Contemporanul, ianuarie-iunie 1965 (Anul 19, nr. 1-26)

1965-02-26 / nr. 9

r­ i Un film P „N. Bălcescu“ / I Contemporanul nr. 4 din 22 ia­nuarie 1965, studentul Silviu Guga din Timişoara sugera un film Eminescu. Fără îndoială că e mai mult decit necesar acest film, cu toată problematica vieţii lui Emi­nescu. Şi eu mă înscriu la această propunere. Dar, ca unul căruia îi place istoria şi iubesc eroii ei, suge­rez crearea unui film N. Bălcescu. Bălcescu trece în tezaurul istoriei ca un mare revoluţionar, istoric, cărtu­rar şi patriot. Iată de ce, in colaborare cu cine­matografia italiană noi am putea — apreciez eu modest — realiza un film de mare facto a rimană şi artistică. AnllTM,17-18 ani, ţin mic o poezie despre patosul revoluţionar al lui Bălcescu şi despre ultimii ani pe­trecuţi în Italia, şi îngroparea lui la Palermo în Sicilia. Toată viaţa şi ac­tivitatea lui Bălcescu, tot ce s-a scris despre el — în speţă de Camil Pe­­trescu, piesa „N. Bălcescu“ şi „Un om între oameni" — ar fi materiale valoroase pentru un trainic scenariu de film care să genereze o operă ci­nematografică de mare anvergură şi puternic suflu naţional şi revoluţio­nar. Ing. I. Perşinaru Goicea Mare Reg. Oltenia 1.CORESPONDENTA I­I Cărţile poştale ilustrate /"'y TIU -că s-au făcut eforturi pentru îmbunătăţiri în aceas­­tă direcţie, au dispărut acele „ilustrate“ urî­te de 25 bani (pe care, culmea, explicaţia era dată în mai multe limbi); tot mai rar in­­tilnim formule de genul „Giurgiu- Vedere“, ele fiind înlocuite cu „Giur­­iliu-Foişorul turcesc (sec. XVI)“, s-a îmbunătăţit în unele cazuri calitatea ilustratelor colorate (deşi mai avem multe de ameliorat) etc. Din păcate, acţiunea n-a fost dusă la bun sfîrşit. Mă întreb, cîte din fo­tografiile expuse acum vreun an şi jumătate în sala „Nicolae Cristea“ de pe str. Brezoianu în cadrul unui concurs care avea ca scop selecţio­narea viitoarelor ilustrate, au văzut lumina tiparului ? „Casa Scînteii“ a organizat şi ea nu prea de mult o acţiune asemă­nătoare, antrenînd fotografii ama­tori. Periodic, ziarele centrale orga­nizează şi ele concursuri de foto­grafii pe diferite teme, la fel, unele instituţii etc., pentru a nu mai vorbi de Salonul de artă fotografică, de expoziţiile medicilor. De ce lucrările valoroase nu sunt multiplicate şi popularizate cum ar merita ? Apreciez iniţiativa editării marilor obiective industriale, ca şi a lucrări­lor de artă plastică (ex. picturile lui Grigorescu), bineînţeles sub rezerva calităţii ilustratei. Acţiunea trebuie continuată pe scară mai largă şi sunt sigur că numărul celor care vor vi­zita Galeria Naţională sau Muzeul Brukenthal — la chemarea acestor mesageri care sunt ilustratele, — va creşte. Dinu Dragomirescu Scurt-metrajul, artă minoră ? CURT-METRAJUL este în primul rînd o oglindă a ac-mi­­tivităţilor şi preocupărilor noastre zilnice. Aparatul de filmat surprinde „pe viu“ eforturile constructorilor, activitatea cotidiană a unei şcoli, pătrunde în tainele vieţii Deltei, aduce sub ochii noştri tainele microcosmosului sau ineditici peisajului subacvatic, surprinde ac­tul de creaţie al operei de artă sau vestigii seculare ale culturii şi isto­riei ce vorbesc elocvent despre via­ţa înaintaşilor noştri. Scurt-metrajul documentar este un fel de cronicar al vremurilor pe care le trăim. Despre aprecierile pe plan inter­naţional vorbesc de la sine nume­roasele trofee cucerite în competi­ţiile diverselor festivaluri, iar lista acestora depăşeşte cu mult pe cea aparţinînd lung-metrajului... La Ma­maia, Georges Sadoul afirma : „...Ro­­mînia are o foarte interesantă şcoa­lă de film documentar“, şcoală care s-a format şi consolidat după Eli­berare. Toate acestea le cunosc în primul rînd din reviste sau ziare. Contem­poranul, Cinema sau Scînteia pre­­zintă periodic, hi­, zi“, noile produc­tiv­ee Cimentează şi analizează con­stituind un ghid preţios în formarea culturii noastre cinematografice. Aş fi dorit însă să încerc mult mai des, decit pînă acum emoţia artis­tică în faţa imaginilor de pe ecran, să cunosc şi să mă bucur de pro­ducţiile izbutite. Nu cred că exprim un punct de vedere singular afir­­mînd că aş fi dorit să văd 4 000 de trepte spre cer, Memoria trandafi­rului, Naică, Cotidiene, Sub aripa vulturului,­ Ciucurencu, Şcoala de la Meri şi atîtea alte producţii. Dar acest lucru constituie un de­ziderat greu de realizat. De ce Di­recţia reţelei difuzării şi prezentării filmelor tratează încă scurt-metra­­jul ca pe un copil vitreg ? Televiziunea face eforturi lăuda­bile, programing scurt-metraje des­tul de des. Dar nu aceasta este me­nirea micului ecran, lipsit de am­bianţa specifică sălii de cinemato­graf şi de farmecul culorii. Capitala beneficiază de specializatul „Timpuri noi“. Dar ce se petrece în restul ţării ? Este atît de greu de găsit o soluţie ? Teh. arh. Sever Rusu Mediaş ! In memoriam P­OATE că ar trebui, la Iaşi, ceva care să amintească de vechea Viaţă românească şi de cei mai de seamă din co­laboratorii săi. Cit despre casa Va­sile Alecsandri­­—de la a cărui moarte se vor împlini în august 75 de ani — doar o placă o mai amin­teşte trecătorului. De ani de zile aici îşi are sediul o staţie de Salvare. Considerăm că este vremea să fie recuperată şi această casă, şi să i se dea destinaţia pe care o merită de trei sferturi de veac. Printre cei cărora, alături de Alec­sandri şi Sadoveanu, trebuie să le aducem prinos de recunoştinţă şi dragoste, pentru marile daruri fă­cute culturii romîneşti, se numără şi G. Ibrăileanu (de la a cărui naş­tere se vor împlini, în 1966, 95 de ani, şi 30 de la moarte). Iaşul modern trebuie să trăiască şi prin tradiţia celor mai merituoşi dintre locuitorii lui. Ne întrebăm : nu poate avea Mihail Sadoveanu, în Iaşi, o statuie ? Dar Ibrăileanu ? Dar... Să nu mai vorbim de V. Con­ta, Al. Lambrior, fraţii Nădejde etc., care au dat, la vremea lor, ceea ce alţii n-au ştiut şi n-au putut da. N-aş vrea să fiu greşit înţeles. Vechiul tîrg, plin de magherniţe mizerabile, devenit ca peste noapte oraş modern, ne fascinează şi trăim din plin această renaştere socialistă. Avem datoria, însă, de a păstra me­reu vie aducerea aminte pentru cei ce au adus contribuţii unice culturii româneşti. Asist. univ. Ion Popescu Iaşi 9 C. BARASCHI : Eminescu Micul ecran BM MARE parte din programul te­­­­leviziuni a fost alcătuit din re­luări de filme şi piese de teatru cu­noscute. Să recapitulăm : Raţa săl­batică (s-a mai văzut), O scrisoare pierdută, Setea (cunoscut), Singură­tatea alergătorului de cursă lungă (cunoscut), Patru seri din şapte. Ce-ar fi dacă o publicaţie săptămâ­nală ar apărea, o dată pe lună, cu articole şi cronici, reproduceri de artă, reluate... la cererea cititorilor ? Este adevărat, revista poate fi păstrată şi recitită la nevoie. Dar cu totul diferită e psihologia tele­spectatorului. Nota specifică a pro­gramelor televizate trebuie să fie originalitatea, spectacolul inedit. Sunt cunoscute . Qîh­C&tyuS­ şt trpvf-rSeie dintre micul ecran şi marele ecran. Nu avem pretenţia unor premiere mondiale. Arhiva o­­feră bioă şi alte posibilităţi decit ,amicii­ vestiţi ai ecranului. Există capodopere ale artei cinematogra­fice care pot fi excelent difuzate prin intermediul televiziunii. Se pot alcătui, din fragmente, portrete ale marilor actori şi regizori de film. Se pot găsi tot soiul de soluţii ar­tistice, învingîndu-se o anume inerţie.­­ DE DOUĂ ori, în ultimă săp- TM tămînă, s-a făcut legătura cu Timişoara. Dacă opera Lucia di Lammermoor — fără să aducă nou­tăţi regizorale — a reprezentat un spectacol bine pus la punct, cu o interpretare vocală meritorie, îr­ schimb demonstraţia operetei a fost cu totul deficitară la capitolul co­regrafie. Am fost obligaţi, timp de un sfert de oră, să asistăm la un soi de program gimnastic cu o mo­notonă şi stereotipă mişcare a bra­ţelor, lipsită de graţie şi fantezie. Balerinii executau sărituri aerobao­tice fără sens, cu un efort fizic in­explicabil în intenţie. O ilustrare coregrafică a muzicii lipsită de ori­ce semnificaţie. TMP2TilLE echipajului „Val­­ifîrtej“ în lumea indienilor iro­­chezi au fost urmărite cu acelaşi interes, numai că, nu ştim din ce motive, actorii au început să se a­­muze între ei, recurgînd la „cîrli­­ge“ şi poante îr\ ' afara textului (, dacă i -.ori n-si fă nai joci la tele;­­v:,Aiune‘\? !), rk-pin i atmn-tepa de autenticitate creată^ spre stupoarei celor miei, jigniţi în fantezie şi a­­mor propriu. E păcat. M DE CE in retransmisii de la TM mare distanţă imaginea e per­fectă, iar într-una realizată la nu­mai cîţiva kilometri de studio (sta­dionul „23 August“) apar, supără­toare, defecţiunile tehnice ? Mai mult decît atît, ele au fost obser­vate de tehnicieni cu mare întîr­­ziere. C. N. Constantinii! RELUĂRI ! de BENEDICT GANESCU Desene din ciclul „Dans” S PORT JOS PALARIA, SUS PÁLARIA V M­INE urmăreşte cu atenţie viaţa noastră sportivă trăieşte o mare dramă : e ceva de speriat, nu mai ştie omul cum să-şi ţină pălăria, cînd jos, cînd sus. Poate cea mai ideală soluţie ar fi, cum se Intimplă adeseori in viaţă, cea in­termediară, nici prea jos, nici prea sus, aşa... pentru orice eventua­litate. După cum se ştie, misiunea pălăriei pe acest pămînt e să-i ajute omului să-şi manifeste entuziasmul. Dacă nu exista această nevoie de expansiune umblam în capul gol şi pe viscolul cel mai amarnic. Avem pălării, vrem să le trîntim, suntem­ de acord să le trintim, dar nu adeseori avem prilejul s-o facem. Să zicem că cineva, cu cele mai bune intenţii, călăuzit de cele mai generoase aventuri vrea să-şi trintească pălăria de pămînt. Are de ce ?... Fiindcă am învins cu 4—2 în cel de al doilea meci din Grecia ? Nu. Nu e un motiv, şi încă un motiv serios, demn de o pălărie exigentă. Intr-o clipă de slăbiciune am încercat acest lucru, dar diabolica şi perfida pălărie s-a ridicat în sus, s-a rotit puţin in aer şi s-a întors liniştit la loc. Ozon, acest mare talent şi spirit lucid, a recunoscut că e greu de făcut ceva cu „Progresul". Ceva dreptate are el... Ce se poate face cu această echipă alcătuită in mod egal din bătrini obosiţi şi tineri prea naivi ? Luciditatea îşi are desigur farmecul ei şi, ca un modest omagiu adus lucidităţii, am încercat să trîntesc pălăria de pămint. Am Încercat dar, o spun cu toată umilinţa, n-am reuşit. Deşi e pă­lăria mea, cumpărată de mine, periată de mine, n-am reuşit s-o conving să se trîntească de pămint. E drept, a ajuns la ciţiva cen­timetri de pămint, cit pe-aci să se prăbuşească, dar în ultima se­cundă s-a răzgîndit. E o pălărie care ştie ce vrea şi cred că bine a făcut că s-a răzgîndit. Dacă un antrenor porneşte de la ideea că nu-i nimic de făcut, nu-i rămîne decît să-şi ducă ideea pînă la capăt. Şi dacă-şi duce ideea pînă la capăt, „Progresul" retrogradează. Pier­dem cuplaturile interbucureştene, şi e păcat... Totuşi, un motiv a fost. Şi încă un motiv adevărat. Echipa de polo „Dinamo Bucureşti“ a terminat neînvinsă preliminariile din­­ „C.C.E.". O victorie adevărată, nu numai morală,... nu la un pas de victorie, ci chiar victorie, victorie. Aşadar, jos pălăria ! Deşi era o pălărie nouă, deşi aveam după aceea o vizită de făcut, am trintit-o de pămint cu cea mai mare plăcere. Dar sărmana şi generoasa mea pălărie n-a stat multă vreme aşa. Şi nu din vina mea. In Anglia ping-pong-iştii noştri au pierdut cu 6—2. La ping-pong, unde sintem­ cineva, unde avem pretenţii !... Indignat şi nemulţumit am ridicat pălăria şi am tras-o pînă peste urechi. O corespondenţă telefonică a ziarului de specialitate ne dă cîteva explicaţii, nu lipsite de haz in simplitatea lor fascinantă. „Jucătorii noştri au jucat slab, lăsîndu-se surprinşi de ritmul impus de jucătorii englezi“. Ei, cită candoare ! S-au lăsat surprinşi, şi încă de ritmul lor rapid. Dar, la drept vorbind, nu se aşteptau încă de acasă la un ritm rapid ?... Am un moment de slăbiciune : „Totuşi s-a muncit şi pentru acea­stă înfrîngere“... Căci nici înfrîngerile nu vin aşa, pară-mălăiaţă. Pălăria mea rămîne intransigentă : „Pentru o înfrîngere atît de categorică puteau să muncească mai puţin. Să te trezeşti cu noaptea în cap, să munceşti, să te zbaţi după aceea să mai fii şi învins atît de categoric, e lipsă de umor“. Dar nici să stai multă vreme cu pălăria pe cap nu e prea plăcut. E şi incomod, e şi nepoliticos. Cîteodată, în clipele mele de deznă­dejde, aş arunca-o de pămint, aşa... fără nici un motiv. Aşa... fără nici o bază ştiinţifică. Cine ştie ce victorie poate să vină şi e bine să mă găsească pregătit. Nu. Nu e bine. Ar însemna să subapreciem rolul pălăriei în viaţa sportivă. Intîi să-i bată fotbaliştii noştri pe cehi, turci şi portughezi şi de-abia după aceea... jos pălăria ! Pălăriile noastre, răbdătoare şi generoase, sînt gata să cadă la pămint. Teodor Mazilu MONUMENTUL EMINESCU OPINIA TOV. ACAD. PERPESSICIUS ECITESC cîteva * ^ numai („Statuile“, „Statui în perspectivă“, „Eminescu între statui“, „Actualitatea lui Emi­nescu“, „Carlyle şi statuile“, strînse în Dictando divers, I, 1940) din arti­colele ce scriam, cu mai bine de trei decenii în urmă, şi înţeleg din ele, cît de constantă a rămas, în inima noastră, această preocupare, şi cît de justificată e bucuria de a putea în­scrie, în fruntea rîndurilor de faţă, un titlu ca cel de sus. Exasperat de mulţimea obsedantă, ca-ntr-un coşmar dramatizat, a „ca­davrelor în bronz“, ce te întîmpinau la toate răspîntiile Cetăţii, ba înce­puseră să invadeze şi provincia, în timp ce glorii ale istoriei noastre na­ţionale sau ale literaturii, un Băl­cescu, un Eminescu, întîrziau să-şi ocupe soclurile de drept, la care ad­miraţia şi recunoaşterea unanimă îi designau, am veştejit nu o dată tris­tul exemplu, reproşînd edililor noş­tri excesivul lor zel politic şi nădăj­duind de la obolul public singurul remediu al acestui mult prea tolerat oprobriu sculptural. În 1929 se împlineau 40 de ani de la moartea poetului şi, cu gîndul la ce ar fi putut să fie sărbătorirea de peste 10 ani, din 1939, la împlinirea unei jumătăţi de veac de la săvîr­­şirea lui din viaţă, spuneam, între altele (în „Actualitatea lui Emi­nescu“) : „Nu ne mai îndeamnă ini­ma la profeţii , însă nimic nu s-ar opune ca, peste zece ani, linţoliul acesta de sufocantă politică să fie primenit, alte gînduri să se stator­nicească în cugete şi un ideal de omenie şi de cinstire a mucenicilor sufletului să călăuzească pe cei din fruntea trebilor obşteşti. Toate minu­nile sunt cu putinţă. Peste zece ani poate că se va călători în lună, se va vorbi la telefon cu domnii din Marte şi Eminescu îşi va avea, poate, statua şi ediţia definitivă a opere­lor sale, monumente deopotrivă de fiu, care zilele de as­tăzi nu erau melrite să le ridice“. Iar în articolul „G­ri­le şi sta­tuile“, după ce admiram guva filo­zofului englez, care în pamfletul său, „Statuia lui Hudson“, din 1850, se­ ri­­dica împotriva intenţiei publicului­­ englez, de a nemuri în bronz figura „retelui drumurilor de fier“, şi nu mai puţin împotriva tuturor acelor avortoni de bronz, de care s-ar spe­ria femeile gravide, pentru stîrpirea cărora reclama un serios serviciu de ecarisaj şi un competent oficiu al gu­rilor de canal („Arătaţi-mi omul pe care-l onoraţi, spunea Carlyle, ca-ntr-o sentenţă paremiologică, şi voi şti din acest simptom mai bine decît din oricare altul, ce soi de om sînteţi voi înşivă“), cu gîndul la pu­ruri nevralgicul nostru alean, şi la tot ceea ce birocraţia şi politicianis­mul nostru născocea pentru a stă­vili elanul tinerelor forţe creatoare, scriam în încheiere : „...Căci dacă din gazete aflarăţi de alegerea pentru monumentul eroilor ceferişti, de la Predeal, făcută în persoana valoro­şilor artişti tineri, Mac Constanti­­nescu şi C. Baraschi, nu ştiţi cite forţe oculte s-au dezlănţuit pentru ca această alegere să se anuleze şi cum printre cei mai înverşunaţi sunt acei din cohorta ipsosarilor. Sunt aceleaşi forţe oculte şi aceeaşi neîn­ţelegere care zăbovesc opera unui Han şi unui Medrea, aleşi pentru statuile lui Bălcescu şi Bărnuţiu, a­­ceeaşi neînţelegere care a zăbovit aşezarea monumentului lui Săulescu la Predeal, şi tot aceeaşi care nu se va hotărî niciodată să ridice celui mai ales dintre fiii neamului, lui Eminescu, statuia de bronz, după ce el şi-a ridicat-o pe ceialaltă, mai ne­pieritoare, a poeziei“. In ce măsură, scriind astfel, nu greşeam, o dovedesc deceniile cite au trecut pînă să putem, în sfîrşit, saluta apariţia unei statui Eminescu în inima Capitalei. Ceva, de bună­­seamă, nu mergea cum trebuie în cea mai puţin perfectă dintre socie­tăţile cu putinţă, de vreme ce nimic din cele ce ar fi putut favoriza ini­ţiativele, nu lipsea, nici spaţiul sta­tuar, într-un Bucureşti, netrecut încă de stadiul orientalelor maidane, nici artişti cu dalta inspirată, şi to­tuşi mult aşteptata întrupare întîr­­zia. Eram, oare, legaţi printr-un blestem, să nu putem ieşi din zodia compunerilor alegorice, şi a busturi­­lor, chiar dacă de la efigia de pe stela funerară de la Bellu, a sculp­torului Georgescu, şi pînă la zeescul chip solar, sculptat de Han, masca lui Eminescu ispitise pe mai mult de unul şi chiar cunoscuse cîteva reali­zări remarcabile , însă anii ce se apropiau lăsau să se întrevadă po­sibile schimbări. Solemnele statui de cărturari din faţa Universităţii spo­reau cu aceea a lui Spiru Haret, minte de matematician, dar inimă sensibilă la ridicarea, nemăsluită, a norodului, sculptată de Ion Jalea, şi, după aceea, pe aceeaşi axă a singu­relor realizări de artă în marmură şi bronz, ceva mai jos, spre zarea unde asfinţeşte, drapat în purpură, soa­rele, masiva statuă în bronz a lui Kogălniceanu, sfetnicul lui Cuza Vodă şi omul reformelor agrare, în viguroasa întrupare a sculptorului Han. Pe aceeaşi magistrală, cam la ju­mătatea drumului dintre cele două culmi amintite, la capătul dinspre bulevard a aleii mediane a Cişmigiu­­lui, stă, de puţin timp, pentru verifi­carea amplasamentului, încă fanto­matică, replica viitoarei statui în bronz a lui Eminescu, operă a sculp­torului C. Baraschi. Minuni, în vre­mea noastră, mai sunt, deci, cu pu­tinţă ? Ne va fi fost dat, aşadar, să punem capăt cerifitudirea cu care de mai bine de treizeci de ani, ne în­doiam, ca şi tînguirii periodice, că nu vom apuca să vedem imaginea celui mai scump dintre fiii neamu­lui, printre noi, geniu tutelar al unei Urbe, unde a cunoscut truda şi su­ferinţele, şi ale cărei moravuri le­vantine, mai hidoase ca plăgile Egip­tului, le-a stigmatizat cu litere de foc, în proză sau versuri ? Putea­­vom, în sfîrşit, să ne bucurăm şi să binecuvîntăm ceasul acesta, cu ose­bire rar, ce aşteptam de atît amar de vreme ? S-ar zice... ...Căci abia instalată replica, şi gla­suri potrivnice, cum se şi cade într-o adevărată republică a artelor şi de care nu avem a ne teme, au şi în­ceput a se auzi. Istoria artelor cu­noaşte războiul acesta de opinii, în care numai posteritatea are cuvîntul decisiv. Că unul l-ar fi vrut pe Emi­nescu mai puţin tînăr sau că altul l-ar fi dorit frămîntat, tumultuos, chiar tragic — nimic mai firesc, — dacă ţinem seama de mulţimea şi varietatea preferinţelor. Doar Pro­­meteul acesta a fost prin definiţie, proteic. Că unul sau altul dintre de­talii aminteşte cutare sau cutare mo­del glorios, consfinţit de veacuri — iată ce duce cu gîndul la compara­­tismul excesiv, pe care istoria lite­rară şi critica l-au exercitat pe sea­ma operei, în proză şi versuri a lui Eminescu. Dar acesta nu este Emi­nescu... ni se spune, şi ar trebui să se adauge : ...aşa cum ii doresc sau mi-l închipui eu. Evident, şi nimeni nu pretinde contrariu, însă acesta este Eminescu, aşa cum l-a conceput Baraschi, aşa după cum Eminescu al lui Paciurea, al lui Han, al lui Jalea sau al lui Vlasiu, în ziua cînd ar ve­dea lumina forumului, vor exista numai în măsura în care vor întru­chipa propria lor concepţie despre viaţa şi opera marelui poet. Din nefericire, discuţia nu se limi­tează numai la atîta. Ea tăgăduieşte în bloc şi sugerează în termeni, ori­cum mai diluaţi, soluţia radicală a lui Carlyle. Ceea ce, negreşit, recla­mă un mic apel la memorie. Emi­nescu al lui Baraschi reprezintă ro­dul unei strădanii de cinsprezece ani. Nu voi face istoricul celor patru concursuri, pe care colegul nostru Demostene Botez l-a schiţat cu preg­nanţă, dar pot să afirm că am parti­cipat la ultimele două şi că nu pot trece cu vederea nici juriul, prezi­dat, în spirit, de marea personalitate a lui Mihail Sadoveanu, nici pe membrii lui, pe regretatul profesor de estetică, seninul Tudor Vianu, pe sculptorii Ion Jalea, Boris Caragea şi Vida Geza, pe Mihai Beniuc şi pe Cicerone Theodorescu, pe arhi­tecţii Teodoru Horia şi Pompiliu Macovei, aşa cum nu pot uita jungla fantasmelor de ipsos, din friguroa­sa sală de acum zece ani, a palatului, nici discuţiile noastre peripatetizante prin faţa osîndiţilor, cum n-am uitat de ultimul concurs din 1956, cînd s-a vorbit şi de Pensioroso, cum îna­inte se vorbea de Schiller, şi nici de sugestiile­ unuia sau altuia dintre cei de faţă, în toate cele patru con­cursuri, şi după eliminări succesive, Eminescu al lui Baraschi a obţinut locul întîi şi execuţia monumentu­lui. E cu putinţă, oare, să ne întoar­cem astăzi la practicele şicaniere, de astă dată şi vandalice, ale trecutu­lui, pe care l-am evocat în rîndurile­­ de mai sus ? N-am nici un motiv să pup la îndoială bunacredinţă a cui­va, de aceea îmi îngădui să nu cred într-o astfel de eventualitate. Monumentul lui Baraschi pune ca­păt unui coşmar ce datează de multe decenii şi ne autoriză să putem spune, ca şi la început: în sfîrşit, vom avea o statuie Eminescu ! Perpessicius OPINIA TOV. ACAD. G. OPRESCU IN NUMEROASELE scrisori primite la redacţie în problema monumentului Eminescu din Cişmigiu, cititorii şi-au expri­mat dorinţa să afle şi părerea altor specialişti în domeniul ar­telor. In acest scop, am solici­tat opinia acad. Gh. Oprescu. Iată răspunsul domniei-sale :­­ OV. D. HAULICA a publicat acum trei săptămîni un articol inteligent conceput, bine documentat şi bine scris asupra monumentului Emines­cu. Cum era de aşteptat, acest articol a făcut senzaţie şi cel dinţii impre­sionat de el a fost, bineînţeles, auto­rul statuii la care criticul se referea. Dar acest articol a produs o puterni­că impresie şi în rîndurile cititorilor revistei care, după informaţiile ce le posed, s-au grăbit, unii să-şi spună în scris părerea, cerînd, cum era normal, părerea, în această chestiu­ne controversată, revistei şi cîtorva specialişti. Este cauza pentru care Contemporanul s-a adresat mie, cu rugămintea de a-mi spune părerea atît asupra discuţiei în sine, cît mai ales asupra valorii monumentului Eminescu. Printre primii care au venit în a­­jutorul autorului monumentului este tovarăşul Demostene Botez. Să anali­zăm articolul publicat în săptămîna imediat următoare apariţiei celui al lui Dan Hăulică. Domnia-sa tratează această chestiune din multe puncte de vedere. Unele referindu-se la cri­tica de artă în genere, altele la cazul special care ne preocupă. „Criticul de artă să-şi bizuie opinia pe argu­mente obiective şi juste... Criteriile lui trebuie să apară neîntinate de orice sentiment de ură“. Argumente obiective şi juste sunt tocmai cele de ca­re s-a servit Hăulică şi cărora nu li se răspunde în articolul tov. Botez. Iar în ceea ce priveşte argumentele de care se serveşte un critic, fie el literar sau de artă, mi se pare că tov. Botez uită că indignarea în faţa unor opere este şi ea justificată să se exprime şi că exemple celebre, ieşite din acest sentiment, se numără multe în istoria culturii — exemple al căror rezultat a fost mult mai fe­ricit decît dacă criticul ar fi fost o persoană rece, care să nu se încăl­zească în faţa unei opere de artă în­drăzneaţă în nereuşita ei. Dacă merg mai departe, constat că Eminescu este tratat de tov. Botez drept un timid. Timid Eminescu? Rar român mai curajos în expresia sentimentelor şi apărărilor sale cum a fost Eminescu ! El ar fi „pui de moldovean romantic“... Tonul acesta jovial nu se potriveşte atunci cînd e vorba de marele reprezentant al poeziei din ţara noastră. Dar iată ceva şi mai uimitor în articolul tov. Botez : „Dan Hăulică ascunde în articol un fapt de hotărî­­toare importanţă... Concurs riguros şi eficace s-a ţinut“. Am regretul să spun că cine ascunde un fapt de ho­­tărîtoare importanţă este tocmai tov. Demostene Botez. Peripeţiile acelui concurs în patru acte, mereu aceleaşi, fără un rezultat hotărîtor, s-au pro­dus între 1949 şi 1955 sau ’56, nu-mi amintesc exact. De fiecare dată re­zultatul a fost nehotărîtor, împărţin­­du-se voturile între tov. Baraschi şi tov. Maitec, jumătate din comisie considerînd că tînărul sculptor, poate nu atît de cunoscut în ţară şi peste hotare ca tov. Baraschi, a pus în ope­ra lui o seriozitate, o dragoste, o în­ţelegere a obligaţiei ce-şi asuma fă­­cînd monumentul celui mai mare poet al nostru, pe care nu le întîlneau în opera celuilalt. La ultima sesiune a juriului a fost paritate de voturi şi nu s-a obţinut o şubredă majoritate de­cît după o vizită la un membru al comisiei care absentase şi care, deci, nu văzuse ultima formă a operei, consimţind totuşi să-şi dea votul to­varăşului Baraschi. Acesta este ade­vărul şi nu ceea ce s-ar putea în­ţelege din frazele niţel întortocheate ale tovarăşului Botez. Opera tov. Baraschi a avut asentimentul comi­siei compuse din oameni foarte re­marcabili, zice tov. Demostene Botez. Cine îşi va mai aduce însă aminte peste ani de zile cine anume i-a dat aprobarea ? Tovarăşul Baraschi ră­mîne singurul răspunzător de opera sa. El va primi blamul dacă e cazul, sau lauda dacă e cazul. Membrii co­misiei, unii poate morţi, alţii uitînd de împrejurarea în care s-a făcut concursul, nu mai au nimic de-a face cu această operă. Aprobarea lor pri­veşte exclusiv administraţia, care, fără această aprobare, n-ar fi putut avansa fondurile necesare. Or, acest lucru n-are nimic de-a face cu ca­litatea operei. Cele două machete în mărime na­turală au fost aşezate la capătul a două alei principale din grădina Ciş­migiu. Locul unde au fost aşezate se pare că a fost ales chiar de sculptor. Am trecut şi le-am văzut. Afirmaţiile lui D. Hăulică sunt exacte. Din cauză că partea de jos a statuii este aşa de evident inspirată după „il Pensieroso“ de Michelangelo, iar partea de sus — bustul şi capul — sunt tratate mai personal de tovarăşul Baraschi, se produce un fel de discordanţă între cele două părţi. Capul, calificat de Hăulică drept un cap de tînăr, pare a avea intr-adevăr trăsături agreabi­le, însă atitudinea, adică exact partea care ne interesează, este molîie si somnolentă, dînd impresia că cel portretizat ori s-a sculat acum din somn, ori se pregăteşte să se culce. Asta mi se pare un defect deosebit de grav. Şi în alte ţări procedeele ce se folosesc cînd este vorba de un monu­ment important sunt cam aceleaşi ca şi la noi. Cu o singură deosebire, în general, se fixează locul unde va fi aşezată statuia şi apoi se procedează la concurs. Şi chiar după ce s-a ter­minat concursul, un mulaj de mări­mea exactă a originalului este aşezat pe locul destinat lui, pentru ca timp de cîteva săptămîni publicul să-şi poată exprima părerea dacă ansam­blul definitiv, adică decorul şi sta­tuia, sînt într-un acord armonios. Aşa ar trebui să se procedeze şi la noi, cînd este vorba de lucrări de importanţa şi mărimea unui monu­ment destinat lui Eminescu. Cunosc un caz precis : Maillol a executat după primul război mondial o statuie destinată să simbolizeze rezistenţa Parisului în timpul ocupaţiei. Unul din acele splendide nuduri feminine, cum obişnuia să execute marele sculptor, a fost aşezat în curtea Lu­­vrului. Şi a stat acolo un an şi mai bine. N-a plăcut însă şi a fost ridicat. De ce să riscăm acelaşi lucru cu Eminescu al lui Baraschi ? Avem un oarecare număr de statui mediocre, începînd cu ostaşul care se aruncă de pe piedestal, întocmai ca un sări­tor la trambulină într-o întrecere de înot; mai avem reliefurile, unele destul de barbar lucrate, de pe dealul Academiei Militare, chiar şi cele două reliefuri de pe faţada Operei, frumoase privite de aproape şi în de­taliu, dar nepotrivite pentru marea suprafaţă pe care o ocupă şi nerăs­­punzînd exigenţelor noastre. Iată de ce consider că statuia lui Eminescu n-ar trebui să fie aşezată în nici o parte a Capitalei noastre, pentru că, după cum s-a exprimat Dan Hăulică, „acesta nu este Eminescu". G. OpriBicu

Next