Contemporanul, ianuarie-iunie 1961 (Anul 15, nr. 1-26)

1961-01-20 / nr. 3

GH. BOT­AN : Peisaj hunedorean Editarea clasicilor C­u doi ani în urmă Mi­nisterul Invăţămîntului şi Culturii — în cola­borare cu Uniunea scriitorilor — analiza în cadrul unei consfă­tuiri activitatea de valorificare a moştenirii literare, cu participarea cadrelor universitare, criticilor li­terari, precum şi a altor specialişti din domeniul istoriografiei literare. Planul trienal de editare a litera­turii clasice române (alcătuit pen­tru perioada 1959—1961) precum şi programul de măsuri întocmit cu acest prilej stabileau criterii ştiin­ţifice de publicare a operelor cla­sice, concentrînd eforturile diferite­lor edituri asupra principalelor o­­biective din sectorul valorificării critice a moștenirii literare. Peste 4.000.000 de exemplare din opera clasicilor romîni, editate în ultimii doi ani, stau mărturie a efor­turilor depuse pentru răspîndirea comorilor literaturii noastre în edi­ţii dintre cele mai diferite . Tipărirea un­or ediţii clasice in ti­raje care variază nu de puţine ori între 50.000—100.000 exemplare şi epuizarea lor după 3—4 săptămîni de la apariţie marchează gradul de răspîndire a cărţii în cele mai largi cercuri de cititori. Numai în inter­valul a doi ani s-au tipărit 260.000 exemplare din opera lui Ion Crean­gă, peste 280.000 din scrierile lui I. L. Caragiale şi mai bine de 500.000 exemplare din creaţia mai veche a lui Mihail Sadoveanu. Apariţia săp­­tămînală a noii „Biblioteci pentru toţi“ — realizare demnă de laudă a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă — asigură circulaţia per­manentă a marilor creaţii literare. Este semnificativ că în ultimii doi ani s-au editat şi reeditat — în diverse colecţii — opere ale croni­carilor moldoveni şi munteni (Ure­che, Neculce, Letopisețul Cantacu­­zinesc, Anonimul Brîncovenesc etc.), ale scriitorilor reprezentativi din secolul al XIX-lea (Grigore Alexan­­drescu, C. Negruzzi, A. Pann, V. Alecsandri, C. Bolliac, N. Bălcescu, Al. Russo, I. Ghica, N. Filimon, Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, M. Eminescu, I. L. Caragiale, I. Crean­gă, I. Slavici, G. Coşbuc, B. Şt. De­­lavrancea, Al. Macedonski) ca şi ale autorilor însemnaţi de la începutul secolului nostru (Şt. O. Iosif, P. Cerna, C. Hogaş ş.a.). Paralel cu editarea masivă a a­­cestor scriitori au fost editate cu mai multă grijă texte importante ale literaturii dintre cele două războaie, ale lui M. Sadoveanu, T. Arghezi, L. Rebreanu, Al. Sahia, G. Ibrăilea­­nu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu ş.a. Un eveniment important îl con­stituie terminarea ediţiei de Opere in 18 volume ale lui Mihail Sado­veanu. Se remarcă de asemenea a­­pariţia celor două ediţii bibliofile „M. Eminescu — Poezii“ şi „Tudor Arghezi — Versuri“, cărora în cu­­rind li se vor alătura noi creaţii din tezaurul literaturii române (Coş­buc şi M. Sadoveanu). Din activitatea editorială desfă­şurată­­ în ultima vreme subliniem succesul obţinut în direcţia popu­larizării literaturii clasice. S-a creat astfel un fond permanent de ediţii de masă pe reţeaua de difuzare a cărţii, în stare să satisfacă cerinţele curente. In ceea ce priveşte ediţiile critice, precum şi cele de nivel me­diu, rezultatele activităţii editurilor sunt din păcate sub aşteptări. Cele două volume din seria de Opere ale lui Caragiale — publicate de E.S.P.L.A. — reprezintă un efort demn de luat în consideraţie, dar izolat. Acelaşi lucru se poate spune despre Letopiseţul Cantacuzinesc (Editura Academiei) şi Anonimul Brîncovenesc (Editura Ştiinţifică). Confruntarea acestor realizări cu prevederile iniţiale ale planului de perspectivă dovedeşte că editurile (Academiei şi E.S.P.L.A.) au rămas datoare cu ediţii critice din opera lui D. Cantemir, C. Negruzzi, N. Bălcescu, V. Alecsandri, N. Fili­mon, M. Kogălniceanu, B. P. Haş­­deu, Al. I. Odobescu, I. Creangă, I. Slavici ş.a. Considerăm că în bună parte ră­­mînerea în urmă manifestată pe tărîmul publicării ediţiilor critice se datoreşte şi nedelimitării pre­cise a sarcinilor între Editura Aca­demiei R.P.R. şi E.S.P.L.A. In mod firesc, pregătirile şi publi­carea ediţiilor critice revine Editu­rii Academiei, sarcina Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă con­­stînd în alcătuirea unor ediţii cu­rente — judicios selectate şi pre­faţate — dar fără aparat critic. Ti­părirea în tiraj de masă a ediţiilor critice de către E.S.P.L.A. este arbi­trară. Risipindu-şi eforturile, re­dacţia de valorificare a moştenirii literare a acestei edituri a pierdut din obiectivele activităţii curente publicarea ediţiilor de popularizare şi în primul rînd a celor din colec­ţia „Scriitori romîni“. Parcurgînd prevederile iniţiale de apariţie con­statăm că nu s-au publicat încă în Colecţia „Scriitori romîni" operele poeţilor Văcăreşti, ale lui A. Pann, I. E. Rădulescu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, M. Eminescu, D. Zamfi­­rescu ş.a. Grăbirea ritmului de publicare a ediţiilor amintite, precum şi a al­tora programate în planul de pers­pectivă, este o îndatorire de prim ordin a redacţiilor de valorificare a moştenirii literare. O multiplicare a eforturilor se face simţită şi pe li­nia popularizării literaturii clasice române în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Tipărirea recentă în limba maghiară a unor selecţii re­prezentative din operele lui I. L. Caragiale (3 volume) şi L. Rebrea­nu — într-o frumoasă prezentare artistico-grafică reprezintă o reali­zare promiţătoare. Acurateţea textelor editate, pre­cum şi nivelul ştiinţific ridicat al comentariului critic sunt trăsături caracteristice ce nu de puţine ori pot fi atribuite ediţiilor publicate. Este de remarcat că editorii ape­lează în cele mai multe cazuri la textele de bază confruntate — cînd este cazul — cu manuscrisul origi­nal. In acest sens pot fi amintite ediţia Bălcescu (îngrijitor A. Rusu), unde s-a mers la manuscris (în ca­zul lucrării Romînii sub Mihai Voe­­vod Viteazul). Chiar şi o ediţie de popularizare ca aceea a prozei lui Vasile Alecsandri (îngrijitor G. C. Nicolescu) stabileşte un text mai corect decît cele anterioare. Şi e­­xemplele s-ar putea înmulţi. Uneori însă editorii exagerează făcînd ex­cese filologice inutile pe marginea unor texte aproape contemporane. Prefeţele şi studiile introduc­tive beneficiază de cercetările anterioare, aducînd date, obser­vaţii şi puncte de vedere inedite, menite a oferi o interpretare ştiin­ţifică multilaterală. Remarcăm în acest sens prefeţele semnate de G. Ivaşcu (N. Filimon: Ciocoii vechi şi noi), Paul Georgescu (M. Sado­veanu : Baltagul), C. Ciopraga (V. Alecsandri : Proză), M. Gafiţa (Ce­zar Petrescu: întunecare), Ov. S. Crohmălniceanu (L. Rebreanu : Opere alese), Al. Piru (Creangă: Amintiri, Poveşti, Povestiri), D. Micu (Gala Galaction : Opere ale­se), G. Munteanu (B. P. Hasdeu : Pagini alese), Al. Săndulescu (G. Topîrceanu: Opere alese) ş.a. Se simte nevoia însă ca prefaţa­torii ediţiilor de popularizare (în special „Biblioteca pentru toţi" şi „Bibliotecă şcolarului“)­ să contri­buie la explicarea mai amplă a scriitorilor prezentaţi, stabilind cu mai multă precizie specificul fiecă­rui creator şi locul lui în literatura romînă. Reprofilarea „Bibliotecii şcolarului“ a apropiat colecţia de nevoile învăţămîntului. Se aşteaptă însă ca scurtele prefeţe să aibă in vedere — într-o măsură mai mare *— cerinţele programei analitice. A­­celaşi lucru e de spus despre suma­rul ediţiilor, care, de la o vreme, depăşeşte cadrul necesar, iar acea­sta duce la paralelisme inutile cu sumarele altor colecţii („Scriitori Romîni“, „Biblioteca pentru toţi"). Concentrînd în jurul lor cele mai bune cadre din domeniul istoriogra­fiei literare şi urmărind cu mai multă grijă realizarea ediţiilor an­gajate în planurile de apariţie, edi­turile vor putea îmbogăţi realizările actuale din sectorul valorificării moştenirii literare. N. Gheran Adevărul nu poate fi excomunicat MI­U S-AU STINS încă ecourile la scandalului Peyrefitte, încă e­a nu s-a terminat campania furibundă lansată împotriva autorilor filmului La dolce vita, și iată că oficiosul Vaticanului Os­­servatore Romano a aruncat din nou in aceste zile anatema sa veni­noasă, de data aceasta asupra lui Alberto Moravia, Luchino Vis­conti, Mauro Bolognini, Pier Paolo Pasolini, Italo Calvino — cu toţii figuri proeminente ale culturii ita­liene contemporane. Prima victimă este romancierul progresist Pier Paolo Pasolini, autorul romanului atît de mult discutat în aceste zile Una vita violenta, o cronică amară şi sinceră a periferiei ro­mane, care a întrunit elogiile una­nime ale criticii italiene, cu excep­ţia Vaticanului, care prescrie fără drept de apel această operă rea­listă şi a­nticlericală, autorul fiind taxat cu epitetul de antinaţional. Alături de Alberto Moravia, ro­mancierul Pasolini este autorul scenariului filmului O zi apăsă­toare, povestea unui tînăr şomer care bate la toate uşile în Roma şi nu găseşte de lucru; se găsesc în schimb zeci de indivizi care mai de care mai veroşi şi amorali, care caută să-l corupă şi să-l atragă în afaceri necinstite. Filmul n-a fost pe placul cenzurii eclesiastice şi a fost decretat ca amoral pentru toţi catolicii devotaţi. Anatema nu a rămas numai pe hîrtie , autori­tăţile italiene au sechestrat filmul şi au dispus anchetarea autorilor săi. Şi cum aceşti autori sunt a­­ceiaşi vechi denunţători ai racile­lor capitalismului, anatema e de data aceasta completă. Urmărind mai mult o discreditare morală în faţa publicului, Osservatore Roma­no a anunţat în prima pagină, zi­lele trecute, că Alberto Moravia, Mauro Bolognini, Pier Paolo Paso­lini au fost excomunicaţi de Vati­can fără drept de apel. Numai că adevărul nu poate fi excomunicat printr-o ordonanţă papală. C. G. EUSEBIU CAMILAR: Poves­tiri eroice (Editura tine­retului) . P­E DREPT cuvînt intitulate Povestiri eroice, cele şapte capitole din zbuciumata isto­rie a poporului nostru con­stituie o realizată romanţare a unora din răsunătoarele fapte de arme să­­vîrşite pentru apărarea acestui pă­­mînt. Infăţişînd tabloul vast şi cutremu­rător al unor bătălii impuse strămo­şilor noştri, sau­­puse la cale de ei ca să scuture jugul robiei, autorul nu se mulţumeşte să se ţină doar după liniile mari ale istoriei, ci se opreşte din cînd în cînd la amănuntul ce dă în vileag conştiinţa celor mulţi şi inimile unui întreg popor, ale căror zvîcnir­i aveau să prefigureze, prin ceaţa evenimentelor trecute, ceva din împlinirea năzuinţelor de azi. In toate aceste povestiri se zbu­ciumă un suflu de umanitate care face ca o mare diversitate de fapte să se strîngă într-o sem­nificaţie omogenă : lupta milenară a oamenilor pentru dreptate. A­­ceastă trăsătură, prezentă de l­a cel dinţii pînă la cel din urmă capitol (De la Idantirsus la Decebal, Mircea, Ioan de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Doja şi Iori Vodă), este mult mai vizibilă în cea din urmă povestire despre faptele de arme ale lui Ion­ Vodă. Astfel de lucrări, scrise cu măie­strie, contribuie realmente la educa­­rea în spirit patriotic a tineretului nostru.­glez de spiona)­intr-o afacere com­­plicată. Este nehotărită, presat fiind de faliment şi de grijile creşterii fiicei sale Min­g, Wormold primeşte propunerea de a fi agent secret, dar, aflind de misiunile ce le avea de în­deplinit, urmează sfatul­ prietenului său, doctorul Hasselbacher, şi inven­tează toate rapoartele pe care le tri­mite prin cod cifrat. Acestea produc derută la Londra şi chiar în alte re­ţele de spionaj. In plasa acestui hăţiş îşi pierd însă viaţa oameni nevino­­vaţi, între care şi prietenul Hassel­­bacher. Pînă la urmă, Wormold măr­­turiseşte că datele furnizate de el sunt fictive, e chemat la Londra şi, pen­tru a nu divulga secrete, e decorat şi introdus intr-o slujbă obişnuită. De-a lungul acestei experienţe, descri­se ironic, în genul lui Dickens sau Fielding, eroul principal învaţă cite­­va lucruri: că viaţa nu e un simplu joc, că realitatea nu trebuie privită cu indiferenţă, că „războiul total" nu aduce nimic bun. Notaţii realiste cu privire la starea grea a maselor in Cuba sub dominaţia dictatorului Ba­­lista, despre lupta „rebelilor" din provincia Oriente, despre maşinaţiile diversioniste ale imperialiştilor, fac cartea. In ciuda faptului că vorbeşte despre realităţi cubaneze trecute, de­osebit de actuală. ALEXANDRU BĂLĂCI: Noi studii italiene (E.S.P.­ A.) έN POSTFAŢA acestui al doilea volum de studii asupra litera­turii italiene, Alexandru Bălăci subliniază dificultatea cercetă­rii ştiinţifice de a anula cri­tica şi istoriografia burgheză in­tr-un domeniu in care optica punctului de vedere marxist a operat în general încă puţin. De aceea, investigaţiile şi judecăţile de valoare ale autorului fac, sub acest raport, nu odată operă de efectiv pionierat, sporind meritul unor stră­danii fructuoase. Cercetarea cuprinde aproape un mileniu de literatură ita­liană, cititorul aflind aici studii sau articole despre şcoala siciliană a se­colului XII, despre poezia lui Fran­cesco d’Assisi, Luigi Puici, Ariosto, Machiavelli, Tasso, Galilei, Giordano Bruno, Goldoni, Leopardi, Manzoni etc. şi chiar despre unele probleme ale romanului actual italian. Fireşte, abordind un timp de cercetare atît de imens, Al. Bălăci nu-şi propune, in general, să dea ample studii ana­litice, ci, de cele mai multe ori, su­gestive şi informate medalioane sin­tetice asupra unui scriitor sau curent literar. Ceea ce trebuie relevat ca deosebit in volumul lui Al. Bălăci e efortul in­terpretării creatoare, originale a unor texte notorii care au căpătat de-a lungul veacurilor interpretări din par­­tea istoriografiei burgheze. In acest sens, considerarea lui Leopardi nu drept poet al durerii şi al pesimismu­lui universal, ci ca un poet al tine­reţii, revoltat împotriva destinului, în­setat de viaţă, protagonist liric al solidarităţii umane, sau interpretarea celebrului ciclu al lui Jacopone Matei die nu ca poezie mistică-religioasă, ci ca o patetică expresie a sentimentului matern, sunt pe deplin edificatoare. Era de dorit însă ca prezentarea condi­ţiilor social-istorice cu care se des­chide mai fiecare studiu sau articol să nu fi fost ruptă — parcă detaşa­bilă — de context, ci incorporată e­­fectiv, ca element activ, aici în operaţia analitică, aşa cum de altfel se în­­tîmplă uneori. In cazul studiilor despre Leopardi şi Manzoni. ARNOLD ZWEIG: Şcoala Verdunului (E.S.P.L.A.) 1 A­RNOLD Zweig a încercat să IS meargă mai departe decit Re­fl marque in sesizarea implica­ţiilor sociale ale primului răz­boi mondial. In ciclul său de romane, avlnd drept fundal anii primului răz­boi mondial, el a optat pentru for­mula „romanului de formaţie" (Bil­dungsroman). Werner Berlin, unul din personajele predilecte ale romancierului, este a­­dus în acest roman pînă la porţile Verdunului. Furat de zgomotoasa a­gitaţie a şovinismului patriotard şi a militarismului cotropitor, Berlin, tînăr intelectual burghez, pleacă voluntar pe front ca să trăiască in glorie „Marele Ev“. Concepţiile sale idea­liste aveau nevoie de un suport. Dar uriaşa încleştare de forţe în care nenumărate valori piereau, nu i-a pu­tut oferi lui Berlin suportul mult aş­teptat. Realitatea era aspră şi du­reroasă iar concepţile lui Berlin mu­reau in gropile adinei ale războiului. Tînărul scriitor va începe să priveas­că cu mai multă atenţie în jur, să-şi deschidă inima în faţa oamenilor sim­pli ca Lebehde sau Paht, apreciin­­du-le­ eroismul, sănătatea morală, so­lidaritatea, atît de opuse mîrşăviei castei ofiţereşti. Dezgustul primar in faţa forţei brutale dezlănţuite se va transforma treptat în convingeri: „...dacă se smulge unui om, unei în­tregi generaţii, dreptul la viaţă... trebuie să folosim toate mijloacele pentru a ne împotrivi unor aseme­nea acţiuni, să luptăm contra lor". Werner Berlin s-a reîntors din vii­toarea războiului cu rănile cicatriza­te la Şcoala Verdunului. Romanul Şcoala Verdunului, apar­ finind unuia dintre cei mai mari scriitor­ germani contemporani, este actual prin semnificaţia sa majoră. Lector GRAHAM GREENE: Omul nostru din Havana, (E.S.P.L.A.) Jt PARENT avem in faţă un ro. Ms­man de aventuri, cu agenţi tm secreţi­, cifruri, pistoale, cîteva crime etc., dar. In fond, răz­bate din el o preocupare foarte seri­oasă, anume că, departe de a fi un joc, viaţa contemporană cere oame­nilor atitudini precise. Micul negus­tor englez Wormold, deţinător al unei firme de aspiratoare de praf din Ha­vana, este antrenat de serviciul en­ Mură IN EDITURA ACADEMIEI R. P. ROMÍNE A PERPESSICIUS a predat editu­­rii o parte din manuscrisul volu­mului al VI-lea din opera lui Emi­nescu. In cuprins : poeme originale de inspiraţie populară, colecţia de lirică populară, caietul anonim şi dicţionarul de rime, precum şi note, variante, glosar, facsimile. SERIA operelor lui Bălcescu începe cu publicarea volumu­lui al IV-lea, care conţine 182 documente din epoca 1843—1852, în bună parte inedite. Documen­tele (scrisori particulare, memorii şi adrese oficiale) aduc, pe lingă in­formaţiile de ordin istoric, date certe asupra activităţii mai puţin cunos­cute a lui Bălcescu. (Aportul său la evenimentele din 1849 din Ardeal, perioada şederii în Italia etc).­­|||| VOLUMUL Documente inedite '"| din viaţa lui Eminescu, care a intrat sub tipar, este semnat de Au­gustin Z. N. Pop. Cartea conţine ma­terial documentar ilustrativ inedit SUB îngrijirea lui P. P. Panai­­tescu se tipăreşte Liturghierul lui Macarie, lucrare a Bibliotecii Acade­miei R.P.R.,­­ de mare necesitate pentru specialişti. IN colecţia Scriitori greci şi latini apare Saturnalia de Ma­­crobius. Traducerea, studiul intro­ductiv şi adnotările aparţin lui Gheorghe Tohăneanu. PINA la sfirşitul lui ianuarie va apărea în librării volumul al II-lea din Istoria limbii române de de acad. prof. Al. Rosetti. REZULTATELE primului son­­daj efectuat de specialiştii noştri asupra ariilor de circulaţie ale unor denumiri de noţiuni sociale curente vor figura în volumul al III-lea al Atlasului lingvistic român de sub redacţia acad. prof. Emil Petrovici. In vederea unei ediţii imbună­­tăţite a Gramaticii limbii române, va apărea volumul al III-lea al cule­gerii Studii de gramatică, se aduc aici observaţii critice şi completări primei ediţii a gramaticii Academiei. UN colectiv de cercetători ai Institutului de lingvistică pre­găteşte apariţia Dicţionarului german­­romîn în ediţie academică. SIMPLE CITATE... Mi-e dragă iarna mai ales / Cînd suflă crivăţul mai des / (...) In fine, am şi un motiv­­ strict personal şi decisiv: / anume iar­na nu mă mişc din casă/ sezonul ăsta îl ador/ Stau la birou şi scriu umor"... (Mircea Codrescu, „Mi-e dragă iar­­na", Urzica, nr. 22). „Tovarăşi, am fost la Bicaz / în­ţelegeţi ? In mîinile acestea/ Am ri­dicat o clipă Bistriţa/ Şi m-am privit în ea ca-ntr-o oglindă“... (Eugenia Grosu, ,,La Bicaz", Viaţa studenţească, 25. XI. a.c.) „Iar celor care se ocupă cu umo­rul, / Propun să se îmbrace cara­ghios, / Ca prin metoda asta citito­rul / Să se amuze copios". (V. D. Popa, „De băgat pe mine că", Magazinul, nr. 171). Nichita Stănescu. SENSUL IUBIRII PRIMELE IUBIRI ale lui Labiş, dăruite socia­lismului, se leagă de experienţa unei copilă­rii lipsite de seninătate. Tot din experienţa unei copilării strivite, dure­roase şi ea, petrecute în cadrul citadin, al „bur­gului pătat de zvastici“, se inspiră noua iubire a lui Nichita Stănescu. Sensul ei, organic legat de idealurile socialismu­lui, ni-i comunică volu­mul de versuri recent apărut. Entuziasmul cu care critica a primit acest volum (să semnalăm nu­mai ampla cronică a lui Paul Georgescu, în Ga­zeta literară) dovedește faptul, incontestabil, că ne aflăm în faţa unui talent autentic, cu o viziune ar­tistică dacă nu închegată, fixată totuşi prin cîteva coordonate specifice. în formarea acestei viziuni intră, ca şi la Labiş, experienţa netrăitei minuni a copilăriei şi cîntecul de izbîndă al adolescenţei des­cătuşate de revoluţia socialistă. Despre război şi despre copilărie s-a scris la noi destul de mult, întreaga generaţie tînără de poeţi reconstituie imaginile anilor înecaţi în sînge şi flă­cări. Am citat mai înainte numele lui Labiş, care a deschis un drum în această direcţie. Cezar Baltag şi Ilie Constantin pornesc tot de aici. Sensibilitatea lui Nichita Stănescu dă acestor imagini de viaţă — mai mult sau mai puţin comune — o viziune proprie şi adîncime lirică. Cu excepţia unui singur poem (Mister de băieţi)* străbătut de o suavă duioşie (Paul Georgescu nu­meşte această imagine senină a copilăriei — clasică), versurile despre copilărie ale lui Nichita Stănescu se caracterizează printr-un sentiment de dureroasă crispaţie, accentuată de o luciditate prematură. Făptura propriei copilării îi apare adolescentului timidă şi străvezie, tragic de însingurată, urcînd cu mîinile şi cu genunchii / ruinele nopţii pe muchii, într-o imagine globală, toţi aceşti ani tulburi, fără basme, cu mişcări haotice de lucruri (şi universuri), se proiectează într-o noapte rece şi nesfîrşită în care conştiinţa, ca o placă sensibilă, înregistrează „ritmuri de cizme pe şiră". Se conturează, în acest­ chip, în poezia lui Nichita Stănescu un sentiment complex de suferinţă şi suavitate, nutrit din dure­roasa experienţă a copilăriei strivite de război. A­­decvate acestui conţinut afectiv, expresiile sînt de o mare plasticitate, în stare să sugereze o atmosferă ceţoasă, cu scurte pîlpîiri de lumină. Expresiile au — am spus — plasticitate — şi nu pitoresc. Observaţia trebuie reţinută, pentru că la un poet tînăr cu­ uşurinţă în invenţia metaforelor, pericolul imagismului dezordonat, parazitar, este mare. In comparaţie cu altele, poemele despre copi­lărie se caracterizează printr-o sobrietate impusă şi de un anume fior tragic (depăşit în perspectiva din care sunt memorate faptele), care reclamă o reţinere în notaţiile imagiste, tocmai pentru a nu dispersa ideea de bază. Din această viziune decurge, în mod firesc, oroa­rea poetului faţă de război şi faţă de fascism. Un număr de poeme sunt, de aceea, orientate spre pamflet. Ele sunt scrise într-un ritm precipitat şi într-un limbaj poetic mai dur, şi marchează înscrie­rea tînărului poet (cel puţin prin acest aspect) pe una dintre coordonatele lirismului arghezian. Dans pe tobe şi Lui Wotan sînt concepute în maniera blestemului arghezian, tînărului poet lipsindu-i, însă, viziunea de dezagregare a universului. Wotan, zeul fasciştilor, zdrenţuit, a ajuns un ciot de Dumnezeu şi de fiecare stea atîrnă un ştreang menit să gîtuie acest idol al brutalităţii. Imaginea piscului fulgerat, ca şi un anume ton pedepsitor al poemelor, îl aşează pe Nichita Stănescu printre romantici. Imaginea romantică nu este izolată în poezia lui; ea ţine de structura întregului său lirism, orientat spre asociaţii rapide (încorporînd şi şi elemente astrale). Poetul vădeşte, pe de altă parte, preferinţă pentru imaginile absconse ca şi pentru gesturile poetice extreme. Cineva vorbea despre siguranță, seninătate în poezia lui Nichita Stănescu. Aceasta poate fi sugerată de certitu­dinea filozofică, de echilibrul său ideologic. Sufletul său, este, însă, vibrant, imaginile sînt, de asemenea, dinamice. In poezia lui Nichita Stănescu, gestul (intens cultivat), proiectînd un simbol, acoperă de regulă o idee poetică. în legătură cu aceasta, e prezentă mereu imaginea jocului: Joc de unu. Mister de băieţi, Joc de seară... Uneori însă înscenarea este gratuită, spectaculoasă, ca în Somnul stadionului, unde nu remarcăm finalitate lirică. Zborul, arcuirea spre înalt, imagini frecvente în poemele din Sensul iubirii, trebuie puse în legătură cu aceeaşi viziune dinamică, tinerească. Un poem îl prezintă pe poet galopînd în întîmpinarea răsă­ritului — maree­a luminilor. Imaginea adolescenţei impetuoase, vizibilă şi în poemele de tinereţe ale lui Eminescu, implică la tînărul omul un senti­ment de plinătate, de vitalitate descătuşată. Explo­zia de lumină clatină muchiile surde şi grave, alun­gind vestigiile întunericului. Simbolul este mai larg: Sufletul meu îl întîmpină, are! / Calul meu saltă pe două potcoave. / Coama mea blondă arde în vînt. Alt poem, din aceeaşi atmosferă, readuce imaginea binecunoscută a cavalcadei romantice, cu o materia­lizare de imagini în genul liricii lui Zaharia Stancu: Eu voi încăleca / pe-un armăsar alb / şi-mi voi agăţa ploile, / cercel sunător la ureche, / să mă auzi cind trec. In acelaşi sens sunt orientate şi poemele erotice — de o mare prospeţime. înainte de a încheia aceste scurte însemnări des­pre volumul Sensul iubirii am vrea să ne oprim asupra a două poeme, reprezentative, după noi, pentru substanţa lirismului lui Nichita Stănescu: O viziune a păcii şi Nu vă jucaţi cu pacea. Despre primul poem citat s-a discutat de mai multe ori, subliniindu-se capacitatea poetului de a face sensi­bilă o idee oarecum abstractă. El socoteşte pacea a fi o intuiţie a pămîntului fecund, una din multele lui minuni, o grădină suspendată, de care îl leagă dragostea ochiului pentru ochiul lui geamăn, / (...) dragostea mîinilor pentru cealaltă mînă, / (...) dra­gostea gîndurilor / pentru cuvintele în care se scu­fundă întocmai... Războinicul, cucerit de aceste ele­mentare adevăruri, îşi leapădă liniştit scutul şi suliţa, şi sandalele cu tălpi de plumb pentru a nu strivi iarba. Eliberat de povara armurii, împodo­bit cu mari aripi de vultur, dă ocol stîncilor, în amurguri pe muchile stîncilor mă ridic,­­ ori pe spirala de cuarţ a coloanei tale, pentru a avea pers­pectiva liniştită şi fecundă a păcii. Prin contrast, poemul de avertisment Nu vă jucaţi cu pacea înfăţişează o viziune a morţii. Geniul distrugerii are (ca şi în viziunea fabuloasă a basmului) un imens cap pergamentos, lăţit peste lună, din urechi îi zboară stoluri de corbi violeţi care se îndreaptă spre cîmpurile cu cadavre. Poetul urmăreşte apoi, într-o manieră prozodică (crispată) asemănătoare celei din poemul lui Eugen Jebeleanu (Surîsul Hiroşimei), viziunea de apocalips a dezagregării atomice; oraşul a rămas o groapă verzuie, soarele a pierit în cer, singură lumina a rămas destrămată ca nişte vergele de sticlă scoţînd sunete ciudate. Trunchiuri de oameni şi arbori, oraşe s-au transformat într-o pulbere. Lima pare ba un şarpe descolăcit / cu coada-n nadir, cu lim­­ba-n zenit, / ba o spărtură ce suge în ea / copacii şi grădini şi stea după stea. După cum pentru poeţii revoluţiei de la 1848, libertatea era întruchipată printr-o femeie tînără, iubită, pentru Nichita Stă­nescu — pacea este o logodnică pe care trebuie s-o apere de acei care vor să pregătească moartea uni­versului. Deşi insuficient ordonat, poemul conturează prin imagini vizionare priveliştea funestă a morţii, sensul lui politic este clar. Poetul are predilecţi© nu numai pentru gestul suplu, ci şi pentru proiec­ţiile vizionare, cosmice. Sensul iubirii atestă, în primul rîn­d, un poet al copilăriei ultragiate de război. Nota de suavitate şi suferinţă, proprie acestui lirism — comună şi altor poeţi din generaţia tînără — este nouă, impercepti­bilă la poeţii mai vechi. Ea constituie o primă di­mensiune a liricii unei generaţii. După Labiş, Nichi­ta Stănescu tinde să devină poetul ei cel mai repre­zentativ. Dar pentru a ajunge aici el trebuie să lupte cu propria lui facilitate, cu uşurinţa de a îmbina me­taforele şi a le distribui­­dezordonat, abundent, pînă la suprimarea sentimentului (cu inevitabila consecin­ţă a obscurizării). Cordiala critică făcută în acest sens de comentatorii poeziei sale (Nina Cassian şi Paul Georgescu, de pildă) mi se pare îndreptăţită. Sunt semne sigure că drumul poetului merge spre maturizare, spre clarificarea expresiei, spre o lirică de viziune şi de idei, şi nu (cum dovedeau unele poeme de început) spre Versurile Sibilinice, de un pitoresc derutant. Imagini insuficient asimilate ideii poetice pot fi, evident, depistate și în volumul recent. Este abuzivă, de exemplu, imaginea tobelor de pia­tră, după cum, încurajată, ar deveni manieristă imaginea ochilor în care încap, pe rînd sau deodată, luna şi stelele şi soarele, sau aceea a luminii tăr­cate, a dungilor de lumină şi de umbre pentru care poetul are o adevărată pasiune. Nu aş insista asu­pra acestor incongruităţi (fireşti la un talent în for­mare), dacă nu aş adăuga, deîndată, că Sensul iubirii aduce în lirica noastră realist-socialistă un poet de o incontestabilă originalitate și profunzime. Eugen Simion NICHITA (HRIS­­TEA) STĂNESCU născut la 31 mar­tie 1933 la Plo­ieşti. După absol­virea Şcolii medii ,,I. L. Caragiale“ din Ploieşti, a ur­mat cursurile Fa­cultăţii de filolo­gie din Bucureşti. A debutat în Tri­buna (1957). A co­laborat la: Gazeta literară, Viaţa ro­­mînească, Steaua, Contemporanul, Scînteia tineretului etc. A publicat volumul Sensul iubirii (1960). BIBLIOGRAF® Af. SADOVEANU: Povestiri de răz­boi. Ed. tineretului, 116 pag., 2,75 lei broşat, 6,75 lei cartonat. Al. SADOVEANU: Dumbrava minu­nată (ilustraţii de Roni Noel). Ed. tineretului, 44 pag., 4,50 lei. G. CĂLINESCU: Enigma Otiliei, e­­diţia a V-a. (prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu). E.S.P.L.A. („Bi­blioteca pentru toți" nr. 53—54) vol. 1, 356 pag., vol. II 360 pag., 10 lei. Al. BENIUC: Cintecele inimii — versuri. Ed. tineretului. ISO pag., 8,35 lei broşat, 10,90 lei cartonat, 13,50 lei pergamoid.

Next