Contemporanul, iulie-decembrie 1968 (Anul 22, nr. 27-52)
1968-11-22 / nr. 47
Istoria evocată la Radio • PRINTRE premierele radiofonice care vor avea loc pînă la 15 decembrie figurează : Constantin Brincoveanu de Nicolae Iorga, Letopiseţ de Mihail Sorbul, Gheorghe Şincai de Violeta Zamfirescu. Buletinul de informare A.T.M. nr. 12 • IN SUMARUL celui de al doisprezecelea număr al Buletinului editat de Centrul de documentare al A.T.M. se remarcă o amplă relatare a lucrărilor Simpozionului de scenografie al Quadrienalei de la Praga (1967). Dintre piesele şi autorii prezentaţi ca de obicei, ne amintim pe Paul Claudel (Ostatecul, Plinea amară, Tatăl umilit) şi Peter Schaffer (Mincinoşii albi). Sunt de asemenea semnalate piese ale unor autori din Republica Democrată Germană, Republica Federală a Germaniei, Italia, Polonia, Ungaria, U.R.S.S. şi S.U.A. Sumarul se încheie cu o bibliografie selectivă Samuel Beckett. Prezenţe romaneşti • REGIZORUL Liviu Ciulei şi pictorul scenograf Ioana Gărdescu montează în prezent, la Teatrul din Düsseldorf, Furtuna de Shakespeare. • DUPĂ cum anunţă ziarul Le Figaro, în seara zilei de 30 octombrie televiziunea franceză a transmis fragmente din spectacolul Teatrului de Comedie din Bucureşti, Nicnic. Spectacol Mazilu, în pregătire • LA Teatrul „Bulandra“, regizorul Cornel Todea, scenograful Ovidiu Bubulac şi o echipă de actori se străduiesc să prezinte, încă înainte de sfîrşitul anului, un spectacol compus din cinci texte de Teodor Mazilu : Sărbătoare princiară, O plimbare cu barca, Cicatricea, Cerc vicios, Pălăria de pe noptieră. Un monolog revuistic despre bufoni celebri. D IN NOUL spectacol al Teatrului satiric-muzical „Constantin Tănase" intitulat Mexico- Melody (scenariul apartinînd lui Alecu Popovici), comicul Puiu Călinescu face antologia umorului de odinioară, prezentînd modalităţi ale comicului de ieri. Tot el, într-un spiritual monolog, încearcă o interesantă performantă artistică interpretînd simultan cîtiva din bufonii lui Shakespeare. Susţinînd un recital complet, Puiu Călinescu cintă deopotrivă, dansează şi, pentru prima oară, face şi... iluzionism. Institut pentru construcţii de teatre • INCEPÎND din vara anului viitor, pe lingă Politehnica din Berlinul de Vest va activa un institut dedicat construcţiei de teatre, sub conducerea prof. Kurt Dübbers şi Ing. Thomas Münster. Noul institut va efectua cercetări şi studii în domeniul construcţiilor şi Întreţinerii, în care scop va colabora cu diverse alte instituţii de cercetări teatrale, cu secţiile de arhitectură şi scenografie ale Academiei şi cu teatrele. Teatrul politic • ROTH Rosenberg nu trebuiau să moară — ultimul succes al scenei pariziene („Les Treteaux de France“) — e reluarea, în termeni actuali, a faimosului proces căruia i-au căzut victime, cu ani în urmă, cei doi oameni de ştiinţă americani. Autorul, Alain Decaux, cunoscut ca istoric şi producător de televiziune, şi-a văzut astfel reprezentată, la 30 de ani, prima sa piesă. Lucrarea a fost publicată de revista L’Avant Scene. Domenico Modugno, regizor • MODUGNO, reputatul cîntăreţ italian, a montat la Circul din Roma Liotă de Pirandello, asumîndu-şi şi rolul principal. Tot la Roma s-a anunţat că Giorgio Strehler a hotărît să monteze ultima piesă a lui Peter Weiss, Cîntec pentru sperietoarea lusitană iar Peppino de Filippo va prezenta comedia originală Cum a pierit Don Francesco de Ruoppolo şi drama Marat- Sade de Weiss. „Femeia în viaţa lui Shakespeare“ • APRECIAT de presă ca „o achiziţie fericită pentru orice bibliotecă“, volumul lui Ivor Brown Femeia în viaţa lui Shakespeare (apărut în editura Bodler Head din Londra) este o analiză fină a interdependenţelor conceptuale dintre marele dramaturg şi contemporanii săi în ceea ce priveşte rolul şi locul femeii în societate. 4 ■ ■■■" •'"""!" *** ■ v—w. . i ......ti. ii ■. mmm«»■ "'i ...... ............................ ................................. .. ■■ ■ n .r.||.|||.|tTrn....|....|Tf.|., săptămînii CUM E REPREZENTATA PIESA ORIGINALĂ? BBfflemm3GBEifflBEBB:ai',fflBBBBBE$BEi88iSSM5älS0EBeSEE@'5SE3 F*( ÎNTREBAREA la care solicită un răspuns colectivul piteştean, înfăţişînd patru spectacole cu piese originale — într-o vreme de penurie totală a premierelor româneşti contemporane pe scenele Capitalei. Dar se poate formula oare un singur răspuns, de vreme ce scrierile sînt atît de felurite prin identitate artistică şi date de naştere ? Visul unei nopţi de iarnă de Tudor Muşatescu, duioasă şi sclipitoare, prin poante, poveste la gura sobei despre o Cenuşăreasă vinzătoare de magazin care a venit să-şi caute condurul la prinţul-scriitor celebru acasă, şi Micul infern de Mircea Ştefănescu, poveste despre vîrstele, mizeriile şi fericirile omului în mediul domestic au parfumul de revănţică şi cusătura trainică a albiturilor păstrate în vechiul scrin , căci aceşti iscusiţi maeştri au ştiut întotdeauna, chiar pe o idee măruntă şi un subiect plăpînd, să construiască o biografie, ori măcar un portret, să conducă un dialog comunicativ, să valoreze puternic replica de comedie — şi aceste însușiri nu se vestejesc. O casă onorabilă de Iloria Lovinescu, în care elementul de farsă e prea volatil ca să fie luat în consideraţie şi elementul poliţist prea naiv ca să aibă funcţionalitate dramatică, interesind însă prin intenţia de demistificare a falselor onorabilităţi din vremea noastră — cită vreme nu e degradată de prea voluptuoasa etalare a orduriilor — semnifică prezenţa unuia din autorii de azi. Iar Croitorii cei mari din Valahia de Alexandru Popescu, „istorie apocrifă“, subtilă moralitate modernă cu îndrăzneţe luciri satirice, încercînd a proiecta pe fundalul Întregii noastre istorii o discuţie filozofică despre cristalizarea trăsăturilor poporului în lupta neistovită cu timpul, e sugestia bine simţită a dramaturgiei noi, nu numai de azi ci şi de mîine. Dar cu toate că e vorba de lucrări atît de diferite, la întrebarea cum e jucată piesa originală se poate da un răspuns unitar, valabil întru citva şi pentru alte scene , piesa românească nu e încă efectiv considerată ca o posibilitate de spectacol modern. I se acordă în genere un tratament elementar, de lectură convenabilă, cu desfăşurare curgătoare şi ambianţă scenică meşteşugărească, de vădită paupertate plastică. De aceea şi impresia supărătoare de similitudine a montărilor, căci deşi iscălite de regizori diferiţi — Ion Dumitrescu (un actor al teatrului), Sorin Grigorescu şi Călin Florian — primele trei reprezentaţii par gemene. La drept vorbind, dacă exceptăm o anume rigoare şi fluiditate a mişcării din o casă onorabilă, care face totuşi să se întrevadă profesionalitatea, nici nu se poate afirma că piesele în chestiune au fost puse în scenă, ci mai curînd că au fost aşezate pe scenă fără vreo preocupare pentru compoziţie regizorală, fără accente de gîndire şi de ritm şi mai ales fără cazna nobilă de a reliefa semnificaţii în relaţie cu înţelegerea pretenţioasă şi sensibilitatea ascuţită a spectatorului actual. Sensurile sunt abolite, fenomenul de interpretare e absent. Radu Penciulescu amintea, într-un articol mai vechi, că transpunerea scenică a operei literare ,obligă,, la interpretare, adică la selectarea anumitor înţelesuri, după cum însuşi actul interpretării obligă la polemică cu vechile reprezentări întrucît eficacitatea artistică e în funcţie nu numai de valoarea textului, ci şi de modul în care ineditul transpunerii neagă, dialectic vorbind, ceea ce a devenit perimat în imaginile altui timp. Fără o atare atitudine creatoare, piesele vechiului repertoriu apar învechite — şi aşa s-a şi întîmplat, pe nedrept, cu cele două aduse în turneu de teatrul piteştean. Nemaivorbind de absolut surprinzătoarea trecere a cam aceloraşi mobile prin trei spectacole diverse : un fotoliu de centabilitate, împreună cu stranii scaune tapisate în atlaz, un veşnic dulăpior oriental lăcuit pus faţă-n faţă cu o bibliotecă putredă, salvată din cine ştie ce misterios prăpăd, toate înfăşurate în imense văluri colorate de tifon. Pe urmă inadmisibilele corciri scenografice : odăi fără pereţi, în hăurile cărora răsar copaci veritabili, ornaţi hibernal cu zdrenţe de vată, un buduar de baiaderă cu taburete de cabinet dentar, rochii de seară croite după tiparele călăreţelor de circ de la începutul secolului , cu ce a păcătuit oare piesa originală, pentru ca să i se facă parte de atari necuviincioase deghizamente ? De abia în ultima seară a turneului piteştean am căpătat răspunsul normal la întrebarea cum se cuvine a fi jucată piesa originală : spectacolul Croitorii cei mari din Valahia, regizat de tînărul Radu Boroianu, remarcabil prin : înţelegerea esenţială a dezbaterii filozofice din piesă, epurată de artificii şi butaforie, plasată pe un podium înclinat care îndeamnă personajele să urce spre avanscenă venind adică spre noi din timpul lor neguros, atunci cînd au a exprima reflecţii ce ne interesează direct ; aflarea unui ritm viu, unitar, care condensează energie şi compunerea unei mişcări fluente ce păstrează constante raporturile între personaje, îmbrăcate toate în maiouri cenuşii cu sugestive, discrete şi definitorii aplice pentru identificare în trama piesei (cadrul plastic semnat fiind de acelaşi unic scenograf, Emil Moise, aici parcă... altul !) ; o mixare interesantă a amintirilor romantice de ev mediu românesc şi a ironicelor devansări — de limbaj, comportament şi fapt istoric — care dau şi ele sevă contemporană acestei frumoase piese. E şi monotonie în universul auditiv al spectacolului, sunt şi imperfecţiuni de viziune — sărăcită uneori prin prea severul laconism — sau incongruente pasagere în joc. Dar domină punctul de vedere original, afirmat cu consecvenţă, şi anume un punct de vedere generat de chiar substanţa piesei, depistat şi expus cu talent şi simţ al prezentului, de către o inimoasă echipă tînără. Oraşul Piteşti dispune acum, după cît se vede, de o trupă teatrală cu totul remarcabilă — chiar dacă aceasta şi-a relevat virtuţile mai puţin edificator într-o parte a turneului . Telly Barbu, actriţă admirabilă, pentru care meseria nu mai are secrete şi care ştie să portretizeze cu un acut simţ scenic şi un profund respect pentru valoarea detaliului caracteristic (ca în cele trei vîrste din Micul infern) ; Mioara Iatan, prezenţă surprinzătoare prin calitatea umorului cald, discret, foarte nuanţat, originalitatea compoziţiilor şi nervul interpretării (în Visul unei nopţi de iarnă şi Micul infern) ; Dimitrie Bitang, cu prestanţă şi eleganţă a jocului, intuiţie scenică şi ceea ce se numeşte aplomb ; Ion Focşa — precis şi bine individualizat în Casa onorabilă — ; Angela Radoslavescu, Ioana Citta Baciu — ambele schiţind desene notabile şi, iarăşi, compoziţii meritorii (în Casa onorabilă şi, respectiv, Micul infern) ; Dem. Niculescu — foarte sigur pe mijloacele sale mature — Valeriu Buciu, cu un foarte personal haz nativ. Şi tinerii , talentul exploziv, în acelaşi timp excelent stăpînit de simţul măsurii, al Mihaelei Dumbravă, impunind prin distincţia jocului şi farmecul personal (Croitorii cei mari din Valahia — Regina), forţa afirmată şi capacitatea de viaţă lăuntrică a celui mai dotat — poate — interpret tînăr din colectiv, Sorin Gheorghiu, vigoarea, frustreţea, poezia apariţiilor lui Traian Pîrlog (Voevodul Basarab). Toţi împreună dau sentimentul stenic că pe scena din Piteşti poate fi abordat acum orice repertoriu şi că prezenţele şterse, convenţionale sau cu minusuri grave de meserie ale altor cîtorva — evidenţiate probabil şi de distribuiri eronate — constituie penumbra neesenţială a unui colectiv capabil, pe care nici nu l-am văzut incă în întregime in acest turneu. Să sperăm că-l vom mai revedea, nu însă in situaţia paradoxală a acelor spectacole ce-l recomandă parţial, limitativ, ci mai ales în circumstanţe ca ale ultimului promisiune pentru modul viitor de reprezentare a pieselor românești, atit de larg cuprinse în repertoriul său. Valentin Silvestru Premiere — O asemenea dragoste de Pavel Kohout, Teatrul din Tg. Mureş, 20 noiembrie. — Aventurile lui Robinson de Paul Mochmann, traducere de H. H. Radian, Teatrul din Reşiţa, regia Ioana Ottescu, scenografia Al. Olian (spectacol realizat în colaborare cu studioul local al pionierilor). 16 noiembrie. spectacolele DOUA SPECTACOLE „OMUL CEL BUN DIN SÎCIUAN" de Bertolt Brecht „NOAPTEA ÎNCURCĂTURILOR“ de Olivier Goldsmith în regia lui Andrei Şerban, la „Teatrul Tineretului“ din Piatra Neamţ. ESTE foarte greu avet să cuprinzi, în modurile şi în cuvintele obişnuite ale cronicii, virtuţile întregi ale unor momente ca cele două seri de teatru de la Piatra Neamţ. Două seri în care am fost martorii unor spectacole uimitoare, de neimaginat pentru rigorile noastre obişnuite, altfel atît de uşor de flatat chiar şi numai prin simpla îndeplinire a unor obligaţii scenice... Cît de departe erau aceste două spectacole faţă de norma curentă de la care alte diferite montări încep să-şi revendice calificativele ! Să o spunem deschis, cronica obişnuită a acestor spectacole nu o putem scrie noi. Acea cronică în care am fi datori să inventariem fiecare soluţie regizorală sau scenografică, fiecare gradaţie a jocului actoricesc , în care ar trebui să indicăm şi să motivăm cu precizie încrengăturile şi punctele nodale ale spectacolului. In Omul cel bun din Siciuan, de pildă, clipele acestea, care ar fi — în oricare alt caz — prilejuri copioase de insistenţă pentru cronicar, au fost atît de multe, stările de frumuseţe desăvîrşită treceau cu atîta repeziciune şi, în dominantele lor, erau atît de mereu altele, — o sarabandă a minunilor de mizanscenă, de actorie, de plastică a decorului, a luminilor —, incit detalierea lor devine imposibilă, măsura critică rămîne neputincioasă. Sau Noaptea încurcăturilor, o drăcească înlănţuire a cascadelor de rîs, care respira scînteietor bucuria tonică şi nemăsurată de a trăi (şi un lucru rar — de a juca), o poftă de viaţă cum numai în Tom Jones (filmul lui Richardson) mai văzusem, tradusă scenic într-o gamă nesfîrşită de mijloace comice de cea mai bună calitate, în limitele unui bun gust irepro-, şabil. Cum a putut fi realizat acest miracol ? In primul rînd, printr-o înţelegere exactă şi fidelă a textelor şi a autorilor, mai precis, a spiritului profund şi intim al acestor autori, şi nu a aparenţelor de circumstanţă. în ceea ce priveşte Omul cel bun din Sîciuan, cea mai bună caracterizare a felului în care a fost interpretat Brecht o formulează chiar Andrei Şerban, în cuvîntul său din caietul de sală : „De fapt, Omul cel bun din Sîciuan este o piesă disperată şi actuală despre neputinţa de a face bine şi inutilitatea de a face rău, este un lung cîntec de jale despre aşteptările şi speranţele noastre, despre minunea care trebuie să vină...“ Fiind vorba de Brecht, una din problemele, centrale ale montării, de care tradiţia spectacolelor brechtiene ne obligă să ţinem cont, este distanţarea. Pornind de la un pasaj teoretic al lui Brecht („spectacolul de teatru trebuie să fie pentru public ca un meci bun de fotbal pentru pasionaţii de sport“), acelaşi Andrei Şerban a considerat — şi pe bună dreptate — (spicuim tot din caietul de sală) că „însuşi Brecht nu înţelegea distanţarea ca pe o idee seacă, rece şi didactică. Ea presupune în primul rînd o legătură pasionată şi activă între actori şi public. O legătură pasionată unde, ca şi la fotbal, regulile trebuie stabilite dinainte. Ne-am străduit ca — în spectacol — distanţarea să însemne în primul rînd claritate, limpezire, iar pentru actori să se confunde cu uşurinţa, cu bucuria jocului..." Şi intr-adevăr, în spectacolul Brecht distanţarea a însemnat claritate şi limpezire (obscur, misterios era doar fluidul care emana din scenă şi care reuşea să capteze sala cu atîta emoţionantă forţă), iar pentru actori — prilej de bucurie, de sinceritate pură, nealterată a jocului. în Noaptea încurcăturilor, sensul profund al piesei (altfel oarecare) trebuie căutat în luminile de renaştere a unui secol elizabetan, în redescoperirea plăcerilor fireşti şi sublime, într-un bombardament continuu al convenienţelor, al falsurilor şi ipocriziilor, în generozităţile şi frumuseţile naturale ale oamenilor. Numai pornind de la această premisă, spectacolul a putut fi construit în spiritul trăirii frenetice şi debordante, în care gag-urile clasice alternează cu aluziile subtile, bastonadele cu replica savuroasă, qui-pro-quo-ul cu hazul fiecărei apariţii, peste toate acestea tronînd, triumfătoare şi superbă, parodia. Parodia înţeleasă şi făcută întocmai spiritului firesc, într-un atac frontal şi vehement împotriva convenienţelor şi ipocriziilor (vechi sau noi), în numele bunului simţ şi al adevărurilor nemistificate ale vieţii. A fost posibil acest miracol şi datorită unei concepţii speciale, de mare valoare, asupra spectacolului, pe care am mai putut-o remarca doar în Livada cu vişini (mai cu seamă) şi în Nepotul lui Rameau. Este vorba de o concepţie simfonică, în care instrumentele la care se execută lucrarea sunt regia (într-un sens mai limitativ — cel al puterii de imaginare scenică a faptului literar), actorii (toţi laolaltă şi fiecare în parte), mişcarea în scenă, decorul, costumele, machiajul şi perucile, luminile. Rezultatul este un spectacol-simfonic, în care se disting toate tonurile la timpul cuvenit, tempo-urile se dozează funcţional şi inventîndu-se cu necesitate unele din altele, vieţile tuturor instrumentelor se despart pentru a se împleti, iar întregul este rotund şi tumultuos, amplu şi delicat închegat din porţiuni melodice deopotrivă tragice ca şi lirice, într-un univers de semnificaţii tulburător. Această concepţie era cu atît mai observabilă în Omul cel bun din Siciuan, cu cît aici şi partitura întregii opere îi era de la început predestinată. Să nu uităm însă, Andrei Şerban a fost dirijorul... în sfîrşit, o a treia explicaţie a acestui miracol se află în calitatea colaboratorilor, începînd cu scenograful Luca Andreescu, pe care doar puţina noastră experienţă ne face să îl descoperim abia astăzi, cu uimire şi încîntare, creatorul unui decor, la Omul cel bun din Siciuan, în care valoarea plastică concura permanent cu funcţia în spectacol , un decor cu limpezimi şi înţelepciuni (implicate în culoare) de dom (senzaţia de dom culmina în scena nunţii, care avea fascinanta atmosferă a unei solemne liturgii). Continuînd cu autorul costumelor, din acelaşi spectacol, Mihai Mădescu, autor al întregii scenografii, în Noaptea încurcăturilor, costume care se desprindeau din vechi stampe japoneze, scenografia (în al doilea spectacol) care avea umor, simplitate şi robusteţe. Continuînd cu greei colaboratori, prin tradiţie anonimi, care au executat cu atîta aplicaţie perucile, coafurile, grima, tot arsenalul minuţios dar important din care se compune un mare spectacol. Şi termirtind — un chip magistral — cu întreaga echipă actoricească. Despre această echipă sînt cîteva lucruri mai osebite de spus. Nu este pentru prima dată cînd Teatrul din Piatra Neamţ are un colectiv de actori foarte înzestraţi şi — un amănunt specific teatrului intitulat „al tineretului“ — tineri. Dar, cu toate că am avut ocazia să vedem mai toate seriile anterioare, poate că niciodată, de la seria intrată în istorie, care a constituit teatrul, nu a mai existat la Piatra Neamţ un grup atît de omogen valoros, guvernat de aceleaşi idealuri şi entuziasme, de acelaşi crez al teatrului. O echipă, în sensul cel mai fericit al cuvîntului, şi dacă înţelegem exact întreaga lui semnificaţie, atunci nu ne vom mira că unii martori competenţi ai celor două spectacole declarau că au văzut o trupă de valoare mondială. Meritul lui Andrei Şerban, în închegarea acestei trupe, este neîndoios ; el a canalizat, a amplificat energiile şi disponibilităţile acestor actori în sensul cel mai fertil, mai de cîştig, al artei teatrale. Dar laudele se cuvin în egală măsură şi acestor tineri actori, care au ştiut să creadă, cu abnegaţie şi dăruire (dar şi cu disciplină) în gîndul îndrăzneţ al conducătorului lor, să-şi supună talentul şi vocaţia modului celui mai nobil şi mai dezinteresat al artei, în două spectacole cu cerşetori şi servitori, cu prostituate şi aristocraţi, cu zei şi golani, ei au fost singurii, adevăraţii regi. Cum să-i calificăm pe fiecare în parte, în inventarul obtuz şi anost al comentariului critic ? Cum să apreciem mai mult sau mai puţin pasiunea, ardenţa jocului lui Carmen Galin (dublul rol Sen de — Suita) decit inteligenţa, subtilitatea complexă a comicului lui Hamdi Abdulah Cerchez (un cerşetor, Tony Lumpkin) , sau blîndeţea neajutorată, naivitatea lui Alexandru Drăgan (Zeul, Marlow) decit tragismul, alături de comicul nemaipomenit al lui Mitică Popescu (Wang, un servitor) ; sau răutatea seacă, adăugită de candoare şi ironie a Luciei Doroftei (Mitzu, Kate), decit verva caustică, rea, complinită de frumuseţe bogată, provocatoare a Luciei Boga (o cerşetoare, d-ra Neville); sau poltroneria „bărbătească“ şi şmecheria savuros-prostească a lui Mihai Dobre (Yang-sun, un servitor), decit marţialitatea infernală, crudă a lui Ion Bog (Su fu); sau capacitatea extraordinară de a produce umor, şarjă,, ironie, grotesc, a lui Iancu Lucian (un cerşetor, Hardcastle) , decit cupiditatea meschină şi omenească a lui Boris Petroff (L iuto) ; sau sobrietatea totuşi suculentă, deloc obişnuită, a jocului Adinei Pamfil-Almăjan (d-na lang, o bătrînă, d-na Hardcastle), decit importanţa găunoasă, fanfaroană a lui Viorel Branea (Hastings), sau cum să distingem mai multe merite de partea celorlalţi cîţiva interpreţi — Cornel Nicoară (poliţistul), Valentin Uriţescu (şomerul), Alex. Lazăr (un cerşetor), Constantin Cojocaru (un cerşetor, un servitor), Mădălina Rădulescu (o cerşetoare), Răzvan Ştefănescu (un cerşetor), Corneliu Dan Borcea (un cerşetor), Cristian Petrescu (copilul) ? Toţi au egale virtuţi, şi scuzele noastre li se cuvin, pentru că nu am putut să le acordăm fiecăruia, în acest articol, amploarea cuvenită, toate calificativele pe care le îndreptăţeau. In concluzie (ce nefiresc de repede suntem obligaţi să ajungem la concluzii ! dar poate, sperăm, că alţii vorşti să ducă mai departe, să aprofundeze, analiza pe care noi doar am ischiţat-o) să arătăm, fără nici un fel de reticenţe, că am asistat la două spectacole-eveniment: şirul spectacolelor cruciale, în care se înscriu, In istoria mai apropiată, Cum vă place, D’ale carnavalului, Livada cu vişini, Troilus şi Cresida, Nepotul lui Rameau, continuă acum cu Omul cel bun din Sîciuan şi Noaptea încurcăturilor. Dinu Kivu EVENIMENT O scenă din Omul cel bun din Sîciuan, în care se disting doar cîteva din atributele generale ale montării : expresivitatea actorului (Mitică Popescu — Wang), fantezia și inventivitatea cadrului scenografic. Micul infern în care trăiesc aproape o jumătate de veac, îmbătrînind în iubire, cei doi soţi reprezentaţi de Ioana Citta Baciu şi Dem. Niculescu (stînga) . Croitorii cei mari din Valahia, remarcabil spectacol realizat de tînărul regizor Radu Boroianu, avîndu-i ca protagonişti pe Mihaela Dumbravă și Traian Pîrlog. (Din spectacolele piteștene prezentate în Capitală). ° * * . — NU DE MULT a apărut în „Contemporanul “ o anchetă privitoare la rolul pe care ar trebui să-l aibă teatrul în viaţa culturală locală. Problema abordată a sugetat, cred, un legitim interes în rîndurile tuturor celor ce doresc o funcţionalitate culturală mai largă acestei instituţii. Pentru mine a iscat insă şi o nedumerire. E vorba de cele cîteva rinduri, inerent sumare, asupra teatrului popular din oraşul Sighet. Trebuie spus de la început, că nu poate fi vorba de existenţa unui adevărat teatru popular în acest oraş, decit dacă ne luăm după firmă. E o creaţie mai mult fantezistă, iluzionistă, lipsită de acoperire, a unor persoane care au vrut să dea oarecari aparenţe şi lustru vieţii culturale locale. Acest teatru nu dispune de forţele necesare pentru un repertoriu şi o stagiune adecvată, totul rezumîndu-se la o singură şi modestă formaţie. Nu are (efectiv — pe hîrtie, da) un repertoriu, stagiune, conducere. Anul trecut stagiunea s-a deschis la sfîrşitul anului teatral, după multe opinteli, rezumîndu-se la o singură piesă. Putem spune cu certitudine că aici nu găseşti nici cea mai mică concepţie despre ceea ce ar trebui să fie un teatru popular, că domneşte improvizaţia, diletantismul, ca să nu zicem o aproape totală incompetenţă. Colaborarea cu Teatrul de stat din Baia-Mare a fost cu totul sporadică, ocazională, redusă mai mult la interese pecuniare şi nici vorbă de o dezbatere serioasă, pregătită a acestei probleme, ce sa mai zicem, de o cunoaştere ştiinţifică a ei. Publicul de aici a primit cu bucurie iniţiativa,, dar numeric nu poate susţine o activitate permanentă, de stagiune. Cei care răspund de activitatea acestui teatru s-au arătat refractari faţă de orice încercare de a pune o bază mai realistă, de perspectivă, acestui modest teatru, să-l prefacă într-o instituţie aşa cum o preconizaţi şi dv. MIRON POPOVICI Sighet O instituţie fantomă