Contemporanul, iulie-decembrie 1962 (Anul 16, nr. 27-52)
1962-09-21 / nr. 38
Frumosul cotidian PRINTRIE ghiozdanele şcolare existente în magazine la începutul acestui an şcolar, cele de piele, produse de „I.I.S. Flacăra roşie" din Bucureşti, au o prezentare îngrijită, o culoare deschisă şi plăcută. Croiala cu colţurile rotunjite şi greutatea relativ mică le sporesc calităţile estetice şi igienice. Ghiozdanele din policlorură de vinil, apărute în număr mai mare şi în colorit mai divers decit în anii trecuţi (verde, negru, bej, pepit în nuanţele uniformelor şcolare), aduc inovaţia buzunarelor exterioare, practice şi frumoase. Totuşi, posibilităţile de diversitate în croială şi colorit oferite de acest material nu au fost încă suficient exploatate. Au rămas urîte ghiozdanele din carton presat şi carton îmbrăcat în pînză; în locul curelelor menite să susţină ghiozdanul în spate au fost puse şireturi albe de bumbac. Neigienice pentru şcolarii mici, ghiozdanele cu miner se produc în număr mult mai mare decit celelalte. Pe lingă cerinţele estetice pe care întreprinderile nu le satisfac (mînerele sînt subţiri, croite cu zgîrcenie, fixate cu ţinte de tablă pe capac, iar culoarea lor nu e aproape niciodată asortată cu restul materialului), ghiozdanul impune cerinţe igienice care trebuie luate în considerare cu toată seriozitatea : purtarea lui în spate de către şcolarii mici nu e o modă care s-a perimat, ci o cerinţă a vîrstei; sînt împiedicate astfel deformarea coloanei vertebrale spre dreapta sau stingă, după mina în care se află greutatea, şi aplecarea corpului în faţă după orele de scriere şi citire în bancă. ■ UN ARTICOL îndrăgit de şcolari — penarul — se prezintă modest şi încă departe de a satisface cerinţe estetice. Pe capacele unora sunt imprimate, în culori terne, motive naţionale pe care tradiţia le foloseşte la sculptura în lemn sau la covoare. Pe capacele altora sunt flori, păsărele sau copii (negrul abundă în colorit), cu contururi inexpresive. O sobrietate rău înţeleasă apare şi în conceperea penarelor din masă plastică. S-au folosit culori șterse și conace albe, transparente care dau în ansamblu o impresie de anost. Singurele lucrate mai îngrijit, penarele mai scumpe, reprezintă de regulă o dansatoare în port popular. Nu e motivul cel mai indicat pentru acest articol. Numarătorile cu bile suferă și ele de monotonie coloristică. Utilizarea mai recentă a păsărelelor în loc de bile evoluează spre o nedorită încărcare a imaginii, care poate distrage atenția şcolarului de la scopul pentru care aceste obiecte au fost create. gg PRINTRE rechizitele mici — nimic nou. Se produc un singur fel de radiere (,.Universal" cu dungi albastre şi albe), foarte puţine feluri de tocuri de lemn, coloritul lor e sărac, în special galben şi roşu, şi sunt ori prea SUOţlrî, ml ITI'-I gronse , grosimea intermediară, de B-1O mm, lipseşte. Tocurile „Carpaţi“, care abundă pe piaţă, sunt prea groase şi grele pentru mina copilului. Mai variate ca dimensiuni şi colorite pixurile şi creioanele mecanice cu miner subţire, cu observaţia că pixurile se cojesc uşor de vopsea, iar creioanele mecanice, cu toate sugestiile cumpărătorilor, nu şi-au îmbunătăţit mecanismul. Stilourile şcolare sunt insuficient de bine finisate, îşi pierd luciul, iar clamele de prindere se deformează. Cele mai izbutite rechizite din librării sunt ascuţitorile care, prin formă şi colorit, pune în valoare admirabil materialele din care sunt lucrate : masele plastice. ■ ECHFBELF din masă plastică transparentă, prevăzute cu raportoare, sunt solicitate în mod deosebit pentru aspectul lor îngrijit și modern. Sosesc, totuși, în librării, foarte multe exemplare cu defecte. N-ar putea fi finisate mai bine aceste articole ? Lipsesc cursoarele pentru rigle de calcul, riglele simple de un metru care ar putea fi confecţionate cu succes din masă plastică. Aşteptăm o îmbogăţire a sortimentului la invelitorile din vinilin pentru cărţi şi caiete, care păstrează un colorit mohorît şi au deseori imprimate motive populare caracteristice covoarelor, lucru cu totul nepotrivit. Nu toate manualele cu coperţi din vinilin au o prezentare frumoasă ; de pildă, au un colorit neatrăgător chimia şi algebra pentru clasa a X-a. Ca observaţie generală, manualele de limbi străine, geografie, istorie, științe naturale, cartonate sau broșate, au o prezentare mai frumoasă decit cele de matematică, fizică, chimie. ZIARELE subliniază marea performanţă a Minerului la fotbal: echipa din Lupeni a obţinut un punct pe teren propriu... Semnificativ pentru starea fotbalului nostru. — Vamos, al doilea la Europene. Ca mîine citim că mai avem un... vicecampion (cel mai urît cuvînt din terminologia sportivă, folosit pînă la uzură de ziarul Sportul popular). — O anchetă a revistei Sport stabileşte, dacă mai era nevoie, că pentru jucătorii şi antrenorii noştri (răspund : Roşculeţ, Ion Ionescu, Ioniţă, Gică Niculaie, Nunweiller III, Voinescu) lucrul la aparatele ajutătoare este un chin. Cit despre volumul de muncă : 16 ore săptămînal, cifra pare exorbitantă. Seninătatea cu care este respinsă truda la minge ne-a făcut să credem că niciodată nu ne vom urni din loc la disciplina balonului rotund. — Geografii au de înregistrat numele unui nou oraș brazilian: Garrincha. Pe cînd oraşul Suciu în Romînia ? — Silviu Ploeşteanu antrenează de 15 ani (!!!) aceeaşi echipă. Felicitări conducătorilor clubului Steagul Roşu pentru alegerea şi încrederea îndelungată faţă de antrenor. Felicitări lui Ploieşteanu pentru că şi-a meritat atîţia ani locul. — Copiii din raionul „N. Bălcescu" au cîştigat campionatul picilor bucureşteni. Sperăm că în compoziţia cupei obţinute a intrat şi puţin zahăr. — La Istanbul, echipa Dinamo Bucureşti, ca să nu mai dea bătaie de cap suporterilor, ziariştilor şi chiar celor indiferenţi, a pierdut meciul cu Galata-Saray la scor (3—0). Această performanţă va scuti multe condeie să mai scrie despre modul exemplar in care formaţia campioană ne reprezintă peste graniţă. — Yoli a obosit ? Campioana Europei la săritura în înălţime nu s-a mai apropiat demult de cifra recordului său. — Dungu, cel mai în formă portar român la ora aceasta, ne rugase odată să scriem despre el cîteva rînduri. Cînd eram gata s-o facem, adică ne pregătisem cerneala, tocul, penița și entuziasmul, am auzit că la Constanța a primit patru goluri. Poate n-a fost numai el de vină, dar tare ne pare rău că amintim de el tocmai cu acest prilej... — Cronicarul Informaţiei Bucureştiului constată că echipa Viitorul se acomodează cam greu cu jocurile de prima categorie. Asta după ce a pus în dificultate cîteva echipe, între care şi pe Ştiinţa Cluj, actualul lider. Nu e o exagerare înMeciurile susţinute de către echipele noastre peste hotare nu sunt urmărite de ziarişti. Federaţia de specialitate găseşte mai nimerit să citească în ziarele de luni cronicile încropite pe genunchi de către antrenorii sau însoţitorii anonimi ai lotului deplasat. S-a mers pînă acolo cu bizareria, îneît în Sportul Popular am putut vedea o cronică la meciul Dinamo — Galata-Saray semnată de un ziarist... turc. Practica ar trebui curmată. — Apropo de scuze. Citim cu stupefacție că la nu știu ce campionat de ciclism, echipa noastră a ocupat un loc onorabil (al şaptelea !) Comparaţia se face cu o altă competiţie unde ne-am clasat tot cam peacolo ! Halal performanţă ! Pe cînd vom exulta că am sosit, de pildă, al şaselea ? Perlele pot fi citite sub semnătura redactorului şef al Sportului popular, unde se întreţine un optimism dăunător. — In Bucureşti, duminică nu s-a jucat fotbal pe 23 August. Nu ştim cui datorăm această absenţă, dar ar fi bine să nu se mai repete. Nu de altceva, dar o să căpătăm gustul să stăm acasă, că prea ne amărîm cu ceea ce vedem de cele mai multe ori pe stadion ! Eugen Barbu SPORT OBIŞNUITE ŞI NEOBIŞNUITE V. CA ŞI LITORALUL, numeroasele staţiuni baltieo-climaterice din interiorul ţării cunosc, cu deosebire în lunile de vară, o mare afluenţă de public. Aşezarea pitorească a celor mai multe dintre ele, propice unei odihne plăcute şi, mai ales, efectele lor curative împotriva celor mai diverse boli "şi afecţiuni, le-au asigurat o binemeritată faimă, ce a trecut mult peste hotarele patriei. Intre acestea, staţiunile de pe Valea Oltului — Călimăneşti, Olăneşti, Căciulata, Govora şi, în perspectivă, Ocniţa-Băi, Ocnele Mari şi Bivolari — deţin un loc de frunte. Largile lor posibilităţi de tratament medical (izvoarele de aici sunt indicate în boli ale aparatului digestiv, ficatului, rinichilor, alergii, boli ale ochilor, reumatisme etc. etc.), peisajul lor frumos şi foarte variat, dotările medico-sanitare, economice şi social-culturale moderne atrag un mare număr de oameni de pretutindeni. Bineînţeles că profilul lor este în primul rînd balneologie, dar ele oferă în acelaşi timp şi multiple posibilităţi de odihnă, distracţii, turism ş.a.m.d. De buna înţelegere a complexităţii acestui profil, de organizarea şi cultivarea lui adecvată, depinde în mare măsură şi popularitatea acestor staţiuni. POATE staţiunile enumerate mai sus beneficiază de o amplă şi variată zonă verde. Pădurile ce coboară pînă în preajma vilelor, dealurile împădurite din jur, munţii ce se profilează pretutindeni in zare, terenurile amenajate în interiorul lor asigură un mare belşug de verdeaţă. Dacă pe litoral se punea problema înfrîngerii aridităţii terenului, aici se ridică aceea, la fel poate de importantă, a intervenţiei inspirate şi nuanţate a omului intr-un cadru natural deosebit de frumos, unic în felul lui. Dirijarea unei zone de vegetaţie in care speciile alpine să coexiste aproape, în anumite perioade ale anului, cu cele exotice (ficusul, filodenderul etc.) presptune o seamă de cunoştinţe şi posibilităţi care se cer fructificate cu atenţie. Se pune, apoi, problema unei îmbinări sugestive a spaţiului amenajat cu cel natural. Am zice că aici şi sălbăticia naturii (pe o zonă destul de întinsă) se cere cultivată. Există la Govora, bunăoară, (şi nu numai acolo), un parc ce porneşte de la nivelul unor alei orizontale plantate cu flori şi care urcă, printr-o suită de poteci tăiate în zig-zag, pînă la înălţimea pădurilor din preajmă. Trecerea aceasta, pe o porţiune relativ restrînsă de teren, de la vilele din vale pînă spre pădurea din apropiere, cerea o bună stăpînire a legilor arhitecturii peisagere. Mai mult, dacă aspectul general al întinderilor naturale de verdeaţă are, in linii mari, o anumită stabilitate pe toată durata anotimpului călduros, zonele cultivate (îndeosebi cele cu flori) cunosc o continuă schimbare. Menţinerea unui echilibru permanent între acestea pune, de asemenea, probleme delicate. A crea armonii discrete sau contraste impunătoare, a purcede deliberat la realizarea unei arhitecturi peisagere adecvate noii meniri a acestor staţiuni, a îngloba întregul ansamblu construit, căile de acces, drumurile şi potecile spre izvoare, aleile pentru plimbări etc. unui spaţiu verde viu, agreabil şi cu continui surprize pentru cine ar porni la „explorarea** lui, iată cîteva din cerinţele unor astfel de preocupări în staţiunile de pe Valea Oltului, şi, cu adaptările cuvenite, pentru toate staţiunile similare din ţară. Darurile, capriciile şi chiar „defectele“ naturii pot fi corelate în acest sens. In alte părţi, şi îndeosebi pe litoral, trecerea la o concepţie nouă, izvorîtă din modul nostru de a înţelege viaţa a dat, în materie de arhitectură peisageră, în linii mari, roadele aşteptate. In staţiunile vizitate, însă, manifestările ei sînt mult mai timide şi cam nehotărîte. Dacă aleile mai mari, aliniamentele şoselelor şi unele porţiuni din parcuri răspund acestor cerinţe, se mai întîlnesc încă destule locuri unde plantaţiile se fac după o modă cam învechită şi cu o anume nesiguranţă în gust. Reproducerea in straturile cu flori a modelelor de pe covoare, fărîmiţarea unor spaţii verzi din parcuri şi din faţa unor vile cu destinaţie publică mi se pare nepotrivită. E ciudat, apoi, cum organele în drept nu angajează pentru aceste staţiuni (strîns legate între ele) un arhitect peisagist, mulţumindu-se doar cu cîţiva tehnicieni şi maiştri cu experienţă. Consultarea periodică a unor specialişti de înaltă calificare, organizarea unui schimb mai susţinut de experienţă cu alte staţiuni ar fi, deocamdată, un început bun. Mai toţi şefii secţiilor de gospodărie orăşenească ale sfaturilor populare, cu care am stat de vorbă, se plîngeau de puţinătatea braţelor de muncă angajate pentru astfel de treburi (la Călimăneşti există, spre exemplu, numai 12 oameni care au în grijă întreaga zonă verde a oraşului, inclusiv staţiunea Căciulata). De asemenea, insuficienta capacitate a serelor, atenţia aproximativă acordată seminţelor de flori selecţionate, aclimatizării soiurilor exotice şi îmbunătăţirii celor locale de arbori şi flori, au repercusiuni în acest sens. Ar fi absurd, se înţelege, să vorbim de inexistenţa spaţiilor verzi sau de totala lipsă de grijă a celor în drept pentru aceste chestiuni. Numai în 1962 au fost plantate flori şi arbori pe Calea Lenin, în parcul Ostrov şi în faţa Sfatului popular din Călimăneşti, a fost plantată o zonă mai întinsă de flori la Căciulata şi Govora, au fost amenajate şi plantate cu flori o parte din malurile rîului Olăneşti, unele din aleile care duc spre izvoarele de aici, marginile unei străzi noi etc. E vorba, însă, de imprimarea unei linii de ansamblu mai potrivită, de valorificarea deplină a posibilităţilor existente. DE MIRARE cit de puţine opere de artă se află în staţiunile acestea. Cîteva statui la Călimăneşti (un Eminescu, un Bălcescu şi un nud de femeie), alte citeva la Govora (printre care nişte busturi din bronz în parc şi tot acolo unul foarte slab al lui Maxim Gorki), o rotondă cu nişte oribile busturi ale lui Eminescu, Bălcescu, Creangă şi Caragiale la Olăneşti şi cam atît. In interioarele unor vile şi cantine se găsesc cîteva picturi, acuarele şi gravuri care, cu foarte puţine excepţii sunt, în cel mai bun caz, mediocre. Am mai văzut în holul pavilionului central din Călimăneşti două stridente grupuri statuare. Plasate cam la întîmplare, anonime şi fără obişnuita legendă explicativă, acestea mai mult strică gustul vilegiaturiştilor decit contribuie la educaţia lor. Intrebînd pe ce căi se „aprovizionează“ staţiunile cu ele, am aflat că majoritatea sînt achiziţionate prin Fondul Plastic. Instituţie ai cărei diriguitori şi-au manifestat adesea dezacordul lor categoric faţă de răspîndirea lucrărilor de artă de valoare îndoielnică şi care s-au angajat să lupte împotriva unor astfel de practici, Fondul Plastic se dovedeşte a tolera el însuşi fenomenele pe care le critică. N-ar fi rău dacă o comisie alcătuită din oameni competenţi şi obiectivi ar trece în revistă aceste lucrări şi ar propune îndreptarea lucrurilor. Iar aportul artistului plastic mai poate fi invocat şi în alte direcţii în staţiunile de pe Valea Oltului. Există acolo, pe toate căile de acces, o mulţime de panouri desenate şi pictate. Ele se pot împărţi în două mari categorii : a) de propagandă medico-sanitară şi b) care înfăţişează diferite aspecte din staţiune şi din ţară şi popularizează o seamă din succesele noastre. Primele (comandate, se pare, tot Fondului Plastic) înfăţişează, în 2, 3 sau 4 imagini, fie pe cineva care a venit la tratament şi a ascultat indicaţiile medicale, fie pe vreunul ce s-a do- vedit recalcitrant acestor sfaturi. ... Ele se repetă aproape aidoma peste tot. Varietatea stă în diagnostice (cred că pentru fiecare stadiu al bolilor există un panou) şi în umorul involuntar al unor explicaţii. Tot cu nuanţă medicală sunt şi cele ce atrag atenţia asupra nevoii de linişte în staţiuni şi înfăţişează în culori violente cite o femeie în rochie cu trenă aşteptînd, după orele 23, un fel de bulevardist plasat în colţul de sus al panoului (vezi, spre exemplu, pe cel de pe frumoasa alee spre izvoare de la Olăneşti). Celelalte panouri, înfăţişînd vile, peisaje, cluburi, săli de clasă, sportivi etc. sunt de o platitudine am zice remarcabilă. Multe din ele sunt amplasate tocmai unde nu trebuie (în faţa cinematografului muncitoresc din Govora este un panou care reproduce tocmai acest cinematograf, în faţa pavilionului central din Călimăneşti stă o reproducere a lui, etc). Direcţia difuzării cărţii are şi ea partea de merit în această competiţie. Sînt locuri unde pe 100-150 metri întîlneşti 2-3 asemenea reclame care îndeamnă la lectură şi la vizitarea librăriilor din staţiuni, care, în treacăt fie zis, sunt cam modest întreţinute şi inegal aprovizionate Pare a se fi încetăţenit în aceste staţiuni concepţia că oamenii veniţi aici sunt toţi nişte bolnavi fragili, cărora o distracţie mai vioaie le-ar putea dăuna. Sigur, ei sunt ocupaţi cu tratamentul, trebuie să respecte îndeaproape prescripţiile medicale, contribuind astfel la grăbirea însănătoşirii lor. Ei trebuie să se odihnească din plin. Dar există o odihnă activă, antrenantă şi variată, la fel de folositoare. Parcurgînd, însă, la diferite ore ale zilei aceste staţiuni ai, pe de o parte sentimentul că oamenii se cam plictisesc, iar pe de alta că diversele posibilităţi existente nu sunt folosite din plin. Există cluburi, biblioteci, conferinţe medicale sau pe alte teme, seri literare, şahuri, jocuri de remi, două filme pe săptămînă, o agenţie O.N.T. care organizează excursii în împrejurimi, cite un teren de volei etc., incit, aparent, nimeni n-ar avea de ce să fie nemulţumit. Din cînd în cînd se poate şi dansa sau se poate vedea vreo expoziţie ori un program teatral. Atunci de unde impresia de monotonie ? Ea vine de acolo că mai toate aceste lucruri se fac cam de minimală. La restaurantul de pe insula Ostrov din Călimăneşti cîntă o orchestră cu un repertoriu învechit şi o cîntăreaţă cu o voce de un fals strident, iar la Olăneşti nu-i orchestră de loc. Agenţia O. N.T. programează excursii care, fie că nu mai au loc, fie că se fac cu nişte maşini ce rămîn uneoriîn pană, între punctele demne de vizitat. Posibilitatea de a vizita staţiunile învecinate, monumentele istorice (Cozia, Horezu, Bistriţa, Arnota), Fabrica de sodă de la Govora, exploatarea forestieră de la Brezoi, salina de la Ocniţa, de a parcure o parte din defileul Oltului, trebuie privită cu toată atenţia de către O.N.T., şi decătre organele locale. Aceasta, pentru că cei care nu sunt din partea locului, se descurcă greu în alegerea obiectivelor. Apoi circulaţia auto e încă foarte defectuoasă. Ca să mergi la Govora de la Rîmnic, bunăoară, trebuie să schimbi, absolut fără sens, două maşini. Una te duce pînă la gara Govora, iar alta te duce pînă la băi. Ce-ar fi dacă tovarăşii de la I. R.T.A., împreună cu alţi factori interesaţi, ar proceda la elaborarea unor hărţi şi indicatoare turistice, ar medita la fixarea unor curse şi orarii mai potrivite între staţiuni şi s-ar îngriji de asigurarea unui număr mai mare de maşini ? SEAMĂ dintre problemele pe care în mod firesc ar fi trebuit să le cuprindă acest articol au rămas, din cauza spaţiului restrîns, nediscutate. Le amintim doar, pentru că şi ele contribuie la realizarea atmosferei tonice necesară în staţiuni. Covoarele, oglinzile, perdelele şi în general interioarele vilelor şi ale celorlalte unităţi de aer ar trebui privite cu mai multă atenţie. Ridicarea calificării responsabililor culturali din staţiuni, înzestrarea bibliotecilor şi cluburilor cu tot ce le este necesar, mobilierul, instalaţiile publice igieno-sanitare, băncile de pe alei, iluminatul adecvat al arterelor de circulaţie, problema ştrandurilor şi a duşurilor, a amenajării de plaje, a politeţei întregului personal angajat în munci de folos obştesc imediat etc. ar trebui avute în vedere. Staţiunile balneo-climaterice de aci pot fi nu numai renumite puncte curative şi de odihnă, ci şi exemple de petrecere agreabilă a timpului. George Muntean Estetica de fiecare zi în staţiunile balneo-climaterice de pe VALEA OLTULJI . Cu Ion Agîrbiceanu la 20 şi la 80 de ani (Urmare din pag. l-a) fiu părtaş la ea. Se înţelege, fireşte, că acest material oferit de viaţa revoluţionară a societăţii noastre ar fi obiectul major al prozei mele pe care aş scri-o în aceste decenii. — Pentru că aţi pomenit de „obiectul major” al prozei pe care aţi scrie-o în următoarele decenii, v-aş ruga acum să ne reîntoarcem pentru cîteva clipe la experienţa celor şase decenii. Consideraţi că există vreo deosebire între proza trecutului şi cea prezentă? — Şi încă una foarte mare. In proza noastră nouă se naşte, şi am putea spune că există chiar, un nou erou. Eroul colectiv. O clasă. O societate. In proza trecutului aveam eroi individuale, oameni singuratici smulşi din societatea lor. Urmăream frămîntările şi psihologia unor singuratici. Proza de azi, în tendinţele ei, e revelatoare pentru pături mari ale poporului întreg. — Totuşi, şi d-voastră zugrăviţi societatea... Să luăm, de pildă, Arhanghelii... — Da, mă întrerupe pasionat maestrul, dar am urmărit evoluţia doar a unor personaje : directorul de bancă şi preotul acela tînăr. In proza de astăzi, pe lingă eroii principali apar, şi trebuie să apară, pentru că omul nu mai e un însingurat, zeci de personaje care merg alături. Ideile socialismului au pătruns în mase. Destinelor individuale din romanul vechi — gîndiţi-vă la Slavici, Rebreanu, la proza mea — le ia locul în proza nouă destinul colectivităţii. Conchizînd, am putea spune : în romanul nostru trecut întîlneai un om — azi, o societate. — Cu alte cuvinte, dacă aţi avea 20 de ani aţi scrie o mare frescă a societăţii noastre — „cu luptele ei materiale şi spirituale — cum spuneaţi — care se dau în legătură cu această mare răsturnare a lumii vechi şi aşezare a lumii noi”. — Sînt bucuros că am ajuns să văd la vîrsta de 80 de ani renaşterea acestui popor. Regret însă că sînt prea înaintat în vîrstă şi nu mai am nici timp, nici putere de a-mi continua de aici încolo munca literară. Dacă s-ar găsi un elixir al vieţii, un mijloc de întinerire a puterilor spirituale şi aş avea iar forţa celor 20 de ani, fără îndoială că asta aş face... — Să ne întoarcem iar la experienţa celor şase decenii de creaţie literară. Ce pericole credeţi că pîndesc munca unui tînăr scriitor ? De ce anume ar trebui să se ferească tinerii care aspiră la arta scrisului ? — De primejdia superficialităţii. Fantezia e bună pentru basme. Să nu înlocuiască cunoaşterea vieţii cu fantezia. Mă întrebi, poate, cum să se ferească de acest pericol ? Să cunoască viaţa noastră bogată ca niciodată, participînd la ea cu toată puterea firii lor, să ajute victoriei noului. Să cunoască viaţa, punîndu-şi ca temelie noua concepţie asupra ei. Numai astfel o vor cunoaşte în adîncimea şi în multilateralitatea manifestărilor ei. Să nu se grăbească să publice cu orice preţ. Să lupte cu această ispită. Să concentreze la maximum. Să nu umple zeci de pagini cînd materialul cere doar cîteva. Trebuie să ştii să şi renunţi. A pune într-un roman şi reportaje, şi episoade fără nici o legătură cu desfăşurarea acţiunii înseamnă a scrie împotriva ta însuţi, a talentului tău. Şi apoi încă ceva. Să nu se ia unul după altul. Fiecare să caute să iasă în viaţă cu tema lui, cu forma lui, cu unghiul lui propriu de a vedea viaţa. O ultimă întrebare: — Cu Ce gînduri şi sentimente vă întîmpinaţi aniversarea ? — Sînt mulţumit că am trăit evenimente epocale în istoria poporului nostru. Mă bucur că sunt contemporanul unui regim de dreptate socială, cu încetarea exploatării omului de către om, cu alungarea mizeriei materiale din viaţa poporului, cu o tot mai bună apărare a sănătăţii, cu puternice mijloace de culturalizare a maselor mari. Sunt fericit că am apucat zilele deplinei cunoaşteri a poporului meu. Privesc sclipirea vioaie a ochilor albaştri şi sorb înţelepciunea fiecărui cuvînt izvorît din experienţa unei prodigioase activităţi creatoare de decenii. Maestrul stă în faţa mea rezemat de speteaza fotoliului, cu privirea sa blinda, cu fruntea înaltă, cu barba sa ninsă, tolstoiană, și degetele îi bat pe braţul fotoliului o melodie numai de el cunoscută. Soneria s-a făcut auzită iar de trei ori. O altă discuţie. Note de lectură (Urmare din pag. I-a) rat de homo sapiens. Insă putem numi intelectuali pe aceia care au în societate funcţia de intelectuali şi care e de natură directivă, organizatoare şi deci educativă în numele clasei hegemon, desigur clasa muncitoare, după Gramsci, care ne punea în gardă împotriva intelectualilor constituiţi într-o clasă autonomă, promotori ai filozofiei idealiste. Din notele despre jurnalism ale lui A. Gramsci se vede că studia funcţia intelectuală a presei progresiste ca o operă sistematică, rotundă, coerentă, „integrală“, de a pune ordine ideologică în mintea cititorului şi a-l face să vadă totul critic printr-o concepţie ştiinţifică despre lume. Să lăsăm, deocamdată, pe A. Gramsci şi să facem şi noi puţină analiză literară „integrală“. ★ Cineva care studiază evoluţia democratică a lui V. Hugo ne-a consultat în privinţa Orientalelor care i s-au părut îndreptate spre exotic şi pitoresc şi pînă la un punct preocupate de poezie pură („Opera este bună ori rea, iată tot domeniul criticii“). Se vede că fantezia poetului a trecut drept „étrange", putem spune a priori, în ochii celor cu prejudecăţi clasiciste, obişnuiţi cu convenţiile „micii poezii“ şi cu virgilianismul lui Delille. O poezie care iese din decorul unei Grecii factice, evocînd evul mediu, maurii, kleftii, atacînd cu brutalitate evenimentele la ordinea zilei după Le Journal des Débats era pentru aceştia un scandal. Ceea ce interesează din punctul nostru de vedere este actualitatea politică a poeziei lui V. Hugo, care a fost totdeauna un militant. Ideea populară atunci, fruct al Revoluţiei franceze, era dreptul la libertate al popoarelor, de care se lega un interes acut pentru specificul lor. Hispanismul lui V. Hugo și al altora chiar cînd se documentează pe texte de Romancero general e departe de a reprezenta un gust personal. Tulburările din Spania erau demult la ordinea zilei. Pe tronul Spaniei domneau Bourbonii. După un scurt regim bonapartist, Napoleon eliberează din captivitate pe Ferdinand VII care, devenind rege, tinde către formula absolută. Lupta între „constituţionalişti“ şi „absolutişti", dîrzi şi unii şi alţii, intervenţia lui Ludovic XVIII în favoarea lui Ferdinand în 1823 prin trimiterea în Spania a unei armate sub comanda ducelui de Angoulême, represiunea brutală a constituţionaliştilor, executarea lui Riego, noile tulburări carliste în legătură cu succesiunea, făceau ca Spania să fie la ordinea zilei aşa cum este azi „piaţa comună“. Nu „pour des fleurs de coucou“, vorba Chiriţei, făceau caz de ea romanticii, care pe deasupra descopereau dincolo de Pirinei suflete tari, violente, pasionale, obstinate, mindre, ireductibile. „Chestiunea Orientului" ocupă de fapt mai toată culegerea Orientalelor şi este evident că poetul nu descoperea nimic nou, ci numai comenta în maniera sa actualităţile. Domnea la Stambul Sultan Mahmud, acest om perseverent, crud şi plin de tact totdeodată, reformator îndrăzneţ şi apărător neînduplecat al islamismului, oroare a dervişilor fatalişti şi retrograzi, distrugătorul corpului ienicerilor, modernizatorul armatei şi al flotei, diplomat abil, a plutit tot timpul pe dezastre pe care le-a amînat nu fără geniu, speculând disensiunile între marile puteri. Lăsînd la o parte situaţia din Ţările Române, din 1821, se ridica problema independenţei Greciei după ce AU Paşa din Ianina, declarat rebel, strinsese o mină de klefţi. Efectiv, o parte a Greciei devine independentă, un guvern se instituie, protagoniştii notorii fiind Mavrocordat, Colocotroni, Miaulis, Marco Botaris, (care muri lingă Misolonghi), Canaris, specialist cu incendierea flotei inamice prin îmbarcaţiuni ad-hoc. în 1826 Misolonghi căzu din nou în mîinile turcilor. Campaniile în Moreea fură numeroase și indecise, cabinetele marilor puteri sfătuiră Turcia să recunoască independenţa Greciei, nu fără a smulge anume avantaje pentru ele. Mahmud era ameninţat cu o nouă defecţiune, aceea a Egiptului. Toate acestea răsună direct ori indirect în poezia lui V. Hugo, în care simpatia egală şi pentru greci şi pentru turc, nu trebuie să pară curioasă, îl entuziasmau în aceeaşi măsură toate popoarele virile și afară de aceasta Occidentul era foarte interesat din motive de „echilibru“ a nu lăsa să se prăbuşească complet imperiul otoman . ...în curînd poate Orientul este chemat să joace un rol în Occident. Memorabilul război din Grecia a făcut ca toate popoarele să întoarcă privirile în acea parte. Iată că acum echilibrul Europei pare gata să se rupă : statu quo european, dinainte mîncat şi crăpat, pîrîie din partea Constanţinopolului. Tot continentul se apleacă spre Orient. Vom vedea lucruri mari. Bătrîna barbarie asiatică nu e poate aşa de lipsită de oameni superiori cum vrea să creadă civilizaţia noastră". Aşa scrie V. Hugo în „prefaţă“ în care compară pe Ali-Paşa, cel din Ianina, cu Bonaparte. Exotism ? Se poate spune asta nu ştiu pînă la ce punct despre Gaugain care căuta Oceania din motive strict artistice. V. Hugo îşi scoate poezia din plină actualitate. Stilul său este grandilocvent, imaginea nu rareori de o grandoare frapantă și într-un colorit focos, analog aceluia al lui E. Delacroix.*) In Canaris tot ce privește catastrofa navelor, ridicarea pavilioanelor este fastuos hugolian. Iată pavilionul lui Canaris arborat pe navele atacate : Dar bunul Canaris, a cărui barcă îndrăzneaţă Lasă o dîră de foc Pe vasele pe care le loveşte, drept pavilion, Arborează incendiul. Figura lui Napoleon, „Mahomet d’Occident“, pe care încă de acum o ia drept metru colosal pentru mărunţii epocii sale, domină volumul. Bonaparte rămînea în conştiinţa lui Hugo, un exponent al Revoluţiei franceze şi un eliberator de popoare. Lui (Toujours lui! Lui partout!) e — oricum — din capodoperele lui. Ca şi celelalte. * Masacrul din Chios al acestuia , din 1824.