Contemporanul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 17, nr. 1-25)

1963-01-04 / nr. 1

Teatru­ l TEATRUL nr. 12 publică noua piesă a lui Al. Mirodan, come­dia Şeful sectorului suflete. Indice­le bibliografic al materialelor tipă­rite de revistă în anul care a trecut arată că aceasta e a 11-a piesă o­­riginală apărută în 1962 în paginile publicaţiei. Bilanţul e deosebit de merituos. Revista a adus şi în acest an o contribuţie însem­nată la îm­bogăţirea repertoriului romînesc sprijinind concret, printr-o muncă temeinică, continuă, sistematică, naşterea a noi piese şi autori. Eu­gen Barbu, Sergiu Fărcăşan, Teodor Mazilu, Gheorghe Vlad au publicat aici primele lor piese de teatru. Lu­cia Demetrius, Paul Everac, Horia Lovinescu, Mircea Ştefănescu, Sütő András, Al. Voitin au apărut aici cu noile lor lucrări, înainte ca ele să fie reprezentate. HI PATRU bucureşteni — regizo­rul Petre Sava Băleanu de la studioul de televiziune, compozito­rul Dumitru Capoianu, inginerul de SUflet Lucian Ionescu şi maistrul de lumini Titi Constantinescu — au contribuit la montarea spectacolu­lui Antigona şi ceilalţi, la Teatrul „Valea Jiului” din Petroşeni. „n SHAKESPEARE, CALDERON, IBSEN, — trei autori pe care Teatrul „C. Nottara" îi va prezenta publicului în primăvara anului 1963. Piesele : Richard al III-lea, Casa cu două intrări, Peer Gynt. Regizorii : Ion Șahighian, Mircea Avram, Geor­ge Rafael. REVISTA cehă Kultura 62, TM despre Celebrul 702 : „o co­medie foarte bună care oscilează savant între satiră şi tragedie... Spectacolul Teatrului din Brno place publicului... numeroase re­plici îl fac să reacţioneze cu în­sufleţire". H­ ÎN Franţa a apărut o culegere de piese ale dramaturgului algerian Hoasin Buhazer, care poartă titlul Glasul Kasbei (Kasba — cartier arab din oraşul Alger). Lucrările sunt închinate eroilor luptei de eliberare naţională, spi­ritului revoluţionar de neînfrînt al poporului algerian. ■­ CEA mai importantă premieră a stagiunii olandeze curente : Război şi pace, adaptare pentru scenă a romanului lui Lev Tol­stoi. Regia este semnată de Iren Babei, conducătoarea artistică a Teatrului National din Varşovia. |a TEATRUL Polski din Varşo­­via a prezentat premiera spec­tacolului Tartuffe. In rolul doam­nei Pernelle a apărut Mecislava Tviklinskaia, actriţă în vîrstă de 83 de ani, cea mai populară ar­tistă poloneză. BIBLIOGRAFIE LUDOVIC BRUCKSTEIN - Freamăt de toamnă. Piesă într-un act. Buc., 1962., 32 p. (Comitetul de stat pen­tru cultură şi artă. Casa centrală a creaţiei populare. Teatru pentru amatori). TIBERIU VORNIC — O vizită cu tîlc. Piesă într-un act. Buc., Editura pentru literatură, 1962. 128 p. cu ilustr. (Teatru de amatori). Lei 2:50. ■ Cîţiva din laureaţii celui de-al patrulea Concurs republi­can al tinerilor artişti din teatrele dramatice (de la stînga la dreapta) :­­ Octavian Cotescu şi Rodica Tăpălagă, interpreţii roluri­­lor Gogu şi Ortansa din comedia Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu, prezentată de Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“. Octavian Cotescu, unul din actorii tineri cu dis­ponibilităţi evidente pentru toate genurile teatrale, adaugă premiul I pentru interpretare celorlalte, pe care le-a obţinut în alte competiţii artistice republicane la care a partici­pat în ultimii ani. Rodica Tăpălagă a luat de asemenea pre­miul I dovedind surprinzătoare calităţi de comediană şi o remarcabilă adaptare la stilul original al lucrării. Spectaco­lul şi regizorul său, Lucian Pintilie, au fost de asemeni distinşi cu premiul I. Ril Leopoldinei Bălănuţă i s-a decernat premiul I pentru interpretarea rolului Jeana Mincu în piesa De n-ar fi iubirile de Dorel Dorian, prezentată de Teatrul pentru ti­neret şi copii. Ea mai joacă, la acelaşi teatru, personajul unei tinere sovietice în piesa Prima întîlnire şi rolul Ane­­cika din Oceanul. Fiecare nouă apariţie a actriţei pe scenă a fost salutată de critică drept o izbîndă personală şi un succes al teatrului care-şi extrage substanţa din dezbate­rea marilor idei ale contemporaneităţii. ■fl Silvia Popovici, una din fruntaşele tinerei generaţii de actori, a obţinut premiul I pentru interpretarea rolului Gruşa Vahnadze din Cercul de cretă caucazian. După multe roluri susţinute pe scenele Teatrelor Naţionale din Craiova şi Bucureşti, actriţa a făcut acum cunoştinţă pentru prima oară cu dramaturgia brechtiană. Ea a interpretat personajul fetei gruzine cu simplitate populară, cu umor şi fineţe a sentimentelor, realizînd cu discreţie relaţia directă cu pu­blicul şi efectul de distanţare faţă de rol, pe care le cere „teatrul epic". Spectacolul a fost clasificat de juriu pe locul întîi, regizorul Lucian Giurchescu şi scenograful Dan Nem­­ţeanu au primit premiul II. E un succes nu numai al tutu­ror celor ce au lucrat la acest dificil spectacol, ci şi al noului program de activitate anunţat de conducerea Teatrului Naţio­nal „I. L. Caragiale" pentru această stagiune. ■ Dumitru Furdui a fost distins cu premiul I pentru inter­pretarea unor poeme de Walt Whitman. Deşi a făcut parte şi din distribuţia unui spectacol, el s-a înscris în comp­­petiţie cu o prezentare individuală; în concurs au fost şi cîteva asemenea prezentări (mai ales cu poeme) care au ară­tat că printre tinerii actori sunt nu puţini cei care nu uită să continue în teatru munca de autoperfecţionare începută în institut. Dumitru Furdui a dat versurilor avîntate ale ma­relui poet american o viguroasă interpretare personală, subliniind forţa şi actualitate­a chemării acestuia la înfră­ţirea oamenilor simpli de pretutindeni. Fotografiile de ION MICLEA l!l!llll!llll!llllll!l!li.i c­­ONSTATAREA că în ţara noas­tră poate avea loc cu regula­ritate un concurs bienal al tinerilor artişti din teatrele dramatice e o con­firmare a impetuozităţii cu care intră în cîmpul artei generaţiile noi. Iar creşte­rea numărului de participanţi de la un concurs la altul afirmă caracterul struc­tural al procesului de înnoire şi întine­rire continuă a teatrului romînesc de azi. Cel de al patrulea concurs republi­can a demonstrat cît de numeroase şi robuste sînt talentele tinerilor regizori, actori, scenografi şi a explicat încrede­rea cu care cele mai multe instituţii teatrale se bizuie pe aceste talente. Programul Concursului din anul a­­cesta nu conţine nici o piesă facilă ori desuetă, se vede că tineretul se orien­tează decis spre calitate şi contempo­raneitate, alegînd piesa originală repre­zentativă, selecţionînd din alte drama­turgii literatura actuală cea mai cuprin­zătoare, căutînd mai ales acele lucrări care să-i prilejuiască a formula cu res­ponsabilitate civică şi frumuseţe artis­tică răspunsuri la întrebările omului de azi. Asemenea selecţie a determinat în­­tr-o mare măsură şi rezultatele. Vitriolanta satiră Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu le-a dat posibi­litatea tinerilor de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra" să-şi exprime, rîzînd cu poftă, opinia despre esenţa filistină a spiritului mic-burghez şi să încrimineze caracterul degradant, dezumanizant — şi, prin aceasta, extrem de nociv — al concepţiei mic-burgheze despre ferici­rea personală ; să dezvăluie falsa complexitate sufletească a „proşti­lor", lăsîndu-te la vedere, lim­pede şi goală, spaima zoologică de opi­nia publică şi egoismul primitiv ? să cureţe necruţător staniolul şi beteala cu care îşi învelesc micile şi marile ti­căloşii ; să parodieze caustic, definitiv, clişeele sentimentaliste ale melodramei. Spectacolul lor e un act util de demas­care. Prin poemul Poveste din Irkutsk, tinerii din Tg. Mureş s-au ridicat în zona sentimentelor pure şi tari ce ca­racterizează oamenii sovietici, urmărind cu fineţe drumul, cîteodată sinuos, pa­tetic dar sigur, spre fericire personală al tinerilor ce glorifică munca şi altruismul. A fost un spectacol de afirmare a unui model uman contemporan. Cu legenda plină de miez a lui Brecht, Cercul de cretă cau­cazian, tinerii din Teatrul Naţional ,,I. L. Caragiale" au construit un spec­tacol evocator al vremurilor aspre, cînd omul era vitregit şi aspiraţia lui spre fericire batjocorită. Evocarea a fost menită unei lucide şi concluzive comparaţii cu prezentul. Prima zi de libertate de Kruczkowski, dezbatere fi­lozofică, încărcată de tensiune drama­tică, asupra conceptului de libertate, a ocazionat tinerilor artişti sibieni un ver­dict limpede cu privire la necesitatea mereu actuală a vigilenţei împotriva duşmanilor libertăţii, la explicarea con­ţinutului umanist al noţiunii. Este îmbucurător deci că tineretul a optat pentru piese complexe, în­­dreptîndu-se spre dramaturgia origi­nală, cutezînd să înfăţişeze unele lucrări în premieră absolută. Ce-i drept, într-un loc s-a adoptat cu mai puţin discernămînt o piesă pe cît de săracă în substanţă pe atit de pretenţioasă in expresie ; în alt loc, tinerii nu şi-au măsurat bine for­ţele în raport cu piesa aleasă şi au de­format-o fără voie , ori au folosit un text numai ca pretext pentru spectacol şi i-au anihilat, în parte, conţinutul, în ansamblu, însă, şi în marea majoritate a cazurilor, s-a exprimat de către con­curenţi o concepţie înaintată asupra sensului teatrului şi finalităţii sale po­­litice-culturale. Arta spetacolului practicată de tineri s-a dovedit o artă atrăgătoare, colorată, însufleţită de căutări creatoare în do­meniul sporirii expresivităţii, al înnoirii mijloacelor. Se simte o aspiraţie sănă­toasă spre inedit, ostilă platitudinii şi compilaţiei, dorinţa de a găsi forma op­timă a conţinutului dat. Se manifestă un bun spirit experimental în raport cu o înţelegere mai profundă a proliferării stilurilor şi manierelor în cadrul realis­mului scenic. Tocmai de aceea am şi asistat la spectacole foarte diferite ca factură, demonstrînd, cele mai multe, că tineretul se îndreaptă cu hotărîre spre ceea ce e nou în artă, străduindu-se să detecteze idealul de frumuseţe al epo­cii noastre şi să-l slujească. Regizorul Lucian Giurchescu a hotă­­rît pentru spectacolul Brecht o tratare somptuoasă, în costume fantastice şi măşti de legendă, în timp ce Dinu Cer­­nescu a folosit pentru Mielul turbat o tentă grotescă. Radu Penciulescu a dat dezbaterii etice din piesa lui Dorian, De n-ar fi iubirile, o ambianţă de ge­neralitate, într-un stil de elevat şi băr­bătesc lirism, pe cînd Ion Simionescu a înfăţişat-o pe Chiriţa în Iaşi a lui Alec­­sandri distanţîndu-se spiritual de epocă, într-o viziune caricaturală minuţioasă, care adaugă personajelor vii o figura­ţie de carton. Lucian Pintilie a găsit două moduri diferite de înscenare : a montat piesa lui Mazilu într-o manieră de parodie, vizînd pe cei ce joacă tea­tru ieftin în viaţă, construind cu mare inteligenţă o triplă satiră , apoi a com­pus cu eleganţă şi armonie clasică ima­ginea scenică a spectacolului o singură viaţă, cu piesa lui I. Hristea, care des­chide din nou procesul laşităţii micii burghezii în faţa fascismului. E adevărat că ceea ce diferenţiază viziunile regizorale e, în primul rînd, natura diferită a pieselor, dar tot atit de adevărat e că, în urmă cu un număr de ani, te puteai întîlni frecvent cu viziuni foarte asemănătoare şi com­poziţii monotone pe piese deosebite în­tre ele din toate punctele de vedere , ceea ce înseamnă încă o dată că inven­tivitatea creatorilor are azi o pondere reală, foarte însemnată, în realizarea varietăţii peisajului artistic. Tot atit de interesantă — deşi prin­­tr-un număr mai restrîns de creatori —, contribuind la diversitatea montărilor, e şi personalitatea pe care o capătă sce­nografia în sinteza spectacolului ac­tual. Cu cît se simplifică şi se esen­­ţializează, despovărîndu-se de natura­lism şi constructivism, renunţînd la re­dare şi recurgînd la sugerare, micşo­­rîndu-se ca volum, cadrul plastic cîş­­tigă în calitate artistică. Sever Frenţiu din Arad a găsit un simbol admirabil pentru lagărul din Antigona şi ceilalţi, în coloana greacă pe care se înfăşoară ca un vrej vrăjmaş sîrma ghimpată . Erwin Kuttler de la Sibiu a creionat casa veche geriană din Prima zi de liber­tate cu subţire ironie, plasînd în fe­restre fine nervuri care sugerează plasa vicleană a păianjenului . Virgil Miloia a proiectat Cazul studentului Lotreanu pe un fundal enorm de frescă murală cu imagini sobre şi grăitoare ale vieţii noi. Sporul de diversitate şi originalitate în calitate se datoreşte unei mai pro­funde gîndiri şi unei mai înalte profe­­sionalităţi, îndrăzneala creatoare se a­­rată, la rîndu-i, a fi rezultatul unei mai pătrunzătoare înţelegeri a cerin­ţelor şi aşteptărilor actuale ale publi­cului. S-ar putea afirma că acum s-a cîştigat o accepţie mai elevată a func­ţionalităţii reprezentaţiei teatrale în ra­port cu ideea piesei şi rostul educativ­­estetic al artei. Nereuşitele sau izbuti­­rile parţiale au în substrat, drept cauză, derogările de la această poziţie prin­cipială. Vedetismul regizoral, manifes­tat cu violenţă în spectacolul Generalul şi nebunul de la Piatra Neamţ, a de­turnat sensul textului. Neîncrederea or­golioasă faţă de piesă în spectacolul de la Constanţa cu Hei, oameni buni ! de Saroyan a făcut să se adauge aici un prolog de pantomimă, o plastică de cabaret muzical şi o exhibiţie actori­cească (a unui îm­ăr şk­ipipteri foarte dotat) ce intrau in vădită contradicţie cu textul şi micşorau simţitor valoarea de act de cunoaştere a reprezentaţiei. Distribuirea nu destul de chibzuită a tinerilor de la secţia romina a Teatru­lui din Tg. Mureş şi sarcinile mult prea grele puse pe umerii unora dintre ei, într-un moment nepotrivit, au redus im­portanţa unei experienţe interesante de teatru agitatoric bazat pe cele mai simple mijloace artistice posibile, stîn­­jenind transmiterea deplină a pieselor scurte ale argentinianului Osvaldo Dra­gón interpretate de ei. Aceste cazuri, precum şi alte cîteva împrejurări din Concurs, impun cu acui­tate reafirmarea caracterului colectiv al artei teatrale în care orice tendinţă de autonomizare a unuia din factorii crea­tori afectează valoarea întregului. Au­toritatea despotică a regizorului sau va­nitatea scenografului, excesul de sono­rităţi sau jocurile gratuite de-a lumina şi întunericul sunt manifestări care con­trazic natura armonios sintetică a crea­ţiei teatrale. După cum nu-şi au loc în arta noastră actuală încercările de a în­chide spectacolul modern într-o formulă rezumativă pina la simplism şi devita­­lizantă. Contemporaneitatea este stră­ină de orice unilateralitate. In această privinţă trebuie observată cu seriozitate necesitatea unui efort mai susţinut de creştere a culturii teatrale, căci cele mai rele feste — după cum s-a văzut — le joacă, chiar şi unor oameni ta­lentaţi, ignoranţa ori superficialitatea şi precaritatea cunoştinţelor. Teatrele au îndatoriri mari faţă de tinerii artişti în domeniul educării lor cultural-estetice, al formării unui gust şi a unei orien­tări sigure în artă, şi trebuie să dea totdeauna cel mai potrivit şi stimulativ cadru dorinţei lor fireşti de a studia şi experimenta. Concursul a arătat că avem un număr impresionant de actori tineri foarte în­zestraţi, capabili să răspundă oricăror sarcini, în orice repertoriu şi în orice gen de teatru. Leopoldina Bălănuţă, Silvia Popovici, Silviu Stănculescu din Bucureşti, Sinka Karoly din Tg. Mureş, Ion Bessoiu din Sibiu, au conturat, cu forţă a caracterizării, eroi veritabili, exemplari. Octavian Cotescu, Rodica Tăpălagă, Dem. Rădulescu, Constantin Rauţchi din Bucureşti, Stela Popescu- Puican şi Ion Siminie din Braşov, Mela­­nia Ursu şi Bucur Stan din Cluj au ară­tat o mare varietate de interpretări co­mice. Gina Patrichi din Galaţi, Tanai Bella şi Vasile Vasiliu din Tg. Mureş, Ileana Ploscaru din Constanţa, Viorica Popescu din Arad au configurat un tea­tru patetic, de înaltă ţinută. Ileana Tar­­novschi din Braşov, Corneliu Revent din Botoşani, Ligia Moga din Cluj, Mihai Ciucă din Bucureşti au făcut interesante şi originale compoziţii. Tinerii au, in genere, un stil clar şi energic de joc, nu se închistează în formule şi nici nu se împodobesc cu ornamente ale teatrului declamator, întruchipează cu supleţe şi detaşarea necesară personajele, nu par de loc îndemnaţi a inventa efecte la­crimogene ori flariante fiind, în schimb, evident interesaţi de simplitatea expre­sivă a adevărurilor pe care le rostesc. Rarele demonstraţii de virtuozitate în sine sau tot atit de rarele încercări de a cocheta cu spectatorii sînt mai curînd urmări ale adoptării necritice a unor sfaturi false provenind de la un alt fel de a privi teatrul. Sînt în sectorul interpretării actoriceşti şi inegalităţi de... temperatură. Pe unul, ideea rolului îl încălzeşte pină la in­candescenţă, făcîndu-l să dea stră­lucire personajului (George Constantin în Pavel Proca) la altul află o stare de refrigerenţă (Emilia Dima in Ismena, la Arad). Există şi un procent de tineri care lucrează dezordonat în scenă, dacă o să evite ori să danseze o fac cu stin­gheritoare eforturi , sînt şi din acei care lasă impresia că nu stăpînesc încă arta de a vorbi corect şi distinct. In Cazul studentului Lotreanu, un număr prea mare de interpreţi nici nu s-au observat. Fragmentul orădean Costache şi viaţa interioară s-a caracterizat prin mediocritatea a cel puţin trei din cei patru susţinători ai săi. Valer­iu Po­­pescu din Tg. Mureş era preocupat mai ales de meandrele glasului său şi de poză decit de substanţa personajului lui Saroyan, care-i fusese încredinţat. Fa­bian Ferencz din Timişoara l-a prezen­tat pe Teterev într-un chip ciudat, mai degrabă ca un erou din Azilul de noapte decît din Micii burghezi, probabil în necunoştinţa de cauză faţă de personaj. Smaranda Manoliu din Botoşani a golit eroina din Romeo, Julietta şi întuneri­cul de orice poezie, înfăţişînd-o supă­rător de schematic. Pot fi învinovăţiţi aici regizorii ? Sau autorii ? Mai de­grabă trebuie reamintită unor tineri actori sarcina permanentă de a se cul­tiva şi de a-şi perfecţiona mijloacele. „Regizorul — spunea cu multă îndrep­tăţire Camil Petrescu — trebuie să re­prezinte în ordinea învăţămîntului o su­­prafacultate care desăvîrşeşte toată pre­gătirea anterioară a actorului". Dar, bi­neînţeles, cu participarea efectivă a ac­torului, participare care înseamnă stu­diu, exerciţiu, aplicaţie, pasiune nova­toare, responsabilitate profesională şi etică. Există toate condiţiile pentru dezvol­tarea în continuare a tinerilor artişti. Cel de-al patrulea concurs al lor a constituit una din ele. Căci competi­ţia a însemnat un larg examen în faţa opiniei publice — trecut cu succes —, o confruntare de interes practic şi o afirmare incontestabilă a teatrului ro­­mânesc contemporan în ceea ce are el valoros şi de perspectivă. O platformă temeinică pentru zborurile viitoare. Valentin Silvestru CARTEA DE TEATRU VICTOR BIRLADEANU : Piese într-un act D­ezvolta­rea remarca­bilă a mişcării artistice de ama­tori din ţara noastră, maturizarea multora din­tre colectivele de oa­meni ai muncii care-şi închină talentul, preo­cupările şi timpul lor liber slujirii artei tea­trale, justifică pe de­plin însemnătatea cul­tivării piesei scurte în literatura dramatică şi, în acelaşi timp, atenţia pe care editurile tre­buie să i-o acorde. Tocmai de aceea, publi­carea unor volume ca acela apărut recent în colecţia Teatru de amatori" a Editurii pen­tru literatură este bi­nevenită şi aceasta cu atit mai mult cu cit cele două lucrări ale lui Victor Bîrlădeanu, pe care le cuprinde, răs­pund intr-o bună mă­sură, prin calităţile lor, scopului căruia îi sînt destinate. Sala de aşteptare ple­dează, prin mijloace dramatice simple dar convingătoare şi suge­stive, pentru o legătură strînsă între ştiinţă şi viaţă, pentru o relaţie directă între cercetările ştiinţifice şi activitatea practică a poporului nostru. Demn de remar­cat este faptul că auto­rul a izbutit, în cadrul restrîns al unei piese într-un act, să genera­lizeze artistic un fapt de viaţă, ridicîndu-l la o semnificaţie amplă. Poziţia faţă de ştiinţă a personajului - cheie al piesei, un tânăr geolog cu sterile ambiţii de savant, este dezbătută pe planul întregii sale concepţii despre viaţă. Intre ideea falsă a erou­lui despre procesul creaţiei ştiinţifice şi modul îngust, mărunt, în care înţelege să pin­­dească şi să trăiască, se stabileşte o stringentă şi sugestivă filiaţie dra­matică. Combătîndu-se această atitudine a e­­roului faţă de ştiinţă este dezvăluită, impli­cit,­ critic, mentalitatea şi modul de a gîndi care o generează. Al­ternativa în care se afla la început eroul, şi de la care porneşte con­flictul dramatic, devine, pe măsură ce acţiunea şi conflictul se dezvoltă, mult mai largă şi mai cuprinzătoare , să ră­nii în afara vieţii, în sala ei „de aşteptare“, sau să trăieşti în aşa fel incit sentimentele, gîn­­durile, faptele tale să dobindească un sens înalt, însufleţit de ma­rile idealuri sociale ale epocii... Spectatorul aceste­i modeste dar izbutite lu­crări de teatru va avea satisfacţia - destul de rar prilejuită chiar de piesele în trei acte — de a urmări la „scenă deschisă" procesul de transformare al eroului, fiind astfel scutit de strădania, adesea in­grată, de a deduce ceea ce s-a întîmplat „între culise" cu personajele. Cea de a doua piesă. Cu balcon la Dunăre, subintitulată de autor „episod dialogat", este o farsă lirică în minia­tură, în­­care capacita­tea de a visa, posibilita­tea tineretului de pe marile şantiere de a-şi realiza aspiraţiile de viitor, se transmit cu prospeţime şi vioiciune. Elementul cel mai pre­ţios al acestei schiţe dramatice este tocmai reliefarea calităţii spe­cifice unui tineret ro­bust, viguros, care ştie că viitorul se află în mîinile lui, fiind con­vins că pînă şi cele mai îndrăzneţe visuri pot, printr-o muncă perse­­verentă, dobîndi contu­ruri con­crete. Imaginea viitorului este, pentru eroii piesei, un adevă­rat far călăuzitor în prezent. De aici şi at­mosfera vie, optimistă, cu adevărat tinerească a piesei, înclinaţia autorului, vădită în amindouă lu­crările, de a folosi me­tafora poetică pentru a exprima plastic ideea diriguitoare, este justi­ficată, dovedindu-se a fi un mijloc dramatic interesant, potrivit ge­nului respectiv. Uneori ni se pare însă că au­torul păcătuieşte prin exces metaforic, iar al­teori, prin verbiozitate. Volumul mai cuprinde, pe lîngă textele piese­lor, competente indicaţii regizorale semnate de D. D. Neleanu; acestea, ca şi schiţele de decor ale lui Ion Mitrici, vor fi de un real folos rea­lizatorilor spectacolelor. Florian Nicolau H Tian­al Bejla t*e *a Tea*ru* TM din­­l’g. m­­ureş (secţia ma­ghiară) a creat cu multă poe­zie şi distincţie chipul Valiei, eroina poemului dramatic Po­veste din Irkutsk. Cu acest rol ea a obţinut premiul I pentru interpretare la Concursul tine­rilor artişti. Au fost distinşi cu premii şi alţi actori tineri din distribuţie, iar spectacolu­lui i s-a conferit premiul II. r­aţie etapelele săpturulu­­ i „Jocul de-a vacanţa" (Teatrul din Botoşani) E-AU rămas de la Mihail Sebastian o moştenire literară şi o pildă scriitoricească, poe­zia, duioasă şi amară, a aspi­raţiilor încătuşate de o societate fără orizont, şi exemplul poetului care-şi îngăduie şi izbuteşte să înfăţişeze pe scenă „frumuseţea maiestuoasă a lu­crurilor mari şi simple". De altfel, jurnalul de creaţie al primei sale piese Jocul de-a vacanţa — amindouă scrise în 1936 — consemnează, după cum ştim, această intenţie în citeva notaţii fugare. „Cu amintirile mele din Vila Wagner, cu oarecare teme reluate din Renée, Marthe, Odette, aş putea face un lucru gingaş". A simţit autorul, asemeni viitoarelor sale personaje, nevoia unui popas anonim lîngă foşnetul şi semeţia brazi­lor, pentru a recompune acolo mica simfonie a iubirii omeneşti ? Fără Îndo­ială. A dorit din tot sufletul ca această partitură să înduioşeze prin poezie şi delicateţe, pentru că poezia şi delicate­ţea unor simple sentimente omeneşti erau strivite de angrenajul unei orîn­­duiri nedrepte. Atunci de ce a inventat un „joc“ şi n-a scris o poveste adevă­rată ? Numai pentru că teatrul este totuşi o convenţie ? Se pare că nu. Mai degrabă, pentru că socotea că o poveste adevărată n-ar fi putut fi delicată şi plină de poezie în mijlocul acelei lumi lipsite de o lumină purificatoare, in miezul acelei vieţi stătute, obsedante, lipsite de orizont şi frumuseţe. Scriito­rul a sesizat, aşa cum au sesizat şi alţi scriitori progresişti in epoca dintre cele două războaie mondiale, necesitatea im­perioasă a unei schimbări radicale. N-a ştiut s-o şi indice, şi atunci a ales un joc care ar putea fi luat ca un joc oarecare („Comedia se strînge Intre Corina, Ştefan, Bogoiu şi Jeff. Toţi trei o iubesc, fiecare în felul lui — şi ple­­cînd, Corina îi va părăsi pe toţi trei"), pentru a demonstra Insă cite resurse de poezie se irosesc „acolo, acasă...“, lingă „lucruri de care te-ai săturat...“, (intuit in „aceeaşi viaţă care nu se mai schimbă" (s.n.) Mai e nevoie să spunem pentru ce ecoul acestor resurse de poezie ne emoţionează şi ne incintă atit, dincolo de mica absurditate a jo­cului pe care... nu-l mai luăm în serios ? Reprezentarea acestei piese la Boto­şani (regizor Mihai Pascal) este o încer­care temerară. Ea are meritul de a în­făţişa, pentru spectatorii regiunii, o pa­gină interesantă din trecutul dramatur­giei noastre, familiarizindu-i cu un stil de teatru poetic ; are, de asemenea, meritul de a stimula activitatea colecti­vului botoşănean, punîndu-i în faţa unor obligaţii mai dificile şi mai anga­jate de creaţie. Nu ştim dacă — Şi în ce măsură — s-a considerat că există aici şi condiţiile cele mai prielnice de reprezentare autentică. Pentru că cele văzute de noi nu ilust­rează o atare te­meinică considerare. Pregătirea specta­colului n-a dispus de răgazul necesar pentru aprofundarea poeziei replicilor, distribuţia n-a fost rezolvată pe măsura rolurilor, mai ales a rolului principal feminin, Corina, pe care-l iubesc, desi­gur, multe actriţe, dar ne fac să-l iubim doar cîteva. Ana Vlădescu-Aron n-a făcut-o. Ce-am mai putea spune ? Că decorul lui I. Popescu-Udrişte este excelent, că el îmbină într-o fuziune spirituală ma­terialitatea vilei Weber cu metafora navei lui Bogoiu şi că asemenea contri­buţii nu pot fi decit salutare. Dar numai cînd există şi regie şi interpreţi potri­viţi... C. Paraschivescu

Next