Contemporanul, iunie-decembrie 1957 (Anul 11, nr. 24-52)

1957-07-26 / nr. 30

Marginalis „Lux«*montare grandioasă" D­IN AFIŞELE răspindite de-a lun­gul țării de Teatrul de Stat din Brăila, cu ocazia unui turneu, luăm cunoştinţă de importanta pe care a căpătat-o marele regizor artistic D. Dinulescu, in raport cu mărunta scriitoare Lucia Demetrius, au­toarea piesei „Trei generaţii" Numele scriitoarei e tipărit cu litere extrem de modeste, numele directorului de scenă care l-a făcut favoarea de a-i reprezenta piesa e transmis posteri­tăţii cu litere folosite la panourile de propagandă turistică pentru frumuse­ţile naturale ale ţării. Totodată, aflăm din afişul teatrului că „Trei generaţii" are la Brăila ,,Lux-Montare grandioasă“. Dacă se mai adăuga ,,Fast-grătar-mititei“, spectacolul se putea continua cu un bal de cartier şi toată lumea ar fi rămas puternic impresionată de un a­­semenea turneu cu totul inedit. Fără preţ D­E APROAPE un an funcţionează în Bucureşti un magazin de ca­douri al Ministerului Construc­ţiilor, denumit „Aragonitul". Aici se pot găsi multe obiecte, cu fe­lurite solicitări: călimări de piatră, tampoane de piatră, pietre late de ţi­nut hirtiite ca să nu le ia vintul, pie­tre rotunde care să stea pur şi sim­­plu pe masă, străchinuţe de piatră fără destinaţie precisă şi alte felurite pietre fumurii şi cenuşii. Fantezia proiectanţilor acestor obiecte pare a fi un mare suferinţă, ceea ce a şi dus de altfel la o scădere considerabilă a numărului cumpărătorilor. Totuşi, un magazin se află, de la deschiderea lui, şi citeva obiecte, pu-­­ţine, dar realmente frumoase şi utile: lămpi electrice de plafon din aragonit şi nichel, şi lămpi mici, de noptieră, in formă de căsuţe cărora dalia meş­terului le-a dantelat ferestre şi uşi de basm. Din nefericire, aceste obiec­te nu sînt de vinzare, întrucît de sute şi sute de zile nu s-a izbutit a li se fixa preţul. Neavind preţ, ele se numesc „modele“ şi au darul de a aduce mereu celor din magazin repe­tate cereri de cumpărare, urmate de nedelicate dar legitime apostrofe la auzul răspunsului negativ. Nu s-ar putea ca onoraţii contabili şi planificatori, cu directorul tot cu tot, din Minister, să fie detaşaţi pe o săptămină la o carieră de aragonit? Acolo vor observa probabil că mai repede se dislocă preţioasa piatră din scoarţa planetei, decit reuşesc ei să-i­­ calculeze preţul. V. s. O întîmplare cu piane L­A CRAIOVA am aflat o intîmpla­­re nostimă, pe care craiovenii o trec in ritului anecdotelor, deşi, se pare, nu este lipsită de o oa­recare autenticitate. Acum ciţiva ani a luat foc etajul clădirii in care se afla sediul filarmonicii. Toate instrumentele au fost salvate la vreme, cu excepţia pianului care, prea greu, risca să cadă pradă flăcărilor. Din fericire, cineva a avut o idee „salvatoare“ şi de la etaj, pianul a fost aruncat pe fereas­tră in stradă. Cazul fortuit înlătură orice bănuială de reproş, căci intr-o asemenea situa­­ţie zăpăceala este scuzabilă şi, poate, firească. Oricum, bunele intenţii au existat. Nici firească, nici scuzabilă insă nu poate fi atitudinea plină de nepăsare a instituţiilor care, dotate din fondul sta­tului cu plane destinate unor scopuri foarte precise şi lăudabile, le lasă să putrezească prin unghere, ca nu cum­va, doamne fereşte, să incomodeze pe cineva. Afirmafia nu este gratuită. Cititorul David Levy din Bucureşti ne-a informat cu date exacte. Fer­ma albă — Băneasa ţine, intr-o magazie, o pianină ajunsă — firesc — In stare de reformă, la Sfatul popular raional Snagov, sub o scară, există un pian căruia i s-a furat jumătate din corzi; prăfuit, degradat, pianul gos­podăriei agricole de stat Săbăteni (raionul Mizil — regiunea București) ,zace ,intr-o magazie, sub un maldăr de lăzi și alte materiale, un pian şi o pianină distruse aproape complet îşi fac stagiul de vechituri la Şcoala Profesională Specială nr. 5 a Ministe­rului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, din Bucureşti, cartierul Vatra Lumi­noasă. O anchetă mult mai largă ar scoate, probabil, la iveală şi alte ca­zuri asemănătoare. Ni se pare cu atit mai bizară această indolenţă cu cit, după cite ştim, la noi in ţară, chiar in Bucureşti, există o întreprindere de recondiţionare a planelor vechi pe nume „Doina". E nevoie oare de o circulară specială prin care instituţiile respective să fie invitate să-şi trimită pianele stricate la reparat ? R. C. Proces gogolian -M IN FAŢA un dosar ciudat, cu­­ citeva zeci de file, referitor la­­ 1 un proces care dacă n-ar purta data anului curent, ar părea ex­tras dintr-o povestire de Gogol Tea­trul Naţional din Cluj, ca reclamant, dă în judecată Teatrul de Stat din Oradea, secţia romină, ca pirit, cerind suma de 125 lei (una sută douăzeci şi cinci lei) pe care piritul nu vrea să i-o achite. Judecata are rădăcini vechi, nu e un fleac de azi, de ieri In toamna lui 1955, tov. Zdrehuş, delegatul teatrului orădean, a luat de la Cluj: „piesa „Doamna nevăzută“ — una bucată tei 5, ,,0 scrisoare pierdută“ — una fo­tografie lei 16,73, alte diverse foto­grafii a­nile 16,70 iei“ etc... Adresa de împrumut din 1955 începea cu „dragi tovarăşi" şi termina cu „vă mulţu­mim dinainte“, dar adresa clujenilor de la sfirşitul lui 1956 începea cu „vă rugăm să ne restituiţi“ şi termi­na cu semnătura directorului şi a bibliotecarului, fără nici un alt fel de politeţuri. Iar cum nici in 1957 cei cu .,mulţumirile dinainte" nu bine­­voiseră „a restitui“, „dragii tovarăşi“ nu li s-au mai adresat■ direct, ci­in primăvara exasperată a lui 1957, le-au trimis un compliment prin „Trib. pop. oraş Oradea". La proces, printr-un consens extra­ordinar de neaşteptat, ambele părţi au căzut de acord să amine judeca­ta in vederea unei tranzacţii. Dar vai, tratativele îndelungate au fost rupte brusc şi jurisconsulţii s-au reinfilnit ca adversari la bara tribunalului O­­radea Tribunalul deliberind îndelung şi constatind că „piritul a cerut de­clinarea competenţei in favoarea Arbi­trajului departamental de pe lingă Minister dă sentinţa civilă nr. 1665 prin care hotărăşte in sfirşit... să-şi decline competenţa Parafat, dosarul soseşte intact la Bucureşti la Arbitrajul departamental, din Minister. Tovarăşul Zdrehuş de la Oradea o fi plecat undeva la munte, in concediu Tov Landes, di­rectorul adjunct de la Cluj, o fi şi el plecat undeva pe la mare. In tim­pul acesta, zeci de judecători, grefieri, experţi, jurisconsulţi, dactilografe, transpiră la Cluj, Oradea, Bucureşti, ca să hotărască şi să consemneze ce­­ trebuie făcut in privinţa celor 125 lei. Stimaji judecători şi arbitri: cînd stabiliţi cine e vinovat, puneţi.I, zău.­­...să plătească. Şi cheltuielile de jude­cată din buzunarul lui. Să vedeţi ce calcul interesant va ieşi de aici. Tare ne temem că­ cei 1­ 25 de lei rămin Intr-o infimă minoritate... S. V. UNOR REGIZORI DE CINEMA Desen de BENEDICT VANESCU REGIZORUL: Tovarăşi spectatori, mai aveţi şi dumneavoastră răbdare, cinematografia noastră e încă tînără... SPORT $­I NOI D­ACA binecuvintez sportul românesc este — Intre •Iţele — pentru că el ne ajută să luptăm Împotriva uneia dintre cele­ m­ai chinuitoare moșteniri ale trecu­­tului: complexul de inferioritate. Complexul de Inferioritate ni l-au creat stăpînitorii de-a lungul timpurilor. Eram, sufleteşte, faţă de ţările Înaintate, ca schilodul înnegurat la chip faţă de domnul bronzat şi elegant, din limuzină. Ni se răpise dreptul la spirit. Scriai o carte despre tine şi despre ai tăi : se compară cu Vicki Baum ? Băteai la uşa directorului de teatru cu o dramă, un autor care iscăleşte Popescu nu atrage publicul ! încercai o încercare despre poezie : unde-s citatele din Occident ? Pittigrili era o celebritate mondială. Pe Călinescu nu-l ştia nimeni la Londra. Se crease Intre noi şi alţii o relaţie de inferior la superior, ducind la Inhibare. — Nimic, cu excepţia mititeilor, nu putea fi prin definiţie, mai bun sau măcar egal cu pro­dusele aristocraţiei lumii, încît dacă prin absurd cineva ar fi prezentat cel mai bun dop de plută din Europa el ar fi fost alungat cu­ pietre ca îngîmfat şi ridicol. Eminescu nu putea sta alături de Shelley, Caragiale nu putea stîrni rîsul americanilor, Sadoveanu sau Ar­­ghezi nu puteau aspira la Premiul Nobel. Delta nu pu­tea atrage vicontesele, ţ­ara nu putea, ca Elveţia, t­­ăi din turism, medicii nu vindecau guturaiul ca la Viena, nisipul de la Mamaia era mai puţin afînat ca la Ostende, Birlic nu-şi putea lua nasul la purtare. Hegemonia stră­inătăţii anula sau măcar frîna elanurile într-asemenea măsură că rezervele exprimate de Camil Petrescu la adresa lui Pirandello au fost aspru puse la punct, cu strîituri, precum un sacrilegiu : cum îi permiti, domnule ? Domnul n-avea dreptul să-şi permită. Domnul trebuie să stea cuminte la locul lui. Aşa se ucide creaţia , uci­­gînd încrederea, încrederea în tine. Încrederea în drep­turile tale egale la geniu. Simţămîntul aprioric al limi­tării te sufocă : dacă în faţa hîrtiei nu eşti fanatic con­vins că vei străluci, atunci te vei înfunda în medio­critate". Așadar, binecu­vîntez sportul romînesc pentru că (mai mult, incomparabil mai mult decît rezultatele din dome­niul filmului de lung metraj) dizolvă complexul acesta de inferioritate, oferindu-ne­­ generos — sentimentul fecund al auto-preţuirii. Cînd afli din „Sportul popular" (ziarul cel mai dramatic dintre toate cîte sînt) că un Foarte necunoscut Micoroiu a devenit peste noapte, la Viena, campion mondial, te simţi excelent. Sîntem şi d­oi cei mai buni din lume ! Tenisul de masă aparţinea — de drept, ţărilor evo­luate, cerînd fineţe. Ne uitam de jos la Barda, la Berg­man, la Leach. Pe urmă, Că la polul inaccesibilităţii, înspre Rosalinde Rowe, Cambridge... Ceai­­, gazon. Te pui tu cu Anglia ? Da, te pui ! O fată. Angelica Ro­­zeanu s-a pus cu Anglia $i, enervată, tntr-o zi a smuls titlul mondial, aducîhdu-l şi păstrîndu-l vreo şase ani de zile, aici, lîngă Chitiţă , cea mai bună din lume ! Tirul era, la rîndu-i, probă aleasă. O stăpîneau — tradiţional, — scandinavii şi elveţienii, englezii şi ame­ricanii. Arme fine, pulovere ,,Norge", piele de căprioară. Te pui tu cu Scandinavia ? Da, te pui ! Un băiat Iosif Sîrbu care-şi făcea veacul pe stadionul Republicii (tatăl lucra acolo) a învăţat, cu îndărătnicie, să tragă la ţintă, s-a dus la Olimpiadă, la Helsinki, s-a pus cu Scandi­navia şi a smuls un titlu olimpic : cel mai bun din lume ! Cît s-au chinuit Toma Aurel şi Lucian Popescu şi Gheorghe Popescu şi Ion Chiriac să cucerească titlul suprem la box. N-a fost cu putinţă. Boxul era in stă­­pînirea Americii şi a occidentului. Madison Square Gar­den... Chewing-gum O.K. I Te pui tu cu O.K. ? Da, te pui ! Nicolae Linca s-a dus la Melbourne la Olimpiadă. S-a pus cu O.K., l-a atins cu o stîngă — şi l-a luat titlul de campion olimpic , cel mai bun din lume ! Sentimentul că am ajuns o ţară între ţări, l-a înviorat mult pe amicul meu Bambino. Şi cu toate că Macri n-a fost selecţionat în echipa de fotbal care va juca la Moscova (.,11 ani în schimb pe Seredai în echipă. Şut şi gol I) Bambino este mai optimist ca oricînd căpătînd o perspectivă re­voluţionară asupra vieţii De cînd Iolanda Balaş a­ sărit 1,76 m. şi echipa de handbal feminin a devenit cam­pioană mondială, Bambino priveşte cu alţi ochi poporul român. Mergînd, nu de mult, împreună pe Calea Vic­toriei, ne-am ciocnit de un tînăr bine alcătuit care a agitat o clipă braţele în aer. Bambino s-a făcut alb, a sărit în sprijinul tînărului, i-a cerut infinite scuze şi l-a condus ceremonios cu pălăria în mînă, precum func­ţionarul de bancă din Anglia pe şcolarul de la Eton — în care vede — cu certitudine, un viitor ministru al im­periului. — E băiat la mingi...*) Al. Mirodan *) Săptămîna trecută am fost la Ploeşti, unde am văzut un amuzant spectacol de estradă animat de muzicianul Joe Reinin­­gher şi actorul Alexe Marcovici. Joe Reiningher s-a arătat a fi nu numai o vioară sigură, dar şi un excelent descoperitor şi antrenor de cântăreţl- Pina ce îşi va vedea visul cu ochii — adică o şcoală de muzică uşoară şi, de aici, o orchestră de Jazz sim­fonic, l-a învăţat pe un pianist de local descifrar­ea notelor în zilnice şedinţe severe, a transformat un impiegat din Pioeşti în saxofonist, şi trei necunoscute în „trio Pellemen“. O treime din trio se remarcă printr o voce admirabilă în genul lui Rodion Hodovanschi. E un lungan despre care aş fi dorit să scriu şi a cărui figură, de altfel, nu-mi era de tot necunoscută .. Dar cum vei izbuti și acuma să faci legătură între Joe Reiningher, Trio Petternell și cronica sportivă?, îmi rîu­ji tn urechi glasul lui Bambino, era o chestie. Ingîndurat, gonii tn noapte spre cabinele actorilor și mă ciocnii de noul Hodovanschi. — Domnule Petternek­.. — Mă cheamă Dor­­n Ionescu... — Mă iertați. Joe Rei­tingher se laudă că n-ai mai cîntat pînă acum la estradă .. Totuși a­u impresia că te-am mai văzut pe undeva. — Tot ce se poate Am făcut parte, pînă nu de mult, din echipa de volei C.C.A Bună seara. A fost aceasta­­ cum ar fi spus Camil Petrescu, — una din acele intîmplări tulburătoare care sporesc misterul inimii. La muzeu... - M­UZEUL ISTORIC regional Juj Ploeşti, strada N. Bălcescu,­­ In primejdie să fie mutat incet iar sigur, de o numeroasă for­maţie de gărgăriţe cerealiere. Aceasta pentru că In muzeul Istoric s-a amenajat mai de mult, In mod cu totul necorespunzător, o sală agricolă, dedicată succeselor unei gospodării colective Sala a fost aranjată „odată pentru totdeauna“ de specialişti bucu­­reşteni care au interzis personalului muzeului orice modificări. Cu trecerea timpului, exponatele au fost cotropite de dăunători agricoli care au invadat şi sălile istorice, producind pertur­baţii bizare in tot cuprinsul lăcaşului de culturi. Se presupune că Sfatul popular re­­gional care nu e de acord Cu desfiin­ţarea expoziţiei de păioase va porni cel puţin o campanie de stirpire cu nicroxan a dăunătorilor, mobilizind mijloacele mecanice şi chimice nece­­sare. La bibliotecă... C­U ALŢI OCHI am privit insă biblioteca regională din Ploeşti. Aici sunt săli luminoase şi oa­meni prietenoşi care iţi urează bun venit, chiar dacă eşti un necu­noscut. Camerele de lectură sunt mai tot­deauna pline de cititori, printre care pot fi văzuţi zilnic 70—60 de copii de cele mai felurite vârste. Există şi o secţie de împrumut în ale cărei fişe găseşti frecvent nume de gospodine, tehnicieni, muncitori, militari etc Mult preţuită de localnici este sec­ţia muzicală care săptăminal invită amatorii la ciclul de conferinţe des­pre viaţa şi opera celor mai cunos­cuţi compozitori, conferinţele fiind totdeauna însoţite de audiţii muzicale Mult interes pentru pregătirea acestor conferinţe l-au arătat Iov dr Debie şi prof Ion Baciu — dirijorii Filar­monicii din Ploeşti. Un sprijin preţios îl dau satelor bi­bliotecile mobile. Ele pornesc către raioane, cu un număr de cărţi Oda­tă citite, acestea lu­­ăm nu in biblio­teca raională sau sătească, ci si re­întorc la regiune unde sint schimbate cu altele noi. Ruxandra Costache C­U CITVA timp în urmă a apă­rut lucrarea tov. I. Banu : in­troducere în Istoria filozofiei. Revista clujeană „Tribuna“ a publicat, în două numere consecutive, o recenzie asupra acestei cărţi, sub semnătura tov. Ion Lungu. Dacă ţinem seama că publicaţiile noastre acordă în general mai puţină­­ atenţie lucrărilor originale de filozo­fie, „Tribuna" îşi face un merit din preocuparea de a le semnala publi­cului cititor. De data aceasta nu e F.vorba numai de o semnalare, ci şi de o­ critică, şi nici acest lcteru nu e rău . Dimpotrivă Socotim că prin critica­­ştiinţifică a lucrărilor de filozofie se va contribui substanţial la îmbunătă­­­­firea studiilor şi cercetărilor In acest domeniu.­­Insă recenzia tov. Ion Lungu de­cepţionează tocmai prin caracterul ei neştiinţific. Recenzentul consideră în­treaga lucrare a tov. Ion Bănuia fiind consacrată periodizării istoriei filozo­fiei în România. „Volumul Introducere în istoria filozofiei, scrie I. I.ungu, fiu duce, prin urmare, la bun sfîrşit sarcina, centrală asumată de autor: întocmirea unei periodizări ştiinţifice a filozofiei în Romînia“ (nr. 21, pag. 8) In realitate, însă, autorul lucrării şi-a asumat o cu totul altă sarcină centrală: aceea de a cerceta unele probleme teoretice ale istoriei ştiinţi­fice a filozofiei în general. Acest lu­cru rezultă din Preambulul lucrării care indică obiectul cărţii şi din su­mar. Cartea are patru părţi ■ 1) Is­toria filozofiei ca ştiinţă (71 pagini): 2) Metodologia istoriei ştiinţifice a fi­lozofiei (116 pagini): 3) Periodizarea istoriei filozofiei (69 pagini) şi 4) în­cheierea (8 pagini). Abia în partea a treia, autorul consacră un paragraf (de 20 pagini) unei încercări de pe­riodizare a istoriei filozofiei in Ro­­mînia. Cu alte cuvinte, lucrarea îşi pro­pune să cerceteze , întrucît Istoria fi­lozofiei este o ştiinţă, care sînt şi tre­buie să fie bazele metodologice ale unei asemenea ştiinţe şi expune o schemă de periodizare a Istoriei ştiin­ţifice a filozofiei. De mai multe ori autorul recenziei „uită“ enunţările din cartea menţio­nată, inlocuindu-le cu teze contrare. In recenzie se spune, de pildă, că Ion Banu confundă reflecţiunea din co­muna primitivă cu filozofia, că „se afundă în filozofia comunei primitive“, o teză absurdă pe care Ion Lungu o combate cu mult succes. Numai că în cartea lui Ion Banu, vorbindu-se de­spre comuna primitivă, se spune: „pe această treaptă istorică nu există încă filozofie“ (pag. 232). Nu e vina autorului dacă recen­zentul la dorinţele sale drept obiect al lucrării pe care o discută. Vorbind de aplicarea practică a normelor metodologice expuse in carte, Iov. Lungu reproşează autorului că deduce caracterul de clasă al unei­ concepţii „din apartenenţa socială a filozofului sau din simpatiile acestuia faţă de un a­num­it grup social“. Şi recenzentul ne trimite la Ce-i de fă­cut? şi la Materialism şi empiriocri­­ticism ale lui Lenin. Recenzentul ori nu a înţeles modul în care defineşte­ Ion Banu caracterul de clasă ,al­ unei concepţii filozofice, ori a uitat cele ce a citit în prima parte a Cărţii, precum şi în partea destinată problemelor metodologice. Autorul lucrării critică tocmai înţele­gerea simplistă, vulgară a determi­nării de clasă a unei filozofii, subli­niind că trebuie avută in vedere în primul rînd funcţia socială a ideilor unui filozof. Recenzentul n-a înţeles că Lenin atît in Ce‘l de făcut ? cft şi in legă­tură cu Ditzgen, subliniază doar ca muncitorii din fabrică nu au nici timpul, nici condiţiile necesare în pe­rioada, capitalistă să se ocupe de ela­borarea teoriei, de ştiinţă. Cazurile Ditzgen, Bebe! etc., erau rare înainte de Marea Revoluţie Socialistă din Oc­tombrie. De aceea, intelectualii le­gaţi de proletariat sunt cei ce au ela­borat socialismul ştiinţific, aceşti in­telectuali devenind exponenţi ai pro­letariatului. Tot aşa stau lucrurile cu exponen­ţii, teoreticienii revoluţiei ţărăneşti. Ei nu sunt ţărani, ci intelectuali care şi-au asumat sarcina ca, prin cunoş­tinţele lor, să fundamenteze din punct de vede teoretic şi să lumineze lupta revoluţionară a ţăranilor împotriva feudalismului. Ar fi interesant de ştiut In acest caz ce crede tov. I. I.ungu despre afir­maţia lui Lenin că Cernîşevski a fost „purtătorul ideii revoluţiei ţărăneşti“ („Reforma ţărănească şi revoluţia ţă­rănească proletară“, vol. XV.) Cu aceasta ajungem la chestiunea democraţilor revoluţionari din ţara noastră. Recenzentul spune: „Demo­craţii revoluţionari romîni nu pot fi taxaţi (?), de pildă, teoreticieni ai re­voluţiei ţârăneşti. Chiar N. Bălcescu, cel mai consecvent revoluţionar român din 1848, militează pentru realizarea obiectivelor revoluţiei burghezo-demo­­cratice" (nr. 21). Nu putem să nu ne întrebăm : îi este destul de clară recenzentului deo­sebirea între un democrat revoluţio­nar şi un liberal oarecare? Dar in­tre un democrat revoluţionar şi un democrat-reformist ? Ii este destul de clar ce anume il deosebeşte pe Ni­colae Bălcescu, nu numai de bioie­rul liberal N. Tutu, de liberalul Elia­­de Rădulescu, dar şi de democratul reformist M. Kogălniceanu ? S-ar părea că recenzentului nu-i sunt destul de clare aceste lucruri. Şi dacă-i aşa, atunci nu înţelegem cum se împacă acest fapt cu reproşul adus lui I. Banu că n-ar cunoaşte îndea­juns de profund Istoria patriei noa­stre? (nr. 21, col. II). Oare nu cum­va se potriveşte acest avertisment toc­mai recenzentului ? De fapt, chestiunea democraţilor re­voluţionari este pusă in acest fel de recenzent pentru a-şi justifica vede­rile sale cu privire la ceea ce trebuie şi poate să intre într-un tratat de is­toria filozofiei. Tov. Lungu împarte lucrările autorilor din trecut în două categorii: unele care tratează pro­bleme pur filozofice (ontologia, gno­­seologia etc.), iar altele care nu sunt filozofice, dar neexistind lucrări pur filozofice în perioada dată, ar înde­plini o funcţie filozofică ce n­i le este specifică, mai desluşit vorbind, am avea de a face cu lucrări care supli­nesc pe cele filozofice. Operele de­mocraţilor revoluţionari ar fi din ace­lea ce îndeplinesc o asemenea „func­ţie nespecifică“. Este clar că aci nu-i vorba de ştiinţă, ci de arbitrar. Fi­lozofia este o formă a conştiinţei so­ciale, cu trăsăturile sale specifice în raport cu alte forme ale conştiinţei sociale. Istoria zămislirii, apariţiei şi dezvoltării materialismului şi a dia­lecticii. istoria idealismului şi a me­tafizicii. istoria luptei dintre materia­lism şi idealism, dialectică şi meta­fizică reprezintă specificul istoriei fi­lozofiei, dar acest specific nu exclude nicidecum legătura dintre istoria fi­lozofiei şi istoria altor discipline. Nu avem deci dreptul să negăm fie şi intr-o formă voalată, că zămislirea, apariţia şi dezvoltarea materialismu­lui şi a dialecticii ...s-a făcut nu nu­mai pe tărîmul problemelor „pur fi­lozofice­", ci pe toate tărîmurile conş­tiinţei sociale: ştiinţele naturale, is­toria, politica, estetica, etica etc., etc. Materialismul dialectic al lui Marx şi Engels nu este numai rezultatul progreselor din sfera „filozofiei pure“, ci rezultatul progreselor omenirii pe toate tărîmurile ideologice. Dacă n-am privi astfel istoria filozofiei, ci aşa cum ne-o sugerează Iov. Lungu, am ajunge la două fapte profund greşite : „ istoria filozofiei ar fi o istorie a filiaţiei de idei din „filozofia pură“,­­aşa cum o concep toţi istoricii idea­lişti ai filozofiei; 2) am nega mate­rialismul istoric ca disciplină filozo­fică, adică tocmai ceea ce încearcă astăzi fără succes ideologii burgheziei imperialiste. Iată unde duce pînă la urmă teoria „funcţiei nespecifice“. Sîntem şi noi în dezacord cu o se­rie de teze cuprinse în cartea tov. Ion Banu, şi anume chiar şi în pri­mele două părţi care sunt mai temei­nic elaborate. De pildă, credem şi noi ca şi re­cenzentul că autorul trebuia să se ocupe şi de problemele izvoarelor, a documentelor şi studiilor care trebuie să stea la baza unei istorii a filozo­fiei şi că partea cea mai discutabilă a cărţii este încercarea de periodi­­zare a istoriei filozofiei din Romînia. Nu ne propunem să discutăm aci nici schema de periodizare propusă de tov. Banu, nici aceea propusă de tov. I. Lungu. Subliniem doar că noi vedem cauzele slăbiciunilor acestei părţi din lucrare, în cu totul alte di­recţii decît le vede recenzentul In­tre întreg conţinutul cărţii şi paragra­ful privitor la periodizarea istoriei fi­lozofiei din ţara noastră există, după părerea noastră, contradicţii. Insă, oricare ar fi slăbiciunile paragrafului respectiv, ele nu pot constitui un ar­gument împotriva valabilităţii lucrării în Întregul ei. Regretăm că recenzentul n-a avut grijă să prezinte mai exact conţinu­tul de idei al cărţii, să arate ce aduce ea nou faţă de cercetările anterioare. Regretăm că se critică, în schimb, lu­cruri care, sau nu trebuiau să intre în volum sau n-au fost înţelese de către recenzent. Dacă ar fi făcut o a­­devărată recenzie, criticile sale ar fi avut un caracter constructiv, ştiin­ţific. . Aşadar, avertismentul „în direcţia sporirii exigenţei faţă de manifestă­rile publice" adresat altora, i s-ar po­trivi mai degrabă, şi, în primul rînd, recenzentului însuşi. Petre Lucaciu Revista revistelor însemnări la o recenzie DIN „T RIB U N A“ TREPTELE CALOMNIEI (Urmare din pag. l­a) scrie Creţeanu — au primit­ fă început sărcini de­­natură politică în parlament sau în alte organe politice. Ei au fost aleşi pentru a participa la diferite ceremonii. Unii dintre ei au fost puşi în fruntea mişcării de propagandă..." Creţeanu îi deplînge numai fiindcă, vedeţi dvs., „convinşi că propagă idei cuceritoare, el contribuie la dis­trugerea societăţii“ (a acelei capitaliste, desigur, Căci ei sînt constructori ai societăţii socialiste n. n.) şi că n-au libertatea de a scrie... împo­triva idealurilor ce le sînt scumpe. Fostul diplo­mat e­­ci într-adevăr de o candoare superbă. Burileanu însă, vrînd să fie mai catolic decît papa, vorbeşte plin de minte despre felul cum intelectualii romîni ar fi fost siliţi să accepte ideea de cultură progresistă, pe care dînsu­l o ironi­zează, scriind-o între ghilimele, să slujească con­strucţiei socialismului şi, cu acest prilej, fabu­­lează diverse istorii şi peripeţii cu închisori şi lagăre de concentrare, cu sabotaje intelectuale demne de fantezia unui Inventiv romancier po­liţist. Şi totuşi, între două Ieremiade, aceiaşi Buril­eanu trebuie, contrazicîndu se, să recunoas­că faptul că doi dintre cei mai valoroşi scriitori — e vorba de M. Sadoveanu şi G. Călinescu — şi-au pus de la început pana în slujba noilor idealuri. Dumnealui omite deocamdată să-l po­menească pe Camil­­Petrescu, dar va fi nevoit să revie. I-a uitat, însă, întîm­plător desigur, şi pe Gala Galaction, şi pe Cezar Petrescu, şi pe Hor­tensia Papadat-Bengescu, şi pe Zaharia Stancu, şi pe Mihail Sorbul, şi pe Victor Eftimiu, şi pe Eusebiu­­ Camilar, şi pe Al. Kiriţescu şi pe Tudor Muşatescu, şi pe toţi scriitorii — care fără să fie comunişti — s-au alăturat, încă în primele zile după eliberare, forţelor progresiste şi i-au combătut pe „crizişti“. Acelaşi Burileanu, care vorbea despre teroa­rea exercitată la noi împotriva intelectualilor, e nevoit însă, cînd discută despre situaţia oa­menilor de ştiinţă, să scrie plin de amărăciune că „oamenii de ştiinţă cu educaţie occidentală sunt foarte preţuiţi de ei“ (de conducătorii co­munişti n. n.). Falsificînd cu rea-credinţă, Burileanu îşi con­trazice prefaţatorul şi se contrazice pe sine de citeva ori în această problemă esenţială pentru înţelegerea fenomenului cultural din R.P.R. Pentru a-şi susţine totuşi teoriile privitoare la teroare, silnicie etc., Burileanu recurge la ur­mătorul procedeu: orice observaţie critică, oricît de moderată ar fi în conţinutul şi tonul ei, oricît de lăturalnică la adresa operei unui savant sau scriitor, echivalează după d-sa, cu anatemizarea, cu ostracizarea acestuia. Dacă academicianului Gr. Moisil i s-a făcut cîndva in presă de către un alt specialist o observaţie critică la o lu­crare care a fost bine primită, aceasta înseamnă că, academicianul respectiv e neapărat privat de libertate, a căzut în dizgraţie. Judece lectorul singur valabilitatea unor astfel de argumente. După logica lui Burileanu, firesc ar fi ca tot ce apare la noi să fie elogiat fără nici o limită cu toate că, — şi aci autorul se contrazice din nou — de îndată ce lăudăm o lucrare, sîntem foarte suspectaţi de d-sa. De unde se vede că Burileanu nu ştie ce vrea, sau, mai precis, nu este interesat de loc de problemele Culturii ro­­mîneşti, ci numai de obiectivul mărturisit de Cre­ţeanu. Să vedem în continuare cît temei poate pune cititorul pe celelalte afirmaţii ale acestui publi­cist „Obiectiv". Pentru a demonstra caracterul „anticultural“ al regimului nostru ,care, în paranteză fie spus, a lichidat analfabetismul, a ridicat lăcaşuri de , cultură în fiecare sat, a creat o vastă reţea de­­ şcoli medii, a­ înfiinţat atîtea noi institute de învăţămînt superior şi de cercetări ştiinţifice, a înălţat un măreţ combinat poligrafic, un centru­­ cinematografic etc.,­­ Burileanu susţine că după eliberare s-ar fi întocmit o listă a operelor in­terzise, de proporţiile unui volum, „care cuprinde majoritatea cărţilor autorilor romîni apărute pînă în 1945“ Şi ca să nu existe nici o neînţelegere că această listă îi cuprindea şi pe clasici, el adaugă senin că «operele scriitorilor din trecut trebuie „purificate“ în aşa fel încît să nu se retipărească nimic ce ar putea veni în contra­dicţie cu linia partidului». E drept, după elibe­rare s-a Interzis publicarea şi difuzarea unor cărţi Dar numai a cărţilor fasciste, şovine, a cărţilor care propovăduiau ura sălbatică faţă de om. Că Burileanu regretă aceasta, nu ne poate mira, dacă ne gîndim că dinsul deplînge faptul că Radu Gyr, autorul imnurilor legionare, in ca­denţa cărora a fost ucis Iorga, sau că ziaristul fascist Romulus Dianu au fost privaţi de liber­tate. Ce s-ar putea spune insă despre o mistificare atît de grosolană ? Cititorii romîni au putut ori­cînd compara textele mai vechi aie clasicilor noştri cu textele publicate recent. Ei îşi dau seama că ediţiile noi nu numai că nu sînt mai sărace, dar dimpotrivă, conţin texte care dintr-o pricină sau alta erau ignorate ieri de marele public. E oare întîm­plător că în anii aceştia s-a tradus pentru prima oară lucrarea Questions économiques des principautés danubiennes a lui Bălcescu, că a apărut, sub îngrijirea lui Per­pessicius, volumul 4, cuprinzînd poezii Inedite ale lui Eminescu, că mereu se publică lucrări inedite aparţir­înd lui Caragiale? Sau poate Băl­­cescu, Eminescu, Caragiale au fost comunişti ? Comunişti or fi fost şi primii noştri dramaturgi, ale căror piese au fost strînse recent într-un volum şi — de ce nu ? — cronicari­ ? Căci niciodată nu s-a acordat un interes mai mare editării ştiinţifice a clasicilor ca în anii regimului de democraţie populară. Cifrele sînt deosebit de grăitoare Tirajele clasicilor ating cifre nemaipomenite in analele tipăriturilor ro­­mîneşti. Astfel, Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche s a editat numai în anul 1955 intr-un tiraj de 20.000 exemplare şi peste un an într un tiraj asemănător în ediţia lui P. P. Pa­­naitescu , în acelaşi an, operele lui Bălcescu au avut acelaşi tiraj, ale lui Odobescu, un tiraj de 40.000 exemplare, ale lui Kogălniceanu un tiraj de­­10.000 exemplare, ale lui Caragiale un tiraj total de 120.000 exemplare. Cu un an înainte operele lui Delavrancea atinseseră un tiraj de 50.000 de exemplare, ale lui Anton Parin, de asemenea, ale lui Vlahuţă de 65.000 de exemplare, o antologie din primii noştri poeţi s a desfăcut în 29 000 de exemplare. Deşi în fiecare an se scot nu­meroase ediţii ale operelor lui Eminescu, nu­mai în februarie 19­57, poeziile lui au fost edi­tate în 60.000 exemplare. Chiar scriitori, altădată mai puţin citiţi, Asachi sau Bolintineanu, de pildă, nu se tipăresc intr-un tiraj mai mic de 20—25.000 exemplare in repertoriul teatrelor noastre figurează fără întrerupere piesele lui Ca­ragiale şi Alecsandri, Delavrancea, Hasdeu şi Davilla Dar noi nu ne mulţumim numai să-i edităm pe clasici. Istoricii şi criticii literari a­cordă o atenţie deosebită studierii vieţii şi operei acestor scriitori Cu neruşinarea care-i­­ este ca­racteristică, Burileanu afirmă că acad G. Căli­nescu­ munceşte „Cu rîvnă în ogorul străin (subl Al. D P.) al Culturii", dar George Călinescu a adus cu prilejul centenarelor lui Eminescu şi Caragiale o contribuţie remarcabilă în aprecierea operelor acestor scriitori. D-sa a publicat studii despre Grigore Alexandrescu şi Cârlova şi un altul, mai recent, despre cultura lui Emines­­cu. Strînge cu sîrguinţă şi publică regulat în revista institutului de Istorie literară şi folclor date noi privitoare la clasicii noştri. Se vede că — ar considera Burileanu — Eminescu, Caragiaie, Alexandrescu, sunt flori care au răsărit Intr-un ogor străin culturii romînești! Burileanu scrie cl Șerban Cioculescu a fost aruncat în închisoare, în timp ce numele acestui istoric literar poate fi întrunit aproape săptăminal în paginile Gazetei literare. De aceeaşi consideraţie se bucură operele scri­­itorilor care s-au afirmat între cele două răz­boaie mondiale, imediat după eliberare au fost premiaţi poeţii Arghezi şi Bacovia. Prozatorii Gala Galaction, Camil Petrescu şi Cezar Pe­trescu au fost aleşi academicieni, iar operele lor mai vechi tipărite în zeci de mii de exemplare. Topîrceanu are ediţii de cîte 60.000 exemplare. Romanele şi nuvelele lui Rebreanu apar în d­u­rate fantastice. Piesa lui, „Plicul“, piesele lui Kiriţescu, Muşatescu, Sebastian, G. M. Zamfi­­rescu figurează in permanenţă în repertoriul tea­trelor noastre Sînt in curs de apariţie poeziile lui Goga, Pillat, Atimilescu, Fundoianu, proza lui Matei Caragiale, Brătescu-Voineşti, Gib Mihă­­escu etc. Aceasta, deşi Burileanu afirmă că nu se tipăreşte decît „propagandă comunistă“. Celelalte afirmaţii ale lui Burileanu sunt Ia fel de nefundate. El susţine că în t*r* noastră se depun eforturi colosale tn direcţia ruperii oricăror legături cu cultura popoarelor din occi­dent, cînd în realitate apar în mari tiraje ediţii de opere complete din Shakespeare, Dante, Mo­­liere, Balzac, Stendhal, Cervantes, Dickens, Zola, Hugo, Schiller, Goethe, Heine, De Coster, Flau­­­­bert, Whitman, Villon, Baudelaire, Twain, Lon­don, ca să nu mai vorbim de lucrările unor scriitori ca Barbusse, Rolland, H. Mann, Drei­ser.­­ Călinescu publică studii despre Horaţiu, Tasso, Cervantes, Sainte Beuve, Tudor Vianu despre Goethe. Oamenii de ştiinţă români men­ţin legături strînse cu savanţi din ţările occi­dentale şi au un aport considerabil în cadrul congreselor ştiinţifice internaţionale. Teatrele noastre joacă piesele lui Goldoni, Shakespeare, Molière, Lope de Vega, Beaumarchais, Shaw, Pristley, Musset, Giraudoux, Miller etc. Buri­leanu însă, adînc Cunoscător al problemelor cul­turale romîneşti, ignorează aceste date sau se face a le ignora. Dar la Burileanu e foarte greu de precizat unde sfîrşeşte Ignoranţa şi unde începe reaua credinţă. Dacă lupta­­ de o semnificaţie cul­turală ce nu poate scăpa nimănui­­ Împotriva degradării spectacolelor e interpretată de dinsul Ca o violare a libertăţii de creaţie a actorului, dacă necesitatea de a oglindi valorile pozitive ale constructorilor socialismului e Interpretată ca ult normativ ce impune confecţionarea unor eroi ireali, ce mai putem vorbi ? Burileanu poate falsifica cu o seninătate uluitoare citate din Sa­doveanu, articole din Scînteia, Gazeta literară şi Contemporanul­ el îl poate ocărî ca la uşa cortului pe Sadoveanu fiindcă a scris­­ Mitrea Cocor, şi pe Camil Petrescu pentru că, ar fi, chipurile, „denaturat grosolan" figura lui Băl­cescu în romanul Un om între oameni. Cum era şi de aşteptat, Burileanu n-a înţeles, n-a vrut să înţeleagă nimic din fenomenul cul­tural romînesc de astăzi, deşi­­ a cunoscut, cum declară Creţeanu, „direct şi personal". Şi — ca să ne exprimăm cu cuvintele acestui mare stilist — el e „cu totul şi cu totul" în afara problemelor, un publicist de duzină care, în nu­mele libertăţii de exprimare, ia adevărul curat, adevărul simplu şi îi supune la cele mici va­riate cazne. Manevrele şi procedeele josnice la care recurge Burileanu nu pot înşela pe ni­meni. In zelul lui de a ridica defăimarea la o treaptă care să-i permită încasarea celor 30 de arginţi ai lui Iuda, Burileanu nu face decît să coboare tot mai jos. Alături de camarazii săi, el se leagănă în iluziar că a făcut o carte des­pre „România captivă" : în realitate, prin însăşi situaţia lor, de trădători şi stipendiaţi, ei nu sînt decît nefericiţii captivi ai unei politici aven­turiste şi falimentare.

Next