Contemporanul, ianuarie-iunie 1965 (Anul 19, nr. 1-26)
1965-02-26 / nr. 9
r i Un film P „N. Bălcescu“ / I Contemporanul nr. 4 din 22 ianuarie 1965, studentul Silviu Guga din Timişoara sugera un film Eminescu. Fără îndoială că e mai mult decit necesar acest film, cu toată problematica vieţii lui Eminescu. Şi eu mă înscriu la această propunere. Dar, ca unul căruia îi place istoria şi iubesc eroii ei, sugerez crearea unui film N. Bălcescu. Bălcescu trece în tezaurul istoriei ca un mare revoluţionar, istoric, cărturar şi patriot. Iată de ce, in colaborare cu cinematografia italiană noi am putea — apreciez eu modest — realiza un film de mare facto a rimană şi artistică. AnllTM,17-18 ani, ţin mic o poezie despre patosul revoluţionar al lui Bălcescu şi despre ultimii ani petrecuţi în Italia, şi îngroparea lui la Palermo în Sicilia. Toată viaţa şi activitatea lui Bălcescu, tot ce s-a scris despre el — în speţă de Camil Petrescu, piesa „N. Bălcescu“ şi „Un om între oameni" — ar fi materiale valoroase pentru un trainic scenariu de film care să genereze o operă cinematografică de mare anvergură şi puternic suflu naţional şi revoluţionar. Ing. I. Perşinaru Goicea Mare Reg. Oltenia 1.CORESPONDENTA II Cărţile poştale ilustrate /"'y TIU -că s-au făcut eforturi pentru îmbunătăţiri în această direcţie, au dispărut acele „ilustrate“ urîte de 25 bani (pe care, culmea, explicaţia era dată în mai multe limbi); tot mai rar intilnim formule de genul „Giurgiu- Vedere“, ele fiind înlocuite cu „Giuriliu-Foişorul turcesc (sec. XVI)“, s-a îmbunătăţit în unele cazuri calitatea ilustratelor colorate (deşi mai avem multe de ameliorat) etc. Din păcate, acţiunea n-a fost dusă la bun sfîrşit. Mă întreb, cîte din fotografiile expuse acum vreun an şi jumătate în sala „Nicolae Cristea“ de pe str. Brezoianu în cadrul unui concurs care avea ca scop selecţionarea viitoarelor ilustrate, au văzut lumina tiparului ? „Casa Scînteii“ a organizat şi ea nu prea de mult o acţiune asemănătoare, antrenînd fotografii amatori. Periodic, ziarele centrale organizează şi ele concursuri de fotografii pe diferite teme, la fel, unele instituţii etc., pentru a nu mai vorbi de Salonul de artă fotografică, de expoziţiile medicilor. De ce lucrările valoroase nu sunt multiplicate şi popularizate cum ar merita ? Apreciez iniţiativa editării marilor obiective industriale, ca şi a lucrărilor de artă plastică (ex. picturile lui Grigorescu), bineînţeles sub rezerva calităţii ilustratei. Acţiunea trebuie continuată pe scară mai largă şi sunt sigur că numărul celor care vor vizita Galeria Naţională sau Muzeul Brukenthal — la chemarea acestor mesageri care sunt ilustratele, — va creşte. Dinu Dragomirescu Scurt-metrajul, artă minoră ? CURT-METRAJUL este în primul rînd o oglindă a ac-mitivităţilor şi preocupărilor noastre zilnice. Aparatul de filmat surprinde „pe viu“ eforturile constructorilor, activitatea cotidiană a unei şcoli, pătrunde în tainele vieţii Deltei, aduce sub ochii noştri tainele microcosmosului sau ineditici peisajului subacvatic, surprinde actul de creaţie al operei de artă sau vestigii seculare ale culturii şi istoriei ce vorbesc elocvent despre viaţa înaintaşilor noştri. Scurt-metrajul documentar este un fel de cronicar al vremurilor pe care le trăim. Despre aprecierile pe plan internaţional vorbesc de la sine numeroasele trofee cucerite în competiţiile diverselor festivaluri, iar lista acestora depăşeşte cu mult pe cea aparţinînd lung-metrajului... La Mamaia, Georges Sadoul afirma : „...Romînia are o foarte interesantă şcoală de film documentar“, şcoală care s-a format şi consolidat după Eliberare. Toate acestea le cunosc în primul rînd din reviste sau ziare. Contemporanul, Cinema sau Scînteia prezintă periodic, hi, zi“, noile productivee Cimentează şi analizează constituind un ghid preţios în formarea culturii noastre cinematografice. Aş fi dorit însă să încerc mult mai des, decit pînă acum emoţia artistică în faţa imaginilor de pe ecran, să cunosc şi să mă bucur de producţiile izbutite. Nu cred că exprim un punct de vedere singular afirmînd că aş fi dorit să văd 4 000 de trepte spre cer, Memoria trandafirului, Naică, Cotidiene, Sub aripa vulturului, Ciucurencu, Şcoala de la Meri şi atîtea alte producţii. Dar acest lucru constituie un deziderat greu de realizat. De ce Direcţia reţelei difuzării şi prezentării filmelor tratează încă scurt-metrajul ca pe un copil vitreg ? Televiziunea face eforturi lăudabile, programing scurt-metraje destul de des. Dar nu aceasta este menirea micului ecran, lipsit de ambianţa specifică sălii de cinematograf şi de farmecul culorii. Capitala beneficiază de specializatul „Timpuri noi“. Dar ce se petrece în restul ţării ? Este atît de greu de găsit o soluţie ? Teh. arh. Sever Rusu Mediaş ! In memoriam POATE că ar trebui, la Iaşi, ceva care să amintească de vechea Viaţă românească şi de cei mai de seamă din colaboratorii săi. Cit despre casa Vasile Alecsandri—de la a cărui moarte se vor împlini în august 75 de ani — doar o placă o mai aminteşte trecătorului. De ani de zile aici îşi are sediul o staţie de Salvare. Considerăm că este vremea să fie recuperată şi această casă, şi să i se dea destinaţia pe care o merită de trei sferturi de veac. Printre cei cărora, alături de Alecsandri şi Sadoveanu, trebuie să le aducem prinos de recunoştinţă şi dragoste, pentru marile daruri făcute culturii romîneşti, se numără şi G. Ibrăileanu (de la a cărui naştere se vor împlini, în 1966, 95 de ani, şi 30 de la moarte). Iaşul modern trebuie să trăiască şi prin tradiţia celor mai merituoşi dintre locuitorii lui. Ne întrebăm : nu poate avea Mihail Sadoveanu, în Iaşi, o statuie ? Dar Ibrăileanu ? Dar... Să nu mai vorbim de V. Conta, Al. Lambrior, fraţii Nădejde etc., care au dat, la vremea lor, ceea ce alţii n-au ştiut şi n-au putut da. N-aş vrea să fiu greşit înţeles. Vechiul tîrg, plin de magherniţe mizerabile, devenit ca peste noapte oraş modern, ne fascinează şi trăim din plin această renaştere socialistă. Avem datoria, însă, de a păstra mereu vie aducerea aminte pentru cei ce au adus contribuţii unice culturii româneşti. Asist. univ. Ion Popescu Iaşi 9 C. BARASCHI : Eminescu Micul ecran BM MARE parte din programul televiziuni a fost alcătuit din reluări de filme şi piese de teatru cunoscute. Să recapitulăm : Raţa sălbatică (s-a mai văzut), O scrisoare pierdută, Setea (cunoscut), Singurătatea alergătorului de cursă lungă (cunoscut), Patru seri din şapte. Ce-ar fi dacă o publicaţie săptămânală ar apărea, o dată pe lună, cu articole şi cronici, reproduceri de artă, reluate... la cererea cititorilor ? Este adevărat, revista poate fi păstrată şi recitită la nevoie. Dar cu totul diferită e psihologia telespectatorului. Nota specifică a programelor televizate trebuie să fie originalitatea, spectacolul inedit. Sunt cunoscute . QîhC&tyuS şt trpvf-rSeie dintre micul ecran şi marele ecran. Nu avem pretenţia unor premiere mondiale. Arhiva oferă bioă şi alte posibilităţi decit ,amicii vestiţi ai ecranului. Există capodopere ale artei cinematografice care pot fi excelent difuzate prin intermediul televiziunii. Se pot alcătui, din fragmente, portrete ale marilor actori şi regizori de film. Se pot găsi tot soiul de soluţii artistice, învingîndu-se o anume inerţie. DE DOUĂ ori, în ultimă săp- TM tămînă, s-a făcut legătura cu Timişoara. Dacă opera Lucia di Lammermoor — fără să aducă noutăţi regizorale — a reprezentat un spectacol bine pus la punct, cu o interpretare vocală meritorie, îr schimb demonstraţia operetei a fost cu totul deficitară la capitolul coregrafie. Am fost obligaţi, timp de un sfert de oră, să asistăm la un soi de program gimnastic cu o monotonă şi stereotipă mişcare a braţelor, lipsită de graţie şi fantezie. Balerinii executau sărituri aerobaotice fără sens, cu un efort fizic inexplicabil în intenţie. O ilustrare coregrafică a muzicii lipsită de orice semnificaţie. TMP2TilLE echipajului „Valifîrtej“ în lumea indienilor irochezi au fost urmărite cu acelaşi interes, numai că, nu ştim din ce motive, actorii au început să se amuze între ei, recurgînd la „cîrlige“ şi poante îr\ ' afara textului (, dacă i -.ori n-si fă nai joci la tele;v:,Aiune‘\? !), rk-pin i atmn-tepa de autenticitate creată^ spre stupoarei celor miei, jigniţi în fantezie şi amor propriu. E păcat. M DE CE in retransmisii de la TM mare distanţă imaginea e perfectă, iar într-una realizată la numai cîţiva kilometri de studio (stadionul „23 August“) apar, supărătoare, defecţiunile tehnice ? Mai mult decît atît, ele au fost observate de tehnicieni cu mare întîrziere. C. N. Constantinii! RELUĂRI ! de BENEDICT GANESCU Desene din ciclul „Dans” S PORT JOS PALARIA, SUS PÁLARIA V MINE urmăreşte cu atenţie viaţa noastră sportivă trăieşte o mare dramă : e ceva de speriat, nu mai ştie omul cum să-şi ţină pălăria, cînd jos, cînd sus. Poate cea mai ideală soluţie ar fi, cum se Intimplă adeseori in viaţă, cea intermediară, nici prea jos, nici prea sus, aşa... pentru orice eventualitate. După cum se ştie, misiunea pălăriei pe acest pămînt e să-i ajute omului să-şi manifeste entuziasmul. Dacă nu exista această nevoie de expansiune umblam în capul gol şi pe viscolul cel mai amarnic. Avem pălării, vrem să le trîntim, suntem de acord să le trintim, dar nu adeseori avem prilejul s-o facem. Să zicem că cineva, cu cele mai bune intenţii, călăuzit de cele mai generoase aventuri vrea să-şi trintească pălăria de pămînt. Are de ce ?... Fiindcă am învins cu 4—2 în cel de al doilea meci din Grecia ? Nu. Nu e un motiv, şi încă un motiv serios, demn de o pălărie exigentă. Intr-o clipă de slăbiciune am încercat acest lucru, dar diabolica şi perfida pălărie s-a ridicat în sus, s-a rotit puţin in aer şi s-a întors liniştit la loc. Ozon, acest mare talent şi spirit lucid, a recunoscut că e greu de făcut ceva cu „Progresul". Ceva dreptate are el... Ce se poate face cu această echipă alcătuită in mod egal din bătrini obosiţi şi tineri prea naivi ? Luciditatea îşi are desigur farmecul ei şi, ca un modest omagiu adus lucidităţii, am încercat să trîntesc pălăria de pămint. Am Încercat dar, o spun cu toată umilinţa, n-am reuşit. Deşi e pălăria mea, cumpărată de mine, periată de mine, n-am reuşit s-o conving să se trîntească de pămint. E drept, a ajuns la ciţiva centimetri de pămint, cit pe-aci să se prăbuşească, dar în ultima secundă s-a răzgîndit. E o pălărie care ştie ce vrea şi cred că bine a făcut că s-a răzgîndit. Dacă un antrenor porneşte de la ideea că nu-i nimic de făcut, nu-i rămîne decît să-şi ducă ideea pînă la capăt. Şi dacă-şi duce ideea pînă la capăt, „Progresul" retrogradează. Pierdem cuplaturile interbucureştene, şi e păcat... Totuşi, un motiv a fost. Şi încă un motiv adevărat. Echipa de polo „Dinamo Bucureşti“ a terminat neînvinsă preliminariile din „C.C.E.". O victorie adevărată, nu numai morală,... nu la un pas de victorie, ci chiar victorie, victorie. Aşadar, jos pălăria ! Deşi era o pălărie nouă, deşi aveam după aceea o vizită de făcut, am trintit-o de pămint cu cea mai mare plăcere. Dar sărmana şi generoasa mea pălărie n-a stat multă vreme aşa. Şi nu din vina mea. In Anglia ping-pong-iştii noştri au pierdut cu 6—2. La ping-pong, unde sintem cineva, unde avem pretenţii !... Indignat şi nemulţumit am ridicat pălăria şi am tras-o pînă peste urechi. O corespondenţă telefonică a ziarului de specialitate ne dă cîteva explicaţii, nu lipsite de haz in simplitatea lor fascinantă. „Jucătorii noştri au jucat slab, lăsîndu-se surprinşi de ritmul impus de jucătorii englezi“. Ei, cită candoare ! S-au lăsat surprinşi, şi încă de ritmul lor rapid. Dar, la drept vorbind, nu se aşteptau încă de acasă la un ritm rapid ?... Am un moment de slăbiciune : „Totuşi s-a muncit şi pentru această înfrîngere“... Căci nici înfrîngerile nu vin aşa, pară-mălăiaţă. Pălăria mea rămîne intransigentă : „Pentru o înfrîngere atît de categorică puteau să muncească mai puţin. Să te trezeşti cu noaptea în cap, să munceşti, să te zbaţi după aceea să mai fii şi învins atît de categoric, e lipsă de umor“. Dar nici să stai multă vreme cu pălăria pe cap nu e prea plăcut. E şi incomod, e şi nepoliticos. Cîteodată, în clipele mele de deznădejde, aş arunca-o de pămint, aşa... fără nici un motiv. Aşa... fără nici o bază ştiinţifică. Cine ştie ce victorie poate să vină şi e bine să mă găsească pregătit. Nu. Nu e bine. Ar însemna să subapreciem rolul pălăriei în viaţa sportivă. Intîi să-i bată fotbaliştii noştri pe cehi, turci şi portughezi şi de-abia după aceea... jos pălăria ! Pălăriile noastre, răbdătoare şi generoase, sînt gata să cadă la pămint. Teodor Mazilu MONUMENTUL EMINESCU OPINIA TOV. ACAD. PERPESSICIUS ECITESC cîteva * ^ numai („Statuile“, „Statui în perspectivă“, „Eminescu între statui“, „Actualitatea lui Eminescu“, „Carlyle şi statuile“, strînse în Dictando divers, I, 1940) din articolele ce scriam, cu mai bine de trei decenii în urmă, şi înţeleg din ele, cît de constantă a rămas, în inima noastră, această preocupare, şi cît de justificată e bucuria de a putea înscrie, în fruntea rîndurilor de faţă, un titlu ca cel de sus. Exasperat de mulţimea obsedantă, ca-ntr-un coşmar dramatizat, a „cadavrelor în bronz“, ce te întîmpinau la toate răspîntiile Cetăţii, ba începuseră să invadeze şi provincia, în timp ce glorii ale istoriei noastre naţionale sau ale literaturii, un Bălcescu, un Eminescu, întîrziau să-şi ocupe soclurile de drept, la care admiraţia şi recunoaşterea unanimă îi designau, am veştejit nu o dată tristul exemplu, reproşînd edililor noştri excesivul lor zel politic şi nădăjduind de la obolul public singurul remediu al acestui mult prea tolerat oprobriu sculptural. În 1929 se împlineau 40 de ani de la moartea poetului şi, cu gîndul la ce ar fi putut să fie sărbătorirea de peste 10 ani, din 1939, la împlinirea unei jumătăţi de veac de la săvîrşirea lui din viaţă, spuneam, între altele (în „Actualitatea lui Eminescu“) : „Nu ne mai îndeamnă inima la profeţii , însă nimic nu s-ar opune ca, peste zece ani, linţoliul acesta de sufocantă politică să fie primenit, alte gînduri să se statornicească în cugete şi un ideal de omenie şi de cinstire a mucenicilor sufletului să călăuzească pe cei din fruntea trebilor obşteşti. Toate minunile sunt cu putinţă. Peste zece ani poate că se va călători în lună, se va vorbi la telefon cu domnii din Marte şi Eminescu îşi va avea, poate, statua şi ediţia definitivă a operelor sale, monumente deopotrivă de fiu, care zilele de astăzi nu erau melrite să le ridice“. Iar în articolul „Grile şi statuile“, după ce admiram guva filozofului englez, care în pamfletul său, „Statuia lui Hudson“, din 1850, se ridica împotriva intenţiei publicului englez, de a nemuri în bronz figura „retelui drumurilor de fier“, şi nu mai puţin împotriva tuturor acelor avortoni de bronz, de care s-ar speria femeile gravide, pentru stîrpirea cărora reclama un serios serviciu de ecarisaj şi un competent oficiu al gurilor de canal („Arătaţi-mi omul pe care-l onoraţi, spunea Carlyle, ca-ntr-o sentenţă paremiologică, şi voi şti din acest simptom mai bine decît din oricare altul, ce soi de om sînteţi voi înşivă“), cu gîndul la pururi nevralgicul nostru alean, şi la tot ceea ce birocraţia şi politicianismul nostru născocea pentru a stăvili elanul tinerelor forţe creatoare, scriam în încheiere : „...Căci dacă din gazete aflarăţi de alegerea pentru monumentul eroilor ceferişti, de la Predeal, făcută în persoana valoroşilor artişti tineri, Mac Constantinescu şi C. Baraschi, nu ştiţi cite forţe oculte s-au dezlănţuit pentru ca această alegere să se anuleze şi cum printre cei mai înverşunaţi sunt acei din cohorta ipsosarilor. Sunt aceleaşi forţe oculte şi aceeaşi neînţelegere care zăbovesc opera unui Han şi unui Medrea, aleşi pentru statuile lui Bălcescu şi Bărnuţiu, aceeaşi neînţelegere care a zăbovit aşezarea monumentului lui Săulescu la Predeal, şi tot aceeaşi care nu se va hotărî niciodată să ridice celui mai ales dintre fiii neamului, lui Eminescu, statuia de bronz, după ce el şi-a ridicat-o pe ceialaltă, mai nepieritoare, a poeziei“. In ce măsură, scriind astfel, nu greşeam, o dovedesc deceniile cite au trecut pînă să putem, în sfîrşit, saluta apariţia unei statui Eminescu în inima Capitalei. Ceva, de bunăseamă, nu mergea cum trebuie în cea mai puţin perfectă dintre societăţile cu putinţă, de vreme ce nimic din cele ce ar fi putut favoriza iniţiativele, nu lipsea, nici spaţiul statuar, într-un Bucureşti, netrecut încă de stadiul orientalelor maidane, nici artişti cu dalta inspirată, şi totuşi mult aşteptata întrupare întîrzia. Eram, oare, legaţi printr-un blestem, să nu putem ieşi din zodia compunerilor alegorice, şi a busturilor, chiar dacă de la efigia de pe stela funerară de la Bellu, a sculptorului Georgescu, şi pînă la zeescul chip solar, sculptat de Han, masca lui Eminescu ispitise pe mai mult de unul şi chiar cunoscuse cîteva realizări remarcabile , însă anii ce se apropiau lăsau să se întrevadă posibile schimbări. Solemnele statui de cărturari din faţa Universităţii sporeau cu aceea a lui Spiru Haret, minte de matematician, dar inimă sensibilă la ridicarea, nemăsluită, a norodului, sculptată de Ion Jalea, şi, după aceea, pe aceeaşi axă a singurelor realizări de artă în marmură şi bronz, ceva mai jos, spre zarea unde asfinţeşte, drapat în purpură, soarele, masiva statuă în bronz a lui Kogălniceanu, sfetnicul lui Cuza Vodă şi omul reformelor agrare, în viguroasa întrupare a sculptorului Han. Pe aceeaşi magistrală, cam la jumătatea drumului dintre cele două culmi amintite, la capătul dinspre bulevard a aleii mediane a Cişmigiului, stă, de puţin timp, pentru verificarea amplasamentului, încă fantomatică, replica viitoarei statui în bronz a lui Eminescu, operă a sculptorului C. Baraschi. Minuni, în vremea noastră, mai sunt, deci, cu putinţă ? Ne va fi fost dat, aşadar, să punem capăt cerifitudirea cu care de mai bine de treizeci de ani, ne îndoiam, ca şi tînguirii periodice, că nu vom apuca să vedem imaginea celui mai scump dintre fiii neamului, printre noi, geniu tutelar al unei Urbe, unde a cunoscut truda şi suferinţele, şi ale cărei moravuri levantine, mai hidoase ca plăgile Egiptului, le-a stigmatizat cu litere de foc, în proză sau versuri ? Puteavom, în sfîrşit, să ne bucurăm şi să binecuvîntăm ceasul acesta, cu osebire rar, ce aşteptam de atît amar de vreme ? S-ar zice... ...Căci abia instalată replica, şi glasuri potrivnice, cum se şi cade într-o adevărată republică a artelor şi de care nu avem a ne teme, au şi început a se auzi. Istoria artelor cunoaşte războiul acesta de opinii, în care numai posteritatea are cuvîntul decisiv. Că unul l-ar fi vrut pe Eminescu mai puţin tînăr sau că altul l-ar fi dorit frămîntat, tumultuos, chiar tragic — nimic mai firesc, — dacă ţinem seama de mulţimea şi varietatea preferinţelor. Doar Prometeul acesta a fost prin definiţie, proteic. Că unul sau altul dintre detalii aminteşte cutare sau cutare model glorios, consfinţit de veacuri — iată ce duce cu gîndul la comparatismul excesiv, pe care istoria literară şi critica l-au exercitat pe seama operei, în proză şi versuri a lui Eminescu. Dar acesta nu este Eminescu... ni se spune, şi ar trebui să se adauge : ...aşa cum ii doresc sau mi-l închipui eu. Evident, şi nimeni nu pretinde contrariu, însă acesta este Eminescu, aşa cum l-a conceput Baraschi, aşa după cum Eminescu al lui Paciurea, al lui Han, al lui Jalea sau al lui Vlasiu, în ziua cînd ar vedea lumina forumului, vor exista numai în măsura în care vor întruchipa propria lor concepţie despre viaţa şi opera marelui poet. Din nefericire, discuţia nu se limitează numai la atîta. Ea tăgăduieşte în bloc şi sugerează în termeni, oricum mai diluaţi, soluţia radicală a lui Carlyle. Ceea ce, negreşit, reclamă un mic apel la memorie. Eminescu al lui Baraschi reprezintă rodul unei strădanii de cinsprezece ani. Nu voi face istoricul celor patru concursuri, pe care colegul nostru Demostene Botez l-a schiţat cu pregnanţă, dar pot să afirm că am participat la ultimele două şi că nu pot trece cu vederea nici juriul, prezidat, în spirit, de marea personalitate a lui Mihail Sadoveanu, nici pe membrii lui, pe regretatul profesor de estetică, seninul Tudor Vianu, pe sculptorii Ion Jalea, Boris Caragea şi Vida Geza, pe Mihai Beniuc şi pe Cicerone Theodorescu, pe arhitecţii Teodoru Horia şi Pompiliu Macovei, aşa cum nu pot uita jungla fantasmelor de ipsos, din friguroasa sală de acum zece ani, a palatului, nici discuţiile noastre peripatetizante prin faţa osîndiţilor, cum n-am uitat de ultimul concurs din 1956, cînd s-a vorbit şi de Pensioroso, cum înainte se vorbea de Schiller, şi nici de sugestiile unuia sau altuia dintre cei de faţă, în toate cele patru concursuri, şi după eliminări succesive, Eminescu al lui Baraschi a obţinut locul întîi şi execuţia monumentului. E cu putinţă, oare, să ne întoarcem astăzi la practicele şicaniere, de astă dată şi vandalice, ale trecutului, pe care l-am evocat în rîndurile de mai sus ? N-am nici un motiv să pup la îndoială bunacredinţă a cuiva, de aceea îmi îngădui să nu cred într-o astfel de eventualitate. Monumentul lui Baraschi pune capăt unui coşmar ce datează de multe decenii şi ne autoriză să putem spune, ca şi la început: în sfîrşit, vom avea o statuie Eminescu ! Perpessicius OPINIA TOV. ACAD. G. OPRESCU IN NUMEROASELE scrisori primite la redacţie în problema monumentului Eminescu din Cişmigiu, cititorii şi-au exprimat dorinţa să afle şi părerea altor specialişti în domeniul artelor. In acest scop, am solicitat opinia acad. Gh. Oprescu. Iată răspunsul domniei-sale : OV. D. HAULICA a publicat acum trei săptămîni un articol inteligent conceput, bine documentat şi bine scris asupra monumentului Eminescu. Cum era de aşteptat, acest articol a făcut senzaţie şi cel dinţii impresionat de el a fost, bineînţeles, autorul statuii la care criticul se referea. Dar acest articol a produs o puternică impresie şi în rîndurile cititorilor revistei care, după informaţiile ce le posed, s-au grăbit, unii să-şi spună în scris părerea, cerînd, cum era normal, părerea, în această chestiune controversată, revistei şi cîtorva specialişti. Este cauza pentru care Contemporanul s-a adresat mie, cu rugămintea de a-mi spune părerea atît asupra discuţiei în sine, cît mai ales asupra valorii monumentului Eminescu. Printre primii care au venit în ajutorul autorului monumentului este tovarăşul Demostene Botez. Să analizăm articolul publicat în săptămîna imediat următoare apariţiei celui al lui Dan Hăulică. Domnia-sa tratează această chestiune din multe puncte de vedere. Unele referindu-se la critica de artă în genere, altele la cazul special care ne preocupă. „Criticul de artă să-şi bizuie opinia pe argumente obiective şi juste... Criteriile lui trebuie să apară neîntinate de orice sentiment de ură“. Argumente obiective şi juste sunt tocmai cele de care s-a servit Hăulică şi cărora nu li se răspunde în articolul tov. Botez. Iar în ceea ce priveşte argumentele de care se serveşte un critic, fie el literar sau de artă, mi se pare că tov. Botez uită că indignarea în faţa unor opere este şi ea justificată să se exprime şi că exemple celebre, ieşite din acest sentiment, se numără multe în istoria culturii — exemple al căror rezultat a fost mult mai fericit decît dacă criticul ar fi fost o persoană rece, care să nu se încălzească în faţa unei opere de artă îndrăzneaţă în nereuşita ei. Dacă merg mai departe, constat că Eminescu este tratat de tov. Botez drept un timid. Timid Eminescu? Rar român mai curajos în expresia sentimentelor şi apărărilor sale cum a fost Eminescu ! El ar fi „pui de moldovean romantic“... Tonul acesta jovial nu se potriveşte atunci cînd e vorba de marele reprezentant al poeziei din ţara noastră. Dar iată ceva şi mai uimitor în articolul tov. Botez : „Dan Hăulică ascunde în articol un fapt de hotărîtoare importanţă... Concurs riguros şi eficace s-a ţinut“. Am regretul să spun că cine ascunde un fapt de hotărîtoare importanţă este tocmai tov. Demostene Botez. Peripeţiile acelui concurs în patru acte, mereu aceleaşi, fără un rezultat hotărîtor, s-au produs între 1949 şi 1955 sau ’56, nu-mi amintesc exact. De fiecare dată rezultatul a fost nehotărîtor, împărţindu-se voturile între tov. Baraschi şi tov. Maitec, jumătate din comisie considerînd că tînărul sculptor, poate nu atît de cunoscut în ţară şi peste hotare ca tov. Baraschi, a pus în opera lui o seriozitate, o dragoste, o înţelegere a obligaţiei ce-şi asuma făcînd monumentul celui mai mare poet al nostru, pe care nu le întîlneau în opera celuilalt. La ultima sesiune a juriului a fost paritate de voturi şi nu s-a obţinut o şubredă majoritate decît după o vizită la un membru al comisiei care absentase şi care, deci, nu văzuse ultima formă a operei, consimţind totuşi să-şi dea votul tovarăşului Baraschi. Acesta este adevărul şi nu ceea ce s-ar putea înţelege din frazele niţel întortocheate ale tovarăşului Botez. Opera tov. Baraschi a avut asentimentul comisiei compuse din oameni foarte remarcabili, zice tov. Demostene Botez. Cine îşi va mai aduce însă aminte peste ani de zile cine anume i-a dat aprobarea ? Tovarăşul Baraschi rămîne singurul răspunzător de opera sa. El va primi blamul dacă e cazul, sau lauda dacă e cazul. Membrii comisiei, unii poate morţi, alţii uitînd de împrejurarea în care s-a făcut concursul, nu mai au nimic de-a face cu această operă. Aprobarea lor priveşte exclusiv administraţia, care, fără această aprobare, n-ar fi putut avansa fondurile necesare. Or, acest lucru n-are nimic de-a face cu calitatea operei. Cele două machete în mărime naturală au fost aşezate la capătul a două alei principale din grădina Cişmigiu. Locul unde au fost aşezate se pare că a fost ales chiar de sculptor. Am trecut şi le-am văzut. Afirmaţiile lui D. Hăulică sunt exacte. Din cauză că partea de jos a statuii este aşa de evident inspirată după „il Pensieroso“ de Michelangelo, iar partea de sus — bustul şi capul — sunt tratate mai personal de tovarăşul Baraschi, se produce un fel de discordanţă între cele două părţi. Capul, calificat de Hăulică drept un cap de tînăr, pare a avea intr-adevăr trăsături agreabile, însă atitudinea, adică exact partea care ne interesează, este molîie si somnolentă, dînd impresia că cel portretizat ori s-a sculat acum din somn, ori se pregăteşte să se culce. Asta mi se pare un defect deosebit de grav. Şi în alte ţări procedeele ce se folosesc cînd este vorba de un monument important sunt cam aceleaşi ca şi la noi. Cu o singură deosebire, în general, se fixează locul unde va fi aşezată statuia şi apoi se procedează la concurs. Şi chiar după ce s-a terminat concursul, un mulaj de mărimea exactă a originalului este aşezat pe locul destinat lui, pentru ca timp de cîteva săptămîni publicul să-şi poată exprima părerea dacă ansamblul definitiv, adică decorul şi statuia, sînt într-un acord armonios. Aşa ar trebui să se procedeze şi la noi, cînd este vorba de lucrări de importanţa şi mărimea unui monument destinat lui Eminescu. Cunosc un caz precis : Maillol a executat după primul război mondial o statuie destinată să simbolizeze rezistenţa Parisului în timpul ocupaţiei. Unul din acele splendide nuduri feminine, cum obişnuia să execute marele sculptor, a fost aşezat în curtea Luvrului. Şi a stat acolo un an şi mai bine. N-a plăcut însă şi a fost ridicat. De ce să riscăm acelaşi lucru cu Eminescu al lui Baraschi ? Avem un oarecare număr de statui mediocre, începînd cu ostaşul care se aruncă de pe piedestal, întocmai ca un săritor la trambulină într-o întrecere de înot; mai avem reliefurile, unele destul de barbar lucrate, de pe dealul Academiei Militare, chiar şi cele două reliefuri de pe faţada Operei, frumoase privite de aproape şi în detaliu, dar nepotrivite pentru marea suprafaţă pe care o ocupă şi nerăspunzînd exigenţelor noastre. Iată de ce consider că statuia lui Eminescu n-ar trebui să fie aşezată în nici o parte a Capitalei noastre, pentru că, după cum s-a exprimat Dan Hăulică, „acesta nu este Eminescu". G. OpriBicu