Contemporanul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 17, nr. 1-25)

1963-01-25 / nr. 4

LUNCA ŞI EDUCAŢIA ASENTIMENTEI f)R SENSUIi dezbaterilor lite­rare din ultima vreme — îmbucurătoare, prin efortul lor continuu de extindere şi adîncire — este, neîndoielnic, acela de a ajuta creaţiei să fie contemporană în cea mai înaltă accepţie a cu­­vîntului, să se ridice în toate pri­vinţele la nivelul îndatoririlor care-i revin în etapa desăvârşirii construcţiei socialiste. Iar prin aceasta — să-şi dezvăluie, im­plicit, toate virtualităţile, pentru a căror nestingherită manifestare abia acum a venit timpul, la noi, obiectiv vorbind. Fiindcă, într-a­­devăr, dacă — aşa cum au intuit minţile luminate din toate timpu­rile — creaţia artistică e unul din­tre cele mai importante mijloace de umanizare a omului, înţelegem bine că abia acum, la noi, artele — printre care şi literatura — în­cep să-şi ia nestingherite în stăpî­­nire adevărata lor esenţă. Aceasta, pentru că însuşi omului i s-au creat, prin sfărîmarea exploatării, condiţiile necesare spre a deveni „om uman“, aşa cum prevăzuse Marx, — de unde rezultă că arte­lor, literaturii începe să le incum­be tot mai puţin îndatorirea de a urmări suboameni şi neoameni, a­­dică o realitate care contrazicea propria lor esenţă. Avînd de ur­mărit, în principal, —­ şi de spriji­nit, — modurile în care neomenia este izgonită treptat din viaţa lă­untrică a oamenilor, după ce a­­ceasta a fost izgonită din baza re­laţiilor obiectiv constituite pînă acum între ei, de clasă, artele, res­pectiv literatura, încep să-şi dobîn­­dească adevărata funcţie şi pon­dere în cadrul existenţei omeneşti: aceea de a fi, în raza lor de mani­festare, spirituală, tot atît de nece­sare şi cu o tot atît de complexă înrîurire ca elementele care între­ţin viaţa biologică a oamenilor; adică, întorcîndu-ne la propoziţia iniţială, de a fi — în fapt, la mo­dul cotidian — o pîrghie capitală a „umanizării” omului. Evident, însă că un asemenea o­­biectiv, căruia victoria rînduielilor socialiste i-a creat condiţii pe de­plin prielnice de afirmare, nu se realizează printr-o acţiune automa­tă a acestor condiţii, ci reprezintă un proces cu legi proprii de desfă­şurare. Dar tocmai de aici rezultă şi fenomenul atît de îmbucurător al discuţiilor prezente, despre conflict în epică şi dramaturgie, despre poezie şi critica poeziei, în cadrul cărora creatori şi critici literari, deopotrivă, caută să-şi ascută o­­chii minţii pentru a desluşi în­suşi centrul de iradiere a pro­cesului despre care vorbeam, -- cu tot ce decurge de aici pe planul activităţii creatoare con­crete. Oricîte nesiguranţe şi timi­dităţi ar dovedi ele intr-o privin­ţă sau alta, particularitatea prin­cipală a discuţiilor în curs de des­făşurare este, aşadar, de a repre­zenta expresia unei necesităţi care depăşeşte eventualele dispoziţii în­­tîmplătoare şi subiective spre dispută. Dovada recentă a acestui fapt — şi desigur nu ultima — o constituie ivirea scînteii unei reale discuţii în cîmpul poeziei — de natură, desigur, să înlăture acea râmînere în urmă a criticii poeziei faţă de creaţia propriu-zisă, des­pre care se vorbea, cu îndreptăţi­re, într-un articol al lui Valeriu F­îpeanu publicat în Scînteia. In lumina a tot ce spuneam înainte, cred că o problemă ca­pitală a poeziei însăşi şi a criticii poeziei e — în condiţiile noastre — aceea a raportului dintre lirică şi educarea sentimentelor ome­neşti, raportul acesta cerîndu-se reexaminat din perspectiva actua­lelor împrejurări de evoluţie a societăţii noastre, cînd principalul domeniu de manifestare a înfrun­tărilor de clasă, a luptei dintre vechi şi nou, îl constituie ideile, sentimentele, moravurile oameni­lor de azi. In practica discuţiilor literare, problema aceasta e ocolită adese­ori, în ciuda importantelor ei im­plicaţii teoretice şi practice. — poate şi din pricină că funcţia edu­cativă se afirmă, în lirica autenti­că, cu mai puţină ostentaţie decît în oricare alt gen literar. In ca­drul unei polemici pe tema spe­cificului artei, purtată în paginile revistei Kommunist, remarcabilul teoretician sovietic V. Ivanov ob­serva cu pătrundere un adevăr numai aparent fără legătură cu tema noastră : „Sfera logică şi cea emoţională a omului — argumen­ta V. Ivanov — se află într-o strînsă legătură organică. De a­­ceea, chiar şi un discurs politic sau un tratat ştiinţific pot să impre­sioneze nu numai gindurile, ci şi sentimentele. Atunci care este particularitatea influenţării artei? Faptul că o operă de artă influen­ţează mai puternic sentimentele şi, prin aceasta, şi raţiunea [...] Astfel, ideea operei de artă ajunge pînă la conştiinţă prin sfera emoţio­nală, nu ca o concluzie nudă, ci ca o impresie legată de sistemul con­­cret-senzorial de imagini, ca o idee-sentiment, o idee-stare de spirit“ etc. Prin urmare, dacă adevărul oricărui gen de artă — spre deosebire de al ştiinţelor — nu poate ajunge la conştiinţă decît trecînd „prin inimă“, prin zona emoţiilor, atunci rezultă că, într-o anume accepţie şi în anu­mite limite, lirica îşi împărtăşeşte propriu-i obiect de cunoaştere, tocmai în virtutea capacităţilor lui deosebite de influenţare, tutu­ror artelor. De aceea, multă vreme poezia a fost considerată regina artelor. De aceea se vorbeşte şi azi, într-o mai deplină sau mai precară cunoştinţă de cauză, des­pre „poezia“ cutărui roman, a teatrului, a artelor plastice, des­pre „lirismul“ coregrafic, cinema­tografic etc., adică de acei curenţi emoţionali care constituie o parte integrantă şi o sursă specifică de viaţă pentru oricare artă, o stare catalitică a adevărului artistic în genere; în asemenea accepţii, poe­zia lirică e, de bună seamă, oceanul care scaldă toate continentele frumosului. Şi dacă izvoarele liricii, senti­mentele, pot dobîndi atîta pon­dere în celelalte genuri de artă, unde sînt înfăţişate totuşi ca un element — între altele — al vieţii, e de înţeles ce putere de influen­ţare vor dobîndi în lirica însăşi, căreia-i constituie obiect de cu­noaştere şi unde ocupă deci locul central. In funcţie chiar de împre­jurarea aceasta, în poezia lirică sentimentele sunt scrutate din cel mai prielnic unghi, mai adecvat în a surprinde dialectica dezvol­tării lor, interferenţele lor cu ce­lelalte planuri ale sufletului ome­nesc, cu ideile, cu impulsurile vo­litive, pînă la acele manifestări ale lor care ţin de inefabil. Un­ghiul acesta e, după cum se spune, aproximîndu-se de mii de ani, al unei introspecţii de un gen deosebit, fulgurante, cea mai nemij­locită cu putinţă, în raport cu sentimentele, cea mai în acord cu propriul mod al fiecăruia din­tre noi de a ne urmări pornirile inimii şi, de aceea, cu tot atîta priză la cititor ca şi muzica. Un adevăr psihologic de natura ob­servaţiei curente arată că ascul­tăm cu interes relatările cuiva despre tribulaţiile afective ale unei a treia persoane, dar că in­teresul ne sporeşte infinit cînd — ca în Hanu-Ancuţei — această a treia persoană se iveşte ea sin­gură pentru o confesiune nemij­locită, care ne măreşte iluzia atît de omenească a participării la obiectul confesiunii. Cam astfel se petrec lucrurile şi în lirică, cu deosebirea numai că aici gradul de iluzionare e mai mare cu mult, deoarece dispare încă o piedică importantă din calea deplinei co­muniuni cu sentimentele dezvă­luite: persoana fizică a celui care se confesează (sau, în cazul celor­lalte arte — cu excepţia muzicii — echivalentul ei estetic) .Un ul­tim pas: situarea confesiunii în­tr-o perspectivă care să pară a noastră şi — în prezenţa liricii autentice — uităm pînă şi de faptul că e vorba propriu-zis de mărturisirea altcuiva; parcă ne urmărim pe noi înşine, în senti­mentele pe care le-am trăit cîndva, sau pe care am fi putut — şi am fi dorit — să le trăim, fără să băgăm de seamă că aceste substi­tuiri vremelnice ale propriilor noastre sentimente cu sentimen­tele trăite de altcineva lasă urme, îmbogăţindu-ne, modellîndu-ne, rafinîndu-ne pe nesimţite viaţa afectivă. Este ceea ce, într-un limbaj îndătinat, se cheamă „magia“ liricii. Insă această „magie", oricîte imponderabile ar cuprinde, nu se înfăptuieşte, în ultimă analiză, decît în prezenţa unor sentimente adevărate, psihologiceşte vorbind, şi exemplare, sub raport etico-es­­tetic. Adevărate şi exemplare nu numai înt­rucît pun în mişcare acea zonă a sensibilităţii general­­umane ce dăinuie în fiecare din­tre noi, ci şi întrucît vorbesc acelui cerc de emoţii care fac din noi oameni ai unui anumit timp. De altfel, chiar fondului general uman al sensibilităţii, poeţii fie­cărui timp îi vorbesc într-un mod contemporan, pentru că şi în lumea sentimentelor generalul trăieşte prin particular; dra­gostea — sentiment general-uman — îşi asociază pornirea afectivă a extazului mistic, la Dante, in­­chietudinea pericolelor care ar putea veni din jungla socială, la Eminescu, sentimentul împlinirii în — şi prin — participarea la viaţa evului socialist, la Beniuc. In funcţie de prefacerile neconte­nite ale istoriei şi de răsfrînge­­rile lor în aspiraţiile fiecărui timp, sentimentele trăiesc un con­tinuu proces de dizlocare şi de integrare în structuri afective noi, de diversificare şi de rafinare, sau, dimpotrivă, de închircire şi de primitivizare (după cum per­sonalitatea umană se simte în largul ei sau e încătuşată), iar poeţii lirici sunt nu numai seis­mografele acestor procese, ci şi călăuzitorii, păstrătorii, stimula­torii nobleţei, căldurii, generozi­tăţii lumii emoţionale, după tim­puri, menţinînd ca un memento în conştiinţa contemporanilor adevărul că sentimentele sunt pâr­ghii de seamă ale oricărei ac­tivităţi umane şi stavile în calea pustiirii sufleteşti. Judecată în lumina a tot ce s-a spus înainte, dezvoltarea liricii noastre contemporane învede­rează că reprezentanţii ei s-au împărtăşit şi ne-au împărtăşit în bună măsură din descătuşarea de resurse sufleteşti pe care revolu­ţia a determinat-o, instaurînd te­meiurile unei libere dezvoltări a personalităţii umane. Dezvoltarea sentimentelor obşteşti, a patrio­tismului şi a simţului de solidari­tate cu omenirea muncitoare de pretutindeni, a pasiunii faţă de muncă — dezvoltare realizată nu în pofida sentimentelor intime, ci prin stimularea şi îmbogăţirea acestora cu un nou conţinut, prin înnobilarea lor, — iată tendinţa şi semnul distinctiv al noii noas­tre lirici. Operele care o ilus­trează, de la acelea ale lui Arghezi şi Beniuc, pînă la ale proaspeţi­lor debutanţi în colecţia Lucea­fărul, denotă o receptivitate mereu sporită faţă de universul sufle­tesc al omului contemporan, de coordonatele ideo-afective care ves­tesc structurarea lui pe temeiurile umanismului socialist. Calitatea de sfătuitori sufleteşti ai cititori­lor, poeţii noştri şi-au dobîndi­t-o definitiv, dimpreună cu stima înaltă pe care o presupune o ase­menea recunoaştere. Fără ca evoluţia liricii noastre să sufere vreo stagnare, în an­samblul ei, este evident însă că în ultima vreme viaţa însăşi îi solicită tot mai stăruitor pune­rea in lucrare a unor noi disponi­bilităţi, în materie de receptivi­tate faţă de procesele sufleteşti ale omului contemporan. Iar în privinţa aceasta, vor trebui depă­şite o seamă de neajunsuri care, mai ales în cazul poeţilor mai ti­neri, ţin de perimetrul încă res­­trîns al experienţei lor artistice, ca şi, implicit, de unele prejude­căţi pe care chiar critica poeziei le-a dat putere de circulaţie. Ne­­fructificînd o lecţie capitală a lui Arghezi, a lui Beniuc şi a altor poeţi din generaţia mai vîrstni­­că, reprezentanţii tinerelor gene­raţii de lirici apar, adeseori, prea feriţi de frămîntările sufleteşti contemporane, în sfera emoţio­nală ce şi-au statornicit-o, prea oficiază, extatici sau olimpieni înainte de vreme, ferindu-şi senti­mentele de orice problematizare, uitînd, pare-se, că lirica este con­tinua problematizare a existenţei cu inima, dacă se poate spune aşa (problematizare, evident, nu gra­tuită, ci decurgînd din scrutarea sensurilor, a problemelor grave ale vieţii). „ Oameni, / Priviţi ce frumos şi rotund e pămîntul, / Pe axa luminii şi-a visului nostru înalt / Rotindu-se într-una...“ — ca­ligrafiază, extaziat, un poet, pre­­cizînd singur, mai apoi, că" „Din cosmonave l-am privit prea puţin” (pămîntul — n. n. ),ceea ce expli­că oarecum substratul paradizia­cei viziuni. Ca un ecou, un alt glas Uric ţine isonul acestei dis­poziţii facil stenice în alt context tematic : „M-am gîndit că toamna şi-a pierdut renumele de anotimp al nostalgiilor, / că ne am obiş­nuit să culegem roade / în orice anotimp / şi că «toamna» a ră­mas în / vocabular doar pentru a defini / anotimpul tuturor împli­nirilor“. Un alt poet, voindu-se tot atît de ferit de probleme, de astă dată în sfera etică, îşi cate­­hizează dragostea, în care desci­frează — ne asigură ei — „Răs­punderea adîncă şi căldura / En­tuziasmul şi severitatea“. Pare cel puţin paradoxal ca, într-o vreme cînd prozatorii şi dramaturgii sînt atît de preocu­paţi de identificarea noilor forme ale conflictului de clasă, cele de ordin etic, unii poeţi să rămînă insensibili la o asemenea formă de conflict, în urmărirea căreia li­rica a excelat întotdeauna, şi, în genere, să nici nu conceapă expri­marea sentimentelor în dialectica dezvoltării lor. Insă o explicaţie se poate întrezări. Ea trebuie căutată în acea teorie a „eroului liric“ exemplar, egal cu sine în­suşi pînă la simplism, pînă la ne­adevăr psihologic elementar, pe care unii critici ai poeziei au confecţionat-o pornind de la o falsă generalizare, aceea a imagi­nii pe care şi-o făceau despre ei înşişi poeţii de odinioară, drapîn­­du-şi cu ea însingurarea într-o societate masteră şi meschină. Dar „erou liric" infailibil în orice privinţă, angelizat, astăzi, cînd poetul e de drept şi de fapt „un glas din mulţime“, trăind bucu­riile, îngrijorările, căutările, efor­turile ei de autodepăşire ? Oricît i-am drămui specificitatea, „eroul” sau „eul“ liric (numiţi-l cum vreţi) nu poate fi perfect, ci doar per­fectibil, ca orice fiinţă înzestra­tă cu inteligenţă şi cu simţ mo­ral. Iar prin asta e şi reprezenta-­­ tiv pentru omul societăţii noastre, preocupat conştient de anihilarea tuturor vestigiilor unui trecut de neomenie din viaţa sentimentelor, , din deprinderile etice, din ideile pe care şi le face despre lume. Exemplaritatea constă într-o ase­menea evoluţie ascendentă, nes-­­­cutită de eforturi, de eforturile de desăvîrşire morală pentru care stă­­ pildă lirica eminesciană, ale că­rei învăţăminte de ordin artistic — pe acest plan — sînt mai ac­tuale ca oricînd. Şi cu cit se vor simţi mai din plin în lirica noas­tră răsfrîngerile acestei exempla­rităţi, căreia un Arghezi, un Be­niuc, îi acordă o deosebită luare aminte, cu atît va fi mai bine. E aceasta o condiţie în plus a succe­selor liricii în lupta împotriva lip­sei de profunzime şi de supleţe psi­hologică, a îmbogăţirii problemati-­­ cii ei pe măsura acelei bravuri su-­­ fleteşti care defineşte oamenii îna- i­­ntaţi ai acestui timp, slujind , drept pildă tuturor. George Munteanu Antologia literaturii romíne in limba maghiară (volumul II) .R­­ECENT a apărut cel de al doilea volum al Antologiei­­ literaturii romíne în limba maghiară („A román irodalom ■ is tükre"). El aparține unei serii de cinci volume menite să ofere citito­rilor de limba maghiară o imagine cuprinzătoare a dezvoltării literatu­rii româneşti, de la operele capitale ale folclorului, pînă la cele mai in­teresante lucrări actuale. Primul volum schiţa direcţia prin­cipală de dezvoltare a literaturii ro­mâne de la întîiele manuscrise reli­gioase şi cronici pînă la ISIS, cînd s-au pus bazele literaturii române moderne. Recentul volum prezintă cititorilor literatura din cea de a doua parte a secolului XIX. Selecţia textelor a fost astfel al­cătuită (redactorii volumului: Mihai Gafiţa şi V. András János), incit să redea cit mai fidel orientările din această jumătate de veac, să ofere o crestomaţie cit mai bogată din operele clasice, care, prin ele insele, dovedesc că în cea de a doua parte a secolului XIX dominantă era ten­dinţa realistă. Antologia atrage a­­tenţia cititorilor, în primul rînd, a­­supra operelor unor scriitori ca Nicolae Filimon, Alexandru Odobes­­cu, B. P. Haşdeu. Cum e şi firesc, un spaţiu foarte bogat deţin, în a­­ceastă lucrare, creaţiile lui Mihail Eminescu, Ion Creangă, I. L. Cara­­giale, Ion Slavici, Al. Macedonski, George Coşbuc, fără ca prin aceas­ta să fie neglijat avortul la dezvol­tarea literaturii veacului al lui Dela­­vrancea, Al. Vlahuţă, Duiliu Zamfi­­rescu, Anton Bacalbaşa. De notat faptul că redactorii au acordat in­teresul cuvenit primelor manifestări ale influenţei mişcării muncitoreşti în beletristică. De asemenea, activi­tăţii lui Dobrogeanu Gherea, înte­meietorul criticii ştiinţifice din ţara noastră. Munca redactorilor volumului s-a sprijinit pe traduceri bune făcute cu mare migală. Editura a avut de unde alege, deoarece multe opere capitale ale literaturii române au fost traduse în limba maghiară chiar in timpul vieţii scriitorilor respec­tivi. Acest tezaur a fost completat cu traduceri noi, făcute de cei mai valoroşi traducători din ţară: Franyó Zoltán, Szemlér Ferenc, Kiss Jenő, Sütő András, Maj­té­nyi Erik, Lörinczi László, Kacsó Sándor, Kakassy Endre. Sem­nalăm, de asemenea, prezenţa, prin­tre traducători, a tinerilor poeţi şi prozatori Bajor Andor, Deák Ta­más, Fodor Sándor, Kányádi Sán­dor, Kerekes György, Székely János, Veress Zoltán. Printre traducători figurează şi mulţi scriitori valoroşi din R. P. Ungară. Alături de marele poet proletar József Attila. Intilnim numele unor poeţi de talia lui Illyés Gyula, Atpicly Lajos etc. Volumul este însoţit de o privire de ansamblu asupra epocii, precum şi de biografiile scriitorilor antolo­gaţi„ Beke György Literatură! Z"- _ I ___|.. . Colocviu­l despre poezie 1 ■ INVITAŢIA redacţiei ziarului­­­Scînteia, adresată scriitorilor, *■= criticilor şi cititorilor, de a-şi spu- §| ne părerea în legătură cu proble­mele actuale ale poeziei, a găsit un g| prim ecou amplu în Colocviul des- =2 pre poezie organizat de către revis- — ta Tribuna, cu participarea critici- 3 lor şi poeţilor din redacţie, şi pu- p= blicat în nr. 1 din 3 ianuarie 1963. **■ Iniţiativa revistei de la Cluj şi 3§1 forma colectivă de dezbatere în ca- == re se concretizează ea sunt bine- = venite, soldindu-se cu detalierea s convingătoare a unora dintre moţi- §g vele pentru care o discuţie despre 5= poezie este necesară în momentul __ de faţa. Probleme ca aceea a obiec- =§­ tivelor majore ale poeziei noastre 21E contemporane, a formelor pe care le ia azi rămînerea în urma a unor || poeţi, a finalităţii pe care le dobIn- S dese în creaţia poeţilor unele mij­­loace artistice, a îndatoririlor cu- p§ rente ale criticii poeziei sunt dezbă- §§ tute pe larg şi de multe ori nuan­ţat. Astfel, în legătură cu metafora || şi cu întrebuinţarea pe care i-o dau 2= poeţii noştri s-au spus multe lucruri —' concludente, atît pe linia progrese- ~ lor înregistrate în multe creaţii liri- jg ce, unde metafora este folosită în §i chip necesar, funcţional, cît şi pe linia eşecurilor, a metaforismului tir- || mărit în sine, a vnigraţiei metafo- == relor în virtutea unor înclinări spre­­ moda şi poză etc. Majoritatea par­­­­ticipanţilor la dezbatere — Ion Lun-­­a gu, Ion Oarcăsu, Miron Scorobete,­­ Ion Rah­oveanu — au formulat ob­servaţii demne de reţinut. Desfăşurarea Colocviului despre || poezie relevă însă şi unele inauver- — tenţe în ceea ce priveşte ponderea fs acordată problemelor în discuţie si sau formularea unor puncte de ve- ^ dere. Astfel se discută polemic — si g­confuz-polem­ic — despre persona- fi litntca poetului liric, introducîn- § du-se de către Ion Lungu o separa­ţie arbitrară între „atitudinea a- 3 a­cestuia faţă de realităţile vremii sa- == le“ şi „biografia poetului ca indi- SE vid“, — ca şi cînd între ele n-ar­­ exista nici un raport de condiţiona- H re reciprocă ; „reacţiile sufleteşti“ = ale poetului, „poziţia sa concretă faţa de contemporaneitate“ sunt Si condiţionate de cultura şi de parti­­fi­ ciparea la viaţa obştei din care face parte, iar acestea sunt lucruri ce ţin­­ de biografia lui. Izbeşte şi o defi­­g­­niţie ca aceasta, dată realismului so­­g­­ialist de către Ion Oarcăsu : „Rea­­lismu­l socialist este o metodă ino-­fs vatoare prin excelenţă, o sumă a === experienţei literare efectuate de-a lungul veacurilor, fiindcă impune o p concepţie nouă, un mod nou de a p vedea lucrurile“. Dacă este o me- ** todă prin excelenţă inovatoare, cum 3 poate fi realismul socialist doar o îs sumă a experienţei literare anterioa-­e re, cînd inovaţia presupune prin ^ excelenţă selecţia şi sinteza ? In fi-­­| ne, mai e de observat că raportă- g rile propriu-zise la fenomenul poe­tic viu, contemporan sunt insuficien­ p te şi, dacă în cazul analizei pe care­­g Ion Oarcăsu o face unei poezii a­­ Măriei Banuş, concordanţa între * planul teoretic şi exemplificare este­­ realizată, exemplele din intervenţia == lui Negoiţă Irimie sunt uneori ten- _ denţioase. Colocviul publicat de Tri­­g­buna mai trebuia lărgit şi îmbuna- == tăţit în substanţa ideologică a teze­­lor sale. 3= m. n 8 m EUGEN POPA : „Pe malul Mureşului“. AL SIMION: «La marginea oraşului» CU ACEASTĂ primă carte a lui Al. Simi­­on, pe care îl ştiam critic literar înclinat spre generalizări teo­retice, romanul ro­­mînesc al periferiei înscrie — o spun de la început — o reali­zare incontestabilă. Al. Simion întreprin­de, cu mijloace pro­prii şi mai ales cu o optică diametral o­­pusă celei naturalis­te, o amplă incursiu­ne într-un mediu muncitoresc al Ro­mâniei din cel de al patrulea deceniu al veacului nostru. Sun­tem­ introduşi în car­tierul muncitoresc al unui oraş din Moldova, în raza căruia funcţionează mai multe întreprinderi. Din primele pagini, lectura cucereşte prin impresia de autenticitate creată. Me­diul înfăţişat îi este familiar autorului. Vorbeşte despre el cu o desăvîrşită naturaleţe, simplu, aşa cum povesteşte, să zicem, Agîrbiceanu, desigur, cu alte mijloace, despre sămănături şi izlazuri. Debutantul ce se afirmă în La marginea oraşului ca un prozator cu certe posibilităţi, fuge de literaturizare, comunică documente, descrie situaţii, în calitate — parcă —, de simplu martor ocular. Al. Simion reţine înfăţi­şarea obişnuită, banală, a caracterului mărginaş, în­registrează întîmplări stereotipe în latura lor exte­rioară. Selectării rapide de fapte izbitoare îi pre­feră investigaţia meticuloasă (exagerat de meticuloa­să, poate) a traiului zilnic, a frămîntărilor ce con­sumă permanent şi fără contenire viaţa aspră a muncitorilor forestieri şi a ţesătorilor, viaţa familiilor acestora. Elementul surpriză este absent din romanul lui Al. Simion ; mai exact, surpriza pe care scriito­rul ne-o pregăteşte, nu fără o dibăcie demnă de apre­ciat, este lipsa surprizei. Eroul cărţii este populaţia de la „marginea oraşu­lui“, totalitatea muncitorilor de la Bradul şi de la celelalte fabrici, învecinate. De existenţa întreprin­derilor depinde aceea a angajaţilor (şi invers), astfel încît preocupările de muncă formează, în chip firesc, partea cea mai însemnată a conţinutului vieţii duse de oamenii ce populează romanul. Nu ni se dau, to­tuşi, descrieri amănunţite ale muncii la gatere sau la circulare şi, în genere, muncitorii sînt urmăriţi mai mult la casele lor, pe stradă sau în circiuma lui Talpalocu decît în fabrici; oriunde s-ar afla, duc însă cu ei problemele generate de situaţia lor de ga­­terişti, sortieri, circularişti etc. E de remarcat pregnanţa pe care o dobîndesc în paginile cărţii cele mai banale detalii cotidiene, fie că e vorba de atmosfera intimă de familie sau de scene frecvente în faţa caselor, unde, aşezate pe bănci din scînduri de brad, femeile stau roată în se­rile de vară la taifas, fie că sînt surprinse instanta­neu din unica prăvălie a cartierului, a lui Nicu, de unde se poate cumpăra pe cont, ori de „sub nuc“, locul consacrat de întîlnire al tinerilor. Locuind în case așezate una lîngă alta, mici, muncitor­ii alcătu­iesc, de fapt, o mare familie. Aceleaşi griji şi neca­zuri, aceleaşi rare bucurii, le trăiesc toţi. Dimineaţa, în toate casele, „pocnetele focurilor de brad în sobe“ îşi răspund cu „bolboroseala ciorbei fierbînd în oale şi susurul apei în căzănelele de pe plită“. Prunci gîn­­guresc, „învîrtindu-se printre fustele mamelor“. Iată o fetiţă răsfoind pe prispă o carte de citire. O alta, „cu ochii lăcrămaţi", mărunţeşte ceapa într-o farfu­rie. Un băieţel aleargă după cumpărături. Zorită să isprăvească la timp ciorba de fasole, o femeie alear­gă pe la vecine, cerînd împrumut „un pic de untde­lemn“. Altă gospodină ar dori să se împrumute cu cîţiva lei, preţul unei pîini sau al unei pungi de mă­lai, „pînă la avansul de sîmbătă“. Nu cred că s-a scris de multe ori în cuprinsul literaturii române mai adevărat, mai mişcător, despre viaţa de toate zilele a oamenilor simpli de la oraş. Nu găsim în roman nici o urmă de afectare, nimic patetic, forţat. Dispreţuind goana după pitoresc, prozatorul pictează sobru, neeconomisind pasta, dar ferindu-se de orgia cromatică. Cu acelaşi tact procedează autorul şi atunci cînd transcrie vorbirea locuitorilor de la „marginea oraşului“. Personajele cărţii se exprimă limpede, plastic şi concis. Pierzînd culoarea regională, graiul lor nu şi-a pierdut, prin aceasta, frăgezimea, vigoa­rea şi supleţea. Un om în vîrstă asistă înveselit la o hîrjoană de copii, stimulând cu comentariile lui com­petiţia : — „Aoleo, frate, că asta-i lupta de la Mără­­şeşti... Dă-i, prinde-i, arde-i! ...Capul ăla ciufulit de păgîn răsărit de sub tine, măi Sandule, al cui o fi ?...“ Apoi, băgă de seamă că băieţii s-au aprins prea tare: „Oho, că se îngroaşe gluma... Ia, mă rog, terminați. S-aude ? Avis, trai, gata, s-aude ? Gata pe ziua de azi!" Doi tineri discută economie politică : — „Noi a­­vem o marfă pe care n-o are nimeni și pe care o vindem... — Poftim ? îndrăzni Mircea, cam năucit. — O vindem, repetă Pașcanu și zîmbi (...) — Cu ciţi lei kilu ? — După piaţă, răspunse simplu Paşcanu. Ea, marfa, se cheamă forţă de muncă şi o închiriem cu ora, cu ziua şi aşa mai departe. Eu încasez în schimbul ei cinci lei pe ceas...“ Bun observator al traiului şi frămîntărilor speci­fice mediului descris, interpret iscusit al vorbirii per­sonajelor, prozatorului îi vine deocamdată mai puţin la îndemînă surprinderea mişcărilor sufleteşti de oa­recare complexitate. Reacţiile lăuntrice imediate le fixează cu pricepere, ca atunci cînd, reproducînd o discuţie între doi prieteni, ni-1 arată pe unul din ei brusc afectat de dojana delicată primită („ — Aha, mormăi Mircea nemulţumit. Prea i se vorbise ca unuia dintr-a întîia primară..."), dar procesele inte­rioare, răscolirile adînci, nu caută să le dezvăluie în concreteţea lor, în dezvoltarea lor impetuoasă, mul­­ţumindu-se ,să le rezume sec.­­Abandonată de priete­nul ei, o fată se poartă rece, cînd acesta dă semne de revenire, deşi continuă să-l iubească. Starea psi­hică menită să-i explice conduita e notată zgîrcit într-o propoziţiune uscată: „îndârjită, ea ţinea să-i spulbere orice gînduri care l-ar fi apropiat ca pe un binefăcător“. Incredinţînd fratelui său mai mic un material de partid, Mircea o face cu inima strînsă. Scriitorul nu ne arată, ci ne spune ce simte Mircea : „Mircea nu era mai puţin emoţionat, îşi iubea frăţi­orul şi-şi dădea abia acum seama că-1 expune la unele pericole...“ Utilizînd­ stilul indirect liber cu des­tulă timiditate, cînd nu-1 ignoră cu totul, romancie­rul se privează de unul din instrumentele cele mai eficiente ale analizei psihologice. Din cele expuse pînă aci s-ar putea deduce, de că­tre cine n-a citit La margine­a oraşului, că romanul lui Al. Simion s-ar limita la descrierea unui mediu. Cartea are intr-adevăr un caracter descriptiv, puţind lăsa impresia că în spaţiul ei nu se petrece nimic inedit; adevărul este că, incluzîn­d naraţiunea în descripţie, ea urmăreşte un proces, o­­devenire. Eroul central —■ masa muncitorilor — evoluează, suferă o transformare. Tocmai transformarea aceasta, de abia sesizabilă la prima vedere, operată în adîncime, a­­fectînd resorturile cele mai intime ale umanităţii în­făţişate, constituie obiectivul observaţiei scriitorului. De cîfid sînt, muncitorii de la „Bradul" şi de la cele­lalte fabrici din oraş s-au văitat ele sărăcie, au spu­megat împotriva patronilor, ba chiar au pornit să-i înfrunte pieptiş. Mulţi cred că aşa e datul sorţii: să îndure mizerie, să suduie, să se revolte, şi iar să îndure fără vreo speranţă reală de mai bine. Ce se petrece în roman sub ochii cititorului e de na­tură tocmai să dezmintă o atare înţelegere a existen­ţei. Se petrec fapte ce demonstrează că soarta celor mulţi e în mîinile lor înşişi. Iluziile posibilităţii de ameliorare a traiului prin bunăvoinţa patronilor se spulberă. Pătrunde în conştiinţe convingerea că nu există altă cale de cucerire a drepturilor legitime, de făurire a unei vieţi mai bune, decît acţiunea unită, coeziunea strînsă în jurul celor care cheamă la luptă. Desigur, această convingere nu se propagă uşor şi este meritul romanului de a lumina împrejurările grele, complexe, în care ideile partidului prindeau viaţă în crîncenii ani ai ilegalităţii. Printre munci­tori se găsesc membri de partid, dintre care unii, ca Mihai Ioniţă, au cunoscut interogatoriile Siguranţei şi au zăcut între zidurile Doftanei. Se găsesc tineri ini­moşi, dornici de acţiune, pe care nu-i sperie perspec­tiva ocnei, a schingiuirilor, precum Paşcanu, Mircea, Mara. Aceştia frecventează Imserul (Institutul Mun­citoresc de Sport şi Educaţie), organizaţie pentru ti­neret a Partidului Social-Democrat, unde ascultă conferinţe, din a cărui bibliotecă împrumută cărţi, spre a le citi cu lăcomie, şi căruia se străduiesc — şi nu-i fără succese — să-i imprime o orientare combat­tivă, dinamică, smulgîndu-l din anosta cuminţenie în care vor să-i ţină împotmolit adoratorii „legali­­tăţii’’ burgheze. Sînt prezentaţi şi muncitori pasivi , care se complar în lamentaţii şi scrîşniri de dinţi, mute, ori îşi ast­­împără năduful în circiumă. Unii fuseseră cîndva dîrji: gateristul Anton, sartierul Urcanu, activaser­ă intens pe linie sindicală. Urcanu se apropiase de comunişti. Nu lipsesc cozile de topor, nici huliganii fascişti, prezentaţi în înfrângerea lor în pagini de reală frumuseţe. Ii vedem pe Paşcanu şi Mircea, cei doi tineri, prieteni nedespărţiţi, ale căror acţiur­i sunt privite de autor mai de aproape, desfăşu­r rînd sub călăuzirea comuniştilor în vîrstă, Ioniţă şi Arvinte, o muncă politică neîncetată pentru curmarea inerţiei, pentru Urnirea masei, pentru smulgerea ei din pasivitate. Nu e vorba de pregătirea unei grevri Pentru o asemenea acţiune, condiţiile obiective lip­­­sesc. Suntem­ prin 1936, toamna. Din lipsă de materii primă, fabrica Bradul îşi va reduce curînd voit­u­mul producţiei simţitor. Majoritatea muncitorilor ur­­mează să fie concediaţi, ca în toţi anii. Anul acesta, împrejurările sînt însă de aşa natura încît, unii, muncitorii pot impune direcţiei să le plătească pent­­­ru lunile de iarnă compensaţii de şomaj. E ceea ce vor comuniştii să-i determine a obţine. Nespectacu­­loasă, bătălia­ dintre muncitori şi direcţie e cu toate acestea o bătălie acerbă : un război al nervilor, rece, măcinător. Mobilizarea masei implică o desfăşurare de energii uriaşă, prilej pentru scriitor de a-l însoţi pe Mircea, mai ales, pas cu pas în activitatea lui pasionată,­­ de a-i urmări creşterea, oţelirea, în vii­toarea luptei. Insuficient dezvăluit, procesul trans­formării acestui tînăr dintr-un ins oarecum uşura­tic, ^într-un revoluţionar, rămîne, oricum, o reuşită a cărţii prezentarea lui Mircea în situaţii menite să statornicească în mintea noastră efigia unui mun­­citor^ destoinic, însetat de cunoaştere, neînfricat şi inteligent, ştiind că dejoace manevrele patronale perfide, admirabil agitator. Mai puţin, reliefate, reţin atenţia şi figurile altor muncitori dinamici, ca Petre Bursuc, Ghiţă Forăscu, Mihuţ. Trăinicia cărţii n-o asigură, totuşi, portretele in­dividuale, ci imaginea, colectivă, masa. Nara­ţiunea, cam înceată, producînd sentimentul lun­gimii întrucîtva exagerate, validează epic ade­vărul că, izvorîte din străfundurile realităţii, ideile partidului atrag masa în chip necesar, ca o forţă magnetică. Viaţa îi mină inexorabil pe mun­citorii de la Bradul spre comunişti. Un timp, unii întorc spatele agitatorilor, alţii îi ocărăsc, poftindu-i să-şi vadă de treabă, dar din ce în ce mai mulţi îşi dau seama că nu directorului Milea, ci mai de­grabă unui flăcăiandru ca Mircea e cazul să-şi spună păsurile. Ajung, tot mai mulţi, să priceapă că pu­terea e în ei. Cei înşelaţi de mincinoasa generozitate a interpuşilor patronului se dezmeticesc. Neîncreză­torii şi resemnaţii ies din toropeală, se azvîrl în luptă. Cu bătălia descrisă în roman, existenţa mun­citorilor de la Bradul şi din întregul oraş, lupta lor împotriva exploatării, intră într-o etapă nouă. Ase­meni conştiinţa lor. E meritul romanului de a fi izbutit să înfăţişeze acest proces în desfăşurarea lui yie, complexă. D. Micu

Next