Contemporanul, iulie-decembrie 1962 (Anul 16, nr. 27-52)

1962-09-21 / nr. 38

Frumosul cotidian­ ­ PRINTRIE ghiozdanele şcolare existente în magazine la înce­­putul acestui an şcolar, cele de piele, produse de „I.I.S. Flacăra roşie" din Bucureşti, au o prezen­tare îngrijită, o culoare deschisă şi plăcută. Croiala cu colţurile ro­tunjite şi greutatea relativ mică le sporesc calităţile estetice şi igie­nice. Ghiozdanele din policlorură de vinil, apărute în număr mai mare şi în colorit mai divers de­cit în anii trecuţi (verde, negru, bej, pepit în nuanţele uniformelor şcolare), aduc inovaţia buzunare­lor exterioare, practice şi frumoa­se. Totuşi, posibilităţile de diver­sitate în croială şi colorit oferite de acest material nu au fost încă suficient exploatate. Au rămas urîte ghiozdanele din carton pre­sat şi carton îmbrăcat în pînză; în locul curelelor menite să sus­ţină ghiozdanul în spate au fost puse şireturi albe de bumbac. Ne­­igienice pentru şcolarii mici, ghioz­danele cu miner se produc în nu­măr mult mai mare decit cele­lalte. Pe lingă cerinţele estetice pe care întreprinderile nu le satis­fac (mînerele sînt subţiri, croite cu zgîrcenie, fixate cu ţinte de tablă pe capac, iar culoarea lor nu e aproape niciodată asortată cu restul materialului), ghiozdanul impune cerinţe igienice care tre­buie luate în considerare cu toată seriozitatea : purtarea lui în spa­te de către şcolarii mici nu e o modă care s-a perimat, ci o ce­rinţă a vîrstei; sînt împiedicate astfel deformarea coloanei verte­brale spre dreapta sau stingă, după mina în care se află greu­tatea, şi aplecarea corpului în faţă după orele de scriere şi ci­tire în bancă. ■ UN ARTICOL îndrăgit de şcolari — penarul — se pre­zintă modest şi încă departe de a satisface cerinţe estetice. Pe ca­pacele unora sunt imprimate, în culori terne, motive naţionale pe care tradiţia le foloseşte la sculp­tura în lemn sau la covoare. Pe capacele altora sunt flori, păsăre­le sau copii (negrul abundă în colorit), cu contururi inexpresive. O sobrietate rău înţeleasă apare şi în conceperea penarelor din masă plastică. S-au folosit culori șterse și conace albe, transparen­te care dau în ansamblu o im­presie de anost. Singurele lucrate mai îngrijit, penarele mai scum­pe, reprezintă de regulă o dansa­toare în port popular. Nu e mo­tivul cel mai indicat pentru a­­cest articol. Numarătorile cu bile suferă și ele de monotonie colo­­ristică. Utilizarea mai recentă a păsărelelor în loc de bile evoluea­ză spre o nedorită încărcare a imaginii, care poate distrage a­­tenția şcolarului de la scopul pen­tru care aceste obiecte au fost create. gg PRINTRE rechizitele mici — nimic nou. Se produc un sin­gur fel de radiere (,.Universal" cu dungi albastre şi albe), foarte puţine feluri de tocuri de lemn, coloritul lor e sărac, în special galben şi roşu, şi sunt ori prea SUOţlrî, ml ITI'-I gronse , grosi­mea intermediară, de B-1O mm, lip­seşte. Tocurile „Carpaţi“, care a­­bundă pe piaţă, sunt prea groase şi grele pentru mina copilului. Mai variate ca dimensiuni şi co­lorit­e pixurile şi creioanele me­canice cu miner subţire, cu obser­vaţia că pixurile se cojesc uşor de vopsea, iar creioanele mecani­ce, cu toate sugestiile cumpărăto­rilor, nu şi-au îmbunătăţit meca­nismul. Stilourile şcolare sunt in­suficient de bine finisate, îşi pierd luciul, iar clamele de prindere se deformează. Cele mai izbutite re­chizite din librării sunt ascuţitori­­le care, prin formă şi colorit, pune în valoare admirabil materialele din care sunt lucrate : masele plastice. ■ ECHFBELF din masă plastică transparentă, prevăzute cu ra­portoare, sunt solicitate în mod deosebit pentru aspectul lor în­grijit și modern. Sosesc, totuși, în librării, foarte multe exemplare cu defecte. N-ar putea fi finisate mai bine aceste articole ? Lipsesc cursoarele pentru rigle de calcul, riglele simple de un metru care ar putea fi confecţionate cu suc­ces din masă plastică. Aşteptăm o îmbogăţire a sortimentului la invelitorile din vinilin pentru cărţi şi caiete, care păstrează un colorit mohorît şi au deseori im­primate motive populare caracte­ristice covoarelor, lucru cu totul nepotrivit. Nu toate manualele cu coperţi din vinilin au o prezentare frumoasă ; de pildă, au un colo­rit neatrăgător chimia şi algebra pentru clasa a X-a. Ca observaţie generală, manualele de limbi străine, geografie, istorie, științe naturale, cartonate sau broșate, au o prezentare mai frumoasă de­cit cele de matematică, fizică, chi­mie. Z­IARELE subliniază marea perfor­­­­manţă a Minerului la fotbal: echi­pa din Lupeni a obţinut un punct pe teren propriu... Semnificativ pentru starea fotba­lului nostru. — Vamos, al doilea la Europene. Ca mîine citim că mai avem un... vicecampion (cel mai urît cuvînt din terminologia spor­tivă, folosit pînă la uzură de ziarul Spor­tul popular). — O anchetă a revistei Sport stabileşte, dacă mai era nevoie, că pentru jucătorii şi antrenorii noştri (răspund : Roşculeţ, Ion Ionescu, Ioniţă, Gică Niculaie, Nunweiller III, Voinescu) lucrul la aparatele ajutătoare este un chin. Cit despre volumul de mun­că : 16 ore săptămînal, cifra pare exorbi­tantă. Seninătatea cu care este respinsă truda la minge ne-a făcut să credem că niciodată nu ne vom urni din loc la disci­plina balonului rotund. — Geografii au de înregistrat numele unui nou oraș brazilian: Garrincha. Pe cînd oraşul Suciu în Romînia ? — Silviu Ploeşteanu antrenează de 15 ani (!!!) aceeaşi echipă. Felicitări conducă­torilor clubului Steagul Roşu pentru ale­gerea şi încrederea îndelungată faţă de antrenor. Felicitări lui Ploieşteanu pentru că şi-a meritat atîţia ani locul. — Copiii din raionul „N. Bălcescu" au cîştigat campionatul picilor bucureşteni. Sperăm că în compoziţia cupei obţinute a intrat şi puţin zahăr. — La Istanbul, echipa Dinamo Bucureşti, ca să nu mai dea bătaie de cap suporteri­lor, ziariştilor şi chiar celor indiferenţi, a pierdut meciul cu Galata-Saray la scor (3—0). Această performanţă va scuti multe condeie să mai scrie despre modul exem­plar in care formaţia campioană ne repre­zintă peste graniţă. — Yoli a obosit ? Campioana Europei la săritura în înălţime nu s-a mai apropiat demult de cifra recordului său. — Dungu, cel mai în formă portar român la ora aceasta, ne rugase odată să scriem despre el cîteva rînduri. Cînd eram gata s-o facem, adică ne pregătisem cerneala, tocul, penița și entuziasmul, am auzit că la Constanța a primit patru goluri. Poate n-a fost numai el de vină, dar tare ne pare rău că amintim de el tocmai cu acest prilej... — Cronicarul Informaţiei Bucureştiului constată că echipa Viitorul se acomodează cam greu cu jocurile de prima categorie. Asta după ce a pus în dificultate cîteva echipe, între care şi pe Ştiinţa Cluj, actua­lul lider. Nu e o exagerare î­n­Meciurile susţinute de către echipele noastre peste hotare nu sunt urmărite de ziarişti. Federaţia de specialitate găseşte mai nimerit să citească în ziarele de luni cronicile încropite pe genunchi de către antrenorii sau însoţitorii anonimi ai lotului deplasat. S-a mers pînă acolo cu bizareria, îneît în Sportul Popular am putut vedea o cronică la meciul Dinamo — Galata-Saray semnată de un ziarist... turc. Practica ar trebui curmată. — Apropo de scuze. Citim cu stupefac­ție că la nu știu ce campionat de ciclism, echipa noastră a ocupat un loc onorabil (al şaptelea !) Comparaţia se face cu o altă competiţie unde ne-am­ clasat tot cam pe­­acolo ! Halal performanţă ! Pe cînd vom exulta că am sosit, de pildă, al şaselea ? Perlele pot fi citite sub semnătura redac­torului şef al Sportului popular, unde se întreţine un optimism dăunător. — In Bucureşti, duminică nu s-a jucat fotbal pe 23 August. Nu ştim cui datorăm această absenţă, dar ar fi bine să nu se mai repete. Nu de altceva, dar o să căpă­tăm gustul să stăm acasă, că prea ne amă­­rîm cu ceea ce vedem de cele mai multe ori pe stadion ! Eugen Barbu SPORT OBIŞNUITE ŞI NEOBIŞNUITE V. C­A ŞI LITORALUL, nume­roasele staţiuni baltieo-cli­­materice din interiorul ţării cunosc, cu deosebire în lunile de vară, o mare afluenţă de public. Aşezarea pitorească a celor mai multe dintre ele, propice unei odihne plăcute şi, mai ales, efectele lor curative îm­potriva celor mai diverse boli "şi afecţiuni, le-au asigurat o binemeri­tată faimă, ce a trecut mult peste hotarele patriei. Intre acestea, sta­ţiunile de pe Valea Oltului — Că­­limăneşti, Olăneşti, Căciulata, Go­vora şi, în perspectivă, Ocniţa-Băi, Ocnele Mari şi Bivolari — deţin un loc de frunte. Largile lor posibilităţi de tratament medical (izvoarele de aici sunt indicate în boli ale apara­tului digestiv, ficatului, rinichilor, alergii, boli ale ochilor, reumatis­me etc. etc.), peisajul lor frumos şi­­ foarte variat, dotările medico-sani­­tare, economice şi social-culturale moderne atrag un mare număr de oameni de pretutindeni. Bineînţeles că profilul lor este în primul rînd balneologie, dar ele oferă în ace­laşi timp şi multiple posibilităţi de odihnă, distracţii, turism ş.a.m.d. De buna înţelegere a complexităţii acestui profil, de organizarea şi cultivarea lui adecvată, depinde în mare măsură şi popularitatea aces­tor staţiuni. P­OATE staţiunile enumerate mai sus beneficiază de o amplă şi variată zonă verde. Pădu­rile ce coboară pînă în preajma vi­lelor, dealurile împădurite din jur, munţii ce se profilează pretutindeni in zare, terenurile amenajate în in­teriorul lor asigură un mare belşug de verdeaţă. Dacă pe litoral se punea problema înfrîngerii ari­dităţii terenului, aici se ridică aceea, la fel­ poate de importantă, a intervenţiei inspirate şi nuanţate a omului intr-un cadru natural deo­sebit de frumos, unic în felul lui. Dirijarea unei zone de vegetaţie in care speciile alpine să coexiste aproape, în anumite perioade ale a­­nului, cu cele exotice (ficusul, filo­­denderul etc.) presptune o seamă de cunoştinţe şi posibilităţi care se cer fructificate cu atenţie. Se pune, apoi, problema unei îm­binări sugestive a spaţiului a­­menajat cu cel natural. Am zice că aici şi sălbăticia naturii (pe o zonă destul de întinsă) se cere cul­tivată. Există la Govora, bunăoară, (şi nu numai acolo), un parc ce porneşte de la nivelul unor alei orizontale plantate cu flori şi care urcă, printr-o suită de poteci tăiate în zig-zag, pînă la înălţimea păduri­lor din preajmă. Trecerea aceasta, pe o porţiune relativ restrînsă de teren, de la vilele din vale pînă spre pădurea din apropiere, cerea o bună stăpînire a legilor arhitecturii peisagere. Mai mult, dacă aspectul general al întinderilor naturale de verdeaţă are, in linii mari, o anu­mită stabilitate pe toată durata a­­notimpului călduros, zonele culti­vate (îndeosebi cele cu flori) cu­nosc o continuă schimbare. Menţi­nerea unui echilibru permanent în­tre acestea pune, de asemenea, pro­bleme delicate. A crea armonii discrete sau contraste impunătoare, a purcede deliberat la realizarea unei arhitecturi peisagere adecvate noii meniri a acestor staţiuni, a în­globa întregul ansamblu construit, căile de acces, drumurile şi potecile spre izvoare, aleile pentru plimbări etc. unui spaţiu verde viu, agreabil şi cu continui surprize pentru cine ar porni la „explorarea** lui, iată cîteva din cerinţele unor astfel de preocupări în staţiunile de pe Valea Oltului, şi, cu adaptările cuvenite, pentru toate staţiunile similare din ţară. Darurile, capriciile şi chiar „defectele“ naturii pot fi corelate în acest sens. In alte părţi, şi în­deosebi pe litoral, trecerea la o concepţie nouă, izvorîtă din modul nostru de a înţelege viaţa a dat, în materie de arhitectură peisage­­ră, în linii mari, roadele aşteptate. In staţiunile vizitate, însă, manifes­tările ei sînt mult mai timide şi cam nehotărîte. Dacă aleile mai mari, aliniamentele şoselelor şi unele porţiuni din parcuri răs­pund acestor cerinţe, se mai în­­tîlnesc încă destule locuri unde plantaţiile se fac după o modă cam învechită şi cu­ o anume nesiguranţă în gust. Reproducerea in straturile cu flori a modelelor de pe covoare, fărîmiţarea unor spaţii verzi din parcuri şi din faţa unor vile cu destinaţie publică mi se pare ne­potrivită. E ciudat, apoi, cum or­ganele în drept nu angajează pen­tru aceste staţiuni (strîns legate în­tre ele) un arhitect peisagist, mul­­ţumindu-se doar cu cîţiva tehni­cieni şi maiştri cu experienţă. Con­sultarea periodică a unor specialişti de înaltă calificare, organizarea unui schimb mai susţinut de expe­rienţă cu alte staţiuni ar fi, deo­camdată, un început bun. Mai toţi şefii secţiilor de gospodărie orăşe­nească ale sfaturilor populare, cu care am stat de vorbă, se plîngeau de puţinătatea braţelor de muncă angajate pentru astfel de treburi (la Călimăneşti există, spre exemplu, numai 12 oameni care au în grijă întreaga zonă verde a oraşului, inclusiv staţiunea Căciulata). De asemenea, insuficienta capacitate a serelor, atenţia aproximativă acordată seminţelor de flori selec­ţionate, aclimatizării soiurilor exo­tice şi îmbunătăţirii celor locale de arbori şi flori, au repercusiuni în acest sens. Ar fi absurd, se înţelege, să vorbim de inexistenţa spaţiilor verzi sau de totala lipsă de grijă a celor în drept pentru aceste chesti­uni. Numai în 1962 au fost plantate flori şi arbori pe Calea Lenin, în parcul Ostrov şi în faţa Sfatului popular din Călimăneşti, a fost plan­tată o zonă mai întinsă de flori la Căciulata şi Govora, au fost amena­jate şi plantate cu flori o parte din malurile rîului Olăneşti, unele din aleile care duc spre izvoarele de aici, marginile unei străzi noi etc. E vorba, însă, de imprimarea unei linii de ansamblu mai potrivită, de valorificarea deplină a posibilităţi­lor existente.­­ DE MIRARE cit de puţine opere de artă se află în staţiunile acestea. Cîteva statui la Călimăneşti (un Eminescu, un Băl­­cescu şi un nud de femeie), alte cite­­va la Govora (printre care niş­te busturi din bronz în parc şi tot acolo unul foarte slab al lui Maxim Gorki), o rotondă cu nişte oribile busturi ale lui Emi­nescu, Bălcescu, Creangă şi Cara­­giale la Olăneşti şi cam atît. In interioarele unor vile şi cantine se găsesc cîteva picturi, acuarele şi gravuri care, cu foarte puţine ex­cepţii sunt, în cel mai bun caz, me­diocre. Am mai văzut în holul pa­vilionului central din Călimăneşti două stridente grupuri statuare. Plasate cam la întîmplare, anonime şi fără obişnuita legendă explica­tivă, acestea mai mult strică gustul vilegiaturiştilor decit contribuie la educaţia lor. Intrebînd pe ce căi se „aprovizio­nează“ staţiunile cu ele, am aflat că majoritatea sînt achiziţionate prin Fondul Plastic. Instituţie ai că­rei diriguitori şi-au manifestat ade­sea dezacordul lor categoric faţă de răspîndirea lucrărilor de artă de valoare îndoielnică şi care s-au angajat să lupte împotriva unor astfel de practici, Fondul Plas­tic se dovedeşte a tolera el însuşi fenomenele pe care le critică. N-ar fi rău dacă o comi­sie alcătuită din oameni competenţi şi obiectivi ar trece în revistă aceste lucrări şi ar propune în­dreptarea lucrurilor. I­­ar aportul artistului plastic mai poate fi invocat şi în alte direcţii în staţiunile de pe Valea Oltului. Exi­stă acolo, pe toate căile de acces, o mulţime de panouri desenate şi pictate. Ele se pot împărţi în două mari categorii : a) de propagandă medico-sanitară şi b) care înfăţi­şează diferite aspecte din staţiune şi din ţară şi popularizează o sea­mă din succesele noastre. Primele (comandate, se pare, tot Fondului Plastic) înfăţişează, în 2, 3 sau 4 imagini, fie pe cineva care a venit la tratament şi a ascultat indicaţiile medicale, fie pe vreunul ce s-a do-­­ vedit recalcitrant acestor sfaturi. ... Ele se repetă aproape aidoma peste­ tot. Varietatea stă în diagnos­tice (cred că pentru fiecare stadiu al bolilor există un pa­nou) şi în umorul involuntar al unor explicaţii. Tot cu nuanţă medicală sunt şi cele ce atrag a­­tenţia asupra nevoii de linişte în staţiuni şi înfăţişează în culori vio­lente cite o femeie în rochie cu trenă aşteptînd, după orele 23, un fel de bulevardist plasat în col­ţul de sus al panoului (vezi, spre exemplu, pe cel de pe frumoasa alee spre izvoare de la Olăneşti). Cele­lalte panouri, înfăţişînd vile, peisaje, cluburi, săli de clasă, sportivi etc. sunt de o platitudine am zice remarcabilă. Multe din ele sunt amplasate tocmai unde nu tre­buie (în faţa cinematografului mun­­citoresc din Govora este un panou care reproduce tocmai acest cine­matograf, în faţa pavilionului cen­tral din Călimăneşti stă o repro­ducere a lui, etc). Direcţia difuzării cărţii are şi ea partea de merit în această com­petiţie. Sînt locuri unde pe 100-150 metri întîlneşti 2-3 asemenea recla­me care îndeamnă la lectură şi la vizitarea librăriilor din staţiuni, care, în treacăt fie zis, sunt cam modest întreţinute şi inegal apro­vizionate Pare a se fi încetăţenit în aces­te staţiuni concepţia că oamenii ve­niţi aici sunt toţi nişte bolnavi fragili, cărora o distracţie mai vioaie le-ar putea dăuna. Sigur, ei sunt ocupaţi cu tratamentul, trebuie să respecte îndeaproape prescripţii­le medicale, contribuind astfel la grăbirea însănătoşirii lor. Ei tre­buie să se odihnească din plin. Dar există o odihnă activă, antrenantă şi variată, la fel de folositoare. Parcurgînd, însă, la diferite ore ale zilei aceste staţiuni ai, pe de o par­te sentimentul că oamenii se cam plictisesc, iar pe de alta că di­versele posibilităţi existente nu sunt folosite din plin. Există cluburi, biblioteci, conferinţe medicale sau pe alte teme, seri literare, şahuri, jocuri de remi, două filme pe săp­­tămînă, o agenţie O.N.T. care orga­nizează excursii în împrejurimi, cite un teren de volei etc., incit, aparent, nimeni n-ar avea de ce să fie nemulţumit. Din cînd în cînd se poate şi dansa sau se poate vedea vreo expoziţie ori un program tea­tral. Atunci de unde impresia de monotonie ? Ea vine de acolo că mai toate aceste lucruri se fac cam de minimală. La restaurantul de pe insula Ostrov din Călimăneşti cîntă o orchestră cu un repertoriu înve­chit şi o cîntăreaţă cu o voce de un fals strident, iar la Olăneşti nu-i orchestră de loc. Agenţia O. N.T. programează excursii care, fie că nu mai au loc, fie că se fac cu nişte maşini ce rămîn uneori­­în pană, între punctele demne de vizitat. Posibilitatea de a vizita staţiunile învecinate, mo­numentele istorice (Cozia, Horezu, Bistriţa, Arnota), Fabrica de sodă de la Govora, exploatarea forestie­ră de la Brezoi, salina de la Oc­­niţa, de a parcur­e o parte din de­fileul Oltului, trebuie privită cu toată atenţia de către O.N.T., şi de­­către­ organele locale. Aceasta, pen­tru că cei care nu sunt din partea locului, se descurcă greu în a­­legerea obiectivelor. Apoi circula­­ţia auto e încă foarte defectuoa­să. Ca să mergi la Govora de la Rîmnic, bunăoară, trebuie să schimbi, absolut fără sens, două maşini. Una te duce pînă la gara Govora, iar alta te duce pînă la băi. Ce-ar fi dacă tovarăşii de la I. R.T.A., împreună cu alţi factori in­teresaţi, ar proceda la elaborarea unor hărţi şi indicatoare turistice, ar medita la fixarea unor curse şi orarii mai potrivite între staţiuni şi s-ar îngriji de asigurarea unui nu­măr mai mare de maşini ? SEAMĂ dintre problemele pe care în mod firesc ar fi trebuit să le cuprindă acest articol au rămas, din cauza spaţiului restrîns, nediscutate. Le amintim doar, pen­tru că şi ele contribuie la realiza­rea atmosferei tonice necesară în staţiuni. Covoarele, oglinzile, perde­lele şi în general interioarele vilelor şi ale celorlalte unităţi de aer ar trebui privite cu mai multă aten­ţie. Ridicarea calificării responsabi­lilor culturali din staţiuni, înzestra­rea bibliotecilor şi cluburilor cu tot ce le este necesar, mobilierul, in­stalaţiile publice igieno-sanitare, băncile de pe alei, iluminatul a­­decvat al arterelor de circulaţie, problema ştrandurilor şi a duşuri­lor, a amenajării de plaje, a polite­­ţei întregului personal angajat în munci de folos obştesc imediat etc. ar trebui avute în vedere. Staţiu­nile balneo-climaterice de aci pot fi nu numai renumite puncte curative şi de odihnă, ci şi exemple de pe­trecere agreabilă a timpului. George Muntean Estetica de fiecare zi în staţiunile balneo-climaterice de pe VALEA OLTULJI . Cu Ion Agîrbiceanu la 20 şi la 80 de ani (Urmare din pag. l-a) fiu părtaş la ea. Se înţelege, fireşte, că acest material oferit de viaţa revoluţionară a societăţii noastre ar fi obiectul major al prozei mele pe care aş scri-o în aceste decenii. — Pentru că aţi pomenit de „o­­biectul major” al prozei pe care a­ţi scrie-o în următoarele decenii, v-aş ruga acum să ne reîntoarcem pentru cîteva clipe la experienţa celor şase decenii. Consideraţi că există vreo deosebire între proza trecutului şi cea prezentă? — Şi încă una foarte mare. In proza noastră nouă se naşte, şi am putea spune că există chiar, un nou erou. Eroul colectiv. O clasă. O societate. In proza trecutului a­­veam eroi individuale, oameni sin­guratici smulşi din societatea lor. Urmăream frămîntările şi psiholo­gia unor singuratici. Proza de azi, în tendinţele ei, e revelatoare pen­tru pături mari ale poporului întreg. — Totuşi, şi d-voastră zugrăviţi societatea... Să luăm, de pildă, Arhanghelii... — Da, mă întrerupe pasionat maestrul, dar am urmărit evoluţia doar a unor personaje : directorul de bancă şi preotul acela tînăr. In proza de astăzi, pe lingă eroii prin­cipali apar, şi trebuie să apară, pentru că omul nu mai e un în­singurat, zeci de personaje care merg alături. Ideile socialismului au pătruns în mase. Destinelor in­dividuale din romanul vechi — gîndiţi-vă la Slavici, Rebreanu, la proza mea — le ia locul în proza nouă destinul colectivităţii. Con­­chizînd, am putea spune : în ro­manul nostru trecut întîlneai un om — azi, o societate. — Cu­ alte cuvinte, dacă aţi avea 20 de ani aţi scrie o mare frescă a societăţii noastre — „cu luptele ei materiale şi spirituale — cum spuneaţi — care se dau în legătură cu această mare răsturnare a lumii vechi şi aşezare a lumii noi”. — Sînt bucuros că am ajuns să văd la vîrsta de 80 de ani renaş­terea acestui popor. Regret însă că sînt prea înaintat în vîrstă şi nu mai am nici timp, nici putere de a-mi continua de aici încolo munca literară. Dacă s-ar găsi un elixir al vieţii, un mijloc de înti­nerire a puterilor spirituale şi aş avea iar forţa celor 20 de ani, fără îndoială că asta aş face... — Să ne întoarcem iar la expe­rienţa celor şase decenii de creaţie literară. Ce pericole credeţi că pîndesc munca unui tînăr scriitor ? De ce anume ar trebui să se fe­rească tinerii care aspiră la arta scrisului ? — De primejdia superficialităţii. Fantezia e bună pentru basme. Să nu înlocuiască cunoaşterea vieţii cu fantezia. Mă întrebi, poate, cum să se ferească de acest pericol ? Să cunoască viaţa noastră bogată ca niciodată, participînd la ea cu toată puterea firii lor, să ajute victoriei noului. Să cunoască viaţa, punîndu-şi ca temelie noua con­cepţie asupra ei. Numai astfel o vor cunoaşte în adîncimea şi în multilateralitatea manifestărilor ei. Să nu se grăbească să publice cu orice preţ. Să lupte cu această ispită. Să concentreze la maximum. Să nu umple zeci de pagini cînd materialul cere doar cîteva. Tre­buie să ştii să şi renunţi.­ A pune într-un roman şi reportaje, şi epi­soade fără nici o legătură cu des­făşurarea acţiunii înseamnă a scrie împotriva ta însuţi, a talentului tău. Şi apoi încă ceva. Să nu se ia unul după altul. Fiecare să caute să iasă în viaţă cu tema lui, cu forma lui, cu unghiul lui pro­priu de a vedea viaţa. O ultimă întrebare: — Cu Ce gînduri şi sentimente vă întîmpinaţi aniversarea ? — Sînt mulţumit că am trăit e­­venimente epocale în istoria po­porului nostru. Mă bucur că sunt contemporanul unui regim de drep­­tate socială, cu încetarea exploa­tării omului de către om, cu alun­garea mizeriei materiale din viaţa poporului, cu o tot mai bună apă­rare a sănătăţii, cu puternice mij­loace de culturalizare a maselor mari. Sunt fericit că am apucat zilele deplinei cunoaşteri a po­porului meu. Privesc sclipirea vioaie a ochilor albaştri şi sorb înţelepciunea fie­cărui cuvînt izvorît din experienţa unei prodigioase activităţi crea­toare de decenii. Maestrul stă în faţa mea rezemat de speteaza fo­toliului, cu privirea sa blinda, cu fruntea înaltă, cu barba sa ninsă, tolstoiană, și degetele îi bat pe braţul fotoliului o melodie numai de el cunoscută. Soneria s-a făcut auzită iar de trei ori. O altă dis­cuţie. Note de lectură (Urmare din pag. I-a) rat de homo sapiens. Insă putem numi intelectuali pe aceia care au în societate funcţia de intelectuali şi care e de natură directivă, or­ganizatoare şi deci educativă în numele clasei hegemon, desigur clasa muncitoare, după Gramsci, care ne punea în gardă împotriva intelectualilor constituiţi într-o cla­să autonomă, promotori ai filozo­fiei idealiste. Din notele despre jurnalism ale lui A. Gramsci se vede că studia funcţia intelectuală a presei pro­gresiste ca o operă sistematică, ro­tundă, coerentă, „integrală“, de a pune ordine ideologică în mintea cititorului şi a-l face să vadă totul critic printr-o concepţie ştiinţifică despre lume. Să lăsăm, deocamdată, pe A. Gramsci şi să facem şi noi puţină analiză literară „integrală“. ★ Cineva care studiază evoluţia democratică a lui V. Hugo ne-a consultat în privinţa Orientalelor care i s-au părut îndreptate spre exotic şi pitoresc şi pînă la un punct preocupate de poezie pură („Opera este bună ori rea, iată tot domeniul cri­ticii“). Se vede că fantezia poe­tului a trecut drept „étrange", pu­tem spune a priori, în ochii celor cu prejudecăţi clasiciste, obişnuiţi cu convenţiile „micii poezii“ şi cu virgilianismul lui Delille. O poezie care iese din decorul unei Grecii factice, evocînd evul mediu, mau­rii, kleftii, atacînd cu brutalitate evenimentele la ordinea zilei după Le Journal des Débats era pentru aceştia un scandal. Ceea ce intere­sează din punctul nostru de vedere este actualitatea politică a poeziei lui V. Hugo, care a fost totdeauna un militant. Ideea populară atunci, fruct al Revoluţiei franceze, era dreptul la libertate al popoarelor, de care se lega un interes acut pentru specificul lor. Hispanismul lui V. Hugo și al altora chiar cînd se documentează pe texte de Ro­­mancero general e departe de a reprezenta un gust personal. Tul­burările din Spania erau demult la ordinea zilei. Pe tronul Spaniei domneau Bourbonii. După un scurt regim bonapartist, Napoleon elibe­rează din captivitate pe Ferdinand VII care, devenind rege, tinde că­tre formula absolută. Lupta între „constituţionalişti“ şi „absolutişti", dîrzi şi unii şi alţii, intervenţia lui Ludovic XVIII în favoarea lui Ferdinand în 1823 prin trimiterea în Spania a unei armate sub co­manda ducelui de Angoulême, re­presiunea brutală a constituţiona­­liştilor, executarea lui Riego, noile tulburări carliste în legătură cu succesiunea, făceau ca Spania să fie la ordinea zilei aşa cum este azi „piaţa comună“. Nu „pour des fleurs de coucou“, vorba Chiriţei, făceau caz de ea romanticii, care pe deasupra descopereau dincolo de Pirinei suflete tari, violente, pa­sionale, obstinate, mindre, ireduc­tibile. „Chestiunea Orientului" ocupă de fapt mai toată culegerea Orien­talelor şi este evident că poetul nu descoperea nimic nou, ci numai comenta în maniera sa actualită­ţile. Domnea la Stambul Sultan Mahmud, acest om perseverent, crud şi plin de tact totdeodată, reformator îndrăzneţ şi apărător neînduplecat al islamismului, oroare a dervişilor fatalişti şi retrograzi, distrugătorul corpu­lui ienicerilor, modernizatorul armatei şi al flotei, diplomat abil, a plutit tot timpul pe dezastre pe care le-a amînat nu fără geniu, speculând disensiunile între marile puteri. Lăsînd la o parte situaţia din Ţările Române, din 1821, se ridica problema inde­pendenţei Greciei după ce AU Paşa din Ianina, declarat rebel, strinsese o mină de klefţi. Efectiv, o parte a Greciei devine independentă, un guvern se instituie, protagoniştii notorii fiind Mavrocordat, Coloco­­troni, Miaulis, Marco Botaris, (care muri lingă Misolonghi), Canaris, specialist cu incendierea flotei ina­mice prin îmbarcaţiuni ad-hoc. în 1826 Misolonghi căzu din nou în mîinile turcilor. Campaniile în Mo­­reea fură numeroase și indecise, cabinetele marilor puteri sfătuiră Turcia să recunoască independenţa Greciei, nu fără a smulge anume avantaje pentru ele. Mahmud era ameninţat cu o nouă defecţiune, aceea a Egiptului. Toate acestea răsună direct ori indirect în poezia lui V. Hugo, în care simpatia egală şi pentru greci şi pentru turc, nu trebuie să pară curioasă, îl entu­ziasmau în aceeaşi măsură toate popoarele virile și afară de aceasta Occidentul era foarte interesat din motive de „echilibru“ a nu lăsa să se prăbuşească complet imperiul otoman . ...în curînd poate Orien­tul este chemat să joace un rol în Occident. Memorabilul război din Grecia a făcut ca toate popoarele să întoarcă privirile în acea parte. Iată că acum echilibrul Europei pare gata să se rupă : statu quo european, dinainte mîncat şi crăpat, pîrîie din partea Constanţi­­nopolului. Tot continentul se apleacă spre Orient. Vom vedea lucruri mari. Bătrîna barbarie a­­siatică nu e poate aşa de lipsită de oameni superiori cum vrea să creadă civilizaţia noastră". Aşa scrie V. Hugo în „prefaţă“ în care compară pe Ali-Paşa, cel din Ianina, cu Bonaparte. Exotism ? Se poate spune asta nu ştiu pînă la ce punct despre Gau­­gain care căuta Oceania din motive strict artistice. V. Hugo îşi scoate poezia din plină actualitate. Stilul său este grandilocvent, imaginea nu rareori de o grandoare fra­pantă și într-un colorit focos, ana­log aceluia al lui E. Delacroix.*) In Canaris tot ce privește catastrofa navelor, ridicarea pavilioanelor este fastuos hugolian. Iată pavilio­nul lui Canaris arborat pe navele atacate : Dar bunul Canaris, a cărui barcă îndrăzneaţă Lasă o dîră de foc Pe vasele pe care le loveşte, drept pavilion, Arborează incendiul. Figura lui Napoleon, „Mahomet d’Occident“, pe care încă de acum o ia drept metru colosal pentru mărunţii epocii sale, domină volu­mul. Bonaparte rămînea în con­ştiinţa lui Hugo, un exponent al Revoluţiei franceze şi un elibera­tor de popoare. Lu­i (Toujours lui! Lui partout!) e — oricum — din capodoperele lui. Ca şi celelalte. * Masacrul din Chios al acestuia , din 1824.

Next