Contemporanul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 17, nr. 1-25)
1963-01-04 / nr. 1
Teatru l TEATRUL nr. 12 publică noua piesă a lui Al. Mirodan, comedia Şeful sectorului suflete. Indicele bibliografic al materialelor tipărite de revistă în anul care a trecut arată că aceasta e a 11-a piesă originală apărută în 1962 în paginile publicaţiei. Bilanţul e deosebit de merituos. Revista a adus şi în acest an o contribuţie însemnată la îmbogăţirea repertoriului romînesc sprijinind concret, printr-o muncă temeinică, continuă, sistematică, naşterea a noi piese şi autori. Eugen Barbu, Sergiu Fărcăşan, Teodor Mazilu, Gheorghe Vlad au publicat aici primele lor piese de teatru. Lucia Demetrius, Paul Everac, Horia Lovinescu, Mircea Ştefănescu, Sütő András, Al. Voitin au apărut aici cu noile lor lucrări, înainte ca ele să fie reprezentate. HI PATRU bucureşteni — regizorul Petre Sava Băleanu de la studioul de televiziune, compozitorul Dumitru Capoianu, inginerul de SUflet Lucian Ionescu şi maistrul de lumini Titi Constantinescu — au contribuit la montarea spectacolului Antigona şi ceilalţi, la Teatrul „Valea Jiului” din Petroşeni. „n SHAKESPEARE, CALDERON, IBSEN, — trei autori pe care Teatrul „C. Nottara" îi va prezenta publicului în primăvara anului 1963. Piesele : Richard al III-lea, Casa cu două intrări, Peer Gynt. Regizorii : Ion Șahighian, Mircea Avram, George Rafael. REVISTA cehă Kultura 62, TM despre Celebrul 702 : „o comedie foarte bună care oscilează savant între satiră şi tragedie... Spectacolul Teatrului din Brno place publicului... numeroase replici îl fac să reacţioneze cu însufleţire". H ÎN Franţa a apărut o culegere de piese ale dramaturgului algerian Hoasin Buhazer, care poartă titlul Glasul Kasbei (Kasba — cartier arab din oraşul Alger). Lucrările sunt închinate eroilor luptei de eliberare naţională, spiritului revoluţionar de neînfrînt al poporului algerian. ■ CEA mai importantă premieră a stagiunii olandeze curente : Război şi pace, adaptare pentru scenă a romanului lui Lev Tolstoi. Regia este semnată de Iren Babei, conducătoarea artistică a Teatrului National din Varşovia. |a TEATRUL Polski din Varşovia a prezentat premiera spectacolului Tartuffe. In rolul doamnei Pernelle a apărut Mecislava Tviklinskaia, actriţă în vîrstă de 83 de ani, cea mai populară artistă poloneză. BIBLIOGRAFIE LUDOVIC BRUCKSTEIN - Freamăt de toamnă. Piesă într-un act. Buc., 1962., 32 p. (Comitetul de stat pentru cultură şi artă. Casa centrală a creaţiei populare. Teatru pentru amatori). TIBERIU VORNIC — O vizită cu tîlc. Piesă într-un act. Buc., Editura pentru literatură, 1962. 128 p. cu ilustr. (Teatru de amatori). Lei 2:50. ■ Cîţiva din laureaţii celui de-al patrulea Concurs republican al tinerilor artişti din teatrele dramatice (de la stînga la dreapta) : Octavian Cotescu şi Rodica Tăpălagă, interpreţii rolurilor Gogu şi Ortansa din comedia Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu, prezentată de Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“. Octavian Cotescu, unul din actorii tineri cu disponibilităţi evidente pentru toate genurile teatrale, adaugă premiul I pentru interpretare celorlalte, pe care le-a obţinut în alte competiţii artistice republicane la care a participat în ultimii ani. Rodica Tăpălagă a luat de asemenea premiul I dovedind surprinzătoare calităţi de comediană şi o remarcabilă adaptare la stilul original al lucrării. Spectacolul şi regizorul său, Lucian Pintilie, au fost de asemeni distinşi cu premiul I. Ril Leopoldinei Bălănuţă i s-a decernat premiul I pentru interpretarea rolului Jeana Mincu în piesa De n-ar fi iubirile de Dorel Dorian, prezentată de Teatrul pentru tineret şi copii. Ea mai joacă, la acelaşi teatru, personajul unei tinere sovietice în piesa Prima întîlnire şi rolul Anecika din Oceanul. Fiecare nouă apariţie a actriţei pe scenă a fost salutată de critică drept o izbîndă personală şi un succes al teatrului care-şi extrage substanţa din dezbaterea marilor idei ale contemporaneităţii. ■fl Silvia Popovici, una din fruntaşele tinerei generaţii de actori, a obţinut premiul I pentru interpretarea rolului Gruşa Vahnadze din Cercul de cretă caucazian. După multe roluri susţinute pe scenele Teatrelor Naţionale din Craiova şi Bucureşti, actriţa a făcut acum cunoştinţă pentru prima oară cu dramaturgia brechtiană. Ea a interpretat personajul fetei gruzine cu simplitate populară, cu umor şi fineţe a sentimentelor, realizînd cu discreţie relaţia directă cu publicul şi efectul de distanţare faţă de rol, pe care le cere „teatrul epic". Spectacolul a fost clasificat de juriu pe locul întîi, regizorul Lucian Giurchescu şi scenograful Dan Nemţeanu au primit premiul II. E un succes nu numai al tuturor celor ce au lucrat la acest dificil spectacol, ci şi al noului program de activitate anunţat de conducerea Teatrului Naţional „I. L. Caragiale" pentru această stagiune. ■ Dumitru Furdui a fost distins cu premiul I pentru interpretarea unor poeme de Walt Whitman. Deşi a făcut parte şi din distribuţia unui spectacol, el s-a înscris în comppetiţie cu o prezentare individuală; în concurs au fost şi cîteva asemenea prezentări (mai ales cu poeme) care au arătat că printre tinerii actori sunt nu puţini cei care nu uită să continue în teatru munca de autoperfecţionare începută în institut. Dumitru Furdui a dat versurilor avîntate ale marelui poet american o viguroasă interpretare personală, subliniind forţa şi actualitatea chemării acestuia la înfrăţirea oamenilor simpli de pretutindeni. Fotografiile de ION MICLEA l!l!llll!llll!llllll!l!li.i cONSTATAREA că în ţara noastră poate avea loc cu regularitate un concurs bienal al tinerilor artişti din teatrele dramatice e o confirmare a impetuozităţii cu care intră în cîmpul artei generaţiile noi. Iar creşterea numărului de participanţi de la un concurs la altul afirmă caracterul structural al procesului de înnoire şi întinerire continuă a teatrului romînesc de azi. Cel de al patrulea concurs republican a demonstrat cît de numeroase şi robuste sînt talentele tinerilor regizori, actori, scenografi şi a explicat încrederea cu care cele mai multe instituţii teatrale se bizuie pe aceste talente. Programul Concursului din anul acesta nu conţine nici o piesă facilă ori desuetă, se vede că tineretul se orientează decis spre calitate şi contemporaneitate, alegînd piesa originală reprezentativă, selecţionînd din alte dramaturgii literatura actuală cea mai cuprinzătoare, căutînd mai ales acele lucrări care să-i prilejuiască a formula cu responsabilitate civică şi frumuseţe artistică răspunsuri la întrebările omului de azi. Asemenea selecţie a determinat într-o mare măsură şi rezultatele. Vitriolanta satiră Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu le-a dat posibilitatea tinerilor de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra" să-şi exprime, rîzînd cu poftă, opinia despre esenţa filistină a spiritului mic-burghez şi să încrimineze caracterul degradant, dezumanizant — şi, prin aceasta, extrem de nociv — al concepţiei mic-burgheze despre fericirea personală ; să dezvăluie falsa complexitate sufletească a „proştilor", lăsîndu-te la vedere, limpede şi goală, spaima zoologică de opinia publică şi egoismul primitiv ? să cureţe necruţător staniolul şi beteala cu care îşi învelesc micile şi marile ticăloşii ; să parodieze caustic, definitiv, clişeele sentimentaliste ale melodramei. Spectacolul lor e un act util de demascare. Prin poemul Poveste din Irkutsk, tinerii din Tg. Mureş s-au ridicat în zona sentimentelor pure şi tari ce caracterizează oamenii sovietici, urmărind cu fineţe drumul, cîteodată sinuos, patetic dar sigur, spre fericire personală al tinerilor ce glorifică munca şi altruismul. A fost un spectacol de afirmare a unui model uman contemporan. Cu legenda plină de miez a lui Brecht, Cercul de cretă caucazian, tinerii din Teatrul Naţional ,,I. L. Caragiale" au construit un spectacol evocator al vremurilor aspre, cînd omul era vitregit şi aspiraţia lui spre fericire batjocorită. Evocarea a fost menită unei lucide şi concluzive comparaţii cu prezentul. Prima zi de libertate de Kruczkowski, dezbatere filozofică, încărcată de tensiune dramatică, asupra conceptului de libertate, a ocazionat tinerilor artişti sibieni un verdict limpede cu privire la necesitatea mereu actuală a vigilenţei împotriva duşmanilor libertăţii, la explicarea conţinutului umanist al noţiunii. Este îmbucurător deci că tineretul a optat pentru piese complexe, îndreptîndu-se spre dramaturgia originală, cutezînd să înfăţişeze unele lucrări în premieră absolută. Ce-i drept, într-un loc s-a adoptat cu mai puţin discernămînt o piesă pe cît de săracă în substanţă pe atit de pretenţioasă in expresie ; în alt loc, tinerii nu şi-au măsurat bine forţele în raport cu piesa aleasă şi au deformat-o fără voie , ori au folosit un text numai ca pretext pentru spectacol şi i-au anihilat, în parte, conţinutul, în ansamblu, însă, şi în marea majoritate a cazurilor, s-a exprimat de către concurenţi o concepţie înaintată asupra sensului teatrului şi finalităţii sale politice-culturale. Arta spetacolului practicată de tineri s-a dovedit o artă atrăgătoare, colorată, însufleţită de căutări creatoare în domeniul sporirii expresivităţii, al înnoirii mijloacelor. Se simte o aspiraţie sănătoasă spre inedit, ostilă platitudinii şi compilaţiei, dorinţa de a găsi forma optimă a conţinutului dat. Se manifestă un bun spirit experimental în raport cu o înţelegere mai profundă a proliferării stilurilor şi manierelor în cadrul realismului scenic. Tocmai de aceea am şi asistat la spectacole foarte diferite ca factură, demonstrînd, cele mai multe, că tineretul se îndreaptă cu hotărîre spre ceea ce e nou în artă, străduindu-se să detecteze idealul de frumuseţe al epocii noastre şi să-l slujească. Regizorul Lucian Giurchescu a hotărît pentru spectacolul Brecht o tratare somptuoasă, în costume fantastice şi măşti de legendă, în timp ce Dinu Cernescu a folosit pentru Mielul turbat o tentă grotescă. Radu Penciulescu a dat dezbaterii etice din piesa lui Dorian, De n-ar fi iubirile, o ambianţă de generalitate, într-un stil de elevat şi bărbătesc lirism, pe cînd Ion Simionescu a înfăţişat-o pe Chiriţa în Iaşi a lui Alecsandri distanţîndu-se spiritual de epocă, într-o viziune caricaturală minuţioasă, care adaugă personajelor vii o figuraţie de carton. Lucian Pintilie a găsit două moduri diferite de înscenare : a montat piesa lui Mazilu într-o manieră de parodie, vizînd pe cei ce joacă teatru ieftin în viaţă, construind cu mare inteligenţă o triplă satiră , apoi a compus cu eleganţă şi armonie clasică imaginea scenică a spectacolului o singură viaţă, cu piesa lui I. Hristea, care deschide din nou procesul laşităţii micii burghezii în faţa fascismului. E adevărat că ceea ce diferenţiază viziunile regizorale e, în primul rînd, natura diferită a pieselor, dar tot atit de adevărat e că, în urmă cu un număr de ani, te puteai întîlni frecvent cu viziuni foarte asemănătoare şi compoziţii monotone pe piese deosebite între ele din toate punctele de vedere , ceea ce înseamnă încă o dată că inventivitatea creatorilor are azi o pondere reală, foarte însemnată, în realizarea varietăţii peisajului artistic. Tot atit de interesantă — deşi printr-un număr mai restrîns de creatori —, contribuind la diversitatea montărilor, e şi personalitatea pe care o capătă scenografia în sinteza spectacolului actual. Cu cît se simplifică şi se esenţializează, despovărîndu-se de naturalism şi constructivism, renunţînd la redare şi recurgînd la sugerare, micşorîndu-se ca volum, cadrul plastic cîştigă în calitate artistică. Sever Frenţiu din Arad a găsit un simbol admirabil pentru lagărul din Antigona şi ceilalţi, în coloana greacă pe care se înfăşoară ca un vrej vrăjmaş sîrma ghimpată . Erwin Kuttler de la Sibiu a creionat casa veche geriană din Prima zi de libertate cu subţire ironie, plasînd în ferestre fine nervuri care sugerează plasa vicleană a păianjenului . Virgil Miloia a proiectat Cazul studentului Lotreanu pe un fundal enorm de frescă murală cu imagini sobre şi grăitoare ale vieţii noi. Sporul de diversitate şi originalitate în calitate se datoreşte unei mai profunde gîndiri şi unei mai înalte profesionalităţi, îndrăzneala creatoare se arată, la rîndu-i, a fi rezultatul unei mai pătrunzătoare înţelegeri a cerinţelor şi aşteptărilor actuale ale publicului. S-ar putea afirma că acum s-a cîştigat o accepţie mai elevată a funcţionalităţii reprezentaţiei teatrale în raport cu ideea piesei şi rostul educativestetic al artei. Nereuşitele sau izbutirile parţiale au în substrat, drept cauză, derogările de la această poziţie principială. Vedetismul regizoral, manifestat cu violenţă în spectacolul Generalul şi nebunul de la Piatra Neamţ, a deturnat sensul textului. Neîncrederea orgolioasă faţă de piesă în spectacolul de la Constanţa cu Hei, oameni buni ! de Saroyan a făcut să se adauge aici un prolog de pantomimă, o plastică de cabaret muzical şi o exhibiţie actoricească (a unui îmăr şkipipteri foarte dotat) ce intrau in vădită contradicţie cu textul şi micşorau simţitor valoarea de act de cunoaştere a reprezentaţiei. Distribuirea nu destul de chibzuită a tinerilor de la secţia romina a Teatrului din Tg. Mureş şi sarcinile mult prea grele puse pe umerii unora dintre ei, într-un moment nepotrivit, au redus importanţa unei experienţe interesante de teatru agitatoric bazat pe cele mai simple mijloace artistice posibile, stînjenind transmiterea deplină a pieselor scurte ale argentinianului Osvaldo Dragón interpretate de ei. Aceste cazuri, precum şi alte cîteva împrejurări din Concurs, impun cu acuitate reafirmarea caracterului colectiv al artei teatrale în care orice tendinţă de autonomizare a unuia din factorii creatori afectează valoarea întregului. Autoritatea despotică a regizorului sau vanitatea scenografului, excesul de sonorităţi sau jocurile gratuite de-a lumina şi întunericul sunt manifestări care contrazic natura armonios sintetică a creaţiei teatrale. După cum nu-şi au loc în arta noastră actuală încercările de a închide spectacolul modern într-o formulă rezumativă pina la simplism şi devitalizantă. Contemporaneitatea este străină de orice unilateralitate. In această privinţă trebuie observată cu seriozitate necesitatea unui efort mai susţinut de creştere a culturii teatrale, căci cele mai rele feste — după cum s-a văzut — le joacă, chiar şi unor oameni talentaţi, ignoranţa ori superficialitatea şi precaritatea cunoştinţelor. Teatrele au îndatoriri mari faţă de tinerii artişti în domeniul educării lor cultural-estetice, al formării unui gust şi a unei orientări sigure în artă, şi trebuie să dea totdeauna cel mai potrivit şi stimulativ cadru dorinţei lor fireşti de a studia şi experimenta. Concursul a arătat că avem un număr impresionant de actori tineri foarte înzestraţi, capabili să răspundă oricăror sarcini, în orice repertoriu şi în orice gen de teatru. Leopoldina Bălănuţă, Silvia Popovici, Silviu Stănculescu din Bucureşti, Sinka Karoly din Tg. Mureş, Ion Bessoiu din Sibiu, au conturat, cu forţă a caracterizării, eroi veritabili, exemplari. Octavian Cotescu, Rodica Tăpălagă, Dem. Rădulescu, Constantin Rauţchi din Bucureşti, Stela Popescu- Puican şi Ion Siminie din Braşov, Melania Ursu şi Bucur Stan din Cluj au arătat o mare varietate de interpretări comice. Gina Patrichi din Galaţi, Tanai Bella şi Vasile Vasiliu din Tg. Mureş, Ileana Ploscaru din Constanţa, Viorica Popescu din Arad au configurat un teatru patetic, de înaltă ţinută. Ileana Tarnovschi din Braşov, Corneliu Revent din Botoşani, Ligia Moga din Cluj, Mihai Ciucă din Bucureşti au făcut interesante şi originale compoziţii. Tinerii au, in genere, un stil clar şi energic de joc, nu se închistează în formule şi nici nu se împodobesc cu ornamente ale teatrului declamator, întruchipează cu supleţe şi detaşarea necesară personajele, nu par de loc îndemnaţi a inventa efecte lacrimogene ori flariante fiind, în schimb, evident interesaţi de simplitatea expresivă a adevărurilor pe care le rostesc. Rarele demonstraţii de virtuozitate în sine sau tot atit de rarele încercări de a cocheta cu spectatorii sînt mai curînd urmări ale adoptării necritice a unor sfaturi false provenind de la un alt fel de a privi teatrul. Sînt în sectorul interpretării actoriceşti şi inegalităţi de... temperatură. Pe unul, ideea rolului îl încălzeşte pină la incandescenţă, făcîndu-l să dea strălucire personajului (George Constantin în Pavel Proca) la altul află o stare de refrigerenţă (Emilia Dima in Ismena, la Arad). Există şi un procent de tineri care lucrează dezordonat în scenă, dacă o să evite ori să danseze o fac cu stingheritoare eforturi , sînt şi din acei care lasă impresia că nu stăpînesc încă arta de a vorbi corect şi distinct. In Cazul studentului Lotreanu, un număr prea mare de interpreţi nici nu s-au observat. Fragmentul orădean Costache şi viaţa interioară s-a caracterizat prin mediocritatea a cel puţin trei din cei patru susţinători ai săi. Valeriu Popescu din Tg. Mureş era preocupat mai ales de meandrele glasului său şi de poză decit de substanţa personajului lui Saroyan, care-i fusese încredinţat. Fabian Ferencz din Timişoara l-a prezentat pe Teterev într-un chip ciudat, mai degrabă ca un erou din Azilul de noapte decît din Micii burghezi, probabil în necunoştinţa de cauză faţă de personaj. Smaranda Manoliu din Botoşani a golit eroina din Romeo, Julietta şi întunericul de orice poezie, înfăţişînd-o supărător de schematic. Pot fi învinovăţiţi aici regizorii ? Sau autorii ? Mai degrabă trebuie reamintită unor tineri actori sarcina permanentă de a se cultiva şi de a-şi perfecţiona mijloacele. „Regizorul — spunea cu multă îndreptăţire Camil Petrescu — trebuie să reprezinte în ordinea învăţămîntului o suprafacultate care desăvîrşeşte toată pregătirea anterioară a actorului". Dar, bineînţeles, cu participarea efectivă a actorului, participare care înseamnă studiu, exerciţiu, aplicaţie, pasiune novatoare, responsabilitate profesională şi etică. Există toate condiţiile pentru dezvoltarea în continuare a tinerilor artişti. Cel de-al patrulea concurs al lor a constituit una din ele. Căci competiţia a însemnat un larg examen în faţa opiniei publice — trecut cu succes —, o confruntare de interes practic şi o afirmare incontestabilă a teatrului românesc contemporan în ceea ce are el valoros şi de perspectivă. O platformă temeinică pentru zborurile viitoare. Valentin Silvestru CARTEA DE TEATRU VICTOR BIRLADEANU : Piese într-un act Dezvoltarea remarcabilă a mişcării artistice de amatori din ţara noastră, maturizarea multora dintre colectivele de oameni ai muncii care-şi închină talentul, preocupările şi timpul lor liber slujirii artei teatrale, justifică pe deplin însemnătatea cultivării piesei scurte în literatura dramatică şi, în acelaşi timp, atenţia pe care editurile trebuie să i-o acorde. Tocmai de aceea, publicarea unor volume ca acela apărut recent în colecţia Teatru de amatori" a Editurii pentru literatură este binevenită şi aceasta cu atit mai mult cu cit cele două lucrări ale lui Victor Bîrlădeanu, pe care le cuprinde, răspund intr-o bună măsură, prin calităţile lor, scopului căruia îi sînt destinate. Sala de aşteptare pledează, prin mijloace dramatice simple dar convingătoare şi sugestive, pentru o legătură strînsă între ştiinţă şi viaţă, pentru o relaţie directă între cercetările ştiinţifice şi activitatea practică a poporului nostru. Demn de remarcat este faptul că autorul a izbutit, în cadrul restrîns al unei piese într-un act, să generalizeze artistic un fapt de viaţă, ridicîndu-l la o semnificaţie amplă. Poziţia faţă de ştiinţă a personajului - cheie al piesei, un tânăr geolog cu sterile ambiţii de savant, este dezbătută pe planul întregii sale concepţii despre viaţă. Intre ideea falsă a eroului despre procesul creaţiei ştiinţifice şi modul îngust, mărunt, în care înţelege să pindească şi să trăiască, se stabileşte o stringentă şi sugestivă filiaţie dramatică. Combătîndu-se această atitudine a eroului faţă de ştiinţă este dezvăluită, implicit, critic, mentalitatea şi modul de a gîndi care o generează. Alternativa în care se afla la început eroul, şi de la care porneşte conflictul dramatic, devine, pe măsură ce acţiunea şi conflictul se dezvoltă, mult mai largă şi mai cuprinzătoare , să rănii în afara vieţii, în sala ei „de aşteptare“, sau să trăieşti în aşa fel incit sentimentele, gîndurile, faptele tale să dobindească un sens înalt, însufleţit de marile idealuri sociale ale epocii... Spectatorul acestei modeste dar izbutite lucrări de teatru va avea satisfacţia - destul de rar prilejuită chiar de piesele în trei acte — de a urmări la „scenă deschisă" procesul de transformare al eroului, fiind astfel scutit de strădania, adesea ingrată, de a deduce ceea ce s-a întîmplat „între culise" cu personajele. Cea de a doua piesă. Cu balcon la Dunăre, subintitulată de autor „episod dialogat", este o farsă lirică în miniatură, încare capacitatea de a visa, posibilitatea tineretului de pe marile şantiere de a-şi realiza aspiraţiile de viitor, se transmit cu prospeţime şi vioiciune. Elementul cel mai preţios al acestei schiţe dramatice este tocmai reliefarea calităţii specifice unui tineret robust, viguros, care ştie că viitorul se află în mîinile lui, fiind convins că pînă şi cele mai îndrăzneţe visuri pot, printr-o muncă perseverentă, dobîndi contururi concrete. Imaginea viitorului este, pentru eroii piesei, un adevărat far călăuzitor în prezent. De aici şi atmosfera vie, optimistă, cu adevărat tinerească a piesei, înclinaţia autorului, vădită în amindouă lucrările, de a folosi metafora poetică pentru a exprima plastic ideea diriguitoare, este justificată, dovedindu-se a fi un mijloc dramatic interesant, potrivit genului respectiv. Uneori ni se pare însă că autorul păcătuieşte prin exces metaforic, iar alteori, prin verbiozitate. Volumul mai cuprinde, pe lîngă textele pieselor, competente indicaţii regizorale semnate de D. D. Neleanu; acestea, ca şi schiţele de decor ale lui Ion Mitrici, vor fi de un real folos realizatorilor spectacolelor. Florian Nicolau H Tianal Bejla t*e *a Tea*ru* TM dinl’g. mureş (secţia maghiară) a creat cu multă poezie şi distincţie chipul Valiei, eroina poemului dramatic Poveste din Irkutsk. Cu acest rol ea a obţinut premiul I pentru interpretare la Concursul tinerilor artişti. Au fost distinşi cu premii şi alţi actori tineri din distribuţie, iar spectacolului i s-a conferit premiul II. raţie etapelele săpturulu i „Jocul de-a vacanţa" (Teatrul din Botoşani) E-AU rămas de la Mihail Sebastian o moştenire literară şi o pildă scriitoricească, poezia, duioasă şi amară, a aspiraţiilor încătuşate de o societate fără orizont, şi exemplul poetului care-şi îngăduie şi izbuteşte să înfăţişeze pe scenă „frumuseţea maiestuoasă a lucrurilor mari şi simple". De altfel, jurnalul de creaţie al primei sale piese Jocul de-a vacanţa — amindouă scrise în 1936 — consemnează, după cum ştim, această intenţie în citeva notaţii fugare. „Cu amintirile mele din Vila Wagner, cu oarecare teme reluate din Renée, Marthe, Odette, aş putea face un lucru gingaş". A simţit autorul, asemeni viitoarelor sale personaje, nevoia unui popas anonim lîngă foşnetul şi semeţia brazilor, pentru a recompune acolo mica simfonie a iubirii omeneşti ? Fără Îndoială. A dorit din tot sufletul ca această partitură să înduioşeze prin poezie şi delicateţe, pentru că poezia şi delicateţea unor simple sentimente omeneşti erau strivite de angrenajul unei orînduiri nedrepte. Atunci de ce a inventat un „joc“ şi n-a scris o poveste adevărată ? Numai pentru că teatrul este totuşi o convenţie ? Se pare că nu. Mai degrabă, pentru că socotea că o poveste adevărată n-ar fi putut fi delicată şi plină de poezie în mijlocul acelei lumi lipsite de o lumină purificatoare, in miezul acelei vieţi stătute, obsedante, lipsite de orizont şi frumuseţe. Scriitorul a sesizat, aşa cum au sesizat şi alţi scriitori progresişti in epoca dintre cele două războaie mondiale, necesitatea imperioasă a unei schimbări radicale. N-a ştiut s-o şi indice, şi atunci a ales un joc care ar putea fi luat ca un joc oarecare („Comedia se strînge Intre Corina, Ştefan, Bogoiu şi Jeff. Toţi trei o iubesc, fiecare în felul lui — şi plecînd, Corina îi va părăsi pe toţi trei"), pentru a demonstra Insă cite resurse de poezie se irosesc „acolo, acasă...“, lingă „lucruri de care te-ai săturat...“, (intuit in „aceeaşi viaţă care nu se mai schimbă" (s.n.) Mai e nevoie să spunem pentru ce ecoul acestor resurse de poezie ne emoţionează şi ne incintă atit, dincolo de mica absurditate a jocului pe care... nu-l mai luăm în serios ? Reprezentarea acestei piese la Botoşani (regizor Mihai Pascal) este o încercare temerară. Ea are meritul de a înfăţişa, pentru spectatorii regiunii, o pagină interesantă din trecutul dramaturgiei noastre, familiarizindu-i cu un stil de teatru poetic ; are, de asemenea, meritul de a stimula activitatea colectivului botoşănean, punîndu-i în faţa unor obligaţii mai dificile şi mai angajate de creaţie. Nu ştim dacă — Şi în ce măsură — s-a considerat că există aici şi condiţiile cele mai prielnice de reprezentare autentică. Pentru că cele văzute de noi nu ilustrează o atare temeinică considerare. Pregătirea spectacolului n-a dispus de răgazul necesar pentru aprofundarea poeziei replicilor, distribuţia n-a fost rezolvată pe măsura rolurilor, mai ales a rolului principal feminin, Corina, pe care-l iubesc, desigur, multe actriţe, dar ne fac să-l iubim doar cîteva. Ana Vlădescu-Aron n-a făcut-o. Ce-am mai putea spune ? Că decorul lui I. Popescu-Udrişte este excelent, că el îmbină într-o fuziune spirituală materialitatea vilei Weber cu metafora navei lui Bogoiu şi că asemenea contribuţii nu pot fi decit salutare. Dar numai cînd există şi regie şi interpreţi potriviţi... C. Paraschivescu