Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)
1965-09-10 / nr. 37
(Urmare din pag. la) „Hai să dăm mină cu mină Cei cu inima română, Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul României!...“ MASCUT la Ba-cău in 1821, poetul era fiul unui negustor care a început sărac, s-a îmbogăţit şi a căpătat o mică boierie, ajungînd mai tîrziu vornic, vornicul Alecsandri. Dar, asemenea lui Puşkin, Vasile Alecsandri îşi petrecuse copilăria printre oamenii din popor, care i-au spus snoave şi poveşti, l-au învăţat cîntece vechi, doine haiduceşti, i-au descris minunata lume a basmelor. Prin ei s-a adăpat la fîntîna pură a graiului strămoşesc, limba ţării, nealterată de intervenţiile dascălilor, de modă vremii, de grecismele şi turcismele şi, mai ales, de latinismele umoristice, de franţuzismele ridicole, pe care poetul însuşi le-a combătut cu atîta vervă mai tîrziu. Folclorul i-a îmbogăţit nu numai limba literară, dar şi darurile creatoare. Imensul rezervor de legende i-a slujit să-şi scrie propriile lui balade, în versul limpede, curgător, al doinei populare şi să ne dăruiască acea comoară naţională pe care salonarzii o numeau cu dispreţ „literatură de colibă“. ■Mama Gahiţa, jupîneasa casei, şi doi copii de ţigan, Vasile Porojan şi Dincă Lăutarul, au luminat viitorului poet şi luptător adâncurile vieţii de la ţară, suferinţele „robilor negri şi ale şerbilor albi“, i-au cîntat şi i-au povestit. După ani şi ani, „conu Vasile“ nu i-a uitat : alături de Mihail Kogălniceanu, el a fost cel mai cald propovăduitor al dezrobirii ţiganilor. POETUL îşi face studiile la Paris, unde trăieşte cu mare dor de ţară. Primele sale versuri sunt pline de acest sentiment care i-a că- lăuzit viaţa întreagă : iubirea patriei, începe lupta foarte tînăr. Reîntors în ţară, renunţînd la cariera medicală, el scrie versuri, conduce doi ani Teatrul Naţional din Iaşi, militînd pentru crearea unei literaturi dramatice. E unul dintre ctitorii teatrului şi ai dramaturgiei româneşti, cel mai important, am putea spune întemeietorul poeziei noastre dramatice. La început, fragmente satirice, comedii cu cîntece, vodeviluri, localizări de piese franţuzeşti. Către sfîrşitul vieţii, Vasile Alecsandri dă teatrului românesc acele trei nemuritoare poeme teatrale: „Despot Vodă“, „Fîntîna Blanduziei“ şi „Ovidiu“. Poet-cetăţean, el nu înţelege să facă din literatură o simplă îndeletnicire distractivă, pentru el şi pentru alţii ; o vedea ca o armă de luptă naţională şi socială. Vasile, Alecsandri cîntă eroismul trecutului şi viitorul neamului, satira lui biciuieşte năravurile vremii, cosmopolitismul boieresc, superficialitatea, societăţii suprapuse, imitaţia ridicolă a străinătăţii, prejudecăţile, viciile, dispreţul ciocoilor pentru sufletul şi limba românească, exploatarea latifundiarilor, tot ceea ce ţinea pe loc progresul acestui popor. O generaţie întreagă se ridică, împreună cu bardul de la Mirceşti. Prin văzduh trece un mare suflu de dezrobire, un freamăt, un dor de muncă , în libertate, de punere în valoare a forţelor creatoare ale naţiunii, împreună cu Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negri şi alţi tineri înflăcăraţi, Alecsandri se întîlneşte cu ei la Mirceşti sau la conacul lui Costache Negri la Minjina, şi pun la cale mişcarea revoluţionară ce avea să cutremure în curînd Principatele româneşti. De la un capăt la altul al ţării se frămînta norodul oropsit, ţinut în întuneric şi sărăcie, de regimul feudal care cîrmuia cele două principate. Generaţia de luptători urmărea două ţeluri: dezrobirea de jugul otoman, care apăsa fiinţa naţională a ţării, şi scuturarea jugului boieresc, care strivea aşezământul ei social. Născut şi crescut în mijlocul acestor frământări, hrănit, în anii de studii, la Paris, cu ideile revoluţionare care au dus la evenimentele de la 1848, Vasile Alecsandri primeşte şi influenţa covârşitoare a lui Nicolae Bălcescu, cel mai înflăcărat dintre democraţii acelor vremuri. In contact cu ţărănimea, trăgîndu-şi puterile creatoare din însăşi arta populară, Vasile Alecsandri se identifică cu aspiraţiile celor mulţi, al căror stegar a fost pînă în zilele-i cele din urmă. In februarie 1848, cînd a fost răsturnat regele Franţei Louis- Philippe, Nicolae Bălcescu se afla la Paris. El a intrat, cu alţi revoluţionari în palatul cucerit al Tuileriilor, a smuls o fîşie din catifeaua ce acoperea tronul regal şi a trimis-o în ţară lui Vasile Alecsandri, împreună cu o scrisoare în care-şi arăta părerea de rău că poetul şi prietenul n-a fost şi el de faţă în clipele acelea înălţătoare. Printre aceşti corifei ai înălţării principatelor, Vasile Alecsandri a avut, poate, activitatea cea mai lungă şi mai rodnică. El a scris aproape o jumătate de secol, cîntînd plaiurile Moldovei, Dumbrava Roşie şi Plevna, pe sămănător şi pe Rodica, pe Toma Alimoş, pe Dan Căpitan de plai, pe haiducii codrilor, pe toţi cei ce întrupau aspiraţiile către libertate ale poporului. A fost printre cei dinţii culegători şi adaptatori ai poeziilor populare : „Mioriţa“, „Legenda Mănăstirii Curtea de Argeş“, „Altarul Mănăstirii Putna“, atîtea şi atîtea altele. Baladele lui Vasile Alecsandri constituie nu numai începuturile, dar şi comorile permanente ale poeziei româneşti. Meritele i-au fost recunoscute şi de contemporani şi de urmaşi. Eminescu nutrea faţă de Vasile Alecsandri o mare admiraţie, un respect pe care şi l-a exprimat şi în poezia „Epigonii“. Mi-a povestit Alexandru Vlahuţă cum s-a dus o dată cu Eminescu la o reuniune literară, unde Vasile Alecsandri, bătrîn şi glorios, urma să-şi citească noua dramă în versuri „Ovidiu“. Vlahuţă îmi vorbea de timiditatea, de emoţia cu care, la un colţ al încăperii, Eminescu şi cu el au ascultat lectura piesei. La rîndul său, Vasile Alecsandri a arătat nefericitului poet, pe lingă admiraţie, o dragoste, o solicitudine părintească. Rapsodul „Luceafărului“ se afla bolnav la Viena. Vasile Alecsandri, în apogeu, a citit, la Ateneul român, poemul dramatic „Fîntîna Blanduziei“, încă inedit, „în folosul unui scriitor sărac şi bolnav“, cum anunţa, cu discreţie, afişul. O mare mulţime a răspuns la chemarea moşneagului. S-au strins atuncea două mii de lei-aur, care au fost trimişi la Viena, pentru căutarea sănătăţii blîndului şi nefericitului Mihai. Bolnavul de la Viena era şi el un Crainic al acestui popor, unul dintre cei mai buni copii ai săi. El se trudise să frămînte o limbă, să creeze imagini, gînduri şi rime noi, să trezească o conştiinţă naţională, ameninţată de înstrăinarea păturii conducătoare, de cei care dispreţuiau graiul şi sufletul ţării. A gândi şi a vorbi româneşte era o ruşine pentru boerii, boiernaşii, ciocoii şi tîrgoveţii vremii. Crescut la Paris, admirator al geniului francez, Vasile Alecsandri n-a pregetat, totuşi, să zeflemisească pe parveniţii noştri, care maimuţăreau apucăturile şi limba franţuzească. Abuzurile micilor şi marilor funcţionari sunt demascate fără milă de Vasile Alecsandri. In feeria „Sînziana şi Pepelea“, alături de personajele fabuloase, vedem curtea grotescă a lui Vodă, miniştrii săi linguşitori, intriganţi şi venali, atacuri împotriva afacerismului clasei conducătoare. Poetul gingaş al „Pastelurilor“ şi al „Lăcrămioarelor“, cântăreţul idilic al Rodicăi şi al ciobănaşilor, ni se arată sub forma unui aspru judecător al moravurilor epocii. Sarcasmul său urmăreşte fără milă năravurile contemporanilor. Ne-am învăţat să-l judecăm pe Vasile Alecsandri numai,după fragmentele reproduse odinioară în cărţile de şcoală, poeziile sale patriotice şi pastorale. Regimurile trecute au creat imaginea unui Alecsandri oficial, didactic, conformist. Atitudinea lui protestatară a fost lăsată în umbră. Abia acum sînt puse la îndemînă, prin tipar şi reprezentaţii teatrale, aspectele de cenzor al societăţii, de scriitor satiric, de precursor al lui Caragiale. Acest aspect aruncă o lumină nouă, sporeşte gloria şi importanţa bardului optimist, a culegătorului de vechi balade, a cîntăreţului cerului, peisajului şi sufletului românesc. Cu douăzeci de ani înainte de Caragiale, el persiflează anumite apucături ale societăţii din amîndouă principatele, însufleţind caricaturi scoase din realitate şi"?-al căror model autorul „Scrisorii pierdute“ l-a continuat în schiţele şi comediile sale. E uimitor cit de mult se aseamănă creaţia satirică a lui Vasile Alecsandri cu galeria de tipuri a lui Caragiale. Cu prilejul reluării comediei „Iaşii în carnaval“, a bardului de la Mirceşti, am regăsit, de la început, momente din „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“. Cuconul pe un pat, cucoana pe altul, iată-i pe amândoi sărind din somn de frica revoluţiei. Exact ca în „Conu Leonida“. Acel poliţai din „Iaşii în carnaval“ nu este, oare,, embrionul lui Pristanda din „Scrisoarea pierdută“ ? Dar acea scrisoare care ajunge la altă adresă ? Cati, din comedia lui Alecsandri, citeşte răvaşul de dragoste cu mina pe inimă, cu acelaşi ton emfatic pe care-l pune Ziţa din „Noaptea furtunoasă“. LIVIU REBREANU : „Golanii", „Calvarul", „Ciuleandra" (B.P.T.) CELE trei volume de nuvele ale lui Liviu Rebreanu : Golanii, Calvarul şi Ciuleandra apărute recent în noul format al colecţiei „Biblioteca pentru toţi“, anunţă, după cum nota G. Călinescu, „liniile operei mature" a prozatorului. Intr-adevăr, în nuvele Rebreanu anticipează modelele de personaje şi de situaţii a căror evoluţie şi atmosferă pot fi reîntîlnite în romanele de mai tîrziu. Un singur exemplu : Catastrofa prevesteşte Pădurea spânzuraţilor. Primele două volume cuprind nuvele bine cunoscute publicului a căror tematică este izvorîtă din viaţa ţărănimii şi a micii burghezii a satelor şi tîrgurilor din nordul Transilvaniei. Apărute într-o perioadă literară influenţată de semănătorism şi poporanism, nuvelele, departe de orice idilizare, sînt străbătute de un realism dur. Preocupîndu-se de problemele acute ale timpului său, aceea a soldatului român într-o armată străină (Ruşinea, Catastrofa, Dezertorul) bunăoară, şi a soluţiei tragice pe care războiul imperialist o aduce în viaţa oamenilor simpli: (Bora morţii), Rebreanu sesizează antagonismele de clasă, (Ofilire, Răfuială, Proştii), tristă servitute a femeii măritate (Nevasta) , şi nu se dezinteresează nici de dramele obişnuite din lumea declasaţilor (Culcuşul, Golanii). Volumul al III-lea prezintă o serie de creaţii mai puţin cunoscute : nişte schiţe prelucrate după modele din literatura universală (după L. Tolstoi şi Mikszáth Kalman) şi cîteva nuvele de analiză psihologică : Calea sufletului şi Ciuleandra. Prefaţa, care schiţează o evoluţie a nuvelei lui Rebreanu, tabelul cronologic şi notele sunt bine Întocmite de Niculae Gheran, Doina Munteanu declamând epistala lui Rică Venturiano. Dar jocul de măşti din „D-ale carnavalului“, confuziile, încurcăturile, nu sunt aceleaşi cu cele din „Iaşii în carnaval“ ? Dar acel unchi din provincie, pe care-i aşteaptă, de care se teme atîta Catindatul lui Caragiale, nu-l vedem sosind în carne şi-n oase, în comedia „Iaşilor în carnaval“ ? Comisarul, care în „D-ale carnavalului“ pune la loterie o tabacheră şi o cîştigă tot el, la infinit, nu e un frate bun cu logofătul care vinde de 57 de ori acelaşi curcan, peşcheş pentru reprezentantul autorităţii ?! Felul de a-şi boteza Caragiale personajele, limba lor scâlciată, demagogia lor, nu datoresc oare nimic lui Alecsandri ? Acelaşi profesor ardelean, latinizant, Marius Chicoş Rostogan al lui Caragiale, nu se trage, oare, din dascălul de latineşte Ionus Goluscus, din piesa lui Alecsandri „Rusaliile“ ? Caragiale, ca şi Ion Creangă, ca şi Eminescu a fost influenţat de personalitatea covîrşitoare a acelui mare deschizător de drumuri, care a fost Vasile Alecsandri. Autorul „Scrisorii pierdute“ nu călătorise încă şi nu văzuse alt teatru decât cel care se juca la Bucureşti: era firesc ca în opera lui să lase urme adinei viziunea autohtonă şi dominantă a bardului de la Mirceşti. Fără îndoială, Eminescu şi Caragiale au tras brazde mai adinei în ogorul poeziei româneşti şi al satirei. Stilul lui Creangă e mai savuros; forma lor e mai artistică, vocabularul mai bogat, sensibilitatea lor mai aproape de a noastră, maturitatea gîndirii mai vădită — dar nu trebuie să uităm niciodată cit de mult datoresc aceşti mari scriitori ai ţării, ilustrului lor precursor. IIMBA lui Va-sile Alecsandri, ca şi a lui Mihail Eminescu, evoluează de-a lungul activităţii lor literare, cîştigînd în densitate şi puritate. Altfel scria Vasile Alecsandri în tinereţe şi altfel în gloriosul său amurg. Unul este Eminescu primelor poezii, alcătuite sub influenţa lui Alecsandri şi a lui Bolintineanu, şi altul e autorul capodoperelor finale. Către sfîrşitul vieţii lor, încheiată în aceeaşi vreme, limba românească primeşte botezul maturităţii. Suntem departe de dibuirile începuturilor, de formele vetuste, de diminutivele, greşelile gramaticale, alterările de expresie care abundă în prima jumătate a activităţii acestor transformatori ai verbului, sensibilităţii şi inteligenţei româneşti. După războiul independenţei, cu ultimele versuri ale lui Alecsandri şi Eminescu, apoi cu proza lui Odobescu, Slavici, Caragiale şi Delăvrancea, cu poeziilelui Vlahuţă şi Coşbuc, limba românească intră in faza de cristalizare. Devine sigură, incontes- tabilă; am putea spune că in-’ trăm, abia acum, în clasicism. Fiindcă cei pe care îi numim „clasicii noştri“, adică scriitorii primelor trei sferturi ale veaculu trecut, sînt departe de a fi mînuit o limbă clasică. Ei sînt marii precursori, marii ctitori, dar nu modelul de stil, de armonie, de măsură, de originalitate şi mai ales de limbă. Al douzecelea veac primeşte o moştenire solidă. Scriitorii vin cu originalitatea lor personală, dar trebuie să respecte unitatea şi armonia arhitectonică la care a ajuns graiul ţării. „Licenţa poetică“ se întîlneşte tot mai rar, provincialismele şi expresia echivocă dispar, vocabularul se statorniceşte, devine unitar. Prea puţin din scrisul oamenilor din jurul anului 1900 ne mai pare ofilit, demodat, perimat. MIRON COSTIN : „Opere" (E.P.L.) TALENT multilateral — cronicar, autor bilingv, poet, filozof, traducător, eminent om de stat — Miron Costin domină cultura română din secolul al XVIlI-lea. Personalitatea lui istorică şi artistică impune printr-o operă al cărei interes stă deopotrivă in probitatea ştiinţifică şi in verificarea in timp a opiniilor, in argumentarea lor strinsăpe această linie, înscriindu-se ca predecesor al lui Dimitrie Cantemir), prin permanenta preocupare pentru expunerea faptelor într-o limbă îngrijită, colorată, bogată in procedee stilistice, in care accentul cărturăresc se armonizează cu nuanţa limbii vorbite. Iar istoricul P. P. Panaitescu se dovedeşte, o dată mai mult, atent şi competent interpret al său, relevind din plin universul de idei şi valoarea scrierilor cronicarului, locul lui în cultura română veche, ca şi influenţele ce le-a determinat ulterior. Nu vedem însă, deplin justificată, restrîngerea, în raport cu ediţia din 1958, a aparatului critic (prin eliminarea, în speţă, a consideraţiilor referitoare la traduceri şi ediţiile anterioare), paginile lăsate la o parte împlinind de fapt lucrarea, şi ca atare nestînjenind în nici un chip „caracterul colecţiei". Prestigiul acesteia ar fi crescut în acest caz. Oricum, retipărirea unei noi ediţii de opere ale lui Miron Costin reprezintă, în afara oricăror consideraţii de ordin ştiinţific, o evidentă şi revelatoare expresie a preţuirii de care se bucură scrierile acestuia în cercuri largi de cititori, interesul acestora pentru cultura română în ansamblul ei. De aici actualitatea unor astfel de ediţii. Constantin Grosu Paginile lor supreme pot fi scrise şi azi, se citesc cu încântare şi de către cei mai pretenţioşi contemporani. Dar, pînă la ei, cită trudă a înaintaşilor, spre cucerirea unui perfect instrument de exprimare! Mandatar al poporului, Vasile Alecsandri i-a cîntat suferinţele, aspiraţiile, bucuriile, întraripările... N-a fost un glas izolat, pe piscuri de munte, ci ecoul miilor de glasuri ce răsună în adîncul văilor şi al sufletelor româneşti. La fiecare moment decisiv din istoria patriei, bardul de la Mirceşti a fost prezent. Scriitor, animator cultural, luptător politic, îl vedem cînd director al Teatrului Naţional din Iaşi, cînd membru în comitetul teatral de la Bucureşti, cînd pelerin pe drumurile străinătăţii, plecat să consolideze unirea, să apere în faţa celor mari ai Europei drepturile la independenţă ale acestui neam atît de înzestrat şi atît de obidit. După complotul împotriva prietenului său Alexandru Ioan Cuza şi detronarea primului domnitor al României unite, Vasile Alecsandri, dezgustat de intrigile politicianiştilor, se retrage la Mirceşti, unde continuă să scrie, în singurătate. Apoi, ministru al ţării la Paris, conduce colonia românească de acolo şi, paralel cu însărcinările-i oficiale, trăieşte, meditînd, compunînd, într-o permanentă activitate. Lirica lui îmbracă forme idilice, dar şi accente de satiră, de revoltă. Alături de ciobanii, ciobăniţele şi sămănătorii săi, priviţi cu dragoste şi încîntare, cu acelaşi ochi cu care i-a dezmierdat mai tîrziu şi pictorul N. Grigorescu, iată şi tabloul jalnic al „Eroilor de la Plevna“, care se întorc de pe cîmpiile Bulgariei, acoperiţi de glorie şi de zdrenţe : Eroii de la Plevna !... Ei bine! oameni vitregi cu inimile sterpe, Legaţi de clima ţării cu-ncolăciri de şerpe, Voi, care-aţi stat departe de foc şi de dureri, Cum aţi re-ntors copiii la sinul bietei ţări ? Priviţi-i!... Goi şi sarbezi, ca robi trăiţi în lanţuri! Trişti, fărîmaţi, sărmanii! de ger, pe cîmpi, prin şanţuri. Ologi, ciuntiţi, o! Doamne, reduşi la nimicie Prin chinuri plăsmuite de-a voastră mişelie! Vasile Alecsandri n-a fost numai poetul oficial, răsfăţat, care a cîntat un război victorios, momentele de prosperitate ale ţării. El a fost şi o conştiinţă nobilă, revoltată împotriva nedreptăţilor, prietenul şi apărătorul celor oropsiţi. Generozitatea tinereţii sale revoluţionare, bardul nostru naţional a practicat-o şi-n puterea bărbăţiei şi la bătrîneţe. Onorurile ce i s-au acordat încă în viaţă, nu i-au întunecat mintea, nu l-au înstrăinat de ai săi. Cărţile lui se tipăresc astăzi într-un număr neobişnuit de exemplare. Teatrele bucureştene şi cele din provincie îi joacă piesele cu un succes pe care nu l-au cunoscut în trecut. Străbunul a fost reintegrat în aureola binemeritată și care a devenit, astăzi, o apoteoză. Victor Eftimiu PROFIRA SADOVEANU „în umbra stejarului" (Versuri) NEINCUMETINDUSE să dedice psalmi Marelui Dispărut, poeta se mărturisește un simplu „cronicar" al tuturor „cîte sînt spuse în carte". Versurile sunt grupate în citeva cicluri miniaturale, care urmăresc momente esenţiale din viaţa celui înmatriculat cîndva la liceul „Nicu Gane" din Fălticeni pe numele de Sadoveanu Mihail. Limbajul e simplu, colocviul imaginar cu locurile tinereţii lui Sadoveanu se desfăşoară cu naturaleţe şi cuvintele par a se împerechia aproape întîmplător în rime. Aşezîndu-se permanent pe poziţia unei povestitoare neîncercate, cu interlocutori foarte tineri, autoarea mimează uneori, cu bună ştiinţă, naivitatea, dar accentele de candoare şi adevăratul cult pentru cel căruia i-a închinat cartea o salvează de facilitate şi platitudini. Astfel, Livada Veche, unul din momentele evocării, aminteşte puţin de versurile argheziene adresate copiilor, ca şi de cunoscuta preferinţă a lui Topîrceanu pentru diminutivele Învăluite într-o ironie delicată. O zi cu Sadoveanu este de fapt reanimarea unor secvenţe din microcosmosul familiar scriitorului. Decorul limitrof este personificat, reflectînd cu fidelitate seismică starea de spirit „a stăpînului casei". Universul casnic şi natural în care se retrăsese Sadoveanu — dedîndu-se ocupaţiilor domestice şi literare — e plin de mişcare şi de culoare. O schimbare a unei mobile dă prilej în familie de intimităţi şi zburdălnicii, întreţinute de spiritul mereu tînăr al „maestrului". Poeta produce uneori imagini pure şi proaspete : „o creangă îi sărută mina", sau „şi cerul fraged ca o rouă / cristal albastru parcă plouă" ; dintr-o strofă se degajă o tristeţe inefabilă pentru stingerea unui copil „cu ochi de viorele şi păr sfios de porumbel". Se întilnesc însă şi inadvertenţe, care întrerup fluiditatea lirică. Iată apariţia lui Sadoveanu în grădină : „E zmeu ? Nu-i zmeu / că n-are aripi ; are pelerină". Umorul atinge la un moment dat grotescul, dar în detrimentul substanţei poetice: ,,E domnu’ Gorovei ! /El behăieşte ca trei miei" (Taifas). Alteori, poeta face oarecare abuz de interjecţii şi exclamaţii, — e drept unele din necesităţi de rimă, — totuşi nepotrivite. Demonstrînd inconsecvenţă, poeta, poate fără premeditare, a aşezat la sfirşitul volumului poeziile cu rezonanţe mai adinei. Remarcabil apare acum elogiul inimii scriitorului, altădată plină de nerv şi fantezie, azi Îngheţată şi ostenită. Fără îndoială, din volum se desprinde ciclul final: La moartea tatii, Despică-te inimă e un cîntec de jale, în ritmul copleşitor al unui bocet folcloric. Neaşteptată imagine poetică, Doliu este o altă pagină izbutită, cu o ţesătură complexă de culori şi lumini, intr-un procedeu poate puţin desuet. Fiecare culoare îşi are corespondenţa printre sentimente şi în natură. Doliul rămine insă covîrşitor şi incomparabil — „...mai tragic decit roşul / Toamnei decapitate". Tăcerile, care altă dată ţineau tovărăşie scriitorului, diversificate în pîraie, toace de lemn, păduri, nopţi cu lună argintie, — toate sint chemate să însoţească pe dispărut in eternitate : „Tăcerile, tăcerile / Ce se aburcau în sin / Rămas-au fără de stăpîn". Titlul cărţii e un simbol: în adevăr Profira Sadoveanu s-a format „In umbra stejarului". Lucian Sirbescu ŞT. O. IOSIF Versuri originale Şi tălmăciri REEDITAREA lui Şt. O. Iosif în „Biblioteca pentru toţi" constituia o necesitate vădită, dată fiind receptarea continuă de către cititori a poeziei sale. Continuator al lui Coşbuc, ca tip de sensibilitate specific ardeleană, Iosif a fost un poet care a asimilat organic tradiţia cu tendinţele novatoare. Sensibil, cu stilizări de decor miniaturale în clarobscurul unui pesimism filozofic fără profunditate şi al unui inconformism social real. Şt. O. Iosif nu e un messianic, cum va afirma Octavian Goga mai tîrziu, ci — pe o latură — un boem pur, cu veleităţi orientale, autopersuflîndu-se cu lucidă ironie: „îmi place să mă satur bine, / Pe urmă — descheindu-mi vesta — / Să mă aşez lingă fereastră / Intr-un fotei, să-mi fac siesta ; / Să-mi sun în buzunare banii, / Să beau ciubuc, să sorb cafea, / Privind de sus la toţi golanii / Ce trec pe sub fereastra mea..." („Ideal"). Autohtonist in limitele ardelenismului poetic, prin colaborarea cu Dimitrie Anghel atinge simbolismul, reimprospătind astfel atmosfera poetică. Dotat cu capacităţi de strălucit traducător de literatură universală (unul din cei mai prolifici din literatura noastră), Iosif tălmăceşte, într-o gamă variată de tonuri poetice, din toţi poeţii care au coarde consonante cu sensibilitatea sa (in special romanticii germani). Cu experienţa a încă două ediţii (1960, 1962) şi autor al unei monografii recente asupra poetului, îngrijitorul de ediţie şi prefaţatorul Ion Roman reuşeşte să întrunească o selecţie edificatoare din poezia originală şi tălmăciri (poate accentuind asupra tălmăcitorului), clasate pe volume şi periodice, dînd şi un tabel cronologic instructiv. Martin Mincu SALAMON ERNŐ : „Cîntec pentru urmaşi" NĂSCUT în Gheorghieni, împuşcat în 1946, cînd încă nu avea 31 de ani, Salamon Ernő a scris o poezie agitatorică, antifascistă, de tensiune maiakovskiană (Obişnuieşte-te cu moartea, frate ! — 1933, Vară-ncruntată ! — 1936, Lung chiot, hohot, cin- tec bărbătesc — 1939 etc.). Şi prin biografie, el este aproape de József Attila, în limba căruia a scris. Antologia alcătuită de Szász Janos, din traducerile semnate de Virgil Teodorescu, Veronica Porumbacu şi Haralambie Grămescu, comunică cititorului un univers poetic distinct, surprinzător de concret. Poetul are percepţia exactă a obiectelor mizerabile care terorizează. Interioarele sunt depopulate, cu tavanul şi zidurile în ruină. Mobilierul familial e sinistru, obsedînd mai ales patul în care agonizează cineva. Pe cîmpuri cresc tufe de soc, caprifoi şi iarba rece. Natura nu e pitorească, stagnînd intr-un anotimp permanent pluvios, putred. Frigul şi umezeala produc prin reflex un cîntec amar al hainelor superficiale. Oamenii suportă o subnutriţie permanentă, alimentele fundamentale fiind apa, mămăliga, crumpenele, morcovii. Masa se desfăşoară după un ritual trist, potrivit căruia mănincă, în ordinea importanţei, tată, copii şi mama (Cîntec orfan — 1941). Poezia lui Salamon Ernő, în esenţă biografică, este un cîntec antifascist, de proletar curajos, de timbru special, dur : „In fabrică la noi, de vuiet, / gulerul păsării-mpietrea. / In praf de rumeguş şi-n huiet, / lumina-ngălbenind murea. / Şi nu puteam s-aud nici cîntu-mi, / decit răcnind și eu la rîndu-mi". (Cîntec pentru urmași — 1941—1942). Florin Manolescu 75 de ani de la moartea poetului VASILE ALECSANDRI (B.P.T.) (B.P.L.) vitrina Reflexul de toamnă Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la ploaie, la vini îmi dau lacrimile prin genunchi şi prin coate, deşi mă sufoc de-atita sensibilitate, iar cînd mă gîndesc la fericire, la nefericire se face toamnă, oglindă subţire. Şi-n ea se văd oamenii aşa cum sînt: cosmos, dragoste, pămînt. Şi se pornesc pe-un rîs de la am la am ; rîs bucurie, speranţă, rîs pom. Şi astfel rîsul trecut din mină-n mînâ se-nvaţă, se iartă, se-ngînă. Ion Nicolescu 3 CRONICA LITERARĂ VOLUMUL este, în parte, rod al unei călătorii a poetului peste ocean, in America Latină. Itinerarul (a cărui reconstituire o facilitează datele şi localităţile înscrise sub unele texte) a fost, în linii mari, cel clasic : Constanţa (unde „Clipa de piatră a căzut în adine./ Ne desprindem de ţărm cu pleoape rănite“), Bosfor („O barcă şi-o inimă-n Bosfor“), Italia (cu tradiţionala oprire la Palermo), Gibraltar, Atlantic, America de Sud şi retur. Ne-am putea aştepta deci, punînd la contribuţie tot ce ştim sau suplinim prin imaginaţie despre aceste locuri, la o poezie violent păstoasă, de un exotism luxuriant, captînd atitudini, obiceiuri, peisaje, oameni. In fond însă, nimic sau aproape nimic din toate acestea. Versurile transcriu mai degrabă stările de spirit generate de eveniment, efectele lui asupra conştiinţei poetului şi numai arareori impresiile directe. Acestea se constituie mai mult în fundal, în puncte de referinţă. Iată ciclul O barcă şi-o inimă-n Bosfor. Bolintineanu (spre a ne referi la cîntăreţul clasic la noi al acestui colţ de lume) îi exploatase în Florile Bosforului exotismul, cromatica lui anarhică, senzualitatea tumultuoasă a oamenilor. Toma George Maiorescu îşi pune aproape integral trecerea pe acolo sub semnul personalităţii lui Nazim Hikmet. Vigoarea ciclului, ca şi, în bună măsură, a volumului întreg, stă în acea continuă bifurcare a imaginii obligată să capteze efectele unei călătorii desfăşurate simultan înspre America de Sud şi în adâncurile conştiinţei omului contemporan, aci în vibraţia intensă a spiritului contrariat de neînţelegerea oficialităţii acestui colţ de ţară faţă de cel mai mare fiu contemporan al său, Hikmet, a cărui inimă „bătea mereu neliniştită / pentru soarta bărboşilor Cubei / şi cîntecul lui Robeson, / pentru negrii ce şi-au pus la buze cupa soarelui / şi pînzele lui Picasso, / pentru ţăranul cu faţa neagră ca pământul Anatoliei... / pentru puritatea de cristal şi permanenţa Revoluţiei“, n-a avut nicicînd parte de elementarul drept şi de bucuria reîntoarcerii în „Anatolia lui sfinta“. Incit, drama rapsodului rătăcind ca un alt Dante izgonit de propria-i cetate, eclipsează pitorescul peisajului, muţind accentul către fiinţa ce „a cunoscut suferinţa şi despărţirile, cu toate feţele şi măştile lor (...). Dar n-a cunoscut niciodată / perna de puf a liniştii / şi despărţirea / de ideal şi de oameni“. De aceea, stingherit parcă de trecerea lui pe lingă locuri inaccesibile marelui poet, obsedat mereu de umbra lui tragică, autorul exclamă doar: „Te sărut pămînt al lui Nazim/Anatolie“. Ciclul despre Bosfor devine astfel simbolul unor „strîmtori“ din conştiinţa contemporană, în contradictoriile ei înfăţişări. In mare, lucrurile nu stau altfel nici în ciclul următor. La Palermo, Bălcescu. Fiorul liric este întreţinut aci de contrastul între dorinţa poetului de a găsi cu orice preţ o urmă directă a trecerii marelui martir pe acolo şi imposibilitatea realizării ei. „Te caut şi nu te găsesc“ e încheierea. Restul sunt lucruri ştiute şi mai puţin relevante. Bălcescu „tuşind, scuipînd singe / mistuit de dor, / cu faţa de cretă / şi ochii arzînd ca nişte lumini întoarse“ spre îndepărtata-i ţară, zace în cimitirul Capucinilor, undeva, la periferie, / intr-un mormînt comun al săracilor“, însă, prin ardentul său patriotism şi democratism revoluţionar, el stă, „viu de mult, / alături de noi, / pe puntea de comandă, / cu ochii despicînd zarea, / şi fruntea înaltă proptind soarele“, ceea ce, oricit ar fi de frumos ca intenţie, e foarte aproape de clişeu, ca realizare. Mai viu e Reportajul sicilian din acelaşi ciclu. Surpriza e de a da în volum, în plină relaţie lirică de călătorie pe apă, peste un ciclu pus sub semnul lui Brâncuşi. Sub aripa păsării măiestre. Catargul îi evocă deodată imaginea coloanei fără sfîrşit, masa tăcerii şi scaunele ei de la Jiu i se năzar pe ape ca fiind o formulă concentrată a universului însuşi, şi atunci, integrîndu-se parcă, „oceanul porneşte spre munţi / cu nori albi plutind nehotărîţi. / Acolo lingă Marele Cerc / şi cele 12 Cercuri mici, / unde timpul e egal pentru toţi, / şi unde fiecare îşi dăltuieşte contururile / după propria asemănare“. Iată şi altă sugestivă metaforă pentru masa tăcerii: „Masă ţărănească şi 12 scaune, la care s-a aşezat Timpul“. După asemenea intermezzo-uri evocatoare şi graţioase, după un salut adresat unor faruri portuare, de asemenea reale şi simbolice simultan („ghizi ai certitudinii / printre colţii ascunşi ai primejdiilor, / semne de exclamare pe ţărmul neliniştit“), intrăm în plină furtună oceanică, sub zodia înfiorătoare a unui ciclon : „Văzduh spulberat înghiţind luna, / Ocean şi cer răsturnat peste noi... / Ne rostogolim prin zile şi nopţi fără graniţi, / prin spaţii fără contur. / Nimeni între noi şi Absurd“, ceea ce, ca metaforă a haosului dezlănţuit, a anulării tuturor reperelor şi raporturilor fireşti, e remarcabil. Impresionează în context cum cele „48 de umbre căutînd să-şi păstreze propria înălţime, / cresc pe rînd, / în 48 de catarge de oţel/ prelungite în Vega“. Tentaţia e şi aci, ca şi mai încolo, de a surprinde şi sugera prin mişcările, uneori absurde ale oceanului, aspecte ale existenţei sociale actuale, atitudinile ce se înfruntă, ca şi sensul deplasărilor din conştiinţa lumii. Dacă cele şase cîntece nordestine nu prea trec, ca imagini separate, de limita unor constatări comune, ele impresioneză în tot, prin acea apocaliptică şi perpetuă mişcare ciclică, cu caracter de exod tragic „spre Sud“ a lui Juan, în căutarea unui liman omenesc, şi constituie, alături de El Resero (Omul, Calul şi Pampa — / Marea Trinitate , / El Resero), piese-cheie nu numai ale ciclului (Vînt răsuflînd aur topit), ci şi ale volumului. El Resero, de pildă, „Astronom, medic, astrolog / şi poet / analfabet /... ştie totul: / cum respiră pămîntul, / fazele lunii, / şi de unde începe vîntul , / înţelege totul după nori şi după soare, / după tînguirea tălăngilor, / după foşnetul ierbii şi boare, / ştie păsările unde se duc, / unde se clocesc ouăle de cuc, / cum se prepară jerba mare, / şi Zonda cînd vine cu aripi uscate, / ştie neatinii de ce-şi ciulesc urechile şi cînd / herghelii se cabrează cu glezne vibrînd, / ştie junca cu crupa lucie, / şi cîrlana mlădie“ etc., etc. E concentrat acolo — în cîntecele nordestine şi în El Resero — un elogiu al vitalităţii, al bărbăţiei Lăsînd în urmă „ceafa de taur / a Gibraltarului“, poetul ne poartă în plin ocean, dincolo de locul unde „marea îşi părăseşte ultimul port“. Perplexitatea e de a da aci nu peste peisaje directe,, ci peste halucinante amestecuri de „biblii contemporane / cibernetica pergamentelor / şi aripile f arse de lumină ale efemeridelor“, peste învălmăşeli de „Bomba H şi aripile lui Icar / lipite de omoplaţii Planetei / dalta lui Phidias ruginind / în depozitul artei electronice“, adică din nou peste sugestia — nu totdeauna limpede şi strunită — a contradicţiilor acestui secol (cu reluări din Ochii Danielei). E aci, cîteodată, un exces de mitologie, în sensul neconvertirii ei decit superficiale la obiect, şi de teribilisme în care poetul pare a se cantona cu încăpăţînare şi chiar plăcere de frondeur : „Oceanul. / Indigo / multiplicîndu-te în infinit / pîntec uriaş repetînd / pe scara întregului / geneza din uter / Sori se nasc şi alţii apun, ca să apară noi astre / Oceanul , / o viziune a Universului. / Osmoză continuă / Imperiul răspunderii“. Şi citatul nu-i dintre cele mai „alarmante“, o poezie cum e ceea ce începe cu „Da. Luna era lovită în moalele capului“ frizează de-a dreptul ininteligibilul. Dintre astfel de drumuri întortocheate răsar nu o dată insule de poezie, al căror fior rezidă în constatări mult mai „cuminţi“. După o secţiune cu poezii de dragoste (în care cîteva reluări şi o frumoasă elegie mai nouă — Poate...), e relevant un poem de încheiere. Uimit nu voi fi, în care atrage atenţie mărturisirea că deşi „Ţi-am urmat toate drumurile, / am răscolit pulberea apelor şi a stelelor, / dar n-am găsit / încă / cel mai aproape : / drumul spre mine“. Emoţia stă în schimbarea de plan, în mutarea itinerarului spre interior, ca şi în sinceritatea cu care poetul se investighează, în siguranţa că finalul nu înseamnă în nici un chip eşec. De altfel, în perspectiva ultimei piese, tot volumul se răsfrînge încă o dată ca efect al dublei călătorii, una spre America de Sud, şi alta spre frumuseţea şi contradicţia nu o dată sfîşietoare a omului de astăzi. Minus unele popasuri şi eşuări în banal, itinerarul, urmărirea lui de către cititor, e reconfortantă, volumul marcînd o treaptă nouă în evoluţia poetului (de aceea ni se pare cam ciudat tratamentul la care-l supune pe autor recenzentul său din Gazeta literară). George Muntean T.G. MAIORESCU: „Paşi peste ape