Contemporanul, iunie-decembrie 1963 (Anul 17, nr. 24-52)

1963-06-14 / nr. 24

în „Viaţa romînească11 (nr. 5/1963) a apărut articolul „însemnări despre Titu Maiorescu“ de L. Rusu. Intrucât problema rolului pe care l-a jucat Maiorescu trebuie să fie analizată în spirit ştiinţific, marxist-leninist, obiectiv, multilateral, revista noastră consideră că dezbaterea iniţiată prin articolul prof. L. Rusu trebuie să fie continuată şi să ajungă la clarificările necesare. In acest cadru, publicăm punctul de vedere al acad C. I. Gulian. N,a considera activitatea lui Maiorescu în istoria criticii şi a culturii a fost resimţită în ultimul timp, mai ales în cercurile specialiştilor, ca firească şi justificata. Pe măsura acumulării experienţei în problemele complicate ale valorificării critice a istoriei culturii în diversele ei sectoare — filozofie, ştiinţă, literatură etc. — ne dăm din ce înn ce mai bine seama că specificul acestei munci este efortul continuu de a înţelege mai multilateral, de a cuprinde şi valorifica, mai cu grijă şi atenţie, tot ceea ce a fost pozitiv în istoria ştiinţei, culturii, artei din trecut. Valorificarea moştenirii culturale este totodată o parte integrantă a luptei ideologice. De aceea această valorificare nu se poate face în bloc, necritic, ci călăuzindu-ne după principiile de bază marxistleniniste şi documentele partidului nostru. In ultimul număr al revistei „Viaţa romînească“ (5/1963) a apărut articolul „însemnări despre Titu Maiorescu“ de L. Rusu, prin care revista iniţiază discuţii menite să clarifice rolul pe care l-a jucat Maiorescu. Consider că articolul semnat de prof. L. Rusu are mettul de a ne reaminti aspectele pozitive pe care le-a avut criticul literar Maiorescu, că el critică pe drept poziţiile negativiste faţă de Maiorescu, manifestate şi de subsemnatul în trecut, poziţii de pe care nu s-a valorificat rolul lui cultural. Totodată însă consider că, în pofida afirmaţiilor contrarii, articolul manifestă tendinţa de preluare necritică, în bloc, a ideologului junimist şi a omului politic reacţionar care a fost Maiorescu. Evidenţiind aspecte pozitive ale activităţii lui Maiorescu, critic literar, autorul nu vrea însă să ţină seama de temeiurile politico-ideologice ale criticilor aspre care s-au adus esenţei activităţii lui Maiorescu, ca ideolog , în estetică, filozofie, politică. Din această cauză, reconsiderarea pe care ne-o propune este necritică, neştiinţifică, în contradicţie cu metoda marxistleninistă, nu numai în ce priveşte aprecierea de ansamblu a ideologiei lui Maiorescu, dar chiar şi în ce priveşte activitatea lui culturală şi de critic literar. Noi vom începe prin a ne exprima adeziunea la tot ceea ce credem că poate fi valorificat astăzi, în mod critic, în opera lui Maiorescu, în cadrul activităţii culturale din perioada istorică în care a trăit — de fapt numai între 1866—1890 — Maiorescu a pus în circulaţie probleme noi şi a dezvoltat totodată unele idei meritorii. Deşi nu lui, ci lui Alecsandri, Bălcescu şi Alecu Russo le revine meritul de a fi iniţiat valorificarea entuziastă a poeziei noastre populare, Maiorescu a susţinut şi el valoarea limbii populare ca model literar şi a apărat poezia populară împotriva atacurilor lui Duiliu Zamfirescu. Totodată el a luptat cu argumente judicioase împotriva etimologismului şi a exceselor latiniştilor. In articolele lui de critică literară, Maiorescu a adus un aport valoros în ce priveşte aprecierea iniţială şi analiza estetică a unora din scriitorii noştri clasici ca Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, şi alţii. A avut însă o atitudine depreciatoare faţă de Creangă şi a pus alături de Eminescu mediocrităţi de care nu mai ştie azi nimeni. In „Convorbiri literare“ au apărut, pentru prima oară, lucrări ale scriitorilor noştri clasici. Maiorescu a ridicat în mod just şi nou problema exigenţei în faţa scriitorilor şi publiciştilor din deceniul 7 şi 8 al veacului trecut, a combătut „beţia de cuvinte“, a arătat importanţa măiestriei artistice, a dezvăluit cu pricepere mediocritatea unor producţii literare ale vremii şi a combătut prostul gust, superficialitatea şi suficienţa. Aceste trăsături n-au numai un aspect pozitiv din punct de vedere istoric, ei şi din punct de vedere al actualităţii. In ultimii ani, criticii noştri literari judecă cu o exigenţă crescîndă valoarea estetică a creaţiilor literare şi le condamnă pe acelea care se mulţumesc să fie o expunere retorică, didacticistă, lipsită de măiestrie artistică.EEA CE am încercat să spunem pe scurt, poate şi trebuie să fie pe larg şi competent analizat de istorici şi critici literari. Sîntem departe de a avea pretenţia că în rîndurile de mai sus am putut face o reexaminare exhaustivă a laturilor pozitive din activitatea culturală a lui Maiorescu. Spre deosebire de L. Rusu, care în ce priveşte analiza ideilor reacţionare ale lui Maiorescu în politică şi ideologie se mulţumeşte cu o singură frază, declarînd „şi cu aceasta am spus totul“ (p. 66), considerăm că este de competenţa istoricilor literaturii „să spună totul“ în ce priveşte locul lui Maiorescu în critica şi estetica literară a vremii. La caracterizarea sintetică pozitivă încercată mai sus, vrem să adăugăm, tot pe scurt, acele laturi negative din opera de critic literar a lui Maiorescu pe care L. Rusu le omite. Iar prin aceste omisiuni se ajunge la o deformare a relaţiilor dintre Maiorescu şi marii noştri scriitori. L. Rusu prezintă lucrurile în aşa fel, ca şi cum Caragiale, Eminescu şi Maiorescu ar fi fost împreună pe aceleaşi poziţii sociale, ca şi cum ar fi luptat împreună, de pe aceleaşi poziţii politico-ideologice, împotriva „aceleiaşi lumi“. Citez : „Semnificativ, este că Maiorescu îşi însuşeşte critica socială exprimată de Caragiale, pe care astăzi o apreciem aşa de mult“. (V.R., p. 67). Istoricii literari specialişti în problema Caragiale nu pot să admită această denaturare, ci scot în evidenţă tocmai opoziţie, socială dintre Caragiale şi Maiorescu. Astfel, în volumul recent apărut „Momentul Caragiale“ de Silvian Iosifescu, se dovedeşte concret că „scriitorii care s-au apropiat de Junimea... au putut descoperi treptat gruparea de interese şi fracţiune conservatoare“ (op. cit. p. 20). In articolul lui Maiorescu „Comediile d-lui Caragiale“, nu trebuie omis că „teatrul lui Caragiale, sumar caracterizat, serveşte mai mult ca pretext pentru a se teoretiza impersonalitatea şi lipsa de semnificaţie politică a conţinutului politic în artă“ (op. cit. p. 22). Maiorescu aplauda „O scrisoare pierdută“, dar exponentul politic şi ideologic al Junimii nu era implicat în critica piesei ? Aristocraţii francezi, care, cu sprijinul Măriei Antoaneta, îl puneau în scenă pe Beaumarchais, chiar în sălile palatului lui Ludovic al XVI-lea, „îşi însuşeau“ oare critica socială a marelui scriitor ? Prof. Rusu omite adversitatea principială dintre Caragiale şi Maiorescu. Caragiale este acela care a denunţat deformarea operei lui Eminescu de către Maiorescu ; el a vorbit cu revoltă despre atitudinea pontifului Junimii faţă de Eminescu, care „lasă a crede că nemurirea lui Eminescu a fost cauzată de un viţiu“ (Caragiale, Opere, ed. Zarifopol, III, p. 4). Caragiale şi Maiorescu n-au putut fi împreună de aceeaşi parte a baricadei, deoarece Caragiale înfiera, cu virulenţa satirei geniale, viţiile regimului pe care îl reprezenta Maiorescu. Conservatorul Maiorescu rîdea de formele ridicole la care ajunsese burghezia, de „formele fără fond“, de demagogia şi ticăloşia lui Tipătescu şi Caţavencu. Dar gruparea politică pe care o conducea, după cum se ştie prea bine, alterna la putere cu liberalii, împărţind frăţeşte roadele exploatării. Sau poate că nu-i „elegant“, atunci cînd vorbim despre estetică să amintim de politică, aşa cum preconiza Maiorescu ? Prof. Rusu uită că Maiorescu a condamnat în bloc, în 1867, literatura revoluţionară a paşoptiştilor. Ba mai rău , caută să-l apere pe Maiorescu, susţinînd că „nu era tocmai aşa de vrlimaş mişcării din 1848“ (p. 82). D-sa ne oferă un citat în care, poate că un cititor naiv ar putea să înţeleagă ceea ce susţine prof. Rusu : „Acel izvor de viaţă însă, întrucît curge din revoluţiunea socială şi politică de la 1848 pînă după 1857, a secat astăzi atît de mult, entuziasmul s-a răcit şi s-a răcit aşa de tare, încît o mare parte a societăţii noastre este cuprinsă de un fel de lîncezime sceptică pentru tot ce se mai numeşte „reforma“ politică şi socială. Cauza acestei lîncezimi este tocmai faptul că mişcarea dela 48—58 a fost prea unilaterală, prea mărginită numai la clasele de sus ale poporului“. (V.R. p. 82). In acest citat, în care prof. Rusu vede „bunăvoinţă“ faţă de revoluţia dela 1848, se văd de fapt două lucruri: 1) propagarea ideii (în 1881, tocmai anul apariţiei revistei „Contemporanul") — că „nu mai e nimic de făcut“ ; 2) teza falsă că revoluţia din 1848 ar fi făcut-o „clasele de sus“. Este de mirare că prof. Rusu nu ştie că Bălcescu, care a luptat în 1848, a dat celebra caracterizare : ....părerea mea e că poporul cel de jos, măi cu seamă cel al Bucureştilor, şi-a împlinit datoria revoluţionară şi naţională... iar clasele de sus, guvern, boieri, negustori, junime s-au aflat mult mai prejos, nevrednice de misia lor şi de poporul ce conduceau“ (N. Bălcescu, Opere, I, Ed. Acad. R.P.R., 1953, p. 229). Mi se pare că aprecierile despre revoluţie e mai bine să le luăm de la revoluţionari, nu de la conservatori. IEFORMAREA tabloului ideologic şi literar al epocii în care au trăit Caragiale şi Maiorescu este urmarea firească a ignorării luptei de clasă şi a luptei ideologice din acea vreme, cît şi din alte perioade. L. Rusu practică metoda metafizică în istoria literară, rupînd ideile, atitudinile şi concepţiile estetice de antagonismul fundamental al epocii. Este regretabil că în tot articolul său, L. Rusu, profesor de istoria literaturii, nu consideră necesar să amintească măcar de apariţia proletariatului în Romînia, de pătrunderea marxismului, de lupta dintre materialism şi idealism în estetică, de lupta ideologică în general. D-sa îl citează pe Lenin, dar încalcă tocmai învăţătura leninistă despre cele două culturi, baza interpretării ştiinţifice, a reconsiderării oricărei manifestări culturale din trecut. Deosebit de gravă este şi trunchierea unui citat din Lenin. Voind să apere de critică ideologia retrogradă a lui Maiorescu, L. Rusu îl compară cu... Tolstoi. Ca şi cum principala latură a activităţii lui Tolstoi ar constitui-o doctrina lui, iar nu opera literară ! Chiar dacă am admite această comparaţie forţată, nu putem admite identificarea poziţiei lui Tolstoi cu aceea a lui Maiorescu. Din articolul lui Lenin, L. Rusu citează numai atît : „Dar contrazicerile din concepţiile şi doctrina lui Tolstoi nu sînt întîmplătoare, ci sînt expresia împrejurărilor contradictorii în care se găsea viaţa rusă în ultima treime a veacului XIX“. Autorul omite însă aprecierea lui Lenin, care urmează : „Contradicţiile din concepţiile lui Tolstoi trebuie apreciate nu din punctul de vedere al mişcării muncitoreşti contemporane şi al socialismului contemporan (o astfel de apreciere este, bineînţeles, necesară, dar ea nu este suficientă), ci din punctul de vedere al protestului care trebuia să ia naştere în satul patriarhal rus împotriva capitalismului în dezvoltare, împotriva ruinării şi a deposedării de pămînt a maselor“. Şi ceva mai departe : „Tolstoi este măreţ ca exponent al ideilor şi stărilor de spirit care s-au format la milioanele de ţărani ruşi în perioada de ofensivă a revoluţiei burgheze din Rusia. Tolstoi este original pentru că totalitatea concepţiilor lui — privite ca un tot întreg — exprimă tocmai particularităţile revoluţiei noastre ca revoluţie burgheză ţărănească“. Unde a găsit prof. Rusu la Maiorescu starea de spirit revoluţionară a maselor ţărăneşti ? Şi dacă n-a găsit — pentru că nu poate găsi — cum îl poate compara pe ministrul conservator, care în 1888 considera drept o „tristă necesitate“ împuşcarea ţăranilor, cu Tolstoi, „măreţ“ ca exponent al ideilor şi stărilor de spirit revoluţionare ale ţăranilor ? PROF. RUSU consideră că n-am aplicat metodologia marxistă, deoarece nu l-am privit pe Maiorescu, „prin prisma epocii în care s-a ivit şi a activat, cum ne învaţă marxism-leninismul, ci prin prisma ideilor noastre de azi, în sensul că i se pretinde ca acum aproape 100 de ani, el să fi susţinut ceea ce ştim şi cunoaştem noi azi...“ (p. 66). Nu ştiu care este acel marxist, filozof sau istoric literar, care i-a pretins lui Maiorescu să fi susţinut „ideile noastre de azi“. In orice caz nu semnatarul acestor rînduri şi nici alţi istorici ai filozofiei, care s-au străduit să scoată la lumină ideile înaintate ale lui Cantemir, Conta, Bălcescu, Bolliac, Asachi, Bariţ, Bărnuţ, Iancu, Murgu, Vasici, Babeş, Bolyai, Ionescu de la Brad etc. — lista se întinde pînă la 70 de nume ! Noi am putut valorifica foarte bine gîndirea acestor zeci de autori fără să-i comparăm cu marxismul, fără să le pretindem să fi fost marxişti. Dar nici nu putem să închidem ochii în faţa ideilor reacţionare ale lui Maiorescu şi nu putem expedia critica acestora în cîteva rînduri. Pentru două motive : 1) la Maiorescu domină ideile idealiste— pe cînd la autorii mai sus citaţi, nu; pe Maiorescu îl privim — tocmai cum doreşte prof. Rusu — „prin prisma epocii lui", a epocii în care a existat o ascuţită luptă de clasă reflectată pe plan ideologic. De ce prof. Rusu, care ne îndeamnă să folosim metodologia marxistă, nu pomeneşte un cuvînt despre lupta ideologică a epocii ? De ce nu aminteşte u-ma faptulcă estetismul, apolitismul şi monarhismul propovăduit de Maiorescu şi-au primit riposta din partea unor reprezentanţi ai gîndirii progresiste cum au fost Bolliac, Bărnuţ, Hasdeu şi alţii ? De ce pe d-sa nu-l interesează cîtuşi de puţin ciocnirea epocală, pentru estetică, dintre ideologia pe care o reprezenta Maiorescu şi aceea pe care o reprezenta Gherea ? Nu este lipsită de importanţă aprecierea unei figuri de talia lui G. Ibrăileanu, care, fără să aibă pregătirea marxistă-leninistă a prof. Rusu, vedea foarte bine, în 1920, ce a reprezentat polemica dintre Gherea şi Maiorescu : „Critica metafizică era reflexul conservatorismului unuia, după cum critica ştiinţifică era reflexul revoluţionarismului celuilalt“. Această apreciere justă era făcută, tot în „Viaţa romînească“, în 1920. Este regretabil că după 43 de ani, nu mai găsim, în articolul prof. Rusu, o astfel de aprecierea esenţială. Cum îşi explică d-sa faptul că însuşi maiorescianul Eugen Lovinescu a recunoscut superioritatea lui Gherea, afirmînd că Gherea rămîne „întemeietorul criticii literare în ţara noastră“ ? (E. Lovinescu, Titu Maiorescu, vol. II, Buc., 1940, p. 281). Este regretabil că prof. Rusu nu face o critică a estetismului lui Maiorescu, cu atît mai de dorit, cu cît d-sa însuşi a militat de pe poziţiile esteticii idealiste în trecut. Prof. Rusu nu-1 citează pe Gherea decît pentru a-1 lăuda pe Maiorescu : atît vede d-sa din lupta epocală pe tărîm estetic dintre Gherea şi Maiorescu ! Raicu Ionescu Riori nici nu există ! Mi se pare evident că nu acest fel de subapreciere a reprezentanţilor materialismului, ai poziţiilor clasei muncitoare, poate fi socotit obiectiv, ştiinţific, marxist.. In ce priveşte poziţia autorului faţă de estetismul lui Maiorescu, aflăm că „Poţi să susţii arta Pentru artă, fără să admiţi ideea formei fără conţinut“ (p. 72). Nu cred că acesta este un mod marxist de a combate estetismul şi influenţa lui dăunătoare, mai ales astăzi, în condiţiile continuării luptei împotriva urmelor estetismului în ţara noastră. După cum spunea Lenin, nu există nici o deosebire între un drac negru şi un drac galben, între o concepţie subiectivistă sau solipsistă sau convenţionalistă etc. în filozofie. Crede prof. Rusu că susţinerea „artei pentru artă“ este mai puţin dăunătoare decît ideea formei fără conţinut ? Ce folos că Maiorescu în articolul „Poezia romînă“ accepta teza hegeliană că frumosul cuprinde idei în imagini sensibile ? Ce folos că el aprecia, în principiu, bogăţia de idei, dar în practică ataca literatura cu conţinut progresist, cînd el susţinea că poporul „Cînd face poezia nu face politică şi cînd inima-i saltă încetează reflecţia“ (Critice, I. 1892, p. 77), cînd el excludea categoric morala şi politica din sfera poeziei.„învăţătura, preceptele morale, politica etc. sînt obiecte ale ştiinţei şi niciodată ale artelor“ (Critice, I. 1908, p. 27), cînd el cerea insistent ca arta să fie „un liman de adăpost“ (id. p. 29) un mijloc de evaziune din viaţa socială, cînd el susţinea că „poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicii rămîne neînţeleasă şi neinteresantă pentru marea majoritate a oamenilor contemporani“ ? (id. p. 28). Prof. Rusu nu arată faptul fundamental că ideile artei pentru artă, în acea epocă, ca şi astăzi, serveau şi servesc luptei împotriva clasei muncitoare, care avea şi are nevoie de o literatură cu conţinut politic, etic, educativ. L. Rusu nu ia nici un fel de atitudine critică faţă de ideile estetice fundamental greşite ale lui Maiorescu şi faţă de continuatorii lui. Autorul nu ezită să-l compare pe Maiorescu cu Engels şi să afirme, cu toată liniştea, identitatea poziţiei lui Maiorescu cu cea a clasicilor marxism-leninismului : „Să nu se uite că clasicii marxism-leninismului, îndeosebi în concepţiile lor estetice, plecau de la Hegel, iar Maiorescu în „Poezia romînă", primul său articol, face acelaşi lucru“ (p. 75). Spunem puţin, dacă afirmăm că această comparaţie este temerară şi totodată ascunde opoziţia de neconciliat dintre concepţia estetică a clasicilor marxism-leninismului şi aceea a ideologului „Junimii“. Autorul pretinde că nici n-ar fi existat o estetică materialistă pînă în anul 1905, cînd a apărut celebrul articol al lui Lenin ! Fără nici o șovăială, L. Rusu aruncă peste bord întreaga gîndire estetică cuprinsă în opera genială a lui Marx şi Engels ! Şi aceasta numai pentru a demonstra că Maiorescu este o victimă a celor care îl acuză „nefundat“. Trebuie să mai adăugăm că lui L. Rusu îi este complet indiferentă problema estetismului discipolilor lui Maiorescu, care a dăunat profund dezvoltării literaturii şi artei, esteticii şi criticii literare în perioada dintre cele două războaie mondiale. Nouă nu ne este indiferentă această problemă de istoria esteticii şi nici problema combaterii urmelor estetismului, chiar şi în mintea unora dintre contemporani. Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu- Dej arată : „Sarcina activiştilor noştri pe tărîmul muncii ideologice este să combată toate formele de influenţă a ideologiei burgheze reacţionare şi îndeosebi strecurarea în ideologie a concepţiilor naţionaliste, şovine , să demaşteze apologeţii contemporani ai capitalismului, să dezvăluie caracterul antiştiinţific, retrograd al teoriilor elaborate în trecut de ideologii claselor exploatatoare, în domeniul sociologiei, economiei politice, istoriei, teoriei literaturii şi artei“. (Raportul C.C. al P.M.R. la cel de al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, p. 142). ERORILE cele mai grave le săvîrşeşte prof. Rusu atunci cînd priveşte cu indulgenţă inadmisibilă ideologia conservatoare, retrogradă a conducătorului Junimii, cînd crede că poate să transforme peste noapte un şef conservator -tutuit repr.1/ erct4 -o p „ . lui. Apreciind- oricît de amănunţit, editura generală a lui Maiorescu, remarcabilă pentru acea vreme, nivelul la care el a ridicat dezbaterea problemelor de estetică şi critică literară, nu putem să uităm că el, în acelaşi timp, a atacat ideologia burghezo-democratică, progresistă. Prof. Rusu arată, pe drept, rolul lui Maiorescu în relevarea creaţiei şi a limbii populare. Dar o astfel de apreciere nu se poate face fără să fie însoţită de rezervele necesare. Acelaşi Maiorescu care lăuda poezia populară, susţinea fatalismul funciar al ţărănimii („căci o figură din popor este pusă de la început sub stăpînirea împrejurărilor ca sub o fatalitate“). Iar în privinţa limbii române, Maiorescu decreta inferioritatea ei funciară în exprimarea ideilor : „Aşadar noi nu sîntem şi nu putem fi chemaţi a introduce în spiritul român toate fineţele idealismului terminologiei germane şi orice cuvînt german, care trece peste nivelul mai coborît al abstracţiunii române, trebuie să fie redus la acest nivel“ („Critice", 1908, I, p. 94). Prof. Rusu abordează necritic şi lupta lui Maiorescu împotriva „formelor fără fond“. In măsura în care Maiorescu critica pseudocultura care înflorea nestingherit, servind drept certificat de „civilizaţie“ regimului de atunci, contribuia la dezvăluirea ipocriziei şi nepriceperii. Pînă la un punct, putem aprecia la fel critica pe care Maiorescu a făcut-o și formelor politice caricaturale la care ajunseseră liberalii demagogi. Dar această critică — oricît de pătrunzătoare — era în fond o critică „de la dreapta“ Maiorescu nu critica aceste forme pentru că dorea un regim democratic, ci pentru a-i ridiculiza pe liberali. în al doilea rînd, lupta împotriva „formelor fără fond“ era, în acel moment, cînd existau deja tradiţii culturale şi ştiinţifice („Societatea de medici şi naturalişti“ din 1833, presă, reviste culturale, reviste ştiinţifice ca „Isis sau natura“), un îndemn demobilizator. Nu era adevărat că „ne lipseşte activitatea ştiinţifică...“ şi nu era nimic progresist în cerinţa ca toate mijloacele să fie ....deocamdată concentrate la un învăţămînt chhai elementar...“ („In contra direcţiei de astăzi în cultura romînă“). Din experienţa făuririi culturii socialiste ştim prea bine că nu se poate realiza niciun pas înainte fără organizare. O ştiau sau intuiau toţi acei oameni de ştiinţă şi cultură democraţi din ultimul pătrar al veacului XIX, care, în opoziţie cu „teoria“ lui Maiorescu au luptat cu abnegaţie pentru dezvoltarea culturii democratice. Dacă Bălcescu şi Bolliac, Kogălniceanu, Iuliu Baraş, dr. Creţulescu, dr. C. Davila, dr. Negură, dr. Babeş, Cobălcescu, Bacaloglu, Gr. Ştefănescu şi alţi, mulţi oameni de ştiinţă şi cultură s-ar fi luat după îndemnul lui Maiorescu, atunci poporul român nu ar fi beneficiat de puternica mişcare ştiinţifică şi culturală realizată de aceşti oameni democraţi şi patrioţi. Ceea ce au făurit aceşti oameni n-a fost o „cultură falsă“ — cum susţinea la vremea aceea Maiorescu — ci o cultură democratică. Numai între 1860 şi 1881 s-au înfiinţat „Societatea romînă de ştiinţă", „Societatea de ştiinţe naturale“, „Societatea de ştiinţe fizico-naturale din Bucureşti", „Societatea pentru învăţătura poporului român“, „Societatea romînă de geografie“ etc. etc. Aceşti oameni de nădejde mai sus citaţi au luptat cu energie, cu abnegaţie, pentru ridicarea culturală a poporului, în timp ce Maiorescu propovăduia pesimismul lui Schopenhauer şi îl cita pe reacţionarul Malthus ca exemplu de „gîndire logică“. La grave erori, după părerea noastră, ajunge autorul, atunci cînd vrea să reabiliteze ideologia politică a lui Maiorescu. Prof. Rusu afirmă textual : „Am spus la început că nu ne ocupăm de Maiorescu omul politic, de partid, totuşi nu putem lăsa neamintit că şi în acest domeniu se manifestă acea ambitendenţă (nu ştiu dacă i-ar fi plăcut lui Maiorescu acest cuvînt !) cu înclinare vădită spre realism şi progres“ (p. 87). Dovada : Maiorescu accepta înfiinţarea unei şcoli politehnice — care nu s-a realizat — şi considera că „prin legătura cu biserică“ trebuie atraşi ţăranii spre şcoală... Prof. Rusu nu se mulţumeşte însă cu aceste semne — hotărîtoare după d-sa—pentru a demonstra poziţia socială progresistă a lui IVTâiUi ISLU. AuluLul îs?!l«u aaicînn temerară de a demonstra că Maiorescu ar fi avut o poziţie perfect justificată să combată „Politicianismul“. D-sa declară : „Să încurajezi politica în literatură şi artă pe vremea aceea, ar fi însemnat să încurajezi politica din vremea aceea şi anume în felul cum se exprima atunci“ IV.R. p. 76). Cu acest „argument“, prof. Rusu vrea să împuşte doi iepuri deodată : să justifice lupta lui Maiorescu împotriva artei cu conţinut politic şi să reabiliteze ideologia lui retrogradă. După prof. Rusu nici nu se putea face o altfel de politică „pe vremea aceea“. Prof. Rusu ignoră complet faptul că pe vremea aceea existau mase populare, că în 1872 ia fiinţă prima asociaţie muncitorească din Romînia, avînd organul său „Lucrătorul român“, că în acelaşi deceniu şi în deceniul următor se înfiinţează o serie de asociaţii muncitoreşti, că între 1875—1878 iau naştere cercurile socialiste etc. că se putea deci face şi altă politică decît aceea a conservatorilor şi liberalilor, reprezentanţi ai claselor exploatatoare. . Şi nu numai atît , L- Rusu vrea să ni-l înfăţişeze pe Maiorescu ca pe un om înduioşat de suferinţele poporului, vrea să ne demonstreze crezul democratic şi progresist al unui ministru conservator prin „declaraţiile“ lui, vrea să facem abstracţie de ceea de a făcut Maiorescu ca om politic, vrea să anihilăm contradicţia dintre vorbe şi fapte. Maiorescu a cerut seriozitate şi temeinicie în pregătirea culturală, receptare a unor influenţe utile etc. Dar aceasta nu ne scuteşte de sarcina de a arăta caracterul mărginit şi contradictoriu chiar al concepţiei lui despre progres în cultură. Maiorescu scria : „„I se cere mai întîi o cultură solidă a claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală“ (citat chiar de prof. Rusu, V. R. p. 83). Despre caracterul îngust, aristocratic, străin de mase, al activităţii junimii, mărturiseşte chiar junimistul Gheorghe Panu : „Deşi conferinţele erau numite populare ele nu aveau nimic popular, nici în privinţa expunerii, nici în privinţa publicului“ („Săptămîna“, nr. 4). Dacă Maiorescu a contribuit totuşi prin scrierile sale la progresul culturii, aceasta nu înseamnă că el a fost un ideolog al progresului. Ce fel de reprezentant al progresului putea fi Maiorescu, care, în perioada cînd socialismul pătrundea deja în ţara noastră, el nu se ridica numai împotriva socialismului, cerînd urmărirea poliţienească a reprezentanţilor lui, dar şi împotriva democraţiei, declarînd că în Romînia nu se putea merge pe calea democraţiei deoarece „la noi predomina felul de a gîndi evoluţionist“ (Maiorescu a îmbrăţişat evoluţionismul reacţionarului Spencer, care în lucrarea „Individul contra statului“, „demonstra“ că mizeria maselor se datoreşte propriei lor „ticăloşii”). Maiorescu a atacat şi a denigrat ideile revoluţiei de la 1848, pentru care a luptat democratul revoluţionar Bălcescu, susţinînd că aceste idei „erau numai naiva aşternere pe hîrtie a unui amalgam de idei nebuloase...“ (Istoria contemporană a Romîniei, p. 42). Ca ideolog politic, Maiorescu se situa pe poziţiile boierilor reacţionari dinaintea revoluţiei de la 1848. IROF. RUSU crede că poate fi valorificată lupta lui Maiorescu împotriva „politicianismului vremii", ba chiar că în străfundurile conştiinţei lui şeful Junimii ar fi suferit amar şi neputincios la spectacolul „luptei celor mizeri în contra celor mai puternici“. Am putea eventual ajunge laaceastă părere dacă n-ar exista în jurnalul intim al lui Maiorescu, nu declaraţiile demagogice pe care le-au practicat mulţi deputaţi şi miniştri conservatori şi liberali, ci expresia autentică, cinică a ministrului conservator faţă de răscoala ţărănească din 1888. Iar în „însemnările zilnice“ din 1884 aflăm adevărata, intima convingere a lui Maiorescu despre chipul în care trebuie „reprimat energic“, revolta lucrătorilor şi a tineretului. Faptul că în cursul fricţiunilor şi aranjamentelor politice dintre conservatori şi liberali, aşa cum le-a imortalizat Caragiale, conservatufUnonrt«zi« Hborali şi invers, nu ne poate ascunde coaliţia dintre burghezie şi moşieri.„In perioada dezvoltării capitaliste a României — spune tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej — burghezia a căzut la înţelegere cu moŞierimea pentru a înăbuşi lupta poporului. La baza acestei înţelegeri stătea menţinerea proprietăţii moşiereşti asupra pămîntului, ceea ce a determinat păstrarea unor puternice rămăşiţe feudale în economia noastră şi înapoierea economică şi socială a ţării. Acest caracter specific al evoluţiei Romîniei a adus suferinţe înzecite clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare“ (Gh. Gheorghiu-Dej, „Articole şi cuvîntări“, ed. a IV-a, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1955, p. 362). Un ideolog al regimului burghezo-moşieresc nu putea să aibă o gîndire consecvent progresistă, decît dacă s-ar fi rupt de regimul politic pe care-l slujea. In cadrul ideologiei unui compromis politic între burghezie şi moşierime, au existat şi elemente pozitive izolate, fragmente de activitate culturală progresistă, dar nu mai mult. Cel care l-a slujit cu credinţă pe regele Carol I, cel care a susţinut abrogarea constituţiei ca fiind „prea avansată“, cel care a reprezentat interesele capitalului prusac împotriva intereselor poporului român, cel care lupta pentru o cît mai copioasă dotare a casetei regelui, cel care considera că partidul lui politic este „menit a apăra interesele superioare ale tării, periclitate prin propaganda socialistă“ (şi aceasta tocmai în anul 1907) — nu poate fi numit gînditor progresist. Să nu uităm că Maiorescu a militat pentru încadrarea Romîniei în Tripla alianţă, că Germania n-a vrut să recunoască independenta tării noastre pînă cînd capitaliştii prusaci n-au primit despăgubiri fabuloase pentru calea ferată. Maiorescu a sprijinit" subjugarea economică şi politică a Romîniei faţă de Austro-Ungaria, care, începînd din 1875, impunea o convenţie comercială cu totul defavorabilă ţării noastre, iar în chestiunea Dunării, îşi impunea pretenţii lipsite de orice justificare, Maiorescu a militat pentru înfeudarea politică a Romîniei la Tripla alianţă, a slujit interesele imperiului habsburgic, care îi oprima bestial pe romînii din Transilvania. Este regretabil că în astfel de probleme istorice şi politice avînd în permanenţă o importanţă vitală pentru poporul român, prof. Rusu nu găseşte nimic de spus. Nu mai vorbim de faptul că din articolul prof. Rusu, rezultă că un istoric literar nu trebuie să se intereseze cîtuşi de puţin de concepţia filozofică a criticului şi esteticianului Maiorescu , de faptul că a propagat idealismul subiectiv kantian şi pesimismul schopenhauerian, a negat valabilitatea istoriei ca ştiinţă (nu fără motiv !), a atacat materialismul, a susţinut malthusianismul, a aprobat militarismul, a fost un adversar al mişcării muncitoreşti, al „Contemporanului“ şi al lui Conta. Maiorescu n-a fost poet sau romancier, ci ideolog (în politică, filozofie şi estetică) şi nu putem face abstracţie de acest fapt. Nu este admisibilă ruperea sistematică a unor idei culturale, a unor studii de critică literară, în care Maiorescu a adus o contribuţie, de lupta ideologică, de lupta dintre cele două culturi. Nu în felul acesta vom ajunge la o interpretare ştiinţifică de ansamblu a lui Maiorescu în cultura din trecut. Valorificarea moştenirii culturale nu se poate face „în sine“, ruptă de sarcinile şi necesităţile arzătoare ale dezvoltării literaturii şi artei din zilele noastre, şi nici de pe poziţiile unei interpretări obiectiviste, necritice, avînd tendinţa de a prelua şi justifica în bloc ideologia lui Maiorescu. După cum s-a arătat încă la Congresul al II-lea al P.M.R. „marxism-leninismul se opune cu hotărîre obiectivismului burghez în problemele culturii , ale ştiinţei, literaturii şi artei. Partidul nostru a întreprins, îndeosebi după 23 August 1944, o vastă activitate de valorificare critică, de pe poziţiile marxism-leninismului, a moştenirii noastre culturale. Dînd o înaltă preţuire bogatei moşteniri culturale progresiste, democratice, a poporului nostru, partidul combate tot ce a fost reacţionar, retrograd, antipopular în operele ştiinţifice sau literare ale trecutului“. Acad. C. I. Culian Călătoria mînăstirilor din Moldova (TIrvinkp rlin. mpl-n) Grupul planşelor de la Moldoviţa cuprinde în afara mînăstirii — absida şi unul din contraforturi — zidită din porunca lui Petru Rareş în 1532 şi pictată cu cinci ani mai tîrziu, o vastă compoziţie, adevărată tapiserie — un fel de covor uriaş — reprezentînd pe strămoşii Fecioarei pînă la naşterea lui Hristos. De trei ori cîte paisprezece motive, fiecare închinat unuia din personaje sau unei scene caracteristice vieţii lor. In josul compoziţiei se află o friză reprezentînd pe marii filozofi ai antichităţii, care ar fi anunţat mai mult sau mai puţin limpede venirea lui Mesia. Planşele următoare, din grupul Moldoviţa (XIII şi XIV), reprezintă fragmente, de la asediul Constantinopolului de către avari şi turci în secolul VII. Cu planşa XVII începe Voroneţul, construit de către Ştefan cel Mare în 1488, complectat şi pictat pe dinafară în 1547. Tot atunci cînd am fost la Moldoviţa am trecut şi pe la Voroneţ. Am privit nesătul, — aşa cum privesc şi acum în planşă — faţada dinspre apus a mînăstirii şi mi-am adus aminte de legenda lui Daniil Sihastru. Scot din raft pe Neculce, deschid la „O samă de cuvinte“ şi însemn : „Iară, Ştefan Vodă,... au mers pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre anume Daniil... Şi au întrebat Ştefan Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să mai bată pe turcii : închina-va ţara la turci au ba ?“ Cînd am ajuns aici mi-au apărut în memorie, de undeva, din copilărie, versurile lui Bolintineanu : ,.Daniil Sihastru domnului a zis Mă înşeală auzul, ori eu am un vis ? Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie. Dar cu umilinţă lanţu-i încovoaie !“ M-am întors la Neculce şi mi-am continuat notele : „Iar sihastrii au dzis că nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbîndi, să facă o mînăstire acolo, în numele sfîntului Gheorghie, să fie hramul bisericii“. Planşa XVIII, reprezentînd faţada vestică a mînăstirii, este, prin dimensiunile şi prin aspectul ei grandios, de o valoare deosebită. Ea reprezintă judecata de apoi. Cele cinci planşe ce urmează reproduc detalii din planşa anterioară. Suceviţa, mînăstirea de pe drumul ce duce de la Moldoviţa prin Ciumîrna şi de la dînsa prin Voevodeasca la Rădăuţi, construită de familia Movileştilor în 1584 şi pictată între 1602—1604, este cea mai bine reprezentată în album. Ei îi sunt consacrate zece planşe. Frescele din această grupă, prin dimensiunile, factura şi starea lor de conservare, sunt remarcabile. Faptul cel mai important care ar trebui aici însemnat este acela pe care-l subliniază atît prefaţatorul albumului, prof. André Grabar, cît şi acad. prof. George Oprescu, şi anume că picturi de acest fel nu există nicăieri în lume. Pictura acopere de sus şi pînă jos toţi pereţii bisericilor. Unii istorici şi critici de artă — luînd în considerare compoziţia şi armonia lor de culori — le compară cu minunatele covoare din Asia Mică. Grabar le compară cu „o carte ilustrată deschisă la toate paginile ei“. Şi-n adevăr, într-o vreme cînd cartea tipărită încă nu apăruse sau în cel mai bun caz era la începuturile ei, pictura murală nu era numai o chestiune de estetică, ea jucînd în acelaşi timp şi un foarte important rol educativ. Bineînţeles, era vorba de o educaţie în spiritul acelor vremuri şi din punctul de vedere al claselor atunci stăpînitoare. Din îmbinarea artei ortodoxe suddunărene Cu milenara artă populară născută pe meleagurile moldoveneşti au ţîşnit în cel de-al XV-lea şi al XVI-lea veac aceste comori de frumuseţe, care fac încîntarea ochilor noştri de azi. Supravieţuirea acestor picturi sub vremuri ţine parcă de domeniul miracolului Expuse intemperiilor, nu anilor, ci secolelor, gerurilor şi viforniţelor, viscolelor şi ploilor năprasnice, ele au învins vrăjmăşia timpurilor. Secretul acestei dăinuiri de peste patru sute de ani stă cu siguranţă în tehnica folosirii culorilor de către maeştrii acelor vremuri. Albumul a fost editat de către New-York Graphic Society în colaborare cu U.N.E.S.C.O. Pregătirea lui s-a făcut cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe, cu cel al Ministerului Culturii şi al Comisiei noastre naţionale pentru U.N.E.S.C.O. Alături de picturile grotelor din Alanta ca şi de cele ale mormintelor şi templelor egiptene, alături de miniaturile persane din Biblioteca imperială din Teheran ca şi de picturile romane ale Spaniei, alături de icoanele vechi din Rusia ca şi de picturile prespaniole din Mexic, alături de mozaicurile bizantine din Grecia ca şi de cele tunisiene, mănăstirile pictate din Moldova vor călători cu cinste peste mări şi ţări, ducînd mesajul de prietenie şi artă al minuna- tului şi talentatului nostru popor. I ^llllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllilIIIUIIlllllllllU) 1 Stiintă • 9 M *LA seria manualelor apărute =g s-a adăugat recent manualul de econoime politică a capitalismu-U lui destinat, în primul rînd, studen- tilor din institutele si facultăţile în care economia politică se predă în două semestre. Autorii manualului şi sunt : prof. univ. I. Rachmuth, membru corespondent al Academiei R.P.R., şi conferenţiarii universitari Gh. Badrus, I. Berceanu, N. N. Constantinescu, Gh. Creţoiu, H Gh. Dolgu, I Grădişteanu, N. H Ivancea, H. Niculescu şi L. Vitculescu. Caracteristică acestui manual este aplicarea unei formule relative noi în dispunerea şi sistematizasi rea materialului, ceea ce a dus la o mai bună alcătuire a lecţiilor. Astfel, tratarea crizei generale a capitalismului nu se mai face în-3 tr-un singur capitol, pe etape istitorice, ci pe trăsături principale ale crizei. Problemele privind prost fitul mijlociu, dobînda, precum şî ş renta funciară capitalistă, au fost şi înglobate într-un singur capitol : „Repartizarea plusvalorii între şi clasele exploatatoare". S-a renun 3 tat la constituirea unui capitol seuparat cu privire la modurile de producţie precapitaliste ; în general, întinderea capitolelor este probiporţională la importanţa lor. Nu lipsesc exemplele pentru ilustrarea şi tezelor teoretice dar s-a recurs laele numai în limitele necesare.