Contemporanul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 21, nr. 1-26)

1967-03-03 / nr. 9

LA 1 MARTIE 1867 APĂREA REVISTA 3 JUNIMISMUL P­UŢINE capitole din istoria culturii noastre au generat atîtea controverse în interpretare ca activitatea societăţii „Junimea“ şi a mentorului ei literar, Titu Maiorescu. Cînd, la 1 martie 1867, apare revista Convorbiri literare, istoria româneas­că intrase deja pe acel făgaş care, după Revoluţia de la 1848, după Unire şi reformele celor 7 ani de domnie a lui Cuza, profila complexitatea fazei de consolidare a statului român modern, implicînd factori nu numai di­feriţi, dar şi contradictorii. Cultura — în primă linie, literatura — reflecta ca mai întîi acest proces, pe de o parte de eflorescenţă nestăvilită, ca atare neselectivă, pe de alta de afirmare a unei conştiinţe critice care să condiţioneze maturizarea sub semnul specificităţii este­tice şi, prin consecinţă, al stabilirii unei ierarhii a valo­rilor autentice. Dacă politiceşte ideologia „junimistă“ marca simpto­mul unui fenomen de regresiune, în cultură situarea pe poziţie preponderent estetică în ce priveşte literatura, pe raţiunea adevărului în ştiinţă, constituia o condiţie de salt calitativ, logic necesar. Prin urmare, disocierea între activitatea social-politică a junimiştilor şi conţi­nutul concret al poziţiei şi acţiunii lor în cultură se impune prin însăşi realitatea evoluţiei literaturii, arte­lor, ştiinţei în specificitatea valenţelor proprii. Altfel spus, după înscrierea ţărilor române pe orbita spiritului european, în „epoca luminilor“ şi în „secolul naţionalităţilor“, după peste jumătate de veac de gene­roasă efervescenţă în care cultura naţională modernă îşi înjghebează formele instituţionale, în care ideologia Daciei literare, a Propăşirii şi a României literare de­termină un nou relief geografiei noastre spirituale, în care poezia, proza, teatrul îşi ridică primii piloni, in­tr-un avînt de factură revoluţionară. — faza cristalizării valorice, a decantării calitative se impunea ca o nece­sitate obiectivă, iar ivirea marilor potenţe creatoare ca o legitimă aşteptare. Tânăra intelectualitate pe care o reprezintă „Junimea“ are în faţa ei un ecran de per­spectivă, ca atare de noi parametri calitativi, tocmai fiindcă este beneficiara unei moşteniri, a unei tradiţii purtind -- o adevărat — încă vizibil urmele unei ges­­taţii precipitate revoluţionar, dar nu mai puţin ale unui potenţial creator stimulînd el însuşi minţile, deter­­minînd conştiinţele noii generaţii. Maiorescu , Eminescu, Creangă, Caragiale , un Xenopol, un Conta erau virtual­­mente previzibili şi rolul personalităţii lor în noul sta­diu al istoriei noastre implicat în însuşi procesul de dezvoltare a unei societăţi care păşise acum pe treapta deplinei consolidări a statului naţional modern. Cum scria A. D. Xenopol, la intrarea în cel de al cincilea an al revistei, „la cea dinţii resfilire a Convorbirilor oricine poate deosebi două genuri de produceri : unul negativ, adică critic, altul positiv cuprinzînd produceri literare şi ştiinţifice deosebite“. Necesitatea criticei, a unei critice „în înţelesul ştiinţific al cuvîntului“, este demonstrată ca o condiţie a spiritului modern şi — ceea ce e mai important — ca un prim atribut al con­ştiinţei de sine a unui popor : „pînă cînd un popor nu a ajuns a apreţui el însuşi valoarea aşezămintelor sale, pînă atunci o îndreptare a stării sale e peste putinţă“. Critică şi Creaţie sunt structural, reciproc determinate. Şi cum Convorbirile literare aveau acum de înfruntat reacţia în urma primelor luări de poziţie critică ale lui Maiorescu (O privire critică asupra poeziei române la 1867, In contra direcţiei de astăzi in cultura română, Contra şcoalei Barnuţiu, Observări polemice), reacţie ca­re atrăsese asupra revistei epitetul de „cosmopolită“, „antinaţională“. Xenopol face o pertinentă punere la punct, depăşind prin valoarea ei condiţiile strict inci­dentale care o provocaseră. „Ce va să zică o literatură naţională şi în genere o direcţiune de cultură naţională .“ — se întreabă, deci, Xenopol. „Literatura naţională este expunerea ideilor naţionale ale poporului sau chiar a unor idei univer­sale în forme originale“, răspunde tînărul savant, auto­rul de mai tîrziu al celebrelor Principii fundamentale ale istoriei, atrăgînd luarea aminte că „trebuie odată pentru totdeauna să ni se întipărească bine în minte această deosebire mare între direcţiunea adevărat naţio­nală, care tinde să îmbogăţească cu idei şi forme pro­prii poporului literatura acestuia şi aceea a [...] şarla­­tanismului literar care speculă pe declamaţiuni patrio­tice scopuri politice tot atît de meschine ca şi mijloa­cele întrebuinţate pentru a le ajunge.“ Căci „patriotis­mul e un lucru mare şi sfînt“ şi „a-1 înjosi, a-1 tîrî în tină în fiecare împrejurare, vra să zică a nu respecta ceea ce un popor are mai de preţ, elementul însuşi deo­sebitor al existenţei sale...“ Argumentarea lui Xenopol dădea girul unei poziţii de principiu luptei lui Maiorescu împotriva stihiei me­diocrităţilor care, în numele tematicei patriotice şi na­ţionale, ameninţa să înăbuşe cu o producţie pseudo- şi anti-artistică creaţia autentică. Prin studiul din 1867 asupra poeziei, criticul junimist oferise opiniei publice primul instrument de orientare temeinică în cultura li­terară înfăţişînd intr-un mod sistematic, cu o finalitate aproape didactică, ideile de circulaţie curentă în epocă asupra artei cuvîntului, eficienţa constînd în etalarea exemplară a nenumărate mostre de „poezie“, în reali­tate maculatură versificată, mai toată, însă, de aşa-zisă „inspiraţie patriotică şi naţională". Sprijinind un ase­menea act de critică generală (cum o va defini însuşi autorul ei peste 20 de ani, în articolul Poeţi şi critici), Xenopol ridica argumentarea la veritabila ei finalitate, cu ecou peste veac. El sublinia, ca atare, că poziţia Convorbirilor literare departe de a fi „o foaie antina­ţională“ prin critica promovată de ea, „este intr-adevăr mult mai naţională decit altele care pretind a o fi“, „căci foaia Convorbirilor a susţinut totdeauna neattrna­­rea intelectuală a poporului romăn“ (subl. ns.). Corolar al argumentării : „Precum orice om aşa şi orişice popor trebuie să-şi aibă baza existentă în sine însuşi. Nu e vorba, el e legat în mod necesar atît de generaţiunile trecute cit şi de elementele coexistente, dar legătura trebuie să fie un raport liber iar nu o scla­vie. Consecinţa neatîrnării trebuie însă întărită prin o cultură serioasă, naţională prin formă şi fond, dar nu naţională prin declamaţiuni că este ea o atare“. La 100 de ani de la întemeierea Convorbirilor literare, întilnirea cu un text exprimînd o asemenea gîndire ne apare astăzi mai mult decit semnificativă. Se-nţelege că opinia noastră despre „Junimea“ în ansamblul acti­vităţii ei şi cu atît mai mult despre eşafodajul ei ideo­­logico-politic, ca expresie a unei categorii sociale de tendinţe regresive, nu trebuie să se limiteze doar la această „expunere de motive“ a lui Xenopol, prin pris­ma căreia să judecăm ansamblul şi întreaga evoluţie a concepţiei junimiste de-a lungul atîtor decenii. O linie ideologică trebuie judecată nu numai în valoarea ei in­trinsecă, ci în contextul întregului complex în care ea apare şi acţionează, e receptată sau află opoziţie, se de­fineşte pe parcurs, încărcîndu-se de noi valenţe sau pierzînd chiar din cele iniţiale. E limpede că la punctul ei originar şi în prima ei fază de afirmare — aceea pe care ibrăileanu (în Spiritul critic...) o fixează pînă în jurul anilor 1880—1881, ideologia dar mai ales acţiunea cul­turală concretă junimistă, promovate în primul rînd prin Convorbiri literare şi avînd ca principal purtător de cuvînt pe Maiorescu, au găsit o mare receptivitate în spiritele conştiente de necesitatea definirii şi afirmă­rii unei personalităţi naţionale proprii la nivel contem­poran european, deci cu exigenţă critică şi cu un înalt discernămînt al valorilor. înşişi exponenţii ideologici ai clasei muncitoare, prin Contemporanul, în primii ani ai săi, n-aveau de ce să vadă în Convorbiri un adversar principial. De altfel revista junimistă a primit bine Contemporanul, căci, cum spune foarte sugestiv tot Ibrăi­leanu (Spiritul critic, ed. a II-a, 1922, pag. 92, nota) „Con­temporanul a reprezentat în istoria culturii româneşti lupta împotriva acumulării culturii prin banditism, — şi în ge­nere a făcut pentru ştiinţă ceea ce Convorbiri literare au făcut pentru literatură“. Dar pe măsură ce clasa muncitoare îşi afirmă realele ei perspective, profilînd o schimbare a structurii social­­economice, după ce Gherea însuşi va scrie articolul său Cătră d. Maiorescu (în Contemporanul, nr. din iulie 1886), preludiu al celor ce vor urma ca expresie a unei noi ideologii, in esenţa şi justificarea ei socială oricum mai avansată, desigur că noi înşine — noi în primul rînd — trebuie să privim situaţia, inclusiv ideologia junimistă, prin prisma intereselor clasei celei mai avansate, adică în perspectiva revoluţionară. Altfel riscăm ca disocierea pe care o susţineam ca necesară la începutul acestui articol să fie convertită în inversul ei: preluarea în bloc, adică a inclusiv ideologiei politico-sociale juni­miste. Disocierea deci să fie a noastră, în finalitatea ideolo­giei noastre, de esenţă şi aplicare marxist-leninistă, care apreciază arta şi literatura ridicată la cele mai înalte culmi ale realizării estetice — proces în care „Juni­mea“, respectiv Maiorescu, şi-a cîştigat merite nepieri­toare. Preluarea în bloc, adică necritică, — în numele aceleiaşi înalte exigenţe estetice — ar reprezenta însă mai mult decit o eroare. George Ivaşcu „CONVORBIRI LITERARE" AERE PERENNIUS CUM o sută de­­ “­ani, la 1 martie 1867, apărea la Iaşi revista Convorbiri literare. înfăţişarea grafică a primelor numere era cît se poate de modestă. Titlul nu avea nici el ceva semnificativ, în comparaţie cu cele predecesoare ca Dacia literară, Propăşirea , România literară, Noua revistă română. Colabo­rările de început, mai cu seamă cele din partea Curat beletristică, nu inspi­rau, de asemenea, vreo nădejde prea cutezătoare. Şi totuşi revista Junimii avea să se impună curînd drept locul de cristalizare şi de consacrare a valo­rilor care s-au constituit în temelia clasicismului nostru naţional. Aproape tot ce au creat mai valoros Eminescu, Creangă, Caragiale — s-a tipărit în paginile Convorbirilor literare. Alţi scriitori, oameni de ştiinţă, cuge­tători de primul rang, ca Slavici, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Xeno­pol, Vasile Conta şi-au luat zborul în nemijlocită atingere cu înrîurirea pu­ternic stimulatoare a Convorbirilor, Coşbuc, Iorga, Goga, Sadoveanu, Bră­­tescu-Voineşti au beneficiat, fiecare, de un îndemn, o sugestie, un cuvînt apăsat de preţuire pornit din „Juni­mea“ şi aflîndu-şi în vreun fel ecoul în Convorbiri. Critica noastră literară, în­­tr-una din direcţiile ei salutare, cea estetică,­­ sprijinitoare a tuturor ma­rilor valori în marginile adevărului artei, dacă vor să se înfăţişeze în lume înveşmîntate în haine artistice, — da­tează de la Maiorescu şi de la Convor­biri. Ceea ce se poate observa, într-o pri­vire globală, e că, păşind în arenă cu mari gesturi iconoclaste, primii juni­mişti, întemeietorii Convorbirilor, nu aboleau atît lucrarea antecesorilor patruzecioptişti (cum li se mai pare unora), cît mai ales o limpezeau şi o sintetizau, inaugurînd astfel premisele unui nou şi hotărîtor avînt. Cele trei eroice generaţii din începuturile cul­turii noastre moderne — pre patruzeci­­optiştii, patruzecioptiştii şi postpatru­­zecioptişti — experimentaseră intem­pestiv în materie de construcţie cultu­rală, stimulînd dispoziţiile latente ale geniului creator naţional şi dîndu-le un început de actualizare pe măsura cerinţelor veacului. Heliade, Cipariu, Pumnul, îndeosebi în demersurile le­gate de evoluţia limbii, Alexandrescu, Bolintineanu, Mureşanu, în activitatea de creare a unei literaturi moderne, C. A. Rosetti şi comilitorii apropiaţi, în lucrarea politică, — cine le-ar putea tăgădui nobleţea intenţiilor, ardoarea mesianică, profuziunea de intuiţii fe­ricite, dar parţiale, disparate unele în r­aport cu altele, eşuînd de la un loc pe căi lăturalnice, înfundate ? Lati­nism, italienism, purism neaoşist, pe de o parte , alunecarea, pînă la urmă, spre o literatură în care intenţiile tin­deau să prevaleze categoric asupra rea­lizării artistice, pe de altă parte , eufo­­ria experimentului ignorînd căutarea “11 căii şi a posibilităţilor proprii de a. .. ajunge din urmă Europa, în cazul al...., treilea. Putea să nu vină reacţia la toa­­te acestea, în cazul unui popor atît de cumpănit, de lucid ca al nostru ? -t“*' Reacţia cea mai fecundă — în im­­prejurările de atunci şi îngrădită pînă­­ la un punct de aceste împrejurări — , şi-au asumat-o mai distinct decît ori-»’ cine junimiştii, oameni care studiaseră..... în străinătate nu pentru a introduce ' ‘ tale-quale inovaţiile observate în ţările mai avansate, ci chibzuind stăruitor.­. , asupra modalităţilor de a le adapta 'IZ fructuos. E, aceasta, obsesia cea mai„., statornică în materie de filozofie prac­­tică a unui Maiorescu, Eminescu, Xe- ■; nopol — şi e, implicit, elementul cel­­­­mai raţional prin sine al întregii lu­­­crări a Junimii. Şi dacă o asemenea ~' reacţie, salutară în intenţia ei centra-' lă, presupunea o intransigentă, aspră 11.1 atitudine polemică, ea a beneficiat de. avantajele dar şi de neajunsurile vie­,...., rente atitudinii polemice : respingerea lui Heliade ca poet şi, în genere, ca­­animator, numai pentru că în ultima­­ parte a vieţii greşise drumul; ridicu- ~­­lizarea sîngeroasă şi îndelungă a lui"" Rosetti, numai pentru că mistica lui inovatoare includea şi destule opinii vulnerabile. Şi atîtea alte parţialităţi, mai ales în activitatea politică a juni­miştilor, împinsă de dialectica forţelor atunci în luptă la aripa stingă a parti- *­­dului conservator. Lucrul cel mai curios e însă că, res- “ pingînd cu juvenilă asprime nesigu- ~ ranţele, demersurile sterile ale celor — trei generaţii înaintaşe, junimiştii le — preluau aproape în toate sensurile Z descoperirile valabile, uneori în mod Z tacit, cu ingratitudinea euforică a ce-­­ lor care, văzînd mai departe şi avîn- Z. du-şi privirile aţintite într-acolo, nu ~ observă — sau nu catadicsesc să ob- — serve — că pășesc adeseori pe trepte ■ săpate în stînca viitorului de cei ce ‘ le-au premers. E o consecința nu o­ • dată inevitabilă, din punctul de vedere I al psihologiei sociale, al reflexelor su-­­ biective pe care le determină legea , obiectivă a negării negaţiei. Maiores­­­­cu, cu sănătoasele sale încheieri din­­ dezbaterile asupra limbii şi ortografiei, ■ e un continuator­ fidel — şi, desigur, ■ mai bine înarmat — al lui Heliade,­­ vizionarul din prefaţa Gramaticii de­­ la 1823. Cuvintul înainte din primul­­ număr al Convorbirilor literare preco- . nizează — cu mijloacele superioare pe­­ care le presupunea o societate organic , constituită ca Junimea, cu oamenii de - . temeinică pregătire din cadrul ei, cu ■ concursul unor împrejurări mai fa-­­ vorabile decît cele existente cu două ■ decenii înainte — ducerea consecventă , la îndeplinire a programului enunţat : la apariţia (repede curmată) a Daciei • literare : acela „de a reproduce şi răs- • pîndi tot ce intră în cercul ocupaţiuni­­lor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei, de a da samă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celor­ din Iaşi şi de a servi ca punct de în-­ tîlnire şi înfrăţire pentru autorii na-­ ţionali“. Iar autorii mari ce şi-au dat î o întîlnire în paginile Convorbirilor —*,„ moldovenii Eminescu şi Creangă, mume Z’­teanul Caragiale, ardelenii Maiorescu şi Slavici — au absorbit şi au transformat în faptă majoră a creaţiei toate desco­peririle valabile ale celor trei generaţii înaintase, pînă la cele mai mărunte. Cercetările mai noi au arătat ce dato­rează, în punctul lor de plecare, Emi­nescu — poeziei înaintaşilor, Creangă — spiritualităţii folclorice din veac, Caragiale — dramaturgiei lui Alecsan­dri, Haşdeu şi celor­ dinaintea acestora. Mai puţin s-a arătat ce datorează, îr­ acelaşi sens, Slavici, — generaţiei obscure dar atît de bogate de la Familia lui Vulcan, iar Maiorescu — tuturor marilor animatori din Şcoala ardelea­nă şi mai cu seamă lui Heliade, pe care afecta a-i dispreţui, deşi, mergînd pe urmele lui, includea strălucit, sinte­­tizîndu-le, toate virtuţile animatorului cultural de mare clasă. Mult mai vulnerabili în politică, ju­nimiştii au fost supli, lucizi, critici şi autocritici în cel mai înalt grad în lu­crarea lor culturală şi îndeosebi lite­rară, — Junimea fiind din acest punct de vedere un veritabil laborator de creaţie, care nu oprima marile indivi­dualităţi din sinul ei, ci le asigura un fecund climat de control colectiv al drumului pe care merg. Iar Convorbi­rile, nedogmatice, nerigide, beneficiind de departe văzătoarea îndrumare a lui Maiorescu şi de abnegaţia cu totul neobişnuită a lui Iacob Negruzzi, re­dactorul responsabil, au devenit — îndeosebi în primele trei decenii de existenţă — locul de întîlnire al celor mai iluştri exponenţi ai spiritualităţii româneşti de pe atunci, oglinda cea mai fidelă a strălucitei epoci supranu­mite după aceea „a marilor clasici“.­­Epocă de sinteză, prin excelenţă, venită cu necesitate după căutările în­cordate ale celor trei generaţii înain­taşe, epoca marilor clasici cerea ivirea unor personalităţi creatoare cu mari însuşiri sintetizatoare. „Junimea“, înţe-­­ legînd acest comandament, a atras în cadrul ei majoritatea personalităţilor cu o asemenea înzestrare, iar revista Junimii — Convorbirile literare — a devenit în chip firesc tribuna de afir­mare plenară a lor. In aceasta constă meritul ei „aere perennius", mai vizi­bil ca oricînd acum, la un veac de la momentul care i-a marcat apariţia. George Munteanu Convor­biristii din 1883 ! * * * * 6 Rindul 1 de sus, incepînd de la stingă : N. Beldiceanu, Samson Bodnarescu, Th. Nica, G. Roiu, M. Hristodulo, V. Castano, M. Gheorghiu. Rîndul 2 : C. Meissner, I. Dospinescu, A. Suțu, S. Vârgolici, V. Burlă, A. Naum, Gh. Racoviță, I. Buicliu, Abgar Buiucliu. Rîndul 3 : Th. Burada, C. Leonardescu, A. Bengescu-D­abija, Th. Rosetti, T. Maiorescu, P. Carp, I. Melik, Mihail Eminescu, D. Olănescu-Ascanio. Rîndul 4 : N. Gabrielescu, I. L. Caragiale, A. Fara, V. Pogor, V. Alecsandri, I. Negruzzi, Dr. Max, Gh. Bejan, Ion Slavici. Rîndul 5 : I. Caragiani, general M. Cerkez, N. Mandrea, N. Gane, N. Culianu, I. Ianov, Gr. Buicliu, N. Burghele. Rîndul 6 : Th. Hristodulo, C. P. Constantiniu, Leon Negruzzi, I. A. Cantacuzino-Zizine, D. Rosetti, S. Nelu, P. Paicu, Ion Creangă, N. Mihalcea. Rîndul 7 : Th. Buicliu, I. Nenițescu, M. Pompiliu, A. Lambrior, C. Lepădatu, V. Tasu, Maior Skeletti, Colonel Şerbănescu, Gh. Zaharia. Rîndul 8 : Xenofon Gheorghiu, A. D. Xenopol, P. Mis­sir, Dr. Peride, A. Beldiman, V. Cuciureanu, St. Văleanu. Rîndul 9 : Valerian Urseanu, Gh. Negruzzi, A. Philip­pide, C. Dumitrescu-Iași. Rândul 10 : N. Volenti, V. Bossie, Telemac Cipercescu. TITU MAIORESCU — INEDIT T­ESTAMENTUL lui Titu Maiorescu, re­dactat cu mai puţin de un an şi ju­mătate înainte de moarte, vorbeşte despre manuscrisele rămase („după multele ce le-am ars“) în termenii ur­mători : „Poate unele din manuscripte („jurnale“, scrisori literare şi politice) ar fi de hărăzit Academiei Române“. Cu siguranţă că Maiorescu avea în ve­dere o cantitate importantă de ma­nuscrise, unele, nici vorbă, pierdute pentru totdeauna. Cele mai interesan­te au ieşit totuşi la iveală după 1936, cînd Livia Dymsza, fiica lui Maiorescu, a pus la dispoziţia lui I. Rădulescu-Po­­goneanu (numit şi el în testament) cele patruzeci şi patru de caiete („jur­nale“) de „însemnări zilnice“, din care acesta a tradus şi a editat un număr de treisprezece, oprindu-se cam la ju­mătatea celui de al paisprezecelea, a­­dică la sfîrşitul anului 1891 (însem­nări zilnice, Editura Librăriei Socec, vol. I, 1936, II, 1940, III 1943). Al pa­trulea volum ar fi fost pregătit pentru tipar, dar nu s-a mai tipărit niciodată. Intre timp, aproape toate caietele au intrat în fondul Bibliotecii Academiei și al Bibliotecii Centrale de Stat. Lip­sesc doar caietele 4 și 5, dar pe care I. Rădulescu-Pogoneanu le-a publicat. Restul se află la R.A.R. (caietele 14-19, pentru perioada 1892— martie 1899 şi 27-33, pentru perioada iulie 1907—iunie 1913) și la B.C.S. (caietele 1-3, 6-13, folosite de I.R.­P., 20-26, pen­tru perioada 1899-1907 şi 34-42 pentru ultimii ani 1913-1917). Sub numerele 6 şi 6 bis, 7 şi 7 bis se află patru ca­iete, de aici rezultînd numărul final de 44. Din 1886, deci în toate caietele netipărite, textul e românesc. Cele din urmă însemnări datează din 2/15 iu­nie 1917, cu 16 zile înainte de moarte, cînd mîna lui Maiorescu devine deo­dată foarte nesigură (avusese în noap­tea precedentă un nou atac de steno­­cardie) şi el dictează ultimele rînduri secretarei (domnişoară de companie infirmieră, singura persoană aflată necontenit lîngă bolnav în acest timp). Aşa se încheie de fapt jurnalul început cu şaizeci şi doi de ani înainte. Domni­şoara Olga Neumann adaugă o relatare amănunţită a morţii lui T. Maiorescu, cunoscută pînă azi din Notele politice ale lui Al. Marghiloman care, însă, se sprijineau tot pe declaraţiile secreta­rei. Asupra unui document sufletesc aşa de neobişnuit cum sînt aceste în­semnări (accesibile azi integral) voi mai reveni. In afara lor, se mai află la B.C.S. şi alte trei caiete, de o valoare excepţio­nală pentru anii formaţiei lui T. Ma­iorescu, cuprinzînd cam tot ce a scris la Viena şi la Berlin, între 1855 şi 1859, plus cîteva alte lucrări de dată mai recentă. Caietele nu sînt simple ciorne de opere, ci o transcriere ordonată a ceea ce Maiorescu a găsit semnifica­tiv, cu indicarea zilei şi lunii. Anul este adăugat ulterior, cu altă cerneală, după fiecare text, deşi gruparea se face pe ani, aproape perfect cronolo­gic. Scrisul este de obicei frumos, cu o anume distincţie a literei, explica­bilă, desigur, la un om obişnuit cu alfa­betul gotic (folosit şi aici uneori). Primul caiet (copiat, se pare, chiar în 1856) cuprinde Ein Lustspiel ohne namen, piesa fără nume despre care se vorbeşte de cîteva ori în însemnări zilnice (1, 53, 56 etc...), compusă la Viena între 27 septembrie şi 4 noiem­brie 1856 şi reprezentată cu colegi de la Academia Theresiană. Este o scriere ocazională (Gelegenheitsstück), după cum precizează autorul. Al doilea caiet este mult mai bogat şi e alcătuit din patru secţiuni. Sub titlul încercări literare, T. Maiorescu a copiat, mai întîi, traduceri din româ­nă în germană şi din germană în ro­mână, proze şi poezii originale (nem­ţeşti, româneşti), însemnări pe albu­mele unor colegi, toate din anii 1855- 1859. După 111 pagini urmează cîteva poezii ocazionale din 1863 şi 1866 şi o tablă de materii (Inhalt). Paginile 87-90 au fost tăiate, după obiceiul lui T. Maiorescu, şi, spre părerea noastră de rău, ele conţineau — după cum aflăm din tabela de materii — sub ti­tlul Ein jahr aus meinem Leben, pro­babil „importantul episod care e des­cris cu de-amănuntul în Fragment din tinereţea mea“ petrecut în aprilie-iu­­­lie 1856, de care aflăm din însemnări 1, 56 şi din alte locuri. Şi alte lucruri ne erau cunoscute doar cu titlul. De exemplu, cele două traduceri. Manus­crisul unui nebun din Dickens și Noap­tea de anul nou a unui nefericit de Jean Paul, care au fost trimise de la Viena lui Iacob Mureşianu pentru Gazeta Transilvaniei împreună cu o scrisoare semnată Aureliu (însemnări, 1,57). Scrisoarea a fost publicată mult mai tîrziu de Aurel I. Mureşianu, care a găsit-o printre hîrtiile tatălui său, drept Cea dinţii încercare publicis­tică a lui Titu Maiorescu (Gazeta căr­ţilor, Ploieşti, nr. 1, 1934). Traducerile însă erau socotite pierdute. Tot pen­tru Gazeta Transilvaniei începuse T. M. să scrie la 23 mai 1856 „nişte Schizze din Viena de acum“ (însem­nări, 1,44) aflate în caiet cu titlul Din Viena de acum. O privire prin şetrele tirgului jubilati. Poeziile sunt, unele, adaptări libere după Schiller, Lessing, Goethe, Klopstock şi alţii. Despre cele două mici poezii elegiace ale lui Goe­the şi despre oda lui Klopstock, M. îşi notase de asemenea în însemnări, 1,53. Alte poezii sunt probabil origi­nale, dar aproape numai nişte compo­ziţii de ocazie, precum un catren în­chinat corifeilor germani ai muzicii (Zur Deutschen Koryphäen in der Tonkunst), o cimilitură (Rätsel), o poezie pentru sora lui (An meine Sch­wester) şi puţine încercări lirice : Noc­turne Frühlingsanfang (început de primăvară). Partea a doua a caietului, nume­rotată iarăşi de la unu, cuprinde încercări scientifice. Şi aici, unele de... ocazie (exerciţii de engleză, filo­logie comparată etc.) dedicate profe­sorilor de la Theresianum, între care o încercare (dedicată chiar lui H. Demel, directorul Academiei­­) ce va fi publicată în traducere românească în jurnalul Isis al lui Iuliu Barasch (august 1859) sub titlul Măsura înălţi­mii prin barometru de Dr. Titu Liviu Maiorescu. Mai interesante, sub raport biografic, sunt alte două lucrări, pen­tru că arată în ce forme neprevăzute se manifesta „frenezia pentru priete­nie“ a adolescentului, după expresia lui E. Lovinescu. El face unui prieten, Welsersheimb, un complicat arbore genealogic, iar altuia, Johann Kuts­­chera, îi consacră o curioasă Bestim­mung des begriffs der freundschaft, ceea ce înseamnă „determinarea no­ţiunii de prietenie“. Este un fel de încercare de a defini „ştiinţific“ prie­tenia, încheiată cu o... formulă în genul legilor din fizică a relativei noţiuni. încercarea nu ne miră, desi­gur, la un tînăr care, avînd nu mult după aceea revelaţia psihologiei, ex­clamă : „...ce este sufletul» ? Dezle­­gaţi-mi întrebarea şi apoi vorbiţi...“ (însemnări, 1, 85). După cîteva poezii mult mai tîrzii (parte traduse, parte originale : Con­solaţiune, Iassi, 17 apr. 1871, Ciocirlii, 26 mai 1867, Iassi, In cimitir, Iassi, 14 iunie 1869), caietul e probabil abando­nat spre a fi folosit ulterior pentru tot felul de note, ciorne, improvizaţii, aruncate la întlmplare, şi, dacă altă ordine nu se vede, indicarea datei şi a locului nu lipseşte niciodată ! Ultima e o însemnare din 1915. Al treilea caiet, scris şi el, la început, cu grijă (evident, o transcrie­re) cuprinde „încercări scientifice din anii 1858 şi 1859“. E vorba, întîi, de Grundzüge der Logie für Gymnasien (Elementele Logicii pentru gimnaziu), Kronstadt, 1858, prin urmare acela despre care aflăm din însemnări, I, 107, că e destinat unui alt prieten, Armin Löhner, cu un an mai mic, ca manual de învăţătură. Cu adevărat extraordinar cultul prieteniei la Titu Maiorescu ! Studiul e o schiţă de Logică, desigur, după Herbart ori după prelegerile profesorului Suttner de la Theresianum (în dec. 1857, T. M. scria: „Astfel prelucrez acum în româneşte Logica lui Herbart şi lucrez la o sistematizare a prelegerilor despre Logică ale lui Suttner“). Ea ar trebui comparată cu manualul de Logică cunoscut, de mai tîrziu, al lui Maio­rescu. Altă încercare (tot în germană), este o „filosofische Dissertation“ des­pre „relaţie“ (ca noţiune filozofică) scrisă la Berlin în 1859 într-o perioadă de mari preocupări filozofice şi al cărei titlu ne era, de asemenea, cu­noscut (însemnări, I, 348). In sfîrşit, ultimul text interesează şi cel mai mult pe istoricul literar, fiind vorba despre conferinţa ţinută de proaspă­tul doctor de la Giessen, în septembrie 1859, în sala colegiului de la Sf. Sava . Discurs public Bucureşci 1859 (dezvol­tat după L. Stein). Pînă astăzi se ştia doar rezumatul publicat în ziarul Reforma din 24 septembrie. Cum nici o altă conferinţă din acest timp şi nici o „prelecţiune populară“ nu ni s-a păstrat, discursul cu care a debu­tat T. M. în România are valoarea unui document. Nicolae Hanolescu

Next