Contemporanul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 20, nr. 3-25)

1966-04-22 / nr. 16

. De la manual la lecţie S -A DISCU­TAT, se dis­­cută şi se va discuta mereu des­pre manuale. E şi firesc să se în­­tîmple aşa. Un manual trebuie să fie un model şi modelul e întot­deauna greu de realizat. Chiar dacă, din punct de vedere metodic, un manual ar fi bine în­tocmit, în trei-cinci ani el va fi depăşit de cercetările ştiinţifice din domeniul specialităţii respec­tive. Apar noi puncte de vedere — mai ales la specialităţile cu ca­racter umanist—, încît înlocuirea ori revizuirea lui se impune de la sine. Pe de altă parte, admiţînd că un manual ar corespunde întruto­­tul aşteptărilor, el nu va putea fi folosit niciodată de profesor fără uşoare adaptări. Este ştiut că, sub aspectul nivelului cunoştinţelor şi al gradului de percepere, elevii nu se prezintă mai niciodată omogen, ci diferenţiat, încît prin pregăti­rea atentă a lecţiilor, manualul poate şi trebuie să fie adaptat de profesor diverselor situaţii ce i se ivesc în predare. Există, aşadar, o întreagă muncă (am îndrăzni să spunem — cel puţin ca deziderat — o adevărată artă) de adaptare a manualului la lecţie. în organiza­rea pedagogică a acestui răstimp — de la manual la lecţie — stă chezăşia succesului însuşirii te­meinice de către elevi a cunoştin­ţelor ce se predau. Intre metodica urmată de ma­nual şi metodica lecţiei există, fi­reşte, asemănări, însă, din motive uşor de înţeles, în manual lecţiile nu pot fi tratate în întregime, după un plan unic. Din acest punct de vedere manualul este numai un generator de lecţii, a căror desăvîrşire, pe căi diferite, rămîne pe seama profesorului. Astfel, pentru a ne raporta la o anumită specialitate, manualele de literatura română — e vorba de cele folosite în liceu — cuprind date principale referitoare la via­ţa şi epoca în care au trăit şi creat scriitorii, analize literare (ale operelor recomandate de pro­gramă), prezentări generale asu­pra altor opere sau consideraţii sintetice asupra întregii activităţi creatoare a cutărui ori cutărui scriitor. Cunoscînd nivelul de cunoştinţe ale elevilor, profesorul va proce­da de la caz la caz. El va simpli­fica datele, analizele literare, pre­zentările ori consideraţiile sinteti­ce dacă situaţia o cere. Simplifi­carea aceasta va fi însă numai de natură metodică, ţelul urmărit rămînînd şi în atari situaţii ace­laşi : îndeplinirea cu succes a pre­vederilor programei. Aşadar, une­ori profesorul de literatura româ­nă (ca şi, potrivit specificului, cel de alte discipline), trebuie să se străduiască să ridice puterea de înţelegere şi apreciere a elevilor la nivelul manualului şi, după aceea, dincolo de acesta. O atare problemă nu se poate rezolva me­todic decit prin studierea amănun­ţită a cărnor ce duc de la manual la lecţie. Experienţa arată că, în astfel de situaţii, e nevoie de mul­tă pricepere şi tact, precum şi de multă răbdare. Altfel procedează profesorul de literatura română cînd cunoştinţele şi puterea de în­ţelegere a elevilor nu mai recla­mă o adaptare a manualului la ele, ci îi îngăduie dintru început o racordare a acestora cu manua­lul. Din punct de vedere metodic, accentul nu mai cade acum pe simplificarea, ci pe amplificarea — nu ca volum, ci ca adîncime — a principalelor probleme recoman­date de programă. Evident, de data aceasta rezultatul scontat se obţine mai repede şi mai sigur. Studierea căilor de trecere de la manual la lecţie este necesară însă în ambele cazuri. Găsirea celor mai bune metode de urmat revine, se înţelege, profesorului respectiv. El poate cerceta diverse metodici, se poate consulta cu colegii de specialitate (grupaţi în comisia metodică din şcoală), poate apela chiar la concursul specialiştilor în pedagogie. Toţi îl pot ajuta, încît e recomandabilă consultarea tutu­rora. In ultimă instanţă, însă, aju­torul cel mai mare numai el şi-l poate da. Cunoscîndu-şi cel mai bine elevii, singur el poate decide punerea in aplicare a unei metode sau a alteia. Pentru aceasta, e ne­voie însă ca profesorul să-şi cu­noască într-adevăr elevii, pe fie­care în parte şi reacţia lor îm­preună. De aici adoptarea unui anumit fel de exprimare, de în­demn la gîndire, de sesizare a fru­mosului... Tot atît de bine trebuie să cu­noască profesorul şi manualul: lecţie cu lecţie, capitol cu capitol. Dacă un manual e bun, profeso­rul trebuie să ştie precis prin ce e bun, pentru a porni de aci. Pe baza aspectelor pozitive ale ma­nualului, el va putea trece la lăr­girea şi mai ales la adîncirea cu­noştinţelor ce se cer predate, re­­comandînd lectura în plus a unor articole şi studii despre anumiţi scriitori, referitoare în primul rînd la operele lor reprezentative. Dacă manualul e slab, evident, parţial slab, profesorul trebuie să ştie tot atît de precis prin ce este slab : prin lipsă de informare ştiinţifică, tratare nemetodică a problemelor, superficialitate în interpretare li­terară ş.a. In pregătirea şi preda­rea lecţiilor, el va căuta, de data aceasta, să înlăture lipsurile ma­nualului, completîndu-1, tinzind în acelaşi timp la lărgirea şi adînci­rea cunoştinţelor ce se cer preda­te. Acum profesorul va întrebuinţa aşadar o metodă deosebită de cea urmată în cazul manualelor con­siderate bune. Şi într-un caz şi într-altul, el trebuie să fie nea­părat seama de studiile mai im­portante de specialitate care au apărut după tipărirea manualului. Folosirea lor trebuie făcută însă cu multă îndemînare, în aşa fel încît să nu ducă nici la supraîn­cărcarea studiului individual al elevilor, nici la o încadrare ne­­armonioasă In ansamblul princi­palelor probleme recomandate de programă. Din cele spuse pînă aici reiese clar că în activitatea fiecărui pro­fesor — specialitatea în care pre­dau m-a obligat să mă refer ex­clusiv la cel de literatura română — există în permanenţă un răs­timp de pregătire sistematică a fiecărei lecţii. Din punct de vede­re pedagogic, acest răstimp s-ar putea numi de la manual la lecţie. Prof. Vladimir Dogaru IV­ITMUL rapid A al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii contemporane pun din faţa şcolii noi sarcini, iz­­vorîte din necesitatea de a asigu­ra tinerei generaţii uri volum spo­rit de cunoştinţe. Situaţia impune cercetări pedagogice din ce în ce mai ample menite a găsi căile cele mai bune de sporire a eficienţei învăţămîntului. Aceasta e — în rezumat — şi premisa de la care a pornit Institutul de ştiinţe pe­dagogice în cercetările sale privi­toare la optimizarea învăţămîntu­­lui care, în treacăt fie spus, au devenit o preocupare constantă a sa. Faptul e concretizat şi în ulti­ma culegere de Studii de didacti­că experimentală apărută de cu­­rînd la Editura didactică şi peda­gogică, sub redacţia lui V. Bunes­­cu şi P. Popescu-Neveanu. Culegerea reprezintă rodul stu­diilor efectuate de un grup de cer­cetători ai institutului, orientate spre surprinderea şi experimenta­rea unor modalităţi funcţionale de optimizare a învăţămîntului nos­tru. Sunt, în lucrare, o seamă de studii care cuprind concluzii pri­vitoare la încercările de moderni­zare a predării unor obiecte de în­­văţămînt ca matematica, fizica, chimia, biologia ş.a. Pornind de la premisa că „cu­noaşterea spontană a lumii de că­tre copil oferă posibilităţi care pot fi puse în slujba instrucţiei şcolare“, autorii studiului Cerce­tări asupra formelor elementare de cunoaştere geometrică, fizică şi biologică şi-au propus să studieze geneza cunoaşterii la copil, sur­prinderea traseelor ei, care vor pu­tea fi folosite maximal în şcoală, pentru însuşirea în mai bune con­diţii a obiectelor de studiu cerce­tate, întrebarea care se pune în le­gătură cu învăţămîntul matematic în zilele noastre : învăţarea mate­maticii moderne sau învăţarea modernă a matematicii este solu­ţionată de autorii studiului despre modernizarea învăţămîntului ma­tematic în sensul că ambele direc­ţii sînt de luat în seamă, insistînd mai ales asupra concluziilor lor pe linia învăţării matematicii mo­derne şi prezentînd şi un foarte interesant proiect de programă experimentală. Idei şi concluzii in­teresante aduc şi studiile consa­crate predării matematicii şi chi­miei. O mare parte (cele mai mul­te de altfel) dintre studiile cu­prinse în culegere sunt consacrate problemelor instruirii programate şi experienţelor proprii ale cerce­tătorilor respectivi. Reţine atenţia studiul lui V. Bunescu despre Pe­dagogia cibernetică şi instruirea programată, care constituie o în­cercare de abordare teoretică a problemei, reliefând contribuţia pe care o aduce instruirea programa­tă la sporirea eficienţei învăţării (diferenţiată pe obiecte şi vîrste), prezentîndu-ni-se, alături de dife­rite tipuri de programare, cu a­­vantajele şi limitele lor, şi obiec­tivele cercetărilor întreprinse de Institutul de ştiinţe pedagogice în această direcţie. O altă serie de studii însumează unele dintre concluziile cercetă­torilor în legătură cu aplicarea ex­perimentală a instruirii programa­te la diferite obiecte de învăţă­mânt (1. română, 1. rusă, 1. engleză, botanică), toate relevînd eficien­ţa sporită a modalităţilor folosite. Se încearcă astfel depăşirea dis­cuţiilor abstracte despre acest mod de instruire, prin experimentarea ei în şcoala noastră. Merită rele­vată atenţia pe care autorii o acor­dă programării unor obiecte de în­văţământ in clasele şcolii generale (pentru că este îndeobşte ştiut că realizări mai substanţiale s-au realizat pînă acum în învăţămân­tul superior), ai cărei elevi relevă aptitudini şi capacităţi mai mari decît am crede şi care ar trebui serios reconsiderate. Un studiu substanţial al lui P. Popescu-Neveanu reprezintă o în­cercare de reconsiderare a prin­cipiilor didactice — în spiritul schimbărilor ce se impun în ge­nere în didactică şi în învăţământ. Deşi nu sîntem de acord cu toate părerile autorului, unele dintre ele sunt interesante, novatoare şi des­chizătoare de drumuri, corespon­­sabilul volumului vădind o intensă preocupare în direcţia dinamizării şi modernizării învăţămîntului. In ansamblu, culegerea merită a fi studiată de toţi cei care se preo­cupă de îmbunătăţirea învăţămîn­­tului nostru, însumînd rezultate ale unor cercetări meritorii, ce se cuvin continuate. Emil Păun STUDII DE DIDACTICĂ EXPERIMENTALA ■ Probe practi- Ti­ce : studenţii anului IV Faculta­tea de fizică a Universităţii din Timişoara în la­boratorul de izo­topi radioactivi. GRIGORE CIMPEANU (Tulgheş) : Nu vă putem da un răspuns la propu­nerea pe care o faceţi. Ar fi bine să urmaţi sfatul primit la Ministerul Să­nătăţii şi Prevederilor Sociale şi să vă adresaţi Ministerului Învăţămîntului. Cit priveşte sugestia ca presa să republice mai multe documente de valoare din trecutul nostru, ea merită atenţie. Prof. ALEX. PALAGHIŢĂ (Cimpina) : Am trimis cele Cîteva observaţii asupra manualelor şcolare de istorie Editurii didactice şi pedagogice, pentru a le lua în seamă în cazul unor ediţii noi ale a­­cestora. O discuţie mai amplă asupra manualelor de istorie în general ar fi, evident, binevenită şi­ forurile un drept ar putea-o organiza. Prof. TH. BORDEIANU (Bucureşti) : Nu vedem nici un impediment ca, în şcolile în care există posibilităţi, să se înfiinţeze formaţii instrumentale şi fan­fare ale elevilor. Instrumentele necesare ar putea fi achiziţionate,, fie direct de către şcoli, fie prin intermediul secţiilor de învăţămînt. închegarea acestor for­maţii depinde însă în mare măsură şi de tenacitatea profesorilor de muzică din aceste şcoli. C. GOŢA (Turnu Severin) : Intrucît scrisoarea dv. viza o Serie de articole apărute în Gazeta învăţămîntului, am trimis-o redacţiei respective, de unde veţi primi, probabil, un răspuns mai de­taliat. ION DINCULESCU (Bucureşti) : Vă informăm că, pentru a veni în sprijinul muncii de cercetare ştiinţifică, Biblio­teca Centrală Universitară din Bucureşti a iniţiat o serie de lucrări menite să asigure cercetătorilor — cadre didactice, studenţi etc. — materiale bibliografice şi documentare. Dintre acestea: Legile economice ale socialismului şi acţiunea­­lor, Democraţia socialistă şi democraţia burgheză, Metodologia cercetărilor de sociologie concretă, Proprietatea de stat în ţările capitaliste, Problemele cerce­tării ştiinţifice, Teorii estetice actuale asupra romanului, Aspecte ale drama­turgiei occidentale contemporane, Sim­bolismul în literatura română, Ortogra­fia limbii române, Grigore Antipa — biobibliografie, Promovarea în rîndurile tineretului a idealurilor de pace, res­pect reciproc şi înţelegere între popoare etc. Lucrările vor fi efectuate in cursul anului 1966. In planul de perspectivă al Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti (1966—1970) sunt înscrise o serie de lu­crări importante, dintre care amintim : Publicaţii cu caracter periodic şi cerce­tări de documentare în serie : buletinul trimestrial de informare ştiinţifică Invă­­ţămîntul superior (aflat în al treilea an), buletinul lunar Cărţi străine intrate în bibliotecile de învăţămînt superior din ţară (cu colaborarea tuturor bibliotecilor de Învăţămînt superior), Problemele cer­cetării ştiinţifice (buletin anual), As­pecte social-economice ale problemei naţionale (fascicole anuale, în serie, pe probleme). Biblioteca va facilita, în con­tinuare, celor interesaţi, săptămînal, accesul la materiale de informare cu­rentă pe temele: Problemele omului şi societatea contemporană ; Rolul progre­sului tehnic în dezvoltarea societăţii­­ Teorii şi curente în literatura şi arta contemporană. La capitolul Cercetări bibliografice sunt înscrise, pentru această perioadă, temele : Bibliografia limbii române (se vor edita fascicole tematice privitoare la ortografia limbii române şi morfologia şi sintaxa limbii române, partea I) ; Li­teratura română peste hotare (va fi edi­tată pe grupe de scriitori : Eminescu, Creangă, Caragiale), Bibliografia cadre­lor didactice ale Universităţii din Bucu­reşti (pe discipline), din care în 1966 se vor edita Bio-bibliografia Traian Săvu­­lescu şi Bio-bibliografia Tudor Vianu Cercetările bibliologice ale acestei in­stituţii vizează in perspectivă o Istorie a Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, un Ghid al bibliotecilor de învăţămînt un Minimum de tehnică de bibliotecă pentru bibliotecile de învă­­ţămînt superior, un Manual de bibliote­conomie (în colaborare cu specialişti de la alte biblioteci, redactor responsabil fiind M. Tomescu), ca şi contribuţii la Clasificarea zecimală universală (cola­borare la ediţia românească, redactată împreună cu C.D.S., B.C.S., I.C.T. etc.). scout ■ ŞCOALA sportivă Viitorul a organi­zat recent o consfătuire metodică, ştiinţifică. Au participat, în afara profa-­­ sorilor de specialitate ai şcolii, şi o seis­mă de invitaţi din Bucureşti şi provincia,­­ printre care acad. E. Macovski, Emil Ghi-­­fr­eu, vicepreşedinte al U.C.F.S. profesorii­­ universitari E. Bran şi I. Ulmeanu de I* IV Institutul de Cultură Fizică. Menţionăm­­ că în această şcoală sportivă (ca şi în­­ celelalte cu acest profil) elevii, recrutaţi­­ din diferite alte şcoli de cultură generală din Bucureşti, fac un număr de antrena-­­ mente în plus (pe discipline sportive) ci faţă de orele programului şcolar obişnuit.­­ Caracterul ei experimental în activita­­t­­ea sportivă cu copiii şi juniorii, implică­­ şi obligaţia cercetărilor permanente, efec­­­­tul activităţii fizice intensificate trebuind fi cercetat din punct de vedere fiziologic, * biochimic, psihic, educativ etc. Speciali­­zarea pe ramuri de sport dă, de aseme- me nea, naştere la probleme specifice, atît­­ din punct de vedere fizic, cît şi metodic,­­ în funcţie în special de particularităţiie de vîrstă. :î Aceste aspecte au fost cuprinse în ma-­­ re parte în comunicările făcute de că. , tre profesorii şi medicii şcolii, dintre ca- ^ re amintim: Metoda biologică complexă pentru studiul sportivilor de performanţă vi juniori şi seniori de Al. Partheniu şi G.­­ Haralambie; Contribuţii la stabilirea unei orientări metodice unitare în pregătirea­­ sportivă a copiilor şi juniorilor de prof. Rodica Siclovan . Din exeprienţa pregă­tirii sportivilor juniori de prof­­. Baruch, Discuţiile au contribuit la lămurirea in­diferitelor probleme în legătură cu aceas- Jf fă direcţie a muncii cu copiii, încă insu. e­ficient concretizată. t r:*,­­ . i ■ SPECIALIŞTI tn problemele didacticii r (între care Stanciu Stoian, Anghel Manolache si Ion Berea) întreprind tn presa de specialitate un interesant coloc- * viu pe tema ,,Didactica — domeniu de­­ creaţie“, dezbătînd o serie de probleme legate de stadiul actual al ştiinţei învă- I ţămîntului, de noile orientări metodolo-­­ gice, de tendinţele actuale înregistrate în această ramură a pedagogiei. Este ac­t nalizat, de pildă, raportul dintre meto- - dele de informare şi metodele formative, capitol de stringentă actualitate al me-­­­todologiei datorită aportului cibernetici­ la învăţămînt ; o dezbatere lărgită o prilejuieşte studiul rolului pe care-l au în învăţămîntul românesc mijloacele au. *­dio-vizuale, precum şi posibilităţile de in­vestigare şi creaţie oferite de ştiinţa di­dactică. ■ CONCURSUL anual al Ministerului­­ învăţămîntului, privind confecţiona­­­­rea materialului didactic, reflectă, prin­­o tematica anului 1966, preocuparea pentru l lărgirea ariei de­ cunoştinţe practice ale­­ elevilor. Cîteva teme : Trusă pentru ex-­­ perienţe de fizică atomică şi nucleară -la clasa Xll-a ; Aparat pentru produce-­î rea şi studiul undelor în mediu lichid, cu sistem de proiectare pe ecran­­ Trusă , pentru efectuarea experienţelor de labo. *'­rator şi teren în studiul agriculturii( stu­diul solului, determinarea acidităţii şi a elementelor nutritive din sol etc.) , t’ru-­­ să pentru experienţe de rezistenţa mate­rialelor. în 1­991 AL XVIII-lea Congres mondial al Societăţii internaţionale pentru edu­caţie artistică (INSEA) va avea loc la­­ Praga între 3 şi 10 august 1966. Congresul este organizat cu sprijinul următoarelor instituţii şi organizaţii ceho­slovace : Comitetul naţional pentru INSEA, Ministerul Invăţămîntului Public şi şi Culturii, Uniunea artiştilor plastici şi­­ Comisia naţională pentru UNESCO.­­ Subiectul principal al lucrărilor Congre-­­ sului va fi Educaţia artistică — Educaţia * viitorului. In cadrul celor trei secţii in care se vor desfăşura o parte însemnată din lucrările Congresului vor fi dezbătute­v următoarele probleme : a. problemele filozofice, sociologice şi­­ pedagogice ale educaţiei artistice ; * b. problemele psihologice şi biologice­­ estetice ale educaţiei ;­­ c. problemele didactice şi metodice a!« \ educaţiei artistice.t ' ’ , ar fljjj O NOUA metodă de predare, denu­­mită ,,predarea pe probleme“, cons­tituie actualmente obiectul de studiu al pedagogilor din R.P. Polonă. Deosebită­­ de metoda expunerii de către profesor, noua metodă se caracterizează prin di­vizarea temei în probleme pe care elevii trebuie să le rezolve singuri, prin răs­­punsuri la un chestionar dinainte stabi­lit. Clasa, împărţită în două grupe, lu­crează astfel: o parte cu profesorul, cea­laltă cu nişte mici dispozitive denumite maşini de învăţat — benzi de hîrtie cu •» date­­ imprimate, dificultăţile de rezolva- ,y re crescînd, pînă la încheierea unui cf- ^ ciu tematic. Grupa cu profesor studiază­­ acelaşi material. S-a observat, ca o pri- 1 mă consecinţă metodologică,o însemnată creștere la elevi a coeficientului de in. 9 O politică economică verificată de istorie (Urmare din pag. 1-a­ Europa. După cum tot rezultat al acestei politici este producţia in­dustrială de azi a României, mai mare de aproape 10 ori decît în anul 1938. In aceşti ani s-a trecut la electrificarea intensă a ţării, a fost dezvoltată o puternică indus­trie constructoare de maşini, o mare şi variată industrie chimică, s-a dezvoltat în ritm susţinut in­dustria uşoară şi alimentară. A fost realizată o nouă re­partizare, mai armonioasă, a forţelor de producţie pe teri­toriul ţării. Să ne aducem aminte ce reprezentau în trecut, din punct de vedere economic, şi să comparăm cu ceea ce înseamnă azi regiuni ca Bacău, Argeş, Do­­brogea, Iaşi, Mureş-Autonomă Maghiară, Oltenia, Maramureş etc. Este interesant de remarcat că ac­tualul nivel al forţelor de produc­ţie în ţara noastră dă posibilitatea ca problema lichidării rămînerii în urmă, din punctul de vedere al dezvoltării economice, să fie pri­vită nu numai prin prisma re­giunilor în ansamblu, dar şi a re­partizării forţelor de producţie în interiorul fiecărei regiuni, în ra­ioane, oraşe etc. Imprimînd un puternic dina­mism tuturor ramurilor economiei naţionale, industrializarea a creat condiţii propice pentru sporirea considerabilă a gradului de ocu­pare a forţei de muncă. Şi este de subliniat faptul că populaţia ocupată în economia naţională a crescut mai repede decît populaţia în vîrstă aptă de lucru. Pe lîngă întregul excedent natural al populaţiei în vîrstă de muncă, au fost atraşi în cîmpul activităţii industriale sau conexe mulţi alţi oameni provenind din agricultură, ca şi femei avînd înainte îndelet­niciri casnice. Toate acestea şi-au găsit expresie în aceea că, din 1950 pînă în 1965, numărul sala­riaţilor din economia naţională a sporit de la 2.123.000 la 4.303.700, iar al muncitorilor de la 1.222.900 la 3.180.700. Drept urmare, ponde­rea populaţiei ocupate în agricul­tură a scăzut în totalul populaţiei active de la 74 la sută în 1950, la 57 la sută în 1965. Pe măsura industrializării şi a creşterii ramurilor neagricole ale economiei, s-a intensificat proce­sul de urbanizare a ţării. Numai în perioada 1948—1963 populaţia oraşelor a crescut, pe seama ab­sorbţiei de populaţie din mediul sătesc, cu 1,2 milioane. De la 3,7 milioane în 1948, populaţia urbană a sporit la peste 6,3 milioane în 1964. In consecinţă, încă în 1964 ponderea populaţiei urbane atin­sese 33,3 la sută. In regiunile Hu­nedoara şi Braşov, în 1964, popu­laţia urbană devenise preponde­rentă. Dublarea populaţiei urbane a avut loc atît pe calea măririi vechilor oraşe, cît şi a formării unor centre urbane noi, în legă­tură cu crearea de noi centre in­dustriale, — Victoria, Gh. Gheor­­ghiu-Dej, Năvodari, Săvineşti, Roz­­nov etc. România numără de cîţi­­va ani 13 oraşe cu peste 100 000 de locuitori. Dezvoltarea susţinută a indus­triei socialiste, realizată în condi­ţiile utilizării raţionale şi a efor­turilor de valorificare superioară a resurselor economiei naţionale, a determinat schimbări profunde în structura economică a ţării, în dezvoltarea producţiei fiecărei ra­muri în parte, în sporirea comple­xităţii ansamblului economiei ro­mâneşti. Industria a devenit de mult ra­mura conducătoare a economiei noastre naţionale. Actualmente in­dustria românească constructoare de maşini asigură aproximativ două treimi din cantitatea de ma­şini, instalaţii şi utilaje necesare înzestrării ramurilor economiei naţionale. Industriei noastre grele, făurită în anii construcţiei socia­lismului, îi datorează agricultura puternica ei bază tehnică materia­lă de care dispune astăzi. Faţă de cele cîteva mii de tractoare exis­tente în 1938, pe ogoarele Româ­niei, în anul 1965, lucrau 82.000 de tractoare, circa 66.000 de semănă­tori mecanice, circa 36 000 de com­bine, ca şi multe alte maşini agri­cole. Datorită dezvoltării indus­triei chimice, an de an agricultura a primit cantităţi sporite de îngră­şăminte artificiale, ierbicide şi in­­secto-fungicide. Rolul industriei de ramură con­ducătoare în economia naţională reiese, de asemenea, din locul ocu­pat de ea în cadrul sferelor pro­ducătoare de venit naţional. Dacă în 1938 industria, plus construc­ţiile, produceau doar 35,2 la sută din venitul naţional, în 1965 ele au creat 56 la sută din venitul na­ţional. Industrializarea este, de aseme­nea, factorul hotărîtor în proce­sul istoric de reducere a decala­jului şi ajungerii din urmă de că­tre România a ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic. Este semnificativ ritmul intens în­registrat de industria românească faţă de acela al unor ţări capita­liste dezvoltate. In perioada amin­tită mai sus, cînd România a înre­gistrat un ritm de creştere de 13,3 la sută, Belgia a avut doar unul de 3,8 la sută, Austria 5,4 la sută, Franţa 6,3 la sută, R. F. Germană 6,4 la sută etc. Greutatea specifică a ţării noas­tre în producţia mondială a unor produse industriale a crescut sim­ţitor. Dezvoltarea complexă şi multi­laterală a economiei naţionale, di­versificarea producţiei, promova­rea continuă a progresului tehnic au constituit şi constituie factori importanţi ai dezvoltării comerţu­lui nostru exterior. Este de obser­vat cu acest prilej că­ sporul co­merţului exterior a mers paralel cu succesele industrializării ţării. Totodată, industrializarea a influ­enţat pozitiv şi aria şi structura acestui comerţ. De la 29 în 1948, numărul ţărilor cu care România întreţine azi relaţii comerciale trece de 100. In România antebe­lică exportul era predominat de cereale, petrol, lemn. In măsură covîrşitoare importul era alcătuit din produse industriale finite şi semifinite. In prezent, mărfurile furnizate de industrie la export reprezintă circa patru cincimi din totalul exportului românesc, o parte însemnată din acest volum revenind maşinilor, utilajelor, in­stalaţiilor, produselor chimice şi celor ale industriei lemnului, pre­cum şi mărfurilor furnizate de industria uşoară şi alimentară. O dată cu exportul produselor noas­tre industriale, geniul tehnic şi ştiinţific al poporului nostru se face tot mai simţit pe diferitele meridiane ale lumii. Avînd drept scop ridicarea ni­velului de trai al poporului, in­dustrializarea socialistă, ca şi în­treaga construcţie economică pro­movată şi condusă de Partidul Comunist Român, asigură o creş­tere sistematică a salariului real al tuturor salariaţilor, ca şi a ve­niturilor reale ale ţărănimii. Este elocvent în această privinţă faptul că, faţă de 1950, în anul 1965 sa­lariul real reprezintă 224 la sută şi că în aceeaşi perioadă volumul desfacerilor de mărfuri prin co­merţul socialist a crescut la 479 la sută. Avîntul luat de construcţia de locuinţe la oraşe şi sate, de învăţămînt, ştiinţă şi cultură sînt mărturii certe în aceeaşi direcţie. La temelia tuturor succeselor noastre stă, evident, faptul că poporul nostru are un conducător atît de experimentat cum este Partidul Comunist Român. Călăuzindu-se după învăţătura marxist-leninistă, şi­­ aplicînd-o creator la condiţiile concrete ale ţării noastre, P.C.R. a rezolvat şi rezolvă în mod ştiinţific proble­mele complexe ale construcţiei so­cialiste în România, aducîndu-şi o contribuţie proprie la îmbogăţirea marxism-leninismului şi a tezau­rului de experienţă colectivă a partidelor comuniste în opera de făurire a noii societăţi. Caracterul ştiinţific al politicii P.C.R. este determinat, pe de o parte, de cu­noaşterea multilaterală a condiţii­lor reale din fiecare etapă a dez­voltării, de cunoaşterea temeinică şi luarea în consideraţie a legilor economice obiective şi a particu­larităţilor acţiunii lor în respecti­vele etape. Pe de altă parte, de concordanţa deplină a politicii sale cu interesele cele mai profunde ale poporului nostru muncitor­ şi va­lorificarea atentă a marii sale ex­perienţe istorice. Caracterul ştiinţific al politicii Partidului Comunist Român şi-a găsit o strălucită expresie în sar­cinile trasate de Congresul al IX-lea cu privire la dezvoltarea economiei noastre naţionale în pe­rioada actuală. Pe prim plan în noua perioadă Congresul a situat continuarea in­dustrializării socialiste a ţării. A­­ceasta, întrucît posibilităţile de progres şi bunăstare deschise de orînduirea socialistă pot fi efectiv transformate în realitate numai în condiţiile unei producţii materiale şi spirituale complex dezvoltate şi ale unei înalte productivităţi a muncii şi eficienţei în toate ramu­rile de activitate. Reliefînd acest adevăr fundamental, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar gene­ral al C.C. al P.C.R., arăta la Con­gresul al IX-lea al Partidului : „Şi în viitor, în centrul politicii partidului nostru rămîne indus­trializarea ţării, dezvoltarea cu precădere a industriei grele, în special ,a construcţiei de maşini — fără de care nu sunt posibile ri­dicarea noastră la un grad înalt de civilizaţie şi bunăstare, înain­tarea spre comunism“. In strînsă conexiune cu progresele industria­lizării, partidul nostru a pus sar­cina dezvoltării intensive şi mul­tilaterale a agriculturii, ridica­rea bunăstării oamenilor muncii, impulsionarea şi perfecţionarea cercetării ştiinţifice, dezvoltarea învăţămîntului, perfecţionarea re­laţiilor de producţie etc. Urmează ca, pînă în 1970, să se realizeze o producţie industrială globală de 15,7 ori mai mare de­cît în 1938 şi să se asigure o im­portantă creştere mai departe a producţiei agricole vegetale şi a­­nimale. Prin construcţia unor mari hidro şi termocentrale, ca şi prin trecerea la construcţia de centrale atomice, producţia de energie elec­trică va fi, în 1970, de 32—34 mi­liarde kWh, iar pînă în 1972—73 electrificarea rurală în România va fi terminată. Realizarea directivelor trasate de către Congresul al IX-lea al P.C.R­ va constitui un nou şi im­portant pas înainte în dezvoltarea ascendentă şi armonioasă a Româ­niei socialiste şi creşterii puterii ei economice, în ridicarea bună­stării materiale şi culturale a po­porului român.

Next