Contemporanul, iunie-decembrie 1957 (Anul 11, nr. 24-52)
1957-07-26 / nr. 30
Marginalis „Lux«*montare grandioasă" DIN AFIŞELE răspindite de-a lungul țării de Teatrul de Stat din Brăila, cu ocazia unui turneu, luăm cunoştinţă de importanta pe care a căpătat-o marele regizor artistic D. Dinulescu, in raport cu mărunta scriitoare Lucia Demetrius, autoarea piesei „Trei generaţii" Numele scriitoarei e tipărit cu litere extrem de modeste, numele directorului de scenă care l-a făcut favoarea de a-i reprezenta piesa e transmis posterităţii cu litere folosite la panourile de propagandă turistică pentru frumuseţile naturale ale ţării. Totodată, aflăm din afişul teatrului că „Trei generaţii" are la Brăila ,,Lux-Montare grandioasă“. Dacă se mai adăuga ,,Fast-grătar-mititei“, spectacolul se putea continua cu un bal de cartier şi toată lumea ar fi rămas puternic impresionată de un asemenea turneu cu totul inedit. Fără preţ DE APROAPE un an funcţionează în Bucureşti un magazin de cadouri al Ministerului Construcţiilor, denumit „Aragonitul". Aici se pot găsi multe obiecte, cu felurite solicitări: călimări de piatră, tampoane de piatră, pietre late de ţinut hirtiite ca să nu le ia vintul, pietre rotunde care să stea pur şi simplu pe masă, străchinuţe de piatră fără destinaţie precisă şi alte felurite pietre fumurii şi cenuşii. Fantezia proiectanţilor acestor obiecte pare a fi un mare suferinţă, ceea ce a şi dus de altfel la o scădere considerabilă a numărului cumpărătorilor. Totuşi, un magazin se află, de la deschiderea lui, şi citeva obiecte, pu-ţine, dar realmente frumoase şi utile: lămpi electrice de plafon din aragonit şi nichel, şi lămpi mici, de noptieră, in formă de căsuţe cărora dalia meşterului le-a dantelat ferestre şi uşi de basm. Din nefericire, aceste obiecte nu sînt de vinzare, întrucît de sute şi sute de zile nu s-a izbutit a li se fixa preţul. Neavind preţ, ele se numesc „modele“ şi au darul de a aduce mereu celor din magazin repetate cereri de cumpărare, urmate de nedelicate dar legitime apostrofe la auzul răspunsului negativ. Nu s-ar putea ca onoraţii contabili şi planificatori, cu directorul tot cu tot, din Minister, să fie detaşaţi pe o săptămină la o carieră de aragonit? Acolo vor observa probabil că mai repede se dislocă preţioasa piatră din scoarţa planetei, decit reuşesc ei să-i calculeze preţul. V. s. O întîmplare cu piane LA CRAIOVA am aflat o intîmplare nostimă, pe care craiovenii o trec in ritului anecdotelor, deşi, se pare, nu este lipsită de o oarecare autenticitate. Acum ciţiva ani a luat foc etajul clădirii in care se afla sediul filarmonicii. Toate instrumentele au fost salvate la vreme, cu excepţia pianului care, prea greu, risca să cadă pradă flăcărilor. Din fericire, cineva a avut o idee „salvatoare“ şi de la etaj, pianul a fost aruncat pe fereastră in stradă. Cazul fortuit înlătură orice bănuială de reproş, căci intr-o asemenea situaţie zăpăceala este scuzabilă şi, poate, firească. Oricum, bunele intenţii au existat. Nici firească, nici scuzabilă insă nu poate fi atitudinea plină de nepăsare a instituţiilor care, dotate din fondul statului cu plane destinate unor scopuri foarte precise şi lăudabile, le lasă să putrezească prin unghere, ca nu cumva, doamne fereşte, să incomodeze pe cineva. Afirmafia nu este gratuită. Cititorul David Levy din Bucureşti ne-a informat cu date exacte. Ferma albă — Băneasa ţine, intr-o magazie, o pianină ajunsă — firesc — In stare de reformă, la Sfatul popular raional Snagov, sub o scară, există un pian căruia i s-a furat jumătate din corzi; prăfuit, degradat, pianul gospodăriei agricole de stat Săbăteni (raionul Mizil — regiunea București) ,zace ,intr-o magazie, sub un maldăr de lăzi și alte materiale, un pian şi o pianină distruse aproape complet îşi fac stagiul de vechituri la Şcoala Profesională Specială nr. 5 a Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, din Bucureşti, cartierul Vatra Luminoasă. O anchetă mult mai largă ar scoate, probabil, la iveală şi alte cazuri asemănătoare. Ni se pare cu atit mai bizară această indolenţă cu cit, după cite ştim, la noi in ţară, chiar in Bucureşti, există o întreprindere de recondiţionare a planelor vechi pe nume „Doina". E nevoie oare de o circulară specială prin care instituţiile respective să fie invitate să-şi trimită pianele stricate la reparat ? R. C. Proces gogolian -M IN FAŢA un dosar ciudat, cu citeva zeci de file, referitor la 1 un proces care dacă n-ar purta data anului curent, ar părea extras dintr-o povestire de Gogol Teatrul Naţional din Cluj, ca reclamant, dă în judecată Teatrul de Stat din Oradea, secţia romină, ca pirit, cerind suma de 125 lei (una sută douăzeci şi cinci lei) pe care piritul nu vrea să i-o achite. Judecata are rădăcini vechi, nu e un fleac de azi, de ieri In toamna lui 1955, tov. Zdrehuş, delegatul teatrului orădean, a luat de la Cluj: „piesa „Doamna nevăzută“ — una bucată tei 5, ,,0 scrisoare pierdută“ — una fotografie lei 16,73, alte diverse fotografii anile 16,70 iei“ etc... Adresa de împrumut din 1955 începea cu „dragi tovarăşi" şi termina cu „vă mulţumim dinainte“, dar adresa clujenilor de la sfirşitul lui 1956 începea cu „vă rugăm să ne restituiţi“ şi termina cu semnătura directorului şi a bibliotecarului, fără nici un alt fel de politeţuri. Iar cum nici in 1957 cei cu .,mulţumirile dinainte" nu binevoiseră „a restitui“, „dragii tovarăşi“ nu li s-au mai adresat■ direct, ciin primăvara exasperată a lui 1957, le-au trimis un compliment prin „Trib. pop. oraş Oradea". La proces, printr-un consens extraordinar de neaşteptat, ambele părţi au căzut de acord să amine judecata in vederea unei tranzacţii. Dar vai, tratativele îndelungate au fost rupte brusc şi jurisconsulţii s-au reinfilnit ca adversari la bara tribunalului Oradea Tribunalul deliberind îndelung şi constatind că „piritul a cerut declinarea competenţei in favoarea Arbitrajului departamental de pe lingă Minister dă sentinţa civilă nr. 1665 prin care hotărăşte in sfirşit... să-şi decline competenţa Parafat, dosarul soseşte intact la Bucureşti la Arbitrajul departamental, din Minister. Tovarăşul Zdrehuş de la Oradea o fi plecat undeva la munte, in concediu Tov Landes, directorul adjunct de la Cluj, o fi şi el plecat undeva pe la mare. In timpul acesta, zeci de judecători, grefieri, experţi, jurisconsulţi, dactilografe, transpiră la Cluj, Oradea, Bucureşti, ca să hotărască şi să consemneze ce trebuie făcut in privinţa celor 125 lei. Stimaji judecători şi arbitri: cînd stabiliţi cine e vinovat, puneţi.I, zău....să plătească. Şi cheltuielile de judecată din buzunarul lui. Să vedeţi ce calcul interesant va ieşi de aici. Tare ne temem că cei 1 25 de lei rămin Intr-o infimă minoritate... S. V. UNOR REGIZORI DE CINEMA Desen de BENEDICT VANESCU REGIZORUL: Tovarăşi spectatori, mai aveţi şi dumneavoastră răbdare, cinematografia noastră e încă tînără... SPORT $I NOI DACA binecuvintez sportul românesc este — Intre •Iţele — pentru că el ne ajută să luptăm Împotriva uneia dintre cele mai chinuitoare moșteniri ale trecutului: complexul de inferioritate. Complexul de Inferioritate ni l-au creat stăpînitorii de-a lungul timpurilor. Eram, sufleteşte, faţă de ţările Înaintate, ca schilodul înnegurat la chip faţă de domnul bronzat şi elegant, din limuzină. Ni se răpise dreptul la spirit. Scriai o carte despre tine şi despre ai tăi : se compară cu Vicki Baum ? Băteai la uşa directorului de teatru cu o dramă, un autor care iscăleşte Popescu nu atrage publicul ! încercai o încercare despre poezie : unde-s citatele din Occident ? Pittigrili era o celebritate mondială. Pe Călinescu nu-l ştia nimeni la Londra. Se crease Intre noi şi alţii o relaţie de inferior la superior, ducind la Inhibare. — Nimic, cu excepţia mititeilor, nu putea fi prin definiţie, mai bun sau măcar egal cu produsele aristocraţiei lumii, încît dacă prin absurd cineva ar fi prezentat cel mai bun dop de plută din Europa el ar fi fost alungat cu pietre ca îngîmfat şi ridicol. Eminescu nu putea sta alături de Shelley, Caragiale nu putea stîrni rîsul americanilor, Sadoveanu sau Arghezi nu puteau aspira la Premiul Nobel. Delta nu putea atrage vicontesele, ţara nu putea, ca Elveţia, tăi din turism, medicii nu vindecau guturaiul ca la Viena, nisipul de la Mamaia era mai puţin afînat ca la Ostende, Birlic nu-şi putea lua nasul la purtare. Hegemonia străinătăţii anula sau măcar frîna elanurile într-asemenea măsură că rezervele exprimate de Camil Petrescu la adresa lui Pirandello au fost aspru puse la punct, cu strîituri, precum un sacrilegiu : cum îi permiti, domnule ? Domnul n-avea dreptul să-şi permită. Domnul trebuie să stea cuminte la locul lui. Aşa se ucide creaţia , ucigînd încrederea, încrederea în tine. Încrederea în drepturile tale egale la geniu. Simţămîntul aprioric al limitării te sufocă : dacă în faţa hîrtiei nu eşti fanatic convins că vei străluci, atunci te vei înfunda în mediocritate". Așadar, binecuvîntez sportul romînesc pentru că (mai mult, incomparabil mai mult decît rezultatele din domeniul filmului de lung metraj) dizolvă complexul acesta de inferioritate, oferindu-ne generos — sentimentul fecund al auto-preţuirii. Cînd afli din „Sportul popular" (ziarul cel mai dramatic dintre toate cîte sînt) că un Foarte necunoscut Micoroiu a devenit peste noapte, la Viena, campion mondial, te simţi excelent. Sîntem şi doi cei mai buni din lume ! Tenisul de masă aparţinea — de drept, ţărilor evoluate, cerînd fineţe. Ne uitam de jos la Barda, la Bergman, la Leach. Pe urmă, Că la polul inaccesibilităţii, înspre Rosalinde Rowe, Cambridge... Ceai, gazon. Te pui tu cu Anglia ? Da, te pui ! O fată. Angelica Rozeanu s-a pus cu Anglia $i, enervată, tntr-o zi a smuls titlul mondial, aducîhdu-l şi păstrîndu-l vreo şase ani de zile, aici, lîngă Chitiţă , cea mai bună din lume ! Tirul era, la rîndu-i, probă aleasă. O stăpîneau — tradiţional, — scandinavii şi elveţienii, englezii şi americanii. Arme fine, pulovere ,,Norge", piele de căprioară. Te pui tu cu Scandinavia ? Da, te pui ! Un băiat Iosif Sîrbu care-şi făcea veacul pe stadionul Republicii (tatăl lucra acolo) a învăţat, cu îndărătnicie, să tragă la ţintă, s-a dus la Olimpiadă, la Helsinki, s-a pus cu Scandinavia şi a smuls un titlu olimpic : cel mai bun din lume ! Cît s-au chinuit Toma Aurel şi Lucian Popescu şi Gheorghe Popescu şi Ion Chiriac să cucerească titlul suprem la box. N-a fost cu putinţă. Boxul era in stăpînirea Americii şi a occidentului. Madison Square Garden... Chewing-gum O.K. I Te pui tu cu O.K. ? Da, te pui ! Nicolae Linca s-a dus la Melbourne la Olimpiadă. S-a pus cu O.K., l-a atins cu o stîngă — şi l-a luat titlul de campion olimpic , cel mai bun din lume ! Sentimentul că am ajuns o ţară între ţări, l-a înviorat mult pe amicul meu Bambino. Şi cu toate că Macri n-a fost selecţionat în echipa de fotbal care va juca la Moscova (.,11 ani în schimb pe Seredai în echipă. Şut şi gol I) Bambino este mai optimist ca oricînd căpătînd o perspectivă revoluţionară asupra vieţii De cînd Iolanda Balaş a sărit 1,76 m. şi echipa de handbal feminin a devenit campioană mondială, Bambino priveşte cu alţi ochi poporul român. Mergînd, nu de mult, împreună pe Calea Victoriei, ne-am ciocnit de un tînăr bine alcătuit care a agitat o clipă braţele în aer. Bambino s-a făcut alb, a sărit în sprijinul tînărului, i-a cerut infinite scuze şi l-a condus ceremonios cu pălăria în mînă, precum funcţionarul de bancă din Anglia pe şcolarul de la Eton — în care vede — cu certitudine, un viitor ministru al imperiului. — E băiat la mingi...*) Al. Mirodan *) Săptămîna trecută am fost la Ploeşti, unde am văzut un amuzant spectacol de estradă animat de muzicianul Joe Reiningher şi actorul Alexe Marcovici. Joe Reiningher s-a arătat a fi nu numai o vioară sigură, dar şi un excelent descoperitor şi antrenor de cântăreţl- Pina ce îşi va vedea visul cu ochii — adică o şcoală de muzică uşoară şi, de aici, o orchestră de Jazz simfonic, l-a învăţat pe un pianist de local descifrarea notelor în zilnice şedinţe severe, a transformat un impiegat din Pioeşti în saxofonist, şi trei necunoscute în „trio Pellemen“. O treime din trio se remarcă printr o voce admirabilă în genul lui Rodion Hodovanschi. E un lungan despre care aş fi dorit să scriu şi a cărui figură, de altfel, nu-mi era de tot necunoscută .. Dar cum vei izbuti și acuma să faci legătură între Joe Reiningher, Trio Petternell și cronica sportivă?, îmi rîuji tn urechi glasul lui Bambino, era o chestie. Ingîndurat, gonii tn noapte spre cabinele actorilor și mă ciocnii de noul Hodovanschi. — Domnule Petternek.. — Mă cheamă Dorn Ionescu... — Mă iertați. Joe Reitingher se laudă că n-ai mai cîntat pînă acum la estradă .. Totuși au impresia că te-am mai văzut pe undeva. — Tot ce se poate Am făcut parte, pînă nu de mult, din echipa de volei C.C.A Bună seara. A fost aceasta cum ar fi spus Camil Petrescu, — una din acele intîmplări tulburătoare care sporesc misterul inimii. La muzeu... - MUZEUL ISTORIC regional Juj Ploeşti, strada N. Bălcescu, In primejdie să fie mutat incet iar sigur, de o numeroasă formaţie de gărgăriţe cerealiere. Aceasta pentru că In muzeul Istoric s-a amenajat mai de mult, In mod cu totul necorespunzător, o sală agricolă, dedicată succeselor unei gospodării colective Sala a fost aranjată „odată pentru totdeauna“ de specialişti bucureşteni care au interzis personalului muzeului orice modificări. Cu trecerea timpului, exponatele au fost cotropite de dăunători agricoli care au invadat şi sălile istorice, producind perturbaţii bizare in tot cuprinsul lăcaşului de culturi. Se presupune că Sfatul popular regional care nu e de acord Cu desfiinţarea expoziţiei de păioase va porni cel puţin o campanie de stirpire cu nicroxan a dăunătorilor, mobilizind mijloacele mecanice şi chimice necesare. La bibliotecă... CU ALŢI OCHI am privit insă biblioteca regională din Ploeşti. Aici sunt săli luminoase şi oameni prietenoşi care iţi urează bun venit, chiar dacă eşti un necunoscut. Camerele de lectură sunt mai totdeauna pline de cititori, printre care pot fi văzuţi zilnic 70—60 de copii de cele mai felurite vârste. Există şi o secţie de împrumut în ale cărei fişe găseşti frecvent nume de gospodine, tehnicieni, muncitori, militari etc Mult preţuită de localnici este secţia muzicală care săptăminal invită amatorii la ciclul de conferinţe despre viaţa şi opera celor mai cunoscuţi compozitori, conferinţele fiind totdeauna însoţite de audiţii muzicale Mult interes pentru pregătirea acestor conferinţe l-au arătat Iov dr Debie şi prof Ion Baciu — dirijorii Filarmonicii din Ploeşti. Un sprijin preţios îl dau satelor bibliotecile mobile. Ele pornesc către raioane, cu un număr de cărţi Odată citite, acestea luăm nu in biblioteca raională sau sătească, ci si reîntorc la regiune unde sint schimbate cu altele noi. Ruxandra Costache CU CITVA timp în urmă a apărut lucrarea tov. I. Banu : introducere în Istoria filozofiei. Revista clujeană „Tribuna“ a publicat, în două numere consecutive, o recenzie asupra acestei cărţi, sub semnătura tov. Ion Lungu. Dacă ţinem seama că publicaţiile noastre acordă în general mai puţină atenţie lucrărilor originale de filozofie, „Tribuna" îşi face un merit din preocuparea de a le semnala publicului cititor. De data aceasta nu e F.vorba numai de o semnalare, ci şi de o critică, şi nici acest lcteru nu e rău . Dimpotrivă Socotim că prin criticaştiinţifică a lucrărilor de filozofie se va contribui substanţial la îmbunătăfirea studiilor şi cercetărilor In acest domeniu.Insă recenzia tov. Ion Lungu decepţionează tocmai prin caracterul ei neştiinţific. Recenzentul consideră întreaga lucrare a tov. Ion Bănuia fiind consacrată periodizării istoriei filozofiei în România. „Volumul Introducere în istoria filozofiei, scrie I. I.ungu, fiu duce, prin urmare, la bun sfîrşit sarcina, centrală asumată de autor: întocmirea unei periodizări ştiinţifice a filozofiei în Romînia“ (nr. 21, pag. 8) In realitate, însă, autorul lucrării şi-a asumat o cu totul altă sarcină centrală: aceea de a cerceta unele probleme teoretice ale istoriei ştiinţifice a filozofiei în general. Acest lucru rezultă din Preambulul lucrării care indică obiectul cărţii şi din sumar. Cartea are patru părţi ■ 1) Istoria filozofiei ca ştiinţă (71 pagini): 2) Metodologia istoriei ştiinţifice a filozofiei (116 pagini): 3) Periodizarea istoriei filozofiei (69 pagini) şi 4) încheierea (8 pagini). Abia în partea a treia, autorul consacră un paragraf (de 20 pagini) unei încercări de periodizare a istoriei filozofiei in Romînia. Cu alte cuvinte, lucrarea îşi propune să cerceteze , întrucît Istoria filozofiei este o ştiinţă, care sînt şi trebuie să fie bazele metodologice ale unei asemenea ştiinţe şi expune o schemă de periodizare a Istoriei ştiinţifice a filozofiei. De mai multe ori autorul recenziei „uită“ enunţările din cartea menţionată, inlocuindu-le cu teze contrare. In recenzie se spune, de pildă, că Ion Banu confundă reflecţiunea din comuna primitivă cu filozofia, că „se afundă în filozofia comunei primitive“, o teză absurdă pe care Ion Lungu o combate cu mult succes. Numai că în cartea lui Ion Banu, vorbindu-se despre comuna primitivă, se spune: „pe această treaptă istorică nu există încă filozofie“ (pag. 232). Nu e vina autorului dacă recenzentul la dorinţele sale drept obiect al lucrării pe care o discută. Vorbind de aplicarea practică a normelor metodologice expuse in carte, Iov. Lungu reproşează autorului că deduce caracterul de clasă al unei concepţii „din apartenenţa socială a filozofului sau din simpatiile acestuia faţă de un anumit grup social“. Şi recenzentul ne trimite la Ce-i de făcut? şi la Materialism şi empiriocriticism ale lui Lenin. Recenzentul ori nu a înţeles modul în care defineşte Ion Banu caracterul de clasă ,al unei concepţii filozofice, ori a uitat cele ce a citit în prima parte a Cărţii, precum şi în partea destinată problemelor metodologice. Autorul lucrării critică tocmai înţelegerea simplistă, vulgară a determinării de clasă a unei filozofii, subliniind că trebuie avută in vedere în primul rînd funcţia socială a ideilor unui filozof. Recenzentul n-a înţeles că Lenin atît in Ce‘l de făcut ? cft şi in legătură cu Ditzgen, subliniază doar ca muncitorii din fabrică nu au nici timpul, nici condiţiile necesare în perioada, capitalistă să se ocupe de elaborarea teoriei, de ştiinţă. Cazurile Ditzgen, Bebe! etc., erau rare înainte de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. De aceea, intelectualii legaţi de proletariat sunt cei ce au elaborat socialismul ştiinţific, aceşti intelectuali devenind exponenţi ai proletariatului. Tot aşa stau lucrurile cu exponenţii, teoreticienii revoluţiei ţărăneşti. Ei nu sunt ţărani, ci intelectuali care şi-au asumat sarcina ca, prin cunoştinţele lor, să fundamenteze din punct de vede teoretic şi să lumineze lupta revoluţionară a ţăranilor împotriva feudalismului. Ar fi interesant de ştiut In acest caz ce crede tov. I. I.ungu despre afirmaţia lui Lenin că Cernîşevski a fost „purtătorul ideii revoluţiei ţărăneşti“ („Reforma ţărănească şi revoluţia ţărănească proletară“, vol. XV.) Cu aceasta ajungem la chestiunea democraţilor revoluţionari din ţara noastră. Recenzentul spune: „Democraţii revoluţionari romîni nu pot fi taxaţi (?), de pildă, teoreticieni ai revoluţiei ţârăneşti. Chiar N. Bălcescu, cel mai consecvent revoluţionar român din 1848, militează pentru realizarea obiectivelor revoluţiei burghezo-democratice" (nr. 21). Nu putem să nu ne întrebăm : îi este destul de clară recenzentului deosebirea între un democrat revoluţionar şi un liberal oarecare? Dar intre un democrat revoluţionar şi un democrat-reformist ? Ii este destul de clar ce anume il deosebeşte pe Nicolae Bălcescu, nu numai de bioierul liberal N. Tutu, de liberalul Eliade Rădulescu, dar şi de democratul reformist M. Kogălniceanu ? S-ar părea că recenzentului nu-i sunt destul de clare aceste lucruri. Şi dacă-i aşa, atunci nu înţelegem cum se împacă acest fapt cu reproşul adus lui I. Banu că n-ar cunoaşte îndeajuns de profund Istoria patriei noastre? (nr. 21, col. II). Oare nu cumva se potriveşte acest avertisment tocmai recenzentului ? De fapt, chestiunea democraţilor revoluţionari este pusă in acest fel de recenzent pentru a-şi justifica vederile sale cu privire la ceea ce trebuie şi poate să intre într-un tratat de istoria filozofiei. Tov. Lungu împarte lucrările autorilor din trecut în două categorii: unele care tratează probleme pur filozofice (ontologia, gnoseologia etc.), iar altele care nu sunt filozofice, dar neexistind lucrări pur filozofice în perioada dată, ar îndeplini o funcţie filozofică ce ni le este specifică, mai desluşit vorbind, am avea de a face cu lucrări care suplinesc pe cele filozofice. Operele democraţilor revoluţionari ar fi din acelea ce îndeplinesc o asemenea „funcţie nespecifică“. Este clar că aci nu-i vorba de ştiinţă, ci de arbitrar. Filozofia este o formă a conştiinţei sociale, cu trăsăturile sale specifice în raport cu alte forme ale conştiinţei sociale. Istoria zămislirii, apariţiei şi dezvoltării materialismului şi a dialecticii. istoria idealismului şi a metafizicii. istoria luptei dintre materialism şi idealism, dialectică şi metafizică reprezintă specificul istoriei filozofiei, dar acest specific nu exclude nicidecum legătura dintre istoria filozofiei şi istoria altor discipline. Nu avem deci dreptul să negăm fie şi intr-o formă voalată, că zămislirea, apariţia şi dezvoltarea materialismului şi a dialecticii ...s-a făcut nu numai pe tărîmul problemelor „pur filozofice", ci pe toate tărîmurile conştiinţei sociale: ştiinţele naturale, istoria, politica, estetica, etica etc., etc. Materialismul dialectic al lui Marx şi Engels nu este numai rezultatul progreselor din sfera „filozofiei pure“, ci rezultatul progreselor omenirii pe toate tărîmurile ideologice. Dacă n-am privi astfel istoria filozofiei, ci aşa cum ne-o sugerează Iov. Lungu, am ajunge la două fapte profund greşite : „ istoria filozofiei ar fi o istorie a filiaţiei de idei din „filozofia pură“,aşa cum o concep toţi istoricii idealişti ai filozofiei; 2) am nega materialismul istoric ca disciplină filozofică, adică tocmai ceea ce încearcă astăzi fără succes ideologii burgheziei imperialiste. Iată unde duce pînă la urmă teoria „funcţiei nespecifice“. Sîntem şi noi în dezacord cu o serie de teze cuprinse în cartea tov. Ion Banu, şi anume chiar şi în primele două părţi care sunt mai temeinic elaborate. De pildă, credem şi noi ca şi recenzentul că autorul trebuia să se ocupe şi de problemele izvoarelor, a documentelor şi studiilor care trebuie să stea la baza unei istorii a filozofiei şi că partea cea mai discutabilă a cărţii este încercarea de periodizare a istoriei filozofiei din Romînia. Nu ne propunem să discutăm aci nici schema de periodizare propusă de tov. Banu, nici aceea propusă de tov. I. Lungu. Subliniem doar că noi vedem cauzele slăbiciunilor acestei părţi din lucrare, în cu totul alte direcţii decît le vede recenzentul Intre întreg conţinutul cărţii şi paragraful privitor la periodizarea istoriei filozofiei din ţara noastră există, după părerea noastră, contradicţii. Insă, oricare ar fi slăbiciunile paragrafului respectiv, ele nu pot constitui un argument împotriva valabilităţii lucrării în Întregul ei. Regretăm că recenzentul n-a avut grijă să prezinte mai exact conţinutul de idei al cărţii, să arate ce aduce ea nou faţă de cercetările anterioare. Regretăm că se critică, în schimb, lucruri care, sau nu trebuiau să intre în volum sau n-au fost înţelese de către recenzent. Dacă ar fi făcut o adevărată recenzie, criticile sale ar fi avut un caracter constructiv, ştiinţific. . Aşadar, avertismentul „în direcţia sporirii exigenţei faţă de manifestările publice" adresat altora, i s-ar potrivi mai degrabă, şi, în primul rînd, recenzentului însuşi. Petre Lucaciu Revista revistelor însemnări la o recenzie DIN „T RIB U N A“ TREPTELE CALOMNIEI (Urmare din pag. la) scrie Creţeanu — au primit fă început sărcini denatură politică în parlament sau în alte organe politice. Ei au fost aleşi pentru a participa la diferite ceremonii. Unii dintre ei au fost puşi în fruntea mişcării de propagandă..." Creţeanu îi deplînge numai fiindcă, vedeţi dvs., „convinşi că propagă idei cuceritoare, el contribuie la distrugerea societăţii“ (a acelei capitaliste, desigur, Căci ei sînt constructori ai societăţii socialiste n. n.) şi că n-au libertatea de a scrie... împotriva idealurilor ce le sînt scumpe. Fostul diplomat eci într-adevăr de o candoare superbă. Burileanu însă, vrînd să fie mai catolic decît papa, vorbeşte plin de minte despre felul cum intelectualii romîni ar fi fost siliţi să accepte ideea de cultură progresistă, pe care dînsul o ironizează, scriind-o între ghilimele, să slujească construcţiei socialismului şi, cu acest prilej, fabulează diverse istorii şi peripeţii cu închisori şi lagăre de concentrare, cu sabotaje intelectuale demne de fantezia unui Inventiv romancier poliţist. Şi totuşi, între două Ieremiade, aceiaşi Burileanu trebuie, contrazicîndu se, să recunoască faptul că doi dintre cei mai valoroşi scriitori — e vorba de M. Sadoveanu şi G. Călinescu — şi-au pus de la început pana în slujba noilor idealuri. Dumnealui omite deocamdată să-l pomenească pe CamilPetrescu, dar va fi nevoit să revie. I-a uitat, însă, întîmplător desigur, şi pe Gala Galaction, şi pe Cezar Petrescu, şi pe Hortensia Papadat-Bengescu, şi pe Zaharia Stancu, şi pe Mihail Sorbul, şi pe Victor Eftimiu, şi pe Eusebiu Camilar, şi pe Al. Kiriţescu şi pe Tudor Muşatescu, şi pe toţi scriitorii — care fără să fie comunişti — s-au alăturat, încă în primele zile după eliberare, forţelor progresiste şi i-au combătut pe „crizişti“. Acelaşi Burileanu, care vorbea despre teroarea exercitată la noi împotriva intelectualilor, e nevoit însă, cînd discută despre situaţia oamenilor de ştiinţă, să scrie plin de amărăciune că „oamenii de ştiinţă cu educaţie occidentală sunt foarte preţuiţi de ei“ (de conducătorii comunişti n. n.). Falsificînd cu rea-credinţă, Burileanu îşi contrazice prefaţatorul şi se contrazice pe sine de citeva ori în această problemă esenţială pentru înţelegerea fenomenului cultural din R.P.R. Pentru a-şi susţine totuşi teoriile privitoare la teroare, silnicie etc., Burileanu recurge la următorul procedeu: orice observaţie critică, oricît de moderată ar fi în conţinutul şi tonul ei, oricît de lăturalnică la adresa operei unui savant sau scriitor, echivalează după d-sa, cu anatemizarea, cu ostracizarea acestuia. Dacă academicianului Gr. Moisil i s-a făcut cîndva in presă de către un alt specialist o observaţie critică la o lucrare care a fost bine primită, aceasta înseamnă că, academicianul respectiv e neapărat privat de libertate, a căzut în dizgraţie. Judece lectorul singur valabilitatea unor astfel de argumente. După logica lui Burileanu, firesc ar fi ca tot ce apare la noi să fie elogiat fără nici o limită cu toate că, — şi aci autorul se contrazice din nou — de îndată ce lăudăm o lucrare, sîntem foarte suspectaţi de d-sa. De unde se vede că Burileanu nu ştie ce vrea, sau, mai precis, nu este interesat de loc de problemele Culturii romîneşti, ci numai de obiectivul mărturisit de Creţeanu. Să vedem în continuare cît temei poate pune cititorul pe celelalte afirmaţii ale acestui publicist „Obiectiv". Pentru a demonstra caracterul „anticultural“ al regimului nostru ,care, în paranteză fie spus, a lichidat analfabetismul, a ridicat lăcaşuri de , cultură în fiecare sat, a creat o vastă reţea de şcoli medii, a înfiinţat atîtea noi institute de învăţămînt superior şi de cercetări ştiinţifice, a înălţat un măreţ combinat poligrafic, un centru cinematografic etc., Burileanu susţine că după eliberare s-ar fi întocmit o listă a operelor interzise, de proporţiile unui volum, „care cuprinde majoritatea cărţilor autorilor romîni apărute pînă în 1945“ Şi ca să nu existe nici o neînţelegere că această listă îi cuprindea şi pe clasici, el adaugă senin că «operele scriitorilor din trecut trebuie „purificate“ în aşa fel încît să nu se retipărească nimic ce ar putea veni în contradicţie cu linia partidului». E drept, după eliberare s-a Interzis publicarea şi difuzarea unor cărţi Dar numai a cărţilor fasciste, şovine, a cărţilor care propovăduiau ura sălbatică faţă de om. Că Burileanu regretă aceasta, nu ne poate mira, dacă ne gîndim că dinsul deplînge faptul că Radu Gyr, autorul imnurilor legionare, in cadenţa cărora a fost ucis Iorga, sau că ziaristul fascist Romulus Dianu au fost privaţi de libertate. Ce s-ar putea spune insă despre o mistificare atît de grosolană ? Cititorii romîni au putut oricînd compara textele mai vechi aie clasicilor noştri cu textele publicate recent. Ei îşi dau seama că ediţiile noi nu numai că nu sînt mai sărace, dar dimpotrivă, conţin texte care dintr-o pricină sau alta erau ignorate ieri de marele public. E oare întîmplător că în anii aceştia s-a tradus pentru prima oară lucrarea Questions économiques des principautés danubiennes a lui Bălcescu, că a apărut, sub îngrijirea lui Perpessicius, volumul 4, cuprinzînd poezii Inedite ale lui Eminescu, că mereu se publică lucrări inedite aparţirînd lui Caragiale? Sau poate Bălcescu, Eminescu, Caragiale au fost comunişti ? Comunişti or fi fost şi primii noştri dramaturgi, ale căror piese au fost strînse recent într-un volum şi — de ce nu ? — cronicari ? Căci niciodată nu s-a acordat un interes mai mare editării ştiinţifice a clasicilor ca în anii regimului de democraţie populară. Cifrele sînt deosebit de grăitoare Tirajele clasicilor ating cifre nemaipomenite in analele tipăriturilor romîneşti. Astfel, Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche s a editat numai în anul 1955 intr-un tiraj de 20.000 exemplare şi peste un an într un tiraj asemănător în ediţia lui P. P. Panaitescu , în acelaşi an, operele lui Bălcescu au avut acelaşi tiraj, ale lui Odobescu, un tiraj de 40.000 exemplare, ale lui Kogălniceanu un tiraj de10.000 exemplare, ale lui Caragiale un tiraj total de 120.000 exemplare. Cu un an înainte operele lui Delavrancea atinseseră un tiraj de 50.000 de exemplare, ale lui Anton Parin, de asemenea, ale lui Vlahuţă de 65.000 de exemplare, o antologie din primii noştri poeţi s a desfăcut în 29 000 de exemplare. Deşi în fiecare an se scot numeroase ediţii ale operelor lui Eminescu, numai în februarie 1957, poeziile lui au fost editate în 60.000 exemplare. Chiar scriitori, altădată mai puţin citiţi, Asachi sau Bolintineanu, de pildă, nu se tipăresc intr-un tiraj mai mic de 20—25.000 exemplare in repertoriul teatrelor noastre figurează fără întrerupere piesele lui Caragiale şi Alecsandri, Delavrancea, Hasdeu şi Davilla Dar noi nu ne mulţumim numai să-i edităm pe clasici. Istoricii şi criticii literari acordă o atenţie deosebită studierii vieţii şi operei acestor scriitori Cu neruşinarea care-i este caracteristică, Burileanu afirmă că acad G. Călinescu munceşte „Cu rîvnă în ogorul străin (subl Al. D P.) al Culturii", dar George Călinescu a adus cu prilejul centenarelor lui Eminescu şi Caragiale o contribuţie remarcabilă în aprecierea operelor acestor scriitori. D-sa a publicat studii despre Grigore Alexandrescu şi Cârlova şi un altul, mai recent, despre cultura lui Eminescu. Strînge cu sîrguinţă şi publică regulat în revista institutului de Istorie literară şi folclor date noi privitoare la clasicii noştri. Se vede că — ar considera Burileanu — Eminescu, Caragiaie, Alexandrescu, sunt flori care au răsărit Intr-un ogor străin culturii romînești! Burileanu scrie cl Șerban Cioculescu a fost aruncat în închisoare, în timp ce numele acestui istoric literar poate fi întrunit aproape săptăminal în paginile Gazetei literare. De aceeaşi consideraţie se bucură operele scriitorilor care s-au afirmat între cele două războaie mondiale, imediat după eliberare au fost premiaţi poeţii Arghezi şi Bacovia. Prozatorii Gala Galaction, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu au fost aleşi academicieni, iar operele lor mai vechi tipărite în zeci de mii de exemplare. Topîrceanu are ediţii de cîte 60.000 exemplare. Romanele şi nuvelele lui Rebreanu apar în durate fantastice. Piesa lui, „Plicul“, piesele lui Kiriţescu, Muşatescu, Sebastian, G. M. Zamfirescu figurează in permanenţă în repertoriul teatrelor noastre Sînt in curs de apariţie poeziile lui Goga, Pillat, Atimilescu, Fundoianu, proza lui Matei Caragiale, Brătescu-Voineşti, Gib Mihăescu etc. Aceasta, deşi Burileanu afirmă că nu se tipăreşte decît „propagandă comunistă“. Celelalte afirmaţii ale lui Burileanu sunt Ia fel de nefundate. El susţine că în t*r* noastră se depun eforturi colosale tn direcţia ruperii oricăror legături cu cultura popoarelor din occident, cînd în realitate apar în mari tiraje ediţii de opere complete din Shakespeare, Dante, Moliere, Balzac, Stendhal, Cervantes, Dickens, Zola, Hugo, Schiller, Goethe, Heine, De Coster, Flaubert, Whitman, Villon, Baudelaire, Twain, London, ca să nu mai vorbim de lucrările unor scriitori ca Barbusse, Rolland, H. Mann, Dreiser. Călinescu publică studii despre Horaţiu, Tasso, Cervantes, Sainte Beuve, Tudor Vianu despre Goethe. Oamenii de ştiinţă români menţin legături strînse cu savanţi din ţările occidentale şi au un aport considerabil în cadrul congreselor ştiinţifice internaţionale. Teatrele noastre joacă piesele lui Goldoni, Shakespeare, Molière, Lope de Vega, Beaumarchais, Shaw, Pristley, Musset, Giraudoux, Miller etc. Burileanu însă, adînc Cunoscător al problemelor culturale romîneşti, ignorează aceste date sau se face a le ignora. Dar la Burileanu e foarte greu de precizat unde sfîrşeşte Ignoranţa şi unde începe reaua credinţă. Dacă lupta de o semnificaţie culturală ce nu poate scăpa nimănui Împotriva degradării spectacolelor e interpretată de dinsul Ca o violare a libertăţii de creaţie a actorului, dacă necesitatea de a oglindi valorile pozitive ale constructorilor socialismului e Interpretată ca ult normativ ce impune confecţionarea unor eroi ireali, ce mai putem vorbi ? Burileanu poate falsifica cu o seninătate uluitoare citate din Sadoveanu, articole din Scînteia, Gazeta literară şi Contemporanul el îl poate ocărî ca la uşa cortului pe Sadoveanu fiindcă a scris Mitrea Cocor, şi pe Camil Petrescu pentru că, ar fi, chipurile, „denaturat grosolan" figura lui Bălcescu în romanul Un om între oameni. Cum era şi de aşteptat, Burileanu n-a înţeles, n-a vrut să înţeleagă nimic din fenomenul cultural romînesc de astăzi, deşi a cunoscut, cum declară Creţeanu, „direct şi personal". Şi — ca să ne exprimăm cu cuvintele acestui mare stilist — el e „cu totul şi cu totul" în afara problemelor, un publicist de duzină care, în numele libertăţii de exprimare, ia adevărul curat, adevărul simplu şi îi supune la cele mici variate cazne. Manevrele şi procedeele josnice la care recurge Burileanu nu pot înşela pe nimeni. In zelul lui de a ridica defăimarea la o treaptă care să-i permită încasarea celor 30 de arginţi ai lui Iuda, Burileanu nu face decît să coboare tot mai jos. Alături de camarazii săi, el se leagănă în iluziar că a făcut o carte despre „România captivă" : în realitate, prin însăşi situaţia lor, de trădători şi stipendiaţi, ei nu sînt decît nefericiţii captivi ai unei politici aventuriste şi falimentare.