocu­pat, ca şi alte publicaţii engleze, de expoziţia de artă p­opulară­­ romîneas­­că de la muzeul „Hornimon“. Revi­ne, ca şi în cazul expoziţiei ante­rioare de artizanat romînesc la Lon­dra, „impresia generală de veselie şi voioşie", turn o defineşte Times. LTNFORMATION din 4 m­ai a­­cordă un spaţiu apreciabil Expoziţiei cărţii romîneşti la Paris, remarcînd „locul important pe care îl ocupă li­teratura noastră în planul editorial al Romîniei“, tirajele mari, albumele de artă, cărţile pentru copii în care ,,n-ai să găseşti acte de violenţă şi de gangsterism"1. Elogiile la adresa expoziţiei se încheie cu afirmaţia că „toate acestea sunt o mărturie a per­manenţei valorilor culturale ale Ro­mîniei de astăzi şi a legăturilor in­destructibile care o unesc cu Fran­ţa“ ... SIMULTAN, la 26 aprilie, patru mari ziare indiene în limba engleză (am cita bucuroşi şi pe cele în hin­di, bengali sau urau, dacă ne-ar fi accesibile), Times of India, Hindus­tan Times, Hindustan Standard si Statesman, s-au ocupat de seara cul­turală romînească organizata de a­­sociaţia artiştilor plastici „Delhi Silpi Charkra". In acea seară s-a deschis expoziţia de artizanat şi pu­blicaţii de artă din Romînia. Times of India relatează : „Dl. Bhabesh Sanyal, şef­ul catedrei de artă de la Politehnica din Delhi, care a vi­zitat Romînia anul trecut, a vorbit, în cursul expunerii sale, despre bo­găţiile artei populare şi a prezentat în termeni elocvenţi frumuseţea ar­hitecturii clădirilor vechi din aceas­tă ţară. Foarte impresionat de ceea ce Institutul de folclor face pentru conservarea moştenirii clasice şi populare în artă, el a sugerat că India ar putea lua exemplu de la Guvernul român în acest domeniu. Aceeaşi termeni amicali şi­, elogioşi se găsesc în Hindustan Times: „Ro­mânia şi India au multe puncte co­mune, în ce priveşte meşteşugul ar­tistic. Gamă de culori are o frumu­seţe proaspătă şi plăcută ochiului, iar obiectele sunt lucrate cu eleganţă şi cu neasemuită îndemînare“. Spec­tacolul maramelor şi al covoarelor a fost întregit, în aceeaşi seară, de o audiţie de muzică romîn­ească şi de prezentarea filmelor despre Grigo­­rescu şi Aman. — Informează cele­lalte ziare indiene citate mai sus. INTR-O expoziţie de artă populară romînească, ziarele finlandeze găsesc şi ele bogate semnificaţii. Kansan Sana, sub titlul „Arta populară mo­dernă se reflectă în expoziţia de obiecte romîneşti“, descoperă că „noi trăsături realiste, căutarea de forme şi de motive noi se întîlnesc adesea în ceramică sau în covoarele lu­crate de maeştri din­­Moldova sau Oltenia. Motivele realiste inspirate din flora ţării sunt admirabile prin ritmul şi bogăţia coloritului. Costu­mele naţionale nu evită nici ele su­flul timpurilor noi şi iată că, pe Comori nedescoperite , SUNT comori de artă vechi, unele de o sută, altele de mai multe sute de ani. Străinătatea le cunoaşte însă abia astăzi. Sub o reproducere după „Capul de ţărancă“ al lui Grigores­­cu, La Cité din Bruxelles scrie că a sosit din Bucureşti u­n ajttarfi (editat de ,,Editura în limbi­ străine") cprt­­ţinînd 197 ilustraţii din opera mare­lui pictor român. „O artă sobră, limpede, degajată, plină de lumină, o foarte mare­ siguranţă“, iată ca­racterizarea lapidară pe care o face publicaţia belgiană operei lui Grigo­­rescu. INVITAT să viziteze ţara noastră în vederea alcătuirii unui album cu aspecte din Romînia contemporană, André Verdet a publicat în săptămî­nalul parizian Aris un amplu studiu despre mînăstirea Voroneţ, cu bise­rica ei, „o siluetă plină de echili­bru“­­ şi cu frescele de pe faţadele pe al căror fond albastru „par a fi ţin­tuite pietre preţioase, ce stîrnesc fantezia visului tulburător al poveş­tilor de demult“. Omagii aduse literaturii NE-AM OBIŞNUIT să găsim nu­­rrfele unora dintre scriitorii noştri­ în texte islandeze sau chineze, la fel ca şi în limba franceză sau italia­nă. Caragiale, Creangă, Eminescu au intrat de mult în patrimoniul culturii universale. Alături de ele îr­să, tot mai des, apar numele scrii­torilor contemporani. „Tudor Ar­­ghezi , Marta Nichifor" — simplu, firesc, pe pagina de literatură a zia­rului finlandez Kansan Untiset. „Ni­­culina­. Autor Victor Eftimiu, tradu­cător Anniki Marina“, stă înscris, sub un desen de o rară delicateță, în revista Kiuru din Helsinki. „iDESCULT" a apărut de curînd şi tri limbă suedeză Succesul din li­,­brăril­ se oglindeşte în recenzii pu­ţind alcătui împreună cu numeroa­sele elogii scrise pînă acum în nu­­m­eroase limbi un volum omagial închinat lui Zaharia Stancu. „Tre­buie să sperăm că, aşa cum doreşte publicul, vor fi publicate în suedeză şi următoarele volume ale trilogiei. Cele peste douăzeci de traduceri fă­cute pînă acum în diferite limbi, sînt o chezăşie promiţătoare“, scrie Ingvar Orre în Stockholms Tidnin­­gen. CINEVA întors din Japonia ne-a adus un ziar ale cărui caractere nu le putem descifra. Dar recunoaştem pe una din pagini chipul lui Mihai Beniuc. Alături, nişte versuri sub care stă înscrisă data 1945. Fără îndoială, este una din poeziile scrise de poetul militant după eliberarea ţării. IMAGINEA pe care am încercat s-o schiţăm este mult sub „mărimea naturală“. Ea este incompletă nu nu­mai din punct de­ vedere geografic, ci şi tematic. Ne-am limitat doar la a semnala. Ici şi colo, prezenţa spiri­tuală a Rom­âniei în lume, afirmată prin cultura clădită pe temelia unei vaste construcţii materiale. Construc­ţie cfi-şi răsfrînge imaginea şi în literatura altor ţări, aşa cum stă mărturie, printre altele, schiţa scrii­torului Werner Eggerath, fost am­basador al R.D.G. la Bucureşti, a­­părută în Neues Deutschland, sub titlul „Construcţie în Munţii Bicaz“­. G. D. Members. Delhi Silpi Chakra cordially invite you to a Rumanian Cultural Evening baza tradiţiei vechi, se nasc produse de o frumuseţe şi o originalitate uni­că“. C­e s-a întîmplat la Hollywood? S­tare de alarmă la Hol­­lywood. In cursul uneia din ultimele săptămini, număr­ul frecventatorilor sălilor de cinema din Statele Unite a atins cea mai redusă cifră înregistrată­­ de la sfirșitul războiului: 34.000.000. Adică doar o treime din cei 90.000.000 de spectatori săp­tămânali ai anului 1946, şi numai o jumătate din cei 60.000.000 de acum doi ani. Marele vinovat? Televiziu­nea — susțin o burtă parte din cineaşti, printre care şi veteranul Arthur Meyer, in recentul său articol ,,Myths, Movies and Maturity" (,,Mi­turi, filme şi maturitate") din Saturday Review (7 aprilie 1957). Și argumen­tează, in eforturile ei ,de a ciştiga favoarea publicului, televiziunea a făcut tot ce i-a Stat in putință pentru a imita cit mai mult posibil cinematografia. A trecut de la „spectacole fastuoase“ la „spectacole colosale", intro­­ducind culoarea, ecranul lat şi flirtind necontenit cu a treia dimensiune. A convins cele mai importante case producătoare să-i vindă toate vechile lor filme, dis­­punind astfel in momentul de faţă de nu mai puţin de 3000 de negative. Perempto­rie dovadă a unei justiţii imanente, după opinia lui Arthur Meyer, televiziunea a dat aşadar, acum, filmu­lui aceeaşi fatală lovitură pe care şi acesta a adminis­trat-o odinioară, fără nici o milă, Broadwayul­ui, centrul vitrig al teatrului american. Fără a contesta cituşi de puţin marea concurenţă a televiziunii, alţi cineaşti cred însă că este mai curînd vorba de o simplă criză de creştere a cinema­tografiei americane. Expo­nentul acestei teze se face alt vechi „om de meserie“, Curtis Mees, in articolul său „Classes, Masses and Mo­vies" („Clasele, masele Şi filmele“), apărut in Mo­tion Picture Herald din 13 aprilie 1957. Trecind in re­vistă principalele etape isto­rice ale industriei filmului, Mees subliniază că acesta a făcut pînă acum doi mari paşi. Primul pas l-a consti­tuit, cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă, apariţia celor dinţii „imagini mişcătoare“ şi înfiinţarea „panorame­lor“. Pasul Următor a fost marcat — acum 40 de ani — prin apariţia filmelor pro­­priu-zise, axate in jurul unui subiect, şi prin clădirea unor săli adecvate pentru reprezentarea lor. Astăzi a sosit momentul ca cinema­tografia să facă un al treilea pas înainte, şi anume „un pas gigantic", deoarece toate vechile ei tipare şi-au trăit traiul şi nu mai pot satisface pe spectatori. Şi, fără nici o îndoială, — declară Mees — că acest „pas gigantic“ va fi foarte curînd făcut, după toate pro­babilităţile pe drumul des­chis de „Cinemascop". Atît Arthur Meyer cît şi Curtis Mees reduc aşadar întreaga problemă a decli­nului cinematografiei ame­ricane la aspectele ei de ordin pur tehnic. Diagnosti­cul lui Meyer este infirmat de faptul că, deşi supusă aceleiaşi violente concurenţe a televiziunii ca şi Hol­­lywood-ul, trecuta stagiune a Broadwayului a fost, atit din punct de vedere artistic, cit și material, cea mai strălucită din ultimii 10 ani iar revirimentul pe care Mees speră că-l va produce „Cine­mascopul" a și avut de fapt loc. In toam­na anului 1953, cind s-a folosit pentru prima oară acest sistem, iar senzaţia provocată de el s-a consumat de mult. Mult mai profundă este analiza întreprinsă de sce­naristul Robert Ardrey, in­tr-o serie de trei articole dedicate aceleiaşi teme, pu­blicate in revista The Repor­ter Brutalul adevăr, preci­zează de la început Ardrey, este că actuala criză a Hol­­lywood-ului nu constituie — cum s-ar părea la prima vedere — un fenomen de dată relativ recentă, ci a început a se manifesta încă de acum vreo 30 de ani. Dacă această criză n-a fost pînă azi anit de flagrantă, asta se datoreşte, în primul rind, conjuncturii speciale de război, cind lipsa de bunuri de consum a canali­zat mulţi dolari spre casele de bilete ale cinematogra­felor, şi, in al doilea rind, faptului că reducerea conti­nuă a numărului spectato­rilor a fost compensată de mărirea progresivă a preţu­lui biletelor, astfel incit abia in ultima vreme volu­mul din ce în ce mai redus al încasărilor a dez­văluit adevăratele proporţii ale catastrofei. Prima zguduitură care a declanşat declinul Holly­­wood-ului, (legendarul Hol­lywood al deceniului 1920, al lui Charlie Chaplin, John Barrymoore, Douglas Fair­banks, Rudolf Valentino, Harold Lloyd, Greta Garbo) s-a produs, după cum arată Ardrey, în 1930, in momen­tul in care industria cine­matografică şi-a întocmit şi auto-impus acel tiranic „Cod al producţiei", care avea să controleze pe viitor nu numai gradul de „mora­litate“ al filmelor, dar şi pe acel al vieţii intime a acto­rilor, regizorilor şi scena­riştilor. Reacţia spectatori­lor n-a intirziat câtuşi de puţin a se face simţită prin­­tr-o absenţă din ce in ce mai accentuată din sălile de spectacol. A doua mare criză din istoria Holly­wood-ului s-a produs, după cum indică Ardrey, zece ani mai tirziu, în cursul deceniului 1940, cind atitudinea politici neconformistă a unora din­tre membrii „coloniei fil­mului" a provocat asurzi­toarele proteste ale anumi­tor grupări religioase și pa­triotarde. In loc să-și apere colaboratorii, industria a trecut fără ezitare de partea adversarilor lor. Au apărut imediat „listele negre“. Nu s-a lăsat mult aşteptată nici funesta „Comisie de cercetare a activităţilor antiamericane". Filmele care pină in acel moment erau numai „morale", au devenit in mod automat şi „apoli­tice ca apusul soarelui şi antiseptice ca acidul boric“. Şi desigur că nu­­este o simplă coincidenţă faptul că începutul catastrofalului de­clin al încasărilor Holly­­wood-ului corespunde aiit de exact acestei perioade a apariţiei „listelor negre“. „Televiziunea nu este prin urmare ucigaşul Holly­­wood-ului, ci numai călăul lui", conchide în mod cit se poate de sugestiv Robert Ardrey. Hollywoodul pare aşadar a fi in pragul falimentului. Şi totuşi, la Hollywood se mai fac încă şi azi destule filme bune, mai bune chiar decit cele mai celebre filme din epoca de aur a Holly­­wood-ului, şi spectatorii a­­mericani iau cu asalt sălile in care rulează aceste filme. Majoritatea lor nu aparţin insă marilor case producă­toare „Metro-Goldwin Me­yer“, „Paramount“, „War­ner“, „20 th Century Fox“, „Universal“, care sunt in­tr-adevăr falimentare, ci unor producători indepen­denţi, recrutaţi dintre actorii, regizorii şi scenariştii dor­nici de o cit mai mare liber­tate de expresie: Stanley Kramer, Joseph Mankiewicz, Mike Todey, Burt Lancaster, Otto Premminger, Robert Aldrich. In mniinile acestor producători independenți, ale căror rinduri devin din fericire din ce in ce mai compacte, se află viitorul cinematografiei americane. A. A. Presa străina O­LECȚIE PENTRU OCCIDENT S­ub acest titlu, revista franceză Science et vie publică un arti­col apărut în săptămînalul bri­­tanic Engineering, consacrat şti­inţei sovietice, din care reproducem : „Există o vastă­ presă tehnică - sovietică ; ea este necunoscută în Occident. Care este valoarea ei ? La ce serveşte şi cine o citeşte ? Progre­sul ştiinţific al U.R.S.S. — despre care savantul american Teller spune că va fi peste 10 ani superior celui din S.U.A. — conferă întrebărilor noastre o actu­alitate stringentă. Excelentul săptămânal britanic Engi­neering publică prima analiză consa­crată presei tehnice sovietice pentru uzul marelui public. Un studiu atent al acestei prese, scrie revista­ engleză, sub semnătura lui M. O. Tedder, oferă o imagine cla­ră asupra geniului civil sovietic şi a principiilor pe baza cărora el s-a dez­voltat, asupra dificultăţilor care au fost învinse în vederea adaptării eco­nomiei ruse la comunism. Se pot găsi în ea informaţii de mare valoare: sin­gurul obiectiv al periodicelor tehnice sovietice este, de altfel, creşterea pro­­ducţiei industriale. In U.Rt.S.S există două categorii distrgcte de publicaţii tehnice. Una în­globează periodicele cu un caracter ştiinţific superior, cealaltă pe cele des­­tinate direct ridicării producţiei: prima categorie reprezintă planificare pe o scară largă, a doua — realitatea so­bră Periodicele de o valoare ştiinţifică superioară sînt publicate în general de către diversele secţii ale Academiei de Ştiinţe, ale universităţilor şi centrelor de cercetări. Frumos editate, ele pre­zintă un Interes ştiinţific considerabil, care se datorează excelentelor condi­ţii de muncă ale savanţilor sovietici. Valoarea articolelor publicate cu re­gularitate în reviste ca „Buletinul sec­ţiei de Mecanică a Academiei de Şti­inţe“, „Automatizarea şi telemecaniza­­rea“ şi multe altele, este toate chiar superioară, în medie, celei a revistelor similare din Occident A doua categorie a publicaţiilor teh­nice ruseşti constă într-un mare nu­­măr de periodice industriale speciali­zate, editate de ministerele industriale importante; ele sînt finanţate din fon­durile acestor ministere... Articolele publicate tratează problemele pe înţe­lesul tuturor. Cea mai mare parte a presei tehnice sovietice este consacrată propunerilor pentru îmbunătăţirea utilajului, suges­­tiilor privind economia de material şi carburanţi. Sînt publicate articole scri­se de ingineri din producţie, cuprinzînd descrieri amănunţite ale uzinelor , care se adaugă indicaţii directoare, calcule, sau împărtăşirea experienţei procesului de fabricaţie. Numărul de­taliilor furnizat este impresionant. Ar­ticolele sfîrşesc, în general, prin indi­carea unei serii de îmbunătăţiri prac­­ti­ce descoperite în cursul producţiei. In revistele sovietice nu sînt discu­tate numai fabricile ; destul de des se publică rapoarte asupra dezvoltarii maşinilor şi a tehnicii noi. Aceste ra­poarte au drept scop să trezească in­teresul cercetătorilor. In legătură cu aceasta trebuie subliniat faptul că în afară de informaţiile referitoare la a­­părarea naţională, nu există secrete de producţie în întrecerea liberă dintre întreprinderile statului. Multe publica­ţii oferă amănunte pe care industriaşii occidentali nu le-ar divulga în ruptul capului. Fără îndoială că acest schimb liber de experienţă şi de idei reprezin­tă unul din avantajele sistemului e­­conomic sovietic, care contribuie într-o largă măsură la mărirea eficacităţii in­dustriei ruse. împărţirea tresei tehnice sovietice în două grupe distincte nu este rezulta­tul unei dezvoltări întîmplătoare, el o consecinţă a politicii economice a Par­tidului Comunist. Pe de o parte gu­vernul vrea să ridice producţia indus­trială, iar pe de altă parte consideră că investirea unor fonduri în cerceta­rea ştiinţifică constituie un plasament superior celui direct, în industrie. In U.R.S.S. munca ştiinţifică este mai bine retribuită decit, cea din in­dustrie; ea este mai bine r­­ătită şi decît în Occident. In ceea ce ii priveşte, ruşii observă cu atenţie dezvoltarea tehnicii în stră­inătate... Informaţiile asupra progre­selor înfăptuite in străinătate sînt fur­nizate celor care au nevoie de ele prin publicaţii ca „Tehnica maşinilor-unelte in străinătate“ şi printr-un serviciu de informare foarte bine organizat. Acest serviciu pregăteşte extrase îi traduce articole din peste 6000 de reviste ştiin­ţifice şi tehnice...". a de Revistl initita ita umărul din aprilie al re­vistei uruguayene Gace­­td de Cultura se remarcă printr-un conţinut tot atît de interesant pe cît de variat. Preocuparea pentru promovarea şi dezvoltarea lite­raturii şi pentru crearea unui teatru naţional apare primor­dială de la un capăt la altul al publicaţiei. . Dramaturgia născîndă şi verificarea ei prin experimentarea scenică a piese­lor originale urugayene — iată obiectivul pe care-l urmăresc, în esenţă, atît editorialul inti­tulat „Autorul naţional“, cît şi pagina de teatru, condusă de America Abad, care se ocupă de festivalul teatrelor indepen­dente. Răspunzând întrebărilor re­vistei, Carlos Munoz, director al Companiei „Florencio San­chez“, relevă învăţămintele, generatoare de optimism pen­tru viitorul teatrului Uru­guayan, ale festivalului de la Atlantida al teatrelor indepen­dente. Gualberto Trelles Me­rino semnează articolul „Tre­buie să creăm o tradiţie tea­trală“, demonstrând necesita­tea unei dramaturgii naţionale realiste, care să continue, dar să şi dezvolte moştenirea lui Sanchez. Este un îndemn pe care-l regăsim şi în alte pagini, în nota anunţînd apariţia in Uniunea Sovietică a unei cărţi a lui Horacio Quiroga, unul dintre marii scriitori de origine uruguayană, decedat cu două­zeci de ani în urmă, in artico­lul Albei Tejera despre opera Gabrielei Mistral, ca şi în spa­ţiul larg acordat versurilor poeţilor uruguayeni. Cultura progresistă de din­colo de hotarele Uruguayului, viaţa oamenilor din ţările so­cialiste şi problemele coexis­tenţei paşnice internaţionale, ocupă cîteva din cele 16 pa­gini ale Gazetei de Cultura. Sînt recenzate romanele „Silas Timberman“ de Howard Fast şi „Staţiune atomică" de Haldor Laxness, recent traduse în limba spaniolă. Intr-un amplu articol, Karl Mundstock face o prezentare a literaturii ger­mane contemporane. B. Ilin, artist al poporului al U.R.S.S., răspunde întrebării, cu care-şi intitulează articolul: „Ce este un rol bun?“ Din cartea scrisă de Jesualdo despre călătoria sa în democraţiile populare, re­vista reproduce capitolul des­pre oraşul bulgar Tîrnovo. Din Innostranaia Literatura nr. 1 sînt reproduse opiniile scriito­rului André Maurois, biologu­lui Jean Rostand şi publicistu­lui Jacques Kaiser asupra rela­ţiilor culturale între est şi vest R. B. Publicaţie de artă plastică în Iugoslavia Primul număr al noii reviste ARTA ASTAZI, editată de Uniunea pictorilor şi sculptorilor din Iugoslavia, va apă­­rea la începutul lunii iunie, la Zagreb. Revista îşi propune să publice nu nu­mai articolele artiştilor plastici şi ale criticilor de artă, ci și ale scriitorilor care vor fi chemați să se ocupe de problemele picturii și ale sculpturii. J­uan Ramón Jiménez (n. 1881), unul dintre cei mai mari poeţi ai Spaniei moderne alături de Ruben Dario şi Antonio Ma­chado, este mai puţin cunoscut in afara peninsulei iberice şi a lumii de grai hispanic. Numărul pe fe­bruarie 1957 din Gahiers du sud îi consacră un articol urmat de tra­duceri din opera sa, Incit îmi zic că pot fi de folos cîteva noţiuni asupra acestui poet, întemeiate pe o lectură directă a textelor origi­nale. In primele poezii, încă înain­te de 1900 şi mult după aceea, este evidentă inm­urirea simbolismului francez (P. Verlaine în primul rind, A. Rimbaud, J. Laforgue, A. Samum si intr-un sens foarte larg Francis Jammes ca ruralibi). Dar J. R. Jimenez Hind un poet foarte personal, rămine inexplicabil prin modelele sale. Oricum, peisajul poe­ziei sale incipiente e plin de grădini și parcuri, lacuri, izvoare, tranda­firi, crini, fluturi, sunete și parfu­­muri, ceruri violete, seri mov. Pen­tru mov in special, a fost luat in deriziune: „soarele, luna, norii, mina, stinca, după amiaza, iarba, marea, toate sunt mov, marma“. (Aubrey F. G. Bell, Contemporary Spanish Literature, New York, Al­fred A. Knopf, 1933, p. 208, urm.) Obsedante sunt langoarea și nostal­gia (languidez y nostaljia) vapo­­rozitatea. v’dgui (no sé qué), încă de pe acuma apare aerianul, care intr-anume fel, ca serafic, era și in Mallarmé. Dar la J. R. Jiménez lucrurile stau altfel. El are virful peniței ușor, oprindu-se intre mu­zică şi desen, evitind plasticul in cerneală grea. Şi afară de asta, imagist eminent, sare deodată din planul orizontal in cel verticali producind surpriză, ca in El poeta a ca ba Ho, unde ideea unui poet călărind melancolic e de un Inedit desăvirşit: „Ce linişte violetă, pe cărare, seara, poetul merge că­lare... Ce linişte violetă ! Du­lce adiere a rîului, mirosind a trestie şi a apă îi răcoreşte domeniul... Adierea uşoară a rîului... Călare merge poetul... Ce linişte violetă !“. Este de observat că J. R. Jiménez s-a născut in satul Moguez in An­daluzia, gesturile agreste sint trăi­te. Uimitoare apare ascensiunea vacilor in Pirinei: „în tihna aces­tor văi pline de dulce solitudine, tremură sub cerul albastru tălăn­­gile vacilor; soarele doarme în iarbă, şi pe ţărmul aurit, copacii verzi visează în curgerea plîngă­­toare a apei. Păstorul stă rezemat mut pe marea lui bîtă, privind soarele serii de primăvară iar va­cile domoale merg din pajişte în pajişte urcînd spre munte la su­netul îndepărtat şi adormit al tă­lăngilor lor,, cu lacrămi“. Poetul ştie intr-un cuvint să găsească perspectiva. Chiar imaginile gra­ţioase aduc relaţii noi, prin care descriptivul devine descifrare a uni­versului: „I-am spus că îmi plă­cea — ea mă asculta — ca prim­ă­­vara Amor să fie îmbrăcat în alb". Sau „Ah, ce rostogolire suavă este aceea a pîrîiaşului ! Merge apa din floare în floare, ca un flu­ture care ar cînta“. Acesta e un mod de a vedea, cum zice W. Blake, „o funie intr-un bob de ni­sip si un cer intr-o floare sălbate­că" (Augurses of Innocence). Cu toate că J. R. Jiménez folo­sește citeodată cuvintul „mistic“, nu se poate vorbi de misticism in poezia sa, care este vitalistă, epi­­gramatic expansivă, pusă sub sem­­nul primăverii veşnice. O singură dată am intilnit, formal, fraza re­ligioasă, dar fondul e un cîntec de voluptate. „Fie voia ta, doamne, voia ta să fie. Dacă vrei, ca între trandafiri să rid, la splendorile matinale ale vieţii, fie voia ta. Dacă vrei ca între soaieţi să sîn­gerez în faţa nepătrunselor umbre ale nopţii eterne, fie voia ta. Mul­­ţumescu-ţi dacă vrei să văd, mul­­ţumescu-ţi dacă vrei să mă orbeşti; mulţumescu-ţi pentru tot şi pen­tru nimic, fie voia ta. Fie voia ta doamne, voia ta să fie“. Fără în­doială, este aci o abdicare inaccep­tabilă pentru noi şi în stilul sfintei Teresa de Jesus, la orice Voinţă proprie de a interveni in cursul lumii, dar astea sunt deficienţele timpului şi locului. Poetul nu în­­genunchie. Starea lui dominantă e de jubilaţie in faţa naturii in veş­nică reînnoire: „Mireasa mea e apa, care trece mereu şi nu înşea­lă, care trece mereu şi nu se schimbă, care trece mereu şi nu seacă“. Fiul ca figură a devenirii începe să-l urmărească: „Dormitul e ca un pod de la azi la mîine. Dedesubt, ca un vis, trece apa“. (J. R. J. Segunda Antologia poeti­ca. Madrid,Barcelona 1920). În ultimele trei decenii se con­stată la J. R Jiménez două preo­cupări : dorinţa de a merge la e­­senţa lucrurilor şi aceea de a­ con­centra transcrierea verbală. Dacă nu devine gnomic ca bătrinul Goethe pe care il citează, înlătură ca şi el superficialul, setos de a cunoaşte. Semnificativă este poe­zia, scurtă ca un memento, Con­centrar­e: „Să mă concentrez, să mă concentrez pînă ce aud centrul ultim, centru ce merge la eu! meu cel mai îndepărtat, şi care mă însumează în tot“. Poezia se mută din zona sentimentului in aceea a intelectului: „Inteligenţă, dă-mi numele exact al lucrurilor !„. Cu­vintul meu să fie lucrul însuşi, creat din nou pentru sufletul meu. Prin mine să meargă la lucruri, toţi cei care nu le cunosc; prin mine să meargă la lucruri, toţi cei care le-au uitat; prin mine să meargă la lucruri toţi cei care le iubesc... Inteligenţă, dă-mi numele exact, şi al tău şi al său şi al meu, al lucrurilor !“ în căutarea adevărului şi a epi­gramei, J. R. Jichonez formulează teoria „inocenţei", de altfel de cir­culaţie estetică mai largă. Poezia se cuvine să fie simplă şi copilă­rească : „Veni întîi pură, înveş­mintată în Inocenţă ; o iubii ca pe un copil, îndată ce se găti cu nu ştiu ce zorzoane, o urii, fără să ştiu“. Intr-o prefaţă-scrisoare defi­neşte perfecţia in artă drept „la espontaneidad, la sencillez del es­­pirito, chitivado“. Prin urmare spontaneitatea şi simplitatea, mai bine zis ingenuitatea, nu vin din uşurinţă ci sunt rezultatul efortu­lui: „Qué dificil es le facil !“, „Ce greu este uşorul !". Poetul se fe­reşte de absoluturi, poezia însăşi, după concepţia sa, este perisabilă: „Ştiu că opera mea este întocmai ca o pictură în aer; că vîntul vre­­milor o Va şterge toată ca şi cind ar fi parfum sau muzică“. Frumuseţea excepţională a ope­rei lui J. R. Jiménez, transparenţa, diafanitatea, luminozitatea filozofi­că a fundurilor, sunt decompensate de o anume excesivă rezervă sufle­tească. Poetul adoră fluturii şi ro­zele, dar Vorbeşte puţin şi de fapt de loc despre semenul său. Tendin­ţa e de a face biografia Poetului cu majusculă, trecind călare şi ab­sorbit, de-a lungul riului, meditind la fluturii care ar putea cinta. Munţii, crinii, iasomiile, violetul şi movul sunt pregătite dinainte pen­tru El, care adoră seniorial şi rece ca şi aurul, pe care-l cvită: „Un aur distant, solitar şi prinţ, un aur în spirit, care aproape nu există". Domeniul poetului, sfint Francisc estet, il constituie poezia însăşi, expurgată de strigătele oamenilor, paradisul calm al frumuseţii (o culegere se şi intitulează Belleza) şi versurile sunt dedicate „a la imnensa minoria", imensei minori­tăţi (Poesia, Madrid, 1923) O excepţie, pină la un punct, face incintatorul volum de proză Ple­tere y yo (Madrid 1926; prima edi­ţie e din 1914). Platero e un măgar şi intr-un număr de poeme în pro­ză, poetul şi-l ia drept confident, demonstrindu-i o mare simpatie. E adevărat şi aci se enunţă teoria inocenţei. Măgarul este exuberant şi neprihănit „ignal que un nino, que una nina“ iar Novalis zice: „Oriunde sînt copii, există o vîrs­­tă de aur“. Elogiul asinităţii şi al nebuniei il făcuse oamenii Renaş­terii, e de observat că J. R. Ji­ménez dedică volumul memoriei unei nebune. Copiii înşişi, in carte, strigă după poet crezindu-l nebun. Afecţiunea pentru simpli e în orice caz mişcătoare şi poate fi transpor­­tată asupra umilitor in general. Măgarul mănincă mandarine, stru­guri, smochine, intră cu picioarele în grilă şi călcind luna (răsfrintă) o face bucăţi, e muşcat de o lipi­toare in cerul gurii, şi salvat de veterinar, poartă in spinare carita­bil, o tuberculoasă. Poetul vrea să-şi ducă măgarul intr-o grădină numită Livada. Paznicul nu-i dă voie cu animalul şi poetul refuză să intre singur. Un surd şi-a gonit iapa bătrină, neavind ce-i da de mincare şi ea s-a intors acasă. Copiii o omoară cu pietre. Platero moare şi el in patul lui de paie. Un cline are m­ie, un canar bătrin a scăpat din colivie şi cintă vesel cind izbuteşte să se uire din nou in ea. Şi aşa mai departe cu ast­fel de momente din viaţa necuvin­­tătoarelor, intr-un stil admirabil de acuarelă pe mătase. Cu toate astea, nu trăim numai intre măgari şi acest refugiu al poetului cu băr­buţă nazareană ca a lui D. Nanu, printre animale miroase puţin a mizantropie sau a teamă de viaţă, teama de viaţă a canarului, cău­­tindu-şi colivia. D. Călinescu *) Alte opere de consultat: An­tologia de la poesia espanola e hispanoamericana (1882—1932) por Federico de Onis. Madrid, 1934; Poesia Espanola. Antologia 1915 — 1931, por Gerardo Diego. Madrid 1932 ; J. F. Montesinos, Die moder­ne spanische Dichtung, Leipzig-Ber­lin 1927 ; Dr. H. Petriconi, Die spa­nische Literatur der Gegenwart (seit 1870). Wiesbaden 1926; Angel Valbuena Prat, La poesia espanola contemporanea. Madrid, 1930. Cronica optimistului Poetul călare Cele mai frumoase roluri (Urmare din pag. 1-a) Cu totul altă fire e Rachel, in­telectuala revoluţionară din „Vassa Jeleznova“. Aici nu mai e vorba de simple aspiraţii, de speranţe vagi, ci de convingeri, de certitudini. Ro­lul m-a interesat, după cum, cu cîţiva ani în urmă, o experienţă in­teresantă fusese Cynthia din „Vo­cea Amercii“ de Lavreniev , o „americană de mijloc" văzută cu înţelegere şi prietenie de un dra­maturg sovietic , caldă şi înţelegă­toare tovarăşă a soţului ei, pe drumul anevoios ce i-l dicta con­ştiinţa lui. O prezenţă încurajatoa­re. Şi aici, omenescul prima. Irssfîrşit: Liubov. Este unul din rolurile Ta care ţin cel mai mult. Dar a fost şi unul din cele mai gre­le, mai complexe. Gîndiţi-vă : Liu­bov e o tînără învăţătoare, fără nimic deosebit, viaţa o aruncă în viitoarea unor evenimente mari, epocale, şi totuşi ea nu rătăceşte. Liubov e femeie. Iubeşte, iubeşte , din tot sufletul dar nu şovăie cînd­­ vede că bărbatul iubit nu-i demn de dragostea ei. Nu şovăie, suferă însă cumplit. Tocmai pentru că au­torul n-a desumanizat-o, n-a făcut din ea o statuie. Liubov e o făp­tură vie care luptă şi se jertfeşte. Se rupe de omul pe care îl iubeş­te, dar îi vine atît de jereu s-o facă, e-atît de chindită! Şi totuşi, cît optimism, cîtă încredere o însufle­ţesc, îneît are puterea să înfrunte toate încercările. Da, mi-a plăcut s-o joc pe Liu­bov la Povaia. Sînt mindră că am înţeles-o şi am putut s-o fac să trăiască în faţa spectatorilor de la noi. Pentru mine, Liubov e o prie­tenă, căreia îi sînt recunoscătoare, pentru că am învăţat mult de la ea. Aş vrea să mă mai trttjinesc în viaţa mea actoricească cu persona­je de calitatea aceasta ; oameni pe care în clipele de durere vrei să-i mîngîi şi alături de care ai vrea să păşeşti în viaţă, oameni de nă­dejde. ERATA Presa nauu­rd, nr. 4 ne sem­­itâleasă două erori de informare la articolul : * 1907 în ideologia vietttii" (Contemporanu! nr. 13/57) $i in nota redacțională despre a­­cad. Barbu Lăzăreanu (din Con­­temporanul nr. 4/37). Ca atare, le semnalăm și noi cititorilor noaștri#

Next