Contemporanul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 17, nr. 1-25)
1963-01-25 / nr. 4
LUNCA ŞI EDUCAŢIA ASENTIMENTEI f)R SENSUIi dezbaterilor literare din ultima vreme — îmbucurătoare, prin efortul lor continuu de extindere şi adîncire — este, neîndoielnic, acela de a ajuta creaţiei să fie contemporană în cea mai înaltă accepţie a cuvîntului, să se ridice în toate privinţele la nivelul îndatoririlor care-i revin în etapa desăvârşirii construcţiei socialiste. Iar prin aceasta — să-şi dezvăluie, implicit, toate virtualităţile, pentru a căror nestingherită manifestare abia acum a venit timpul, la noi, obiectiv vorbind. Fiindcă, într-adevăr, dacă — aşa cum au intuit minţile luminate din toate timpurile — creaţia artistică e unul dintre cele mai importante mijloace de umanizare a omului, înţelegem bine că abia acum, la noi, artele — printre care şi literatura — încep să-şi ia nestingherite în stăpînire adevărata lor esenţă. Aceasta, pentru că însuşi omului i s-au creat, prin sfărîmarea exploatării, condiţiile necesare spre a deveni „om uman“, aşa cum prevăzuse Marx, — de unde rezultă că artelor, literaturii începe să le incumbe tot mai puţin îndatorirea de a urmări suboameni şi neoameni, adică o realitate care contrazicea propria lor esenţă. Avînd de urmărit, în principal, — şi de sprijinit, — modurile în care neomenia este izgonită treptat din viaţa lăuntrică a oamenilor, după ce aceasta a fost izgonită din baza relaţiilor obiectiv constituite pînă acum între ei, de clasă, artele, respectiv literatura, încep să-şi dobîndească adevărata funcţie şi pondere în cadrul existenţei omeneşti: aceea de a fi, în raza lor de manifestare, spirituală, tot atît de necesare şi cu o tot atît de complexă înrîurire ca elementele care întreţin viaţa biologică a oamenilor; adică, întorcîndu-ne la propoziţia iniţială, de a fi — în fapt, la modul cotidian — o pîrghie capitală a „umanizării” omului. Evident, însă că un asemenea obiectiv, căruia victoria rînduielilor socialiste i-a creat condiţii pe deplin prielnice de afirmare, nu se realizează printr-o acţiune automată a acestor condiţii, ci reprezintă un proces cu legi proprii de desfăşurare. Dar tocmai de aici rezultă şi fenomenul atît de îmbucurător al discuţiilor prezente, despre conflict în epică şi dramaturgie, despre poezie şi critica poeziei, în cadrul cărora creatori şi critici literari, deopotrivă, caută să-şi ascută ochii minţii pentru a desluşi însuşi centrul de iradiere a procesului despre care vorbeam, -- cu tot ce decurge de aici pe planul activităţii creatoare concrete. Oricîte nesiguranţe şi timidităţi ar dovedi ele intr-o privinţă sau alta, particularitatea principală a discuţiilor în curs de desfăşurare este, aşadar, de a reprezenta expresia unei necesităţi care depăşeşte eventualele dispoziţii întîmplătoare şi subiective spre dispută. Dovada recentă a acestui fapt — şi desigur nu ultima — o constituie ivirea scînteii unei reale discuţii în cîmpul poeziei — de natură, desigur, să înlăture acea râmînere în urmă a criticii poeziei faţă de creaţia propriu-zisă, despre care se vorbea, cu îndreptăţire, într-un articol al lui Valeriu Fîpeanu publicat în Scînteia. In lumina a tot ce spuneam înainte, cred că o problemă capitală a poeziei însăşi şi a criticii poeziei e — în condiţiile noastre — aceea a raportului dintre lirică şi educarea sentimentelor omeneşti, raportul acesta cerîndu-se reexaminat din perspectiva actualelor împrejurări de evoluţie a societăţii noastre, cînd principalul domeniu de manifestare a înfruntărilor de clasă, a luptei dintre vechi şi nou, îl constituie ideile, sentimentele, moravurile oamenilor de azi. In practica discuţiilor literare, problema aceasta e ocolită adeseori, în ciuda importantelor ei implicaţii teoretice şi practice. — poate şi din pricină că funcţia educativă se afirmă, în lirica autentică, cu mai puţină ostentaţie decît în oricare alt gen literar. In cadrul unei polemici pe tema specificului artei, purtată în paginile revistei Kommunist, remarcabilul teoretician sovietic V. Ivanov observa cu pătrundere un adevăr numai aparent fără legătură cu tema noastră : „Sfera logică şi cea emoţională a omului — argumenta V. Ivanov — se află într-o strînsă legătură organică. De aceea, chiar şi un discurs politic sau un tratat ştiinţific pot să impresioneze nu numai gindurile, ci şi sentimentele. Atunci care este particularitatea influenţării artei? Faptul că o operă de artă influenţează mai puternic sentimentele şi, prin aceasta, şi raţiunea [...] Astfel, ideea operei de artă ajunge pînă la conştiinţă prin sfera emoţională, nu ca o concluzie nudă, ci ca o impresie legată de sistemul concret-senzorial de imagini, ca o idee-sentiment, o idee-stare de spirit“ etc. Prin urmare, dacă adevărul oricărui gen de artă — spre deosebire de al ştiinţelor — nu poate ajunge la conştiinţă decît trecînd „prin inimă“, prin zona emoţiilor, atunci rezultă că, într-o anume accepţie şi în anumite limite, lirica îşi împărtăşeşte propriu-i obiect de cunoaştere, tocmai în virtutea capacităţilor lui deosebite de influenţare, tuturor artelor. De aceea, multă vreme poezia a fost considerată regina artelor. De aceea se vorbeşte şi azi, într-o mai deplină sau mai precară cunoştinţă de cauză, despre „poezia“ cutărui roman, a teatrului, a artelor plastice, despre „lirismul“ coregrafic, cinematografic etc., adică de acei curenţi emoţionali care constituie o parte integrantă şi o sursă specifică de viaţă pentru oricare artă, o stare catalitică a adevărului artistic în genere; în asemenea accepţii, poezia lirică e, de bună seamă, oceanul care scaldă toate continentele frumosului. Şi dacă izvoarele liricii, sentimentele, pot dobîndi atîta pondere în celelalte genuri de artă, unde sînt înfăţişate totuşi ca un element — între altele — al vieţii, e de înţeles ce putere de influenţare vor dobîndi în lirica însăşi, căreia-i constituie obiect de cunoaştere şi unde ocupă deci locul central. In funcţie chiar de împrejurarea aceasta, în poezia lirică sentimentele sunt scrutate din cel mai prielnic unghi, mai adecvat în a surprinde dialectica dezvoltării lor, interferenţele lor cu celelalte planuri ale sufletului omenesc, cu ideile, cu impulsurile volitive, pînă la acele manifestări ale lor care ţin de inefabil. Unghiul acesta e, după cum se spune, aproximîndu-se de mii de ani, al unei introspecţii de un gen deosebit, fulgurante, cea mai nemijlocită cu putinţă, în raport cu sentimentele, cea mai în acord cu propriul mod al fiecăruia dintre noi de a ne urmări pornirile inimii şi, de aceea, cu tot atîta priză la cititor ca şi muzica. Un adevăr psihologic de natura observaţiei curente arată că ascultăm cu interes relatările cuiva despre tribulaţiile afective ale unei a treia persoane, dar că interesul ne sporeşte infinit cînd — ca în Hanu-Ancuţei — această a treia persoană se iveşte ea singură pentru o confesiune nemijlocită, care ne măreşte iluzia atît de omenească a participării la obiectul confesiunii. Cam astfel se petrec lucrurile şi în lirică, cu deosebirea numai că aici gradul de iluzionare e mai mare cu mult, deoarece dispare încă o piedică importantă din calea deplinei comuniuni cu sentimentele dezvăluite: persoana fizică a celui care se confesează (sau, în cazul celorlalte arte — cu excepţia muzicii — echivalentul ei estetic) .Un ultim pas: situarea confesiunii într-o perspectivă care să pară a noastră şi — în prezenţa liricii autentice — uităm pînă şi de faptul că e vorba propriu-zis de mărturisirea altcuiva; parcă ne urmărim pe noi înşine, în sentimentele pe care le-am trăit cîndva, sau pe care am fi putut — şi am fi dorit — să le trăim, fără să băgăm de seamă că aceste substituiri vremelnice ale propriilor noastre sentimente cu sentimentele trăite de altcineva lasă urme, îmbogăţindu-ne, modellîndu-ne, rafinîndu-ne pe nesimţite viaţa afectivă. Este ceea ce, într-un limbaj îndătinat, se cheamă „magia“ liricii. Insă această „magie", oricîte imponderabile ar cuprinde, nu se înfăptuieşte, în ultimă analiză, decît în prezenţa unor sentimente adevărate, psihologiceşte vorbind, şi exemplare, sub raport etico-estetic. Adevărate şi exemplare nu numai întrucît pun în mişcare acea zonă a sensibilităţii generalumane ce dăinuie în fiecare dintre noi, ci şi întrucît vorbesc acelui cerc de emoţii care fac din noi oameni ai unui anumit timp. De altfel, chiar fondului general uman al sensibilităţii, poeţii fiecărui timp îi vorbesc într-un mod contemporan, pentru că şi în lumea sentimentelor generalul trăieşte prin particular; dragostea — sentiment general-uman — îşi asociază pornirea afectivă a extazului mistic, la Dante, inchietudinea pericolelor care ar putea veni din jungla socială, la Eminescu, sentimentul împlinirii în — şi prin — participarea la viaţa evului socialist, la Beniuc. In funcţie de prefacerile necontenite ale istoriei şi de răsfrîngerile lor în aspiraţiile fiecărui timp, sentimentele trăiesc un continuu proces de dizlocare şi de integrare în structuri afective noi, de diversificare şi de rafinare, sau, dimpotrivă, de închircire şi de primitivizare (după cum personalitatea umană se simte în largul ei sau e încătuşată), iar poeţii lirici sunt nu numai seismografele acestor procese, ci şi călăuzitorii, păstrătorii, stimulatorii nobleţei, căldurii, generozităţii lumii emoţionale, după timpuri, menţinînd ca un memento în conştiinţa contemporanilor adevărul că sentimentele sunt pârghii de seamă ale oricărei activităţi umane şi stavile în calea pustiirii sufleteşti. Judecată în lumina a tot ce s-a spus înainte, dezvoltarea liricii noastre contemporane învederează că reprezentanţii ei s-au împărtăşit şi ne-au împărtăşit în bună măsură din descătuşarea de resurse sufleteşti pe care revoluţia a determinat-o, instaurînd temeiurile unei libere dezvoltări a personalităţii umane. Dezvoltarea sentimentelor obşteşti, a patriotismului şi a simţului de solidaritate cu omenirea muncitoare de pretutindeni, a pasiunii faţă de muncă — dezvoltare realizată nu în pofida sentimentelor intime, ci prin stimularea şi îmbogăţirea acestora cu un nou conţinut, prin înnobilarea lor, — iată tendinţa şi semnul distinctiv al noii noastre lirici. Operele care o ilustrează, de la acelea ale lui Arghezi şi Beniuc, pînă la ale proaspeţilor debutanţi în colecţia Luceafărul, denotă o receptivitate mereu sporită faţă de universul sufletesc al omului contemporan, de coordonatele ideo-afective care vestesc structurarea lui pe temeiurile umanismului socialist. Calitatea de sfătuitori sufleteşti ai cititorilor, poeţii noştri şi-au dobîndit-o definitiv, dimpreună cu stima înaltă pe care o presupune o asemenea recunoaştere. Fără ca evoluţia liricii noastre să sufere vreo stagnare, în ansamblul ei, este evident însă că în ultima vreme viaţa însăşi îi solicită tot mai stăruitor punerea in lucrare a unor noi disponibilităţi, în materie de receptivitate faţă de procesele sufleteşti ale omului contemporan. Iar în privinţa aceasta, vor trebui depăşite o seamă de neajunsuri care, mai ales în cazul poeţilor mai tineri, ţin de perimetrul încă restrîns al experienţei lor artistice, ca şi, implicit, de unele prejudecăţi pe care chiar critica poeziei le-a dat putere de circulaţie. Nefructificînd o lecţie capitală a lui Arghezi, a lui Beniuc şi a altor poeţi din generaţia mai vîrstnică, reprezentanţii tinerelor generaţii de lirici apar, adeseori, prea feriţi de frămîntările sufleteşti contemporane, în sfera emoţională ce şi-au statornicit-o, prea oficiază, extatici sau olimpieni înainte de vreme, ferindu-şi sentimentele de orice problematizare, uitînd, pare-se, că lirica este continua problematizare a existenţei cu inima, dacă se poate spune aşa (problematizare, evident, nu gratuită, ci decurgînd din scrutarea sensurilor, a problemelor grave ale vieţii). „ Oameni, / Priviţi ce frumos şi rotund e pămîntul, / Pe axa luminii şi-a visului nostru înalt / Rotindu-se într-una...“ — caligrafiază, extaziat, un poet, precizînd singur, mai apoi, că" „Din cosmonave l-am privit prea puţin” (pămîntul — n. n. ),ceea ce explică oarecum substratul paradiziacei viziuni. Ca un ecou, un alt glas Uric ţine isonul acestei dispoziţii facil stenice în alt context tematic : „M-am gîndit că toamna şi-a pierdut renumele de anotimp al nostalgiilor, / că ne am obişnuit să culegem roade / în orice anotimp / şi că «toamna» a rămas în / vocabular doar pentru a defini / anotimpul tuturor împlinirilor“. Un alt poet, voindu-se tot atît de ferit de probleme, de astă dată în sfera etică, îşi catehizează dragostea, în care descifrează — ne asigură ei — „Răspunderea adîncă şi căldura / Entuziasmul şi severitatea“. Pare cel puţin paradoxal ca, într-o vreme cînd prozatorii şi dramaturgii sînt atît de preocupaţi de identificarea noilor forme ale conflictului de clasă, cele de ordin etic, unii poeţi să rămînă insensibili la o asemenea formă de conflict, în urmărirea căreia lirica a excelat întotdeauna, şi, în genere, să nici nu conceapă exprimarea sentimentelor în dialectica dezvoltării lor. Insă o explicaţie se poate întrezări. Ea trebuie căutată în acea teorie a „eroului liric“ exemplar, egal cu sine însuşi pînă la simplism, pînă la neadevăr psihologic elementar, pe care unii critici ai poeziei au confecţionat-o pornind de la o falsă generalizare, aceea a imaginii pe care şi-o făceau despre ei înşişi poeţii de odinioară, drapîndu-şi cu ea însingurarea într-o societate masteră şi meschină. Dar „erou liric" infailibil în orice privinţă, angelizat, astăzi, cînd poetul e de drept şi de fapt „un glas din mulţime“, trăind bucuriile, îngrijorările, căutările, eforturile ei de autodepăşire ? Oricît i-am drămui specificitatea, „eroul” sau „eul“ liric (numiţi-l cum vreţi) nu poate fi perfect, ci doar perfectibil, ca orice fiinţă înzestrată cu inteligenţă şi cu simţ moral. Iar prin asta e şi reprezenta- tiv pentru omul societăţii noastre, preocupat conştient de anihilarea tuturor vestigiilor unui trecut de neomenie din viaţa sentimentelor, , din deprinderile etice, din ideile pe care şi le face despre lume. Exemplaritatea constă într-o asemenea evoluţie ascendentă, nes-cutită de eforturi, de eforturile de desăvîrşire morală pentru care stă pildă lirica eminesciană, ale cărei învăţăminte de ordin artistic — pe acest plan — sînt mai actuale ca oricînd. Şi cu cit se vor simţi mai din plin în lirica noastră răsfrîngerile acestei exemplarităţi, căreia un Arghezi, un Beniuc, îi acordă o deosebită luare aminte, cu atît va fi mai bine. E aceasta o condiţie în plus a succeselor liricii în lupta împotriva lipsei de profunzime şi de supleţe psihologică, a îmbogăţirii problemati- cii ei pe măsura acelei bravuri su- fleteşti care defineşte oamenii îna- intaţi ai acestui timp, slujind , drept pildă tuturor. George Munteanu Antologia literaturii romíne in limba maghiară (volumul II) .RECENT a apărut cel de al doilea volum al Antologiei literaturii romíne în limba maghiară („A román irodalom ■ is tükre"). El aparține unei serii de cinci volume menite să ofere cititorilor de limba maghiară o imagine cuprinzătoare a dezvoltării literaturii româneşti, de la operele capitale ale folclorului, pînă la cele mai interesante lucrări actuale. Primul volum schiţa direcţia principală de dezvoltare a literaturii române de la întîiele manuscrise religioase şi cronici pînă la ISIS, cînd s-au pus bazele literaturii române moderne. Recentul volum prezintă cititorilor literatura din cea de a doua parte a secolului XIX. Selecţia textelor a fost astfel alcătuită (redactorii volumului: Mihai Gafiţa şi V. András János), incit să redea cit mai fidel orientările din această jumătate de veac, să ofere o crestomaţie cit mai bogată din operele clasice, care, prin ele insele, dovedesc că în cea de a doua parte a secolului XIX dominantă era tendinţa realistă. Antologia atrage atenţia cititorilor, în primul rînd, asupra operelor unor scriitori ca Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, B. P. Haşdeu. Cum e şi firesc, un spaţiu foarte bogat deţin, în această lucrare, creaţiile lui Mihail Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ion Slavici, Al. Macedonski, George Coşbuc, fără ca prin aceasta să fie neglijat avortul la dezvoltarea literaturii veacului al lui Delavrancea, Al. Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Anton Bacalbaşa. De notat faptul că redactorii au acordat interesul cuvenit primelor manifestări ale influenţei mişcării muncitoreşti în beletristică. De asemenea, activităţii lui Dobrogeanu Gherea, întemeietorul criticii ştiinţifice din ţara noastră. Munca redactorilor volumului s-a sprijinit pe traduceri bune făcute cu mare migală. Editura a avut de unde alege, deoarece multe opere capitale ale literaturii române au fost traduse în limba maghiară chiar in timpul vieţii scriitorilor respectivi. Acest tezaur a fost completat cu traduceri noi, făcute de cei mai valoroşi traducători din ţară: Franyó Zoltán, Szemlér Ferenc, Kiss Jenő, Sütő András, Majtényi Erik, Lörinczi László, Kacsó Sándor, Kakassy Endre. Semnalăm, de asemenea, prezenţa, printre traducători, a tinerilor poeţi şi prozatori Bajor Andor, Deák Tamás, Fodor Sándor, Kányádi Sándor, Kerekes György, Székely János, Veress Zoltán. Printre traducători figurează şi mulţi scriitori valoroşi din R. P. Ungară. Alături de marele poet proletar József Attila. Intilnim numele unor poeţi de talia lui Illyés Gyula, Atpicly Lajos etc. Volumul este însoţit de o privire de ansamblu asupra epocii, precum şi de biografiile scriitorilor antologaţi„ Beke György Literatură! Z"- _ I ___|.. . Colocviul despre poezie 1 ■ INVITAŢIA redacţiei ziaruluiScînteia, adresată scriitorilor, *■= criticilor şi cititorilor, de a-şi spu- §| ne părerea în legătură cu problemele actuale ale poeziei, a găsit un g| prim ecou amplu în Colocviul des- =2 pre poezie organizat de către revis- — ta Tribuna, cu participarea critici- 3 lor şi poeţilor din redacţie, şi pu- p= blicat în nr. 1 din 3 ianuarie 1963. **■ Iniţiativa revistei de la Cluj şi 3§1 forma colectivă de dezbatere în ca- == re se concretizează ea sunt bine- = venite, soldindu-se cu detalierea s convingătoare a unora dintre moţi- §g vele pentru care o discuţie despre 5= poezie este necesară în momentul __ de faţa. Probleme ca aceea a obiec- =§ tivelor majore ale poeziei noastre 21E contemporane, a formelor pe care le ia azi rămînerea în urma a unor || poeţi, a finalităţii pe care le dobIn- S dese în creaţia poeţilor unele mijloace artistice, a îndatoririlor cu- p§ rente ale criticii poeziei sunt dezbă- §§ tute pe larg şi de multe ori nuanţat. Astfel, în legătură cu metafora || şi cu întrebuinţarea pe care i-o dau 2= poeţii noştri s-au spus multe lucruri —' concludente, atît pe linia progrese- ~ lor înregistrate în multe creaţii liri- jg ce, unde metafora este folosită în §i chip necesar, funcţional, cît şi pe linia eşecurilor, a metaforismului tir- || mărit în sine, a vnigraţiei metafo- == relor în virtutea unor înclinări spre moda şi poză etc. Majoritatea participanţilor la dezbatere — Ion Lun-a gu, Ion Oarcăsu, Miron Scorobete, Ion Rahoveanu — au formulat observaţii demne de reţinut. Desfăşurarea Colocviului despre || poezie relevă însă şi unele inauver- — tenţe în ceea ce priveşte ponderea fs acordată problemelor în discuţie si sau formularea unor puncte de ve- ^ dere. Astfel se discută polemic — si gconfuz-polemic — despre persona- fi litntca poetului liric, introducîn- § du-se de către Ion Lungu o separaţie arbitrară între „atitudinea a- 3 acestuia faţă de realităţile vremii sa- == le“ şi „biografia poetului ca indi- SE vid“, — ca şi cînd între ele n-ar exista nici un raport de condiţiona- H re reciprocă ; „reacţiile sufleteşti“ = ale poetului, „poziţia sa concretă faţa de contemporaneitate“ sunt Si condiţionate de cultura şi de partifi ciparea la viaţa obştei din care face parte, iar acestea sunt lucruri ce ţin de biografia lui. Izbeşte şi o defigniţie ca aceasta, dată realismului sogialist de către Ion Oarcăsu : „Realismul socialist este o metodă ino-fs vatoare prin excelenţă, o sumă a === experienţei literare efectuate de-a lungul veacurilor, fiindcă impune o p concepţie nouă, un mod nou de a p vedea lucrurile“. Dacă este o me- ** todă prin excelenţă inovatoare, cum 3 poate fi realismul socialist doar o îs sumă a experienţei literare anterioa-e re, cînd inovaţia presupune prin ^ excelenţă selecţia şi sinteza ? In fi-| ne, mai e de observat că raportă- g rile propriu-zise la fenomenul poetic viu, contemporan sunt insuficien p te şi, dacă în cazul analizei pe careg Ion Oarcăsu o face unei poezii a Măriei Banuş, concordanţa între * planul teoretic şi exemplificare este realizată, exemplele din intervenţia == lui Negoiţă Irimie sunt uneori ten- _ denţioase. Colocviul publicat de Trigbuna mai trebuia lărgit şi îmbuna- == tăţit în substanţa ideologică a tezelor sale. 3= m. n 8 m EUGEN POPA : „Pe malul Mureşului“. AL SIMION: «La marginea oraşului» CU ACEASTĂ primă carte a lui Al. Simion, pe care îl ştiam critic literar înclinat spre generalizări teoretice, romanul romînesc al periferiei înscrie — o spun de la început — o realizare incontestabilă. Al. Simion întreprinde, cu mijloace proprii şi mai ales cu o optică diametral opusă celei naturaliste, o amplă incursiune într-un mediu muncitoresc al României din cel de al patrulea deceniu al veacului nostru. Suntem introduşi în cartierul muncitoresc al unui oraş din Moldova, în raza căruia funcţionează mai multe întreprinderi. Din primele pagini, lectura cucereşte prin impresia de autenticitate creată. Mediul înfăţişat îi este familiar autorului. Vorbeşte despre el cu o desăvîrşită naturaleţe, simplu, aşa cum povesteşte, să zicem, Agîrbiceanu, desigur, cu alte mijloace, despre sămănături şi izlazuri. Debutantul ce se afirmă în La marginea oraşului ca un prozator cu certe posibilităţi, fuge de literaturizare, comunică documente, descrie situaţii, în calitate — parcă —, de simplu martor ocular. Al. Simion reţine înfăţişarea obişnuită, banală, a caracterului mărginaş, înregistrează întîmplări stereotipe în latura lor exterioară. Selectării rapide de fapte izbitoare îi preferă investigaţia meticuloasă (exagerat de meticuloasă, poate) a traiului zilnic, a frămîntărilor ce consumă permanent şi fără contenire viaţa aspră a muncitorilor forestieri şi a ţesătorilor, viaţa familiilor acestora. Elementul surpriză este absent din romanul lui Al. Simion ; mai exact, surpriza pe care scriitorul ne-o pregăteşte, nu fără o dibăcie demnă de apreciat, este lipsa surprizei. Eroul cărţii este populaţia de la „marginea oraşului“, totalitatea muncitorilor de la Bradul şi de la celelalte fabrici, învecinate. De existenţa întreprinderilor depinde aceea a angajaţilor (şi invers), astfel încît preocupările de muncă formează, în chip firesc, partea cea mai însemnată a conţinutului vieţii duse de oamenii ce populează romanul. Nu ni se dau, totuşi, descrieri amănunţite ale muncii la gatere sau la circulare şi, în genere, muncitorii sînt urmăriţi mai mult la casele lor, pe stradă sau în circiuma lui Talpalocu decît în fabrici; oriunde s-ar afla, duc însă cu ei problemele generate de situaţia lor de gaterişti, sortieri, circularişti etc. E de remarcat pregnanţa pe care o dobîndesc în paginile cărţii cele mai banale detalii cotidiene, fie că e vorba de atmosfera intimă de familie sau de scene frecvente în faţa caselor, unde, aşezate pe bănci din scînduri de brad, femeile stau roată în serile de vară la taifas, fie că sînt surprinse instantaneu din unica prăvălie a cartierului, a lui Nicu, de unde se poate cumpăra pe cont, ori de „sub nuc“, locul consacrat de întîlnire al tinerilor. Locuind în case așezate una lîngă alta, mici, muncitorii alcătuiesc, de fapt, o mare familie. Aceleaşi griji şi necazuri, aceleaşi rare bucurii, le trăiesc toţi. Dimineaţa, în toate casele, „pocnetele focurilor de brad în sobe“ îşi răspund cu „bolboroseala ciorbei fierbînd în oale şi susurul apei în căzănelele de pe plită“. Prunci gînguresc, „învîrtindu-se printre fustele mamelor“. Iată o fetiţă răsfoind pe prispă o carte de citire. O alta, „cu ochii lăcrămaţi", mărunţeşte ceapa într-o farfurie. Un băieţel aleargă după cumpărături. Zorită să isprăvească la timp ciorba de fasole, o femeie aleargă pe la vecine, cerînd împrumut „un pic de untdelemn“. Altă gospodină ar dori să se împrumute cu cîţiva lei, preţul unei pîini sau al unei pungi de mălai, „pînă la avansul de sîmbătă“. Nu cred că s-a scris de multe ori în cuprinsul literaturii române mai adevărat, mai mişcător, despre viaţa de toate zilele a oamenilor simpli de la oraş. Nu găsim în roman nici o urmă de afectare, nimic patetic, forţat. Dispreţuind goana după pitoresc, prozatorul pictează sobru, neeconomisind pasta, dar ferindu-se de orgia cromatică. Cu acelaşi tact procedează autorul şi atunci cînd transcrie vorbirea locuitorilor de la „marginea oraşului“. Personajele cărţii se exprimă limpede, plastic şi concis. Pierzînd culoarea regională, graiul lor nu şi-a pierdut, prin aceasta, frăgezimea, vigoarea şi supleţea. Un om în vîrstă asistă înveselit la o hîrjoană de copii, stimulând cu comentariile lui competiţia : — „Aoleo, frate, că asta-i lupta de la Mărăşeşti... Dă-i, prinde-i, arde-i! ...Capul ăla ciufulit de păgîn răsărit de sub tine, măi Sandule, al cui o fi ?...“ Apoi, băgă de seamă că băieţii s-au aprins prea tare: „Oho, că se îngroaşe gluma... Ia, mă rog, terminați. S-aude ? Avis, trai, gata, s-aude ? Gata pe ziua de azi!" Doi tineri discută economie politică : — „Noi avem o marfă pe care n-o are nimeni și pe care o vindem... — Poftim ? îndrăzni Mircea, cam năucit. — O vindem, repetă Pașcanu și zîmbi (...) — Cu ciţi lei kilu ? — După piaţă, răspunse simplu Paşcanu. Ea, marfa, se cheamă forţă de muncă şi o închiriem cu ora, cu ziua şi aşa mai departe. Eu încasez în schimbul ei cinci lei pe ceas...“ Bun observator al traiului şi frămîntărilor specifice mediului descris, interpret iscusit al vorbirii personajelor, prozatorului îi vine deocamdată mai puţin la îndemînă surprinderea mişcărilor sufleteşti de oarecare complexitate. Reacţiile lăuntrice imediate le fixează cu pricepere, ca atunci cînd, reproducînd o discuţie între doi prieteni, ni-1 arată pe unul din ei brusc afectat de dojana delicată primită („ — Aha, mormăi Mircea nemulţumit. Prea i se vorbise ca unuia dintr-a întîia primară..."), dar procesele interioare, răscolirile adînci, nu caută să le dezvăluie în concreteţea lor, în dezvoltarea lor impetuoasă, mulţumindu-se ,să le rezume sec.Abandonată de prietenul ei, o fată se poartă rece, cînd acesta dă semne de revenire, deşi continuă să-l iubească. Starea psihică menită să-i explice conduita e notată zgîrcit într-o propoziţiune uscată: „îndârjită, ea ţinea să-i spulbere orice gînduri care l-ar fi apropiat ca pe un binefăcător“. Incredinţînd fratelui său mai mic un material de partid, Mircea o face cu inima strînsă. Scriitorul nu ne arată, ci ne spune ce simte Mircea : „Mircea nu era mai puţin emoţionat, îşi iubea frăţiorul şi-şi dădea abia acum seama că-1 expune la unele pericole...“ Utilizînd stilul indirect liber cu destulă timiditate, cînd nu-1 ignoră cu totul, romancierul se privează de unul din instrumentele cele mai eficiente ale analizei psihologice. Din cele expuse pînă aci s-ar putea deduce, de către cine n-a citit La marginea oraşului, că romanul lui Al. Simion s-ar limita la descrierea unui mediu. Cartea are intr-adevăr un caracter descriptiv, puţind lăsa impresia că în spaţiul ei nu se petrece nimic inedit; adevărul este că, incluzînd naraţiunea în descripţie, ea urmăreşte un proces, odevenire. Eroul central —■ masa muncitorilor — evoluează, suferă o transformare. Tocmai transformarea aceasta, de abia sesizabilă la prima vedere, operată în adîncime, afectînd resorturile cele mai intime ale umanităţii înfăţişate, constituie obiectivul observaţiei scriitorului. De cîfid sînt, muncitorii de la „Bradul" şi de la celelalte fabrici din oraş s-au văitat ele sărăcie, au spumegat împotriva patronilor, ba chiar au pornit să-i înfrunte pieptiş. Mulţi cred că aşa e datul sorţii: să îndure mizerie, să suduie, să se revolte, şi iar să îndure fără vreo speranţă reală de mai bine. Ce se petrece în roman sub ochii cititorului e de natură tocmai să dezmintă o atare înţelegere a existenţei. Se petrec fapte ce demonstrează că soarta celor mulţi e în mîinile lor înşişi. Iluziile posibilităţii de ameliorare a traiului prin bunăvoinţa patronilor se spulberă. Pătrunde în conştiinţe convingerea că nu există altă cale de cucerire a drepturilor legitime, de făurire a unei vieţi mai bune, decît acţiunea unită, coeziunea strînsă în jurul celor care cheamă la luptă. Desigur, această convingere nu se propagă uşor şi este meritul romanului de a lumina împrejurările grele, complexe, în care ideile partidului prindeau viaţă în crîncenii ani ai ilegalităţii. Printre muncitori se găsesc membri de partid, dintre care unii, ca Mihai Ioniţă, au cunoscut interogatoriile Siguranţei şi au zăcut între zidurile Doftanei. Se găsesc tineri inimoşi, dornici de acţiune, pe care nu-i sperie perspectiva ocnei, a schingiuirilor, precum Paşcanu, Mircea, Mara. Aceştia frecventează Imserul (Institutul Muncitoresc de Sport şi Educaţie), organizaţie pentru tineret a Partidului Social-Democrat, unde ascultă conferinţe, din a cărui bibliotecă împrumută cărţi, spre a le citi cu lăcomie, şi căruia se străduiesc — şi nu-i fără succese — să-i imprime o orientare combattivă, dinamică, smulgîndu-l din anosta cuminţenie în care vor să-i ţină împotmolit adoratorii „legalităţii’’ burgheze. Sînt prezentaţi şi muncitori pasivi , care se complar în lamentaţii şi scrîşniri de dinţi, mute, ori îşi astîmpără năduful în circiumă. Unii fuseseră cîndva dîrji: gateristul Anton, sartierul Urcanu, activaseră intens pe linie sindicală. Urcanu se apropiase de comunişti. Nu lipsesc cozile de topor, nici huliganii fascişti, prezentaţi în înfrângerea lor în pagini de reală frumuseţe. Ii vedem pe Paşcanu şi Mircea, cei doi tineri, prieteni nedespărţiţi, ale căror acţiuri sunt privite de autor mai de aproape, desfăşur rînd sub călăuzirea comuniştilor în vîrstă, Ioniţă şi Arvinte, o muncă politică neîncetată pentru curmarea inerţiei, pentru Urnirea masei, pentru smulgerea ei din pasivitate. Nu e vorba de pregătirea unei grevri Pentru o asemenea acţiune, condiţiile obiective lipsesc. Suntem prin 1936, toamna. Din lipsă de materii primă, fabrica Bradul îşi va reduce curînd voitumul producţiei simţitor. Majoritatea muncitorilor urmează să fie concediaţi, ca în toţi anii. Anul acesta, împrejurările sînt însă de aşa natura încît, unii, muncitorii pot impune direcţiei să le plătească pentru lunile de iarnă compensaţii de şomaj. E ceea ce vor comuniştii să-i determine a obţine. Nespectaculoasă, bătălia dintre muncitori şi direcţie e cu toate acestea o bătălie acerbă : un război al nervilor, rece, măcinător. Mobilizarea masei implică o desfăşurare de energii uriaşă, prilej pentru scriitor de a-l însoţi pe Mircea, mai ales, pas cu pas în activitatea lui pasionată, de a-i urmări creşterea, oţelirea, în viitoarea luptei. Insuficient dezvăluit, procesul transformării acestui tînăr dintr-un ins oarecum uşuratic, ^într-un revoluţionar, rămîne, oricum, o reuşită a cărţii prezentarea lui Mircea în situaţii menite să statornicească în mintea noastră efigia unui muncitor^ destoinic, însetat de cunoaştere, neînfricat şi inteligent, ştiind că dejoace manevrele patronale perfide, admirabil agitator. Mai puţin, reliefate, reţin atenţia şi figurile altor muncitori dinamici, ca Petre Bursuc, Ghiţă Forăscu, Mihuţ. Trăinicia cărţii n-o asigură, totuşi, portretele individuale, ci imaginea, colectivă, masa. Naraţiunea, cam înceată, producînd sentimentul lungimii întrucîtva exagerate, validează epic adevărul că, izvorîte din străfundurile realităţii, ideile partidului atrag masa în chip necesar, ca o forţă magnetică. Viaţa îi mină inexorabil pe muncitorii de la Bradul spre comunişti. Un timp, unii întorc spatele agitatorilor, alţii îi ocărăsc, poftindu-i să-şi vadă de treabă, dar din ce în ce mai mulţi îşi dau seama că nu directorului Milea, ci mai degrabă unui flăcăiandru ca Mircea e cazul să-şi spună păsurile. Ajung, tot mai mulţi, să priceapă că puterea e în ei. Cei înşelaţi de mincinoasa generozitate a interpuşilor patronului se dezmeticesc. Neîncrezătorii şi resemnaţii ies din toropeală, se azvîrl în luptă. Cu bătălia descrisă în roman, existenţa muncitorilor de la Bradul şi din întregul oraş, lupta lor împotriva exploatării, intră într-o etapă nouă. Asemeni conştiinţa lor. E meritul romanului de a fi izbutit să înfăţişeze acest proces în desfăşurarea lui yie, complexă. D. Micu