Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)

1965-09-10 / nr. 37

(Urmare din pag. l­a) „Hai să dăm mină cu mină Cei cu inima română, Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul României!...“ M­ASCUT la Ba-­­­cău in 1821, poetul era fiul unui negustor care a început sărac, s-a îmbogăţit şi a căpătat o mică boierie, ajungînd mai tîrziu vornic, vornicul Alec­­sandri. Dar, asemenea lui Puşkin, Vasile Alecsandri îşi petrecuse copilăria printre oamenii din popor, care i-au spus snoave şi poveşti, l-au învăţat cîntece vechi, doine haiduceşti, i-au descris minunata lume a bas­melor. Prin ei s-a adăpat la fîn­­tîna­ pură a graiului strămoşesc, limba ţării, nealterată de interven­ţiile dascălilor, de modă vremii, de grecismele şi turcismele şi, mai ales, de latinismele umoristice, de franţuzismele ridicole, pe care poetul însuşi le-a combătut cu atîta vervă mai tîrziu. Folclorul i-a îmbogăţit nu numai limba literară, dar şi darurile cre­atoare. Imensul rezervor de legende i-a slujit să-şi scrie propriile lui balade, în versul limpede, curgător, al doinei populare şi să ne dăru­iască acea comoară naţională pe care salonarzii o numeau cu dis­preţ „literatură de colibă“. ■Mama Gahiţa, jupîneasa casei, şi doi copii de ţigan, Vasile Porojan şi Dincă Lăutarul, au luminat vii­torului poet şi luptător adâncurile vieţii de la ţară, suferinţele „robi­lor negri şi ale şerbilor albi“, i-au cîntat şi i-au povestit. După ani şi ani, „conu Vasile“ nu i-a uitat : alături de Mihail Kogălniceanu, el a fost cel mai cald propovăduitor al dezrobirii ţiganilor. P­OETUL îşi face­­ studiile la Pa­ris, unde trăieşte cu mare dor de ţară. Primele sale versuri sunt pline de acest sentiment care i-a că-­­ lăuzit viaţa întreagă : iubirea pa­triei, începe lupta foarte tînăr. Reîntors în ţară, renunţînd la ca­riera medicală, el scrie versuri, conduce doi ani Teatrul Naţional din Iaşi, militînd pentru crearea unei literaturi dramatice. E unul dintre ctitorii teatrului şi ai dra­maturgiei româneşti, cel mai impor­tant, am putea spune întemeieto­rul poeziei noastre dramatice. La început, fragmente satirice, comedii cu cîntece, vodeviluri, localizări de piese franţuzeşti. Către sfîrşitul vieţii, Vasile Alec­­­sandri dă teatrului românesc acele trei nemuritoare poeme teatrale: „Despot Vodă“, „Fîntîna Blandu­­ziei“ şi „Ovidiu“. Poet-cetăţean, el nu înţelege să facă din literatură o simplă înde­letnicire distractivă, pentru el şi pentru alţii ; o vedea ca o armă de luptă naţională şi socială. Vasile, Alecsandri cîntă eroismul trecutului şi viitorul neamului, satira lui biciuieşte năravurile vremii, cosmopolitismul boieresc, superficialitatea,­ societăţii supra­puse, imitaţia ridicolă a străinătă­ţii, prejudecăţile, viciile, dispreţul ciocoilor pentru sufletul şi limba românească, exploatarea latifun­diarilor, tot ceea ce ţinea pe loc progresul acestui popor. O generaţie întreagă se ridică, împreună cu bardul de la Mirceşti. Prin văzduh trece un mare suflu de dezrobire, un freamăt, un dor de muncă , în libertate, de punere în valoare a forţelor creatoare ale naţiunii, împreună cu Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negri şi alţi tineri înflăcăraţi, Alecsandri se întîlneşte cu ei la Mirceşti sau la conacul lui Costache Negri la Minj­ina, şi pun la cale mişcarea revoluţionară ce avea să cutre­mure în curînd Principatele ro­mâneşti. De la un capăt la altul al ţării se frămînta norodul oropsit, ţinut în întuneric şi sărăcie, de regimul feudal care cîrmuia cele două prin­cipate. Generaţia de luptători ur­mărea două ţeluri: dezrobirea de jugul otoman, care apăsa fiinţa naţională a ţării, şi scuturarea ju­gului boieresc, care strivea aşeză­mântul ei social. Născut şi crescut în mijlocul a­­cestor frământări, hrănit, în anii de studii, la Paris, cu ideile revo­luţionare care au dus la evenimen­tele de la 1848, Vasile Alecsandri primeşte şi influenţa covârşitoare a lui Nicolae Bălcescu, cel mai în­flăcărat dintre democraţii acelor vremuri. In contact cu ţărănimea, trăgîn­­du-şi puterile creatoare din însăşi arta populară, Vasile Alecsandri se identifică cu aspiraţiile celor mulţi, al căror stegar a fost pînă în zilele-i cele din urmă. In februarie 1848, cînd a fost răsturnat regele Franţei Louis- Philippe, Nicolae Bălcescu se afla la Pa­ris. El a intrat, cu alţi revo­luţionari în palatul cucerit al Tuileriilor, a smuls o fîşie din ca­tifeaua ce acoperea tronul regal şi a trimis-o în ţară lui Vasile Alecsandri, împreună cu o scrisoa­re în care-şi arăta părerea de rău că poetul şi prietenul n-a fost şi el de faţă în clipele acelea înălţă­toare. Printre aceşti corifei ai înălţării principatelor, Vasile Alecsandri a avut, poate, activitatea cea mai lungă şi mai rodnică. El a scris a­­proape o jumătate de secol, cîn­­tînd plaiurile Moldovei, Dumbrava Roşie şi Plevna, pe sămănător şi pe Rodica, pe Tom­a Alimoş, pe Dan Căpitan de plai, pe haiducii codrilor, pe toţi cei ce întrupau aspiraţiile către libertate ale popo­rului. A fost printre cei dinţii culegă­tori şi adaptatori ai poeziilor popu­lare : „Mioriţa“, „Legenda Mănăsti­rii Curtea de Argeş“, „Altarul Mănăstirii Putna“, atîtea şi atîtea altele. Baladele lui Vasile Alecsandri constituie nu numai începuturile, dar şi comorile permanente ale poeziei româneşti. Meritele i-au fost recunoscute şi de contemporani şi de urmaşi. Eminescu nutrea faţă de Vasile Alecsandri o mare admiraţie, un respect pe care şi l-a exprimat şi în poezia „Epigonii“. Mi-a povestit Alexandru Vlahu­­ţă cum s-a dus o dată cu Emi­nescu la o reuniune literară, unde Vasile Alecsandri, bătrîn şi glorios, urma să-şi citească noua dramă în versuri „Ovidiu“. Vlahuţă îmi vorbea de timidita­tea, de emoţia cu care, la un colţ al încăperii, Eminescu şi cu el au ascultat lectura piesei. La rîndul său, Vasile Alecsandri a arătat nefericitului poet, pe lingă admiraţie, o dragoste, o solicitudi­ne părintească. Rapsodul „Luceafărului“ se afla bolnav la Viena. Vasile Alecsandri, în apogeu, a citit, la Ateneul ro­mân, poemul dramatic „Fîntîna Blanduziei“, încă inedit, „în folosul unui scriitor sărac şi bolnav“, cum anunţa, cu discreţie, afişul. O mare mulţime a răspuns la che­marea moşneagului. S-au strins atuncea două mii de lei-aur, care au fost trimişi la Viena, pentru căutarea sănătăţii blîndului şi ne­fericitului Mihai. Bolnavul de la Viena era şi el un Crainic al acestui popor, unul dintre cei mai buni copii ai săi. El se trudise să frămînte o limbă, să creeze imagini, gînduri şi rime noi, să trezească o conştiinţă naţională, ameninţată de înstrăinarea păturii conducătoare, de cei care dispre­­ţuiau graiul şi sufletul ţării. A gândi şi a vorbi româneşte era o ruşine pentru boerii, boiernaşii, ciocoii şi tîrgoveţii vremii. Crescut la Paris, admirator al geniului francez, Vasile Alecsandri n-a pregetat, totuşi, să zeflemi­­sească pe parveniţii noştri, care maimuţăreau apucăturile şi limba franţuzească. Abuzurile micilor şi marilor funcţionari sunt demascate fără milă de Vasile Alecsandri. In fe­eria „Sînziana şi Pepelea“, alături de personajele fabuloase, vedem curtea grotescă a lui Vodă, miniş­trii săi linguşitori, intriganţi şi venali, atacuri împotriva afaceris­mului clasei conducătoare. Poetul gingaş al „Pastelurilor“ şi al „Lăcrămioarelor“, cântăreţul idilic al Rodicăi şi al ciobănaşilor, ni se arată sub forma unui aspru judecător al moravurilor epocii. Sarcasmul său urmăreşte fără milă năravurile contemporanilor. Ne-am învăţat să-l­ judecăm pe Vasile Alecsandri numai,după fragmen­tele reproduse odinioară în cărţile de şcoală, poeziile sale patriotice şi pastorale. Regimurile trecute au creat imaginea unui Alecsandri oficial, didactic, conformist. Ati­tudinea lui protestatară a fost lă­sată în umbră. Abia acum sînt puse la îndemînă, prin tipar şi reprezentaţii teatrale, aspectele de cenzor al societăţii, de scriitor sa­tiric, de precursor al lui Caragiale. Acest aspect aruncă o lumină nouă, sporeşte gloria şi importanţa bar­dului optimist, a culegătorului de vechi balade, a cîntăreţului ceru­lui, peisajului şi sufletului româ­nesc. Cu douăzeci de ani înainte de Caragiale, el persiflează anumite apucături ale societăţii din amîn­­­­două principatele, însufleţind ca­ricaturi scoase din realitate şi"?-al­ căror model autorul „Scrisorii pierdute“ l-a continuat în schiţele şi comediile sale. E uimitor cit de mult se asea­mănă creaţia­ satirică a lui Vasile Alecsandri cu galeria de tipuri a lui Caragiale. Cu prilejul reluării comediei „Iaşii în carnaval“, a bardului de la Mirceşti, am regăsit, de la în­ceput, momente din „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“. Cuconul pe un pat, cucoana pe altul, iată-i pe amândoi sărind din somn de frica revoluţiei. Exact ca în „Conu Leonida“. Acel poliţai din „Iaşii în carnaval“ nu este, oare,, embrionul lui Pristanda din „Scrisoarea pierdută“ ? Dar acea scrisoare care ajunge la altă adresă ? Cati, din comedia lui Alecsandri, citeşte răvaşul de dragoste cu mina pe inimă, cu a­­celaşi ton emfatic pe care-l pune Ziţa din „Noaptea furtunoasă“. LIVIU REBREANU : „Golanii", „Calvarul", „Ciuleandra" (B.P.T.) CELE trei volume de nuvele ale lui Liviu Rebreanu : Golanii, Calvarul şi Ciuleandra apărute recent în noul for­mat al colecţiei „Biblioteca pentru toţi“, anunţă, după cum nota G. Că­­linescu, „liniile ope­rei mature" a proza­torului. Intr-adevăr, în nuvele Rebrea­nu anticipează mo­delele de personaje şi de situaţii a că­ror evoluţie şi atmosferă pot fi reîn­­tîlnite în romanele de mai tîrziu. Un singur exemplu : Catastrofa prevesteş­te Pădurea spânzuraţilor. Primele două volume cuprind nuvele bine cunoscute publicului a căror tematică este izvorî­­tă din viaţa ţărănimii şi a micii bur­ghezii a satelor şi tîrgurilor din nor­dul Transilvaniei. Apărute într-o pe­rioadă literară influenţată de semănă­­torism şi poporanism, nuvelele, departe de orice idilizare, sînt străbătute de un realism dur. Preocupîndu-se de proble­mele acute ale timpului său, a­­ceea a soldatului român într-o ar­mată străină (Ruşinea, Catastrofa, Dezertorul) bunăoară, şi a soluţiei tragice pe care războiul imperia­list o aduce în viaţa oamenilor simpli: (Bora morţii), Rebreanu sesizează anta­gonismele de clasă, (Ofilire, Răfuială, Proştii), tristă servitute a femeii mări­tate (Nevasta) , şi nu se dezinteresea­ză nici de dramele obişnuite din lumea declasaţilor (Culcuşul, Golanii). Volu­mul al III-lea prezintă o serie de crea­ţii mai puţin cunoscute : nişte schiţe prelucrate după modele din literatura universală (după L. Tolstoi şi Mikszáth Kalman) şi cîteva nuvele de analiză psihologică : Calea sufletului şi Ciulean­dra. Prefaţa, care schiţează o evoluţie a nuvelei lui Rebreanu, tabelul cronolo­gic şi notele sunt bine Întocmite de Niculae Gheran, Doina Munteanu declamând e­pistala lui Rică Ven­­turiano. Dar jocul de măşti din „D-ale carnavalului“, confuziile, încurcăturile, nu sunt aceleaşi cu cele din „Iaşii în carnaval“ ? Dar acel unchi din provincie, pe ca­­re-i aşteaptă, de care se teme atîta Catindatul lui Caragiale, nu-l vedem sosind în carne şi-n oase, în comedia „Iaşilor în car­naval“ ? Comisarul, care în „D-ale car­navalului“ pune la loterie o ta­bacheră şi o cîştigă tot el, la in­finit, nu e un frate bun cu logo­fătul care vinde de 57 de ori a­­celaşi curcan, peşcheş pentru re­prezentantul autorităţii ?! Felul de a-şi boteza Caragiale personajele, limba lor scâlciată, de­magogia lor, nu datoresc oare ni­mic lui Alecsandri ? Acelaşi profesor ardelean, lati­nizant, Marius Chicoş Rostogan al lui Caragiale, nu se trage, oare, din dascălul de latineşte Ionus Goluscus, din piesa lui Alecsandri „Rusaliile“ ? Caragiale, ca şi Ion Creangă, ca şi Eminescu a fost influenţat de personalitatea covîrşitoare a ace­lui mare deschizător de drumuri, care a fost Vasile Alecsandri. Autorul „Scrisorii pierdute“ nu călătorise încă şi nu văzuse alt teatru decât cel care se juca la Bucureşti: era firesc ca în opera lui să lase urme adinei viziunea autohtonă şi dominantă a bardu­lui de la Mirceşti. Fără îndoială, Eminescu şi Ca­ragiale au tras brazde mai adinei în ogorul poeziei româneşti şi al satirei. Stilul lui Creangă e mai savuros; forma lor e mai artis­tică, vocabularul mai bogat, sen­sibilitatea lor mai aproape de a noastră, maturitatea gîndirii mai vădită — dar nu trebuie să ui­tăm niciodată cit de mult dato­resc aceşti mari scriitori ai ţării, ilustrului lor precursor. I­IMBA lui Va-­­­sile Alecsan­­dri, ca şi a lui Mihail Eminescu, evoluează de-a lungul activităţii lor literare, cîştigînd în densitate şi puritate. Altfel scria Vasile Alecsandri în tinereţe şi altfel în gloriosul său amurg. Unul este Eminescu primelor poezii, alcătuite sub in­fluenţa lui Alecsandri şi­ a lui Bolintineanu, şi altul e autorul capodoperelor finale. Către sfîrşitul vieţii lor, înche­iată în aceeaşi vreme, limba ro­mânească primeşte botezul matu­rităţii. Suntem­ departe de dibuirile începuturilor, de formele vetus­te, de diminutivele, greşelile gra­maticale, alterările de expresie care­ abundă în prima jumătate a activităţii acestor transforma­tori ai verbului, sensibilităţii şi inteligenţei româneşti. După războiul independenţei, cu ultimele versuri ale lui A­­lecsandri şi Eminescu, apoi cu proza lui Odobescu, Slavici, Ca­­­­ragiale şi Delăvrancea, cu poeziile­­lui Vlahuţă şi Coşbuc, limba ro­mânească intră in faza de crista­lizare. Devine sigură, incontes-­ tabilă; am putea spune că in-’ trăm, abia acum, în clasicism. Fiindcă cei pe care îi numim „clasicii noştri“, adică scriitorii primelor trei sferturi ale veacu­­lu trecut, sînt departe de a fi mînuit o limbă clasică. Ei sînt marii precursori, marii ctitori, dar nu modelul de stil, de ar­monie, de măsură, de originali­tate şi mai ales de limbă. Al douzecelea veac primeşte o moştenire solidă. Scriitorii vin cu originalitatea­ lor personală, dar trebuie să respecte unitatea şi armonia arhitectonică la care a ajuns graiul ţării. „Licenţa poetică“ se întîlneşte tot mai rar, provincialismele şi expresia echivocă dispar, vocabu­larul se statorniceşte, devine uni­tar. Prea puţin din scrisul oameni­lor din jurul anului 1900 ne mai pare ofilit, demodat, perimat. MIRON COSTIN : „Opere" (E.P.L.) TALENT multilate­ral — cronicar, autor bilingv, poet, filozof, traducător, eminent om de stat — Miron Costin domină cultu­ra română din seco­lul al XVIlI-lea. Personalitatea lui is­torică şi artistică im­pune printr-o operă al cărei interes stă deopotrivă in probi­tatea ştiinţifică şi in verificarea in timp a opiniilor, in argumentarea lor strinsă­­pe această linie, înscriindu-se ca pre­decesor al lui Dimitrie Cantemir), prin permanenta preocupare pentru expune­rea faptelor într-o limbă îngrijită, co­lorată, bogată in procedee stilistice, in care accentul cărturăresc se armonizea­ză cu nuanţa limbii vorbite. Iar istoricul P. P. Panaitescu se do­vedeşte, o dată mai mult, atent şi com­petent interpret al său, relevind din plin universul de idei şi valoarea scrie­rilor cronicarului, locul lui în cultura română veche, ca şi influenţele ce le-a determinat ulterior. Nu vedem însă, de­plin justificată, restrîngerea, în raport cu ediţia din 1958, a aparatului critic (prin eliminarea, în speţă, a conside­raţiilor referitoare la traduceri şi ediţii­le anterioare), paginile lăsate la o par­te împlinind de fapt lucrarea, şi ca a­­tare nestînjenind în nici un chip „ca­racterul colecţiei". Prestigiul acesteia ar fi crescut în acest caz. Oricum, retipă­rirea unei noi ediţii de opere ale lui Miron Costin reprezintă, în afara orică­ror consideraţii de ordin ştiinţific, o e­­videntă şi revelatoare expresie a preţui­rii de care se bucură scrierile acestuia în cercuri largi de cititori, interesul a­­cestora pentru cultura română în an­samblul ei. De aici actualitatea unor astfel de ediţii. Constantin Grosu Paginile lor supreme pot fi scrise şi azi, se citesc cu încântare şi de către cei mai pretenţioşi con­temporani. Dar, pînă la ei, cită trudă a înaintaşilor, spre cucerirea unui perfect instrument de exprimare! Mandatar al poporului, Vasile Alecsandri i-a cîntat suferinţele, aspiraţiile, bucuriile, întraripă­­rile... N-a fost un glas izolat, pe piscuri de munte, ci ecoul miilor de glasuri ce răsună în adîncul văilor şi al sufletelor româneşti. La fiecare moment decisiv din istoria patriei, bardul de la Mir­ceşti a fost prezent. Scriitor, animator cultural, luptător politic, îl vedem cînd director al Teatrului Naţional din Iaşi, cînd membru în comi­tetul teatral de la Bucureşti, cînd pelerin pe drumurile străinătăţii, plecat să consolideze unirea, să apere în faţa celor mari ai Europei drepturile la indepen­denţă ale acestui neam atît de înzestrat şi atît de obidit. După complotul împotriva prie­tenului său Alexandru Ioan Cuza şi detronarea primului domnitor al României unite, Vasile Alecsan­­dri, dezgustat de intrigile politi­­cianiştilor, se retrage la Mirceşti, unde continuă să scrie, în singu­rătate. Apoi, ministru al ţării la Paris, conduce colonia româneas­că de acolo şi, paralel cu însărci­­nările-i oficiale, trăieşte, medi­­tînd, compunînd, într-o perma­nentă activitate. Lirica lui îmbra­că forme idilice, dar şi accente de satiră, de revoltă. Alături­ de ciobanii, ciobăniţele şi sămănătorii săi, priviţi cu dra­goste şi încîntare, cu acelaşi ochi cu care i-a dezmierdat mai tîrziu şi pictorul N. Grigorescu, iată şi tabloul jalnic al „Eroilor de la Plevna“, care se întorc de pe cîm­­piile Bulgariei, acoperiţi de glorie şi de zdrenţe : Eroii de­ la Plevna !... Ei bine! oameni vitregi cu inimile sterpe, Legaţi de clima ţării cu-ncolăciri de şerpe, Voi, care-aţi stat departe de foc şi de dureri, Cum aţi re-ntors copiii la sinul bietei ţări ? Priviţi-i!... Goi şi sarbezi, ca robi trăiţi în lanţuri! Trişti, fărîmaţi, sărmanii! de ger, pe cîmpi, prin şanţuri. Ologi, ciuntiţi, o! Doamne, reduşi la nimicie Prin chinuri plăsmuite de-a voastră mişelie! Vasile Alecsandri n-a fost nu­mai poetul oficial, răsfăţat, care a cîntat un război victorios, momen­tele de prosperitate ale ţării. El a fost şi o conştiinţă nobilă, re­voltată împotriva nedreptăţilor, prietenul şi apărătorul celor orop­siţi. Generozitatea tinereţii sale re­voluţionare, bardul nostru naţio­nal a practicat-o şi-n puterea bărbăţiei şi la bătrîneţe. Onorurile ce i s-au acordat încă în viaţă, nu i-au întunecat mintea, nu l-au înstrăinat de ai săi. Cărţile lui se tipăresc astăzi în­­tr-un număr neobişnuit de exem­plare. Teatrele bucureştene şi cele din provincie îi joacă piesele cu un succes pe care nu l-au cunoscut în trecut. Străbunul a fost reintegrat în aureola binemeritată și care a de­venit, astăzi, o apoteoză. Victor Eftimiu PROFIRA SADOVEANU „în umbra stejarului" (Versuri) NEINCUMETINDU­­SE să dedice psalmi Marelui Dispărut, poeta se mărturi­sește un simplu „cronicar" al tutu­ror „cîte sînt spuse în carte". Versurile sunt grupate în ci­­teva cicluri minia­turale, care urmă­resc momente esen­ţiale din viaţa celui înmatriculat cîndva la liceul „Nicu Gane" din Fălticeni pe numele de Sa­­doveanu Mihail. Limbajul e simplu, colocviul imaginar cu locurile tinereţii lui Sadoveanu se desfăşoară cu naturaleţe şi cuvintele par a se împerechia aproape întîmplă­­tor în rime. Aşezîndu-se permanent pe poziţia unei povestitoare neîncercate, cu interlocutori foarte tineri, autoarea mimează uneori, cu bună ştiinţă, naivi­tatea, dar accentele de candoare şi adevăratul cult pentru cel căruia i-a închinat cartea o salvează de facilitate­­ şi platitudini. Astfel, Livada Veche, unul din momentele evocării, aminteşte puţin de versurile argheziene adresate copiilor, ca şi de cunoscuta preferinţă a lui Topîrceanu pentru diminutivele Învăluite într-o ironie delicată. O zi cu Sadoveanu este de fapt reanimarea unor secvenţe din microcosmosul fami­liar scriitorului. Decorul limitrof este personificat, reflectînd cu fidelitate seismică starea de spirit „a stăpînului casei". Universul casnic şi natural în care se retrăsese Sadoveanu — dedîn­­du-se ocupaţiilor domestice şi literare — e plin de mişcare şi de culoare. O schimbare a unei mobile dă prilej în familie de intimităţi şi zburdălnicii, în­treţinute de spiritul mereu tînăr al „maestrului". Poeta produce uneori imagini pure şi proaspete : „o creangă îi sărută mina", sau „şi cerul fraged ca o rouă / cristal albastru parcă plouă" ; dintr-o strofă se degajă o tristeţe inefabilă pentru stingerea unui copil „cu ochi de vio­rele şi păr sfios de porumbel". Se în­­tilnesc însă şi inadvertenţe, care în­trerup fluiditatea lirică. Iată apariţia lui Sadoveanu în grădină : „E zmeu ? Nu-i zmeu / că n-are aripi ; are pelerină". Umorul atinge la un moment dat gro­tescul, dar în detrimentul substanţei poetice: ,,E domnu’ Gorovei ! /­El be­­hăieşte ca trei miei" (Taifas). Alteori, poeta face oarecare abuz de interjecţii şi exclamaţii, — e drept unele din ne­cesităţi de rimă, — totuşi nepotrivite. Demonstrînd inconsecvenţă, poeta, poate fără premeditare, a aşezat la sfir­­şitul volumului poeziile cu rezonanţe mai adinei. Remarcabil apare acum elo­giul inim­ii scriitorului, altădată plină de nerv şi fantezie, azi Îngheţată şi os­tenită. Fără îndoială, din volum se desprinde ciclul final: La moartea ta­tii, Despică-te inimă e un cîntec de jale, în ritmul copleşitor al unui bocet folcloric. Neaşteptată imagine poetică, Doliu este o altă pagină izbutită, cu o ţesătură complexă de culori şi lu­mini, intr-un procedeu poate puţin de­suet. Fiecare culoare îşi are corespon­denţa printre sentimente şi în natură. Doliul rămine insă covîrşitor şi incom­parabil — „...mai tragic decit roşul / Toamnei decapitate". Tăcerile, care altă dată ţineau tovărăşie scriitorului, di­versificate în pîraie, toace de lemn, păduri, nopţi cu lună argintie, — toate sint chemate să însoţească pe dispărut in eternitate : „Tăcerile, tăcerile / Ce­­ se aburcau în sin /­ Rămas-au fără de stăpîn". Titlul cărţii e un simbol: în adevăr Profira Sadoveanu s-a format „In um­bra stejarului". Lucian Sirbescu ŞT. O. IOSIF Versuri originale Şi tălmăciri REEDITAREA lui Şt. O. Iosif în „Bi­blioteca pentru toţi" constituia o necesi­tate vădită, dată fiind receptarea con­tinuă de către citi­tori a poeziei sale. Continuator al lui Coşbuc, ca tip de sensibilitate specific ardeleană, Iosif a fost un poet care a asimilat organic tra­diţia cu tendinţele novatoare. Sensibil, cu stilizări de decor minia­turale în clarobscurul unui pesimism fi­lozofic fără profunditate şi al unui in­­conformism social real. Şt. O. Iosif nu e un messianic, cum va afirma Oc­­tavian Goga mai tîrziu, ci — pe o la­tură — un boem pur, cu veleităţi orien­tale, autopersuflîndu-se cu lucidă iro­nie: „îmi place să mă satur bine, / Pe urmă — descheindu-mi vesta — / Să mă aşez lingă fereastră / Intr-un­ fo­tei, să-mi fac siesta ; / Să-mi sun în buzunare banii, / Să beau ciubuc, să sorb cafea, / Privind de sus la toţi golanii / Ce trec pe sub fereastra mea..." („Ideal"). Autohtonist in limitele arde­lenismului poetic, prin colaborarea cu Dimitrie Anghel atinge simbolismul, re­­improspătind astfel atmosfera poetică. Dotat cu capacităţi de strălucit traducă­tor de literatură universală (unul din cei mai prolifici din literatura noastră), Iosif tălmăceşte, într-o gamă variată de tonuri poetice, din toţi poeţii care au coarde consonante cu sensibilitatea sa (in special romanticii germani). Cu experienţa a încă două ediţii (1960, 1962) şi autor al unei monografii recente asupra poetului, îngrijitorul de ediţie şi prefaţatorul Ion Roman reu­şeşte să întrunească o selecţie edifica­toare din poezia originală şi tălmă­ciri (poate accentuind asupra tălmăci­torului), clasate pe volume şi periodice, dînd şi un tabel cronologic instructiv. Martin Mincu SALAMON ERNŐ : „Cîntec pentru urmaşi" NĂSCUT în Gheorghieni, îm­puşcat în 1946, cînd încă nu avea 31 de ani, Salamon Ernő a scris o poezie a­­gitatorică, antifas­cistă, de tensiune maiakovskiană (O­­bişnuieşte-te cu moartea, frate ! — 1933, Vară-ncrun­­tată ! — 1936, Lung chiot, hohot, cin-­ tec bărbătesc — 1939 etc.). Şi prin biografie, el este aproape de József Attila, în limba căruia a scris. Antologia alcătuită de Szász Janos, din traducerile semnate de Virgil Teodorescu, Veronica Porumbacu şi Haralambie Grămescu, comunică ci­titorului un univers poetic distinct, surprinzător de concret. Poetul are percepţia exactă a o­­biectelor mizerabile care terorizează. Interioarele sunt depopulate, cu tava­nul şi zidurile în ruină. Mobilierul familial e sinistru, obsedînd m­ai ales patul în care agonizează cineva. Pe cîmpuri cresc tufe de soc, ca­­prifoi şi iarba rece. Natura nu e pi­torească, stagnînd intr-un anotimp permanent pluvios, putred. Frigul şi umezeala produc prin reflex un cîn­­tec amar al hainelor superficiale. Oamenii suportă o subnutriţie per­manentă, alimentele fundamentale fiind apa, mămăliga, crumpenele, morcovii. Masa se desfăşoară după un ritual trist, potrivit căruia mă­­nincă, în ordinea importanţei, tată, copii şi mama (Cîntec orfan — 1941). Poezia lui Salamon Ernő, în esenţă biografică, este un cîntec antifascist, de proletar curajos, de timbru spe­cial, dur : „In fabrică la noi, de vuiet, / gu­lerul păsării-mpietrea. / In praf de rumeguş şi-n huiet, / lu­­mina-ngălbenind murea. / Şi nu pu­team s-aud nici cîntu-mi, / decit răc­nind și eu la rîndu-mi". (Cîntec pen­tru urmași — 1941—1942). Florin Manolescu 75 de ani de la moartea poetului VASILE ALECSANDRI (B.P.T.) (B.P.L.) v­itrina Reflexul de toamnă Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la ploaie, la vini îmi dau lacrimile prin genunchi şi prin coate, deşi mă sufoc de-atita sensibilitate, iar cînd mă gîndesc la fericire, la nefericire se face toamnă, oglindă subţire. Şi-n ea se văd oamenii aşa cum sînt: cosmos, dragoste, pămînt. Şi se pornesc pe-un rîs de la am la am ; rîs bucurie, speranţă, rîs pom. Şi astfel rîsul trecut din mină-n mînâ se-nvaţă, se iartă, se-ngînă. Ion Nicolescu 3 CRONICA LITERARĂ V­OLUMUL este, în parte, rod al­­ unei călătorii a poetului peste ocean, in America Latină. Itinerarul (a cărui recon­stituire o facilitează datele şi localităţile înscrise sub unele texte) a fost, în linii mari, cel clasic : Constanţa (unde „Clipa de piatră a căzut în adine./ Ne desprindem de ţărm cu pleoape rănite“), Bosfor („O barcă şi-o inimă-n Bosfor“), Italia (cu tradiţio­nala oprire la Palermo), Gibraltar, Atlantic, Ame­rica de Sud şi retur. Ne-am putea aştepta deci, pu­­nînd la contribuţie tot ce ştim sau suplinim prin imaginaţie despre aceste locuri, la o poezie violent păstoasă, de un exotism luxuriant, captînd atitu­dini, obiceiuri, peisaje, oameni. In fond însă, nimic sau aproape nimic din toate acestea. Versurile trans­criu mai degrabă stările de spirit generate de eve­niment, efectele lui asupra conştiinţei poetului şi numai arareori impresiile directe. Acestea se con­stituie mai mult în fundal, în puncte de referinţă. Iată ciclul O barcă şi-o inimă-n Bosfor. Bolintinea­nu (spre a ne referi la cîntăreţul clasic la noi al acestui colţ de lume) îi exploatase în Florile Bosfo­rului exotismul, cromatica lui anarhică, senzualita­tea tumultuoasă a oamenilor. Tom­a George Maiores­­cu îşi pune aproape integral trecerea pe acolo sub semnul personalităţii lui Nazim Hikmet. Vigoarea ciclului, ca şi, în bună măsură, a volu­mului întreg, stă în acea continuă bifurcare a ima­ginii obligată să capteze efectele unei călătorii des­făşurate simultan înspre America de Sud şi în adâncurile conştiinţei omului contemporan, aci în vibraţia intensă a spiritului contrariat de neînţele­gerea oficialităţii acestui colţ de ţară faţă de cel mai mare fiu contemporan al său, Hikmet, a cărui inimă „bătea mereu neliniştită / pentru soarta băr­boşilor Cubei / şi cîntecul lui Robeson, / pentru negrii ce şi-au pus la buze cupa soarelui / şi pînzele lui Picasso, / pentru ţăranul cu faţa neagră ca pă­mântul Anatoliei... / pentru puritatea de cristal şi permanenţa Revoluţiei“, n-a avut nicicînd parte de elementarul drept şi de bucuria reîntoarcerii în „Anatolia lui sfinta“. Incit, drama rapsodului rătă­cind ca un alt Dante izgonit de propria-i cetate, eclipsează pitorescul peisajului, muţind accentul că­tre fiinţa ce „a cunoscut suferinţa şi despărţirile,­­ cu toate feţele şi măştile lor (...). Dar n-a cunoscut niciodată / perna de puf a liniştii / şi despărţirea / de ideal şi de oameni“. De aceea, stingherit parcă de trecerea lui pe lingă locuri inaccesibile marelui poet, obsedat mereu de umbra lui tragică, autorul exclamă doar: „Te sărut pămînt al lui Nazim/Anato­­lie“. Ciclul despre Bosfor devine astfel simbolul unor „strîmtori“ din conştiinţa contemporană, în contradictoriile ei înfăţişări. In mare, lucrurile nu stau altfel nici în ciclul ur­mător. La Palermo, Bălcescu. Fiorul liric este în­treţinut aci de contrastul între dorinţa poetului de a găsi cu orice preţ o urmă directă a trecerii mare­lui martir pe acolo şi imposibilitatea realizării ei. „Te caut şi nu te găsesc“ e încheierea. Restul sunt lucruri ştiute şi mai puţin relevante. Bălcescu „tu­şind, scuipînd singe / mistuit de dor, / cu faţa de cretă / şi ochii arzînd ca nişte lumini întoarse“ spre îndepărtata-i ţară, zace în cimitirul Capucinilor, undeva, la periferie, / intr-un mormînt comun al săracilor“, însă, prin ardentul său patriotism şi de­mocratism revoluţionar, el stă, „viu de mult, / ală­turi de noi, / pe puntea de comandă, / cu ochii des­­picînd zarea, / şi fruntea înaltă proptind soarele“, ceea ce, oricit ar fi de frumos ca intenţie, e foarte aproape de clişeu, ca realizare. Mai viu e Reporta­jul sicilian din acelaşi ciclu. Surpriza e de a da în volum, în plină relaţie li­rică de călătorie pe apă, peste un ciclu pus sub semnul lui Brâncuşi. Sub aripa păsării măiestre. Catargul îi evocă deodată imaginea coloanei fără sfîrşit, masa tăcerii şi scaunele ei de la Jiu i se năzar pe ape ca fiind o formulă concentrată a uni­versului însuşi, şi atunci, integrîndu-se parcă, „oceanul porneşte spre munţi / cu nori albi plutind nehotărîţi. / Acolo lingă Marele Cerc / şi cele 12 Cercuri mici, / unde timpul e egal pentru toţi, / şi unde fiecare îşi dăltuieşte contururile /­ după pro­pria asemănare“. Iată şi altă sugestivă metaforă pentru masa tăcerii: „Masă ţărănească­­ şi 12 sca­une, la care s-a aşezat Timpul“. După asemenea in­­termezzo-uri evocatoare şi graţioase, după un salut adresat unor faruri portuare, de asemenea reale şi simbolice simultan („ghizi ai certitudinii / printre colţii ascunşi ai primejdiilor, / semne de exclamare pe ţărmul neliniştit“), intrăm în plină furtună ocea­nică, sub zodia înfiorătoare a unui ciclon : „Văzduh spulberat înghiţind luna, / Ocean şi cer răsturnat peste noi... / Ne rostogolim prin zile şi nopţi fără graniţi, / prin spaţii fără contur. / Nimeni între noi şi Absurd“, ceea ce, ca metaforă a haosului dez­lănţuit, a anulării tuturor reperelor şi raporturilor fireşti, e remarcabil. Impresionează în context cum cele „48 de umbre căutînd să-şi păstreze propria înălţime, / cresc pe rînd, / în 48 de catarge de oţel/ prelungite în Vega“. Tentaţia e şi aci, ca şi mai în­colo, de a surprinde şi sugera prin mişcările, uneori absurde ale oceanului, aspecte ale existenţei sociale actuale, atitudinile ce se înfruntă, ca şi sensul de­plasărilor din conştiinţa lumii. Dacă cele şase cîntece nordestine nu prea trec, ca imagini separate, de limita unor constatări co­mune, ele impresioneză în tot, prin acea apocalip­tică şi perpetuă mişcare ciclică, cu caracter de exod tragic „spre Sud“ a lui Juan, în căutarea unui li­man omenesc, şi constituie, alături de El Resero (Omul, Calul şi Pampa — / Marea Trinitate , / El Resero), piese-cheie nu numai ale ciclului (Vînt ră­­suflînd aur topit), ci şi ale volumului. El Resero, de pildă, „Astronom, medic, astrolog / şi poet / analfa­bet /... ştie totul: / cum respiră pămîntul, / fazele lunii, / şi de­ unde începe vîntul , / înţelege totul după nori şi după soare, / după tînguirea tălăngi­lor, / după foşnetul ierbii şi boare, / ştie păsările unde se duc, / unde se clocesc ouăle de cuc, / cum se prepară jerba mare, / şi Zonda cînd vine cu aripi uscate, / ştie neatinii de ce-şi ciulesc urechile şi cînd / herghelii se cabrează cu glezne vibrînd, / ştie junca cu crupa lucie, / şi cîrlana mlădie“ etc., etc. E concentrat acolo — în cîntecele nordestine şi în El Resero — un elogiu al vitalităţii, al bărbăţiei Lăsînd în urmă „ceafa de taur / a Gibraltarului“, poetul ne poartă în plin ocean, dincolo de locul unde „marea îşi părăseşte ultimul port“. Perple­xitatea e de a da aci nu peste peisaje directe,, ci peste halucinante amestecuri de „biblii contempo­rane / cibernetica pergamentelor / şi aripile f arse de lumină ale efemeridelor“, peste învălmăşeli de „Bomba H şi aripile lui Icar / lipite de omoplaţii Planetei / dalta lui Phidias ruginind / în depozitul artei electronice“, adică din nou peste sugestia — nu totdeauna limpede şi strunită — a contradicţii­lor acestui secol (cu reluări din Ochii Danielei). E aci, cîteodată, un exces de mitologie, în sensul ne­­convertirii ei decit superficiale la obiect, şi de teri­bilisme în care poetul pare a se cantona cu încăpă­­ţînare şi chiar plăcere de frondeur : „Oceanul. / In­digo / multiplicîndu-te în infinit / pîntec uriaş re­­petînd / pe scara întregului / geneza din uter / Sori se nasc şi alţii apun, ca să apară noi astre / Ocea­nul , / o viziune a Universului. / Osmoză continuă / Imperiul răspunderii“. Şi citatul nu-i dintre cele mai „alarmante“,­­ o poezie cum e ceea ce începe cu „Da. Luna era lovită în moalele capului“ frizează de-a dreptul ininteligibilul. Dintre astfel de drumuri întortocheate răsar nu o dată insule de poezie, al că­ror fior rezidă în constatări mult mai „cuminţi“. După o secţiune cu poezii de dragoste (în care cîteva reluări şi o frumoasă elegie mai nouă — Poate...), e relevant un poem de încheiere. Uimit nu voi fi, în care atrage atenţie mărturisirea că deşi „Ţi-am urmat toate drumurile, / am răscolit pulberea apelor şi a stelelor, / dar n-am găsit / încă / cel mai aproape : / drumul spre mine“. Emoţia stă în schimbarea de plan, în mutarea itinerarului spre interior, ca şi în sinceritatea cu care poetul se inves­tighează, în siguranţa că finalul nu înseamnă în nici un chip eşec. De altfel, în perspectiva ultimei piese, tot volumul se răsfrînge încă o dată ca efect al dublei călătorii, una spre America de Sud, şi alta spre frumuseţea şi contradicţia nu o dată sfîşietoare a omului de astăzi. Minus unele popasuri şi eşuări în banal, itinerarul, urmărirea lui de către cititor, e reconfortantă, volumul marcînd o treaptă nouă în evoluţia poetului (de aceea ni se pare cam ciudat tra­tamentul la care-l supune pe autor recenzentul său din Gazeta literară). George Muntean T.G. MAIORESCU: „Paşi peste ape

Next