Contemporanul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 23, nr. 1-26)

1969-01-10 / nr. 2

■HteraM • ÎN ultima vreme, publicistica literară a­­cordă un interes deose­bit despuierii arhive­lor şi publicării unor documente interesînd pe istoricul literar, pu­nerii în circulaţie a u­­nor piese inedite sau vag cunoscute ale unor scriitori ce s-au impus. Preocuparea de a res­titui conştiinţei literare opera unor scriitori do­taţi, astăzi ca şi necu­noscuţi, e prezentă, de asemenea, în paginile presei literare. Astfel, publicînd trei inedite ale poetului Al. Robot, D. Micu pledează, în România literară, pentru editarea versurilor a­­cestui poet, mort în 1941, la numai 25 de ani, apreciat, în egală mă­sură, de critici pres­tigioşi de talia lui Eu­gen Lovinescu, George Călinescu, Perpessicius şi Şerban Cioculescu, în Astra. Gherghi­­nescu Vania, urmărind acelaşi obiectiv, evocă figura lui Horia Bottea, colaborator activ la Bilete de papagal, spi­rit caustic practicînd caricatura vitriolantă, dar şi poemul, lucid ci- Restituiri titor de cărţi, cum de­notă fişele întocmite de el unor scriitori fran­cezi. Animaţi, însă, uneori de un patriotism local exacerbat, unii publi­cişti se pronunţă nu nu­mai pentru asemenea restituiri necesare, ci încearcă să dezgroape de sub colbul uitării mînuitori ai condeiului de minimă importanţă sub pretextul că la vre­mea respectivă, au reu­şit să-şi strecoare unele producţii în reviste cu­noscute, sau fiindcă se aflau în ,,relaţii strînse“ cu alţi scriitori medio­cri, dar bucurîndu-se, în vremea aceea, de o anu­me popularitate, în Ateneu, bunăoară, Va­leria Prodan şi Marin Cosmescu încearcă să ne convingă că ,,multe dintre schiţele Neliei, Cornea sînt adevărate poeme“. Să-i restituim deci ci­titorului pe scriitorii ui­taţi cu care el poate stabili un contact spi­ritual, şi numai pe aceş­tia. e. I. AGENDA ^ LITERATURA romana Proză RADU COSAŞU: Maimuţele personale (roman). Editura pentru literatură. 272 p„ 4.75 lei. VINTILA IVANCEANU: Pînă la dispariţie (ro­man). Editura pentru literatură. 134 p„ 2.75 lei. DOMINIC STANCA : Pentr-un hoţ de împărat... (povestiri). Editura pentru literatură. 168 p.. 2­75 lei. OCT. PASCALUŢA : Ucigaşul va veni singur. Edi­tura tineretului, colecţia „Aventura“. 272 p.. 6­50 lei. BERDE MARIA : Romuald şi Andriana (în limba maghiară). Editura pentru literatură. 218 p. 5 lei. Teorie, critică, istorie literară Sub redacţia AI. DIMA, M. NOVICOV : Studii de literatură comparată. Editura Academiei. 206 p.. 11,50 lei. UION BACONSKY : Marginalii critice şi istorico­­literare. Editura pentru literatură, 361 p . II lei. LITERATURA UNIVERSALA P M. DOSTOIEVSKI: Opere. vol. IV. Editura pen­tru literatură universală, colecţia ..Clasicii lite­raturii universale“. 608 p.. 18 lei. TH. DREISER: Titanul. In româneşte de Ioana Ralea. Editura pentru literatură universală. 560 p.. 17 lei. LOUIS HEMON : Maria Capdelaine. Povestire din Canada franceză. Traducere, prefaţă şi tabel cro­nologic de Iulian Vesper. Editura pentru litera­tură, colecţia „Biblioteca pentru toţi“. 230 p.. 5 lei. EDMONDE CHARLES-ROUX : Să uici Palermo. Traducere şi prefaţă de Mihai Murgu. Editura pentru literatură universală. 462 p. 8,25 lei. RAYMOND RADIGUET : Neastîmpăr. Bal la con­tele d’Orgel Traducere din limba franceză de Demostene Botez. Prefaţă şi tabel cronologic de R. Regwald. Editura pentru literatură, colecţia ..Bi­blioteca pentru toţi“ 346 p., 5 lei. însemnări de călătorie MIHAI TICAN RI­MANO : La vînătoare în Congo. Ediţie revăzută şi completată. Editura ştiințifică. 366 p., 13 lei. Antijurnal UN JOC TOTAL M­A APLEC din cind în cînd peste fîntîna imaginată din spirala is­toriei. în fundul ei, adine, sclipirea aceluiași ochi de apă despre care nu știu dacă este sau nu po­tabilă. Spirele, strălucitoare sau întunecate, se succed intr-o hașură bizară și — de ce să nu măr­turisesc ? — fascinantă. Privirea mi se fixează fără putinţă de împotrivire pe cite un inel suitor. Consideraţi Renaşterea un proces unic şi ne­repetabil, strict asociat sfîrşitului de ev mijlociu sau, dimpotrivă, credeţi că ceea ce se numeşte, cu literă mare, astfel este numai prima dintr-o serie de treziri pe care istoria omenirii le va înregistra, şi prin care spiritul uman se va întoarce mereu din somnul născător de monştri spre dimineaţa lumi­nată de el însuşi 7 — l-am întrebat zilele trecute pe un cunoscut istoric, deconspirîndu-mi o ultimă obsesie. Răspunsul sperat, răspunsul fără de care nu pot trăi, îl insinuam in a doua parte a între­bării. Ştiu, sunt sigură că Renaşterea urmează mereu, că este mereu iminentă, că, dacă mai­ multe evuri medii sunt posibile, un număr egal de renaşteri se înscriu după ele şi cel mai mic gest medieval este garanţia unei explozii renascentiste. Renaşterea este cea care a inventat individualismul — uomo singolare, uomo unico — şi care îl va reinventa ori de cîte ori va fi nevoie. Omul care gîndeşte singur, („Cel ce gîndeşte singur" — spunea Arghezi), omul cu puternică personalitate proprie şi, în cazu­­rile-pisc, omul unic — iată esenţiala deosebire care va separa mereu renaşterile de întinderile pasive şi obscure în care iisul există numai ca parte a unui, neînţeles şi greu definibil, întreg. Mă aplec tot mai des peste ciudata fîntînă. Privi­rea mi se fixează în aşteptare pe cîte un inel suitor sau glisează întrebătoare peste fascinanta haşură. Dungilor negre, oricît de multe, le urmează dungi albe şi, deşi prevăzută ştiinţific, explozia albului este de fiecare dată aşteptată cu teama că nu va avea loc şi, de fiecare dată, revenirea negrului este întîrziată de speranţa că nu se va mai produce Este un joc de-a viaţa şi de-a moartea care numai pe planeta noastră putea fi inventat, numai pe a­­ceasta planetă cu nopţi egale în lungime zilelor, cu nopţi întunecate dar nelipsite de aştri. Este un joc pasionant şi total. Ana Blandiana POEZIA ROMANULUI Ş­­ATRA este, în­­­­­r-o privinţă, ca şi I Îngerul a strigat, sau ca Fructele mintei I a lui Steinbeck, un poem al exodului. Dar Şatra mai este şi poemul de- I căderii unei civilizaţii , lungul exod I seamănă cu o destrămare, cu o moarte lentă şi inexor­abilă, în primele I pagini ale romanului, această civili­zaţie veche şi sălbatică se găseşte încă în plină floare şi, deşi războiul a pus stăpînire pe lume, „oamenii oacheşi“ n-au fos ajunşi de zvonul morţii. Timpul pare a avea răbdare. Legile­­ sînt respectate, cuvintul lui Him­baş a a ascultat, acum ca şi la început de tot, în legenda din care se născuseră „oamenii oacheşi“, răsărind „din pă­­mînt, întocmai ca ierburile şi ca arbo- t­rii“. Oamenii iubesc cîntecele lor pri­mitive, sînt drepţi şi se supun, cînd greşesc, pedepsei, nu cred nici în Dumnezeu, nici în noroc, ştiu să fie cumpătaţi în cruzime, în băutură, in dragoste, s-au înfrăţit cu vîntul, cu ploile, cu soarele, în nesfîrşitele lor colindări pe întinsul pămîntului. „Oa­menii oacheşi“ sînt oameni liberi şi înţelepţi. Romanul descrie, la început, această existenţă, obiceiurile, datinile , primele pagini au un ritm larg, aproa­pe maiestuos. Him­başa îşi adună şatra la o judecată . Lisandra, cumpă­rată de Goşu cu zece galbeni de la tatăl ei, îl iubeşte pe Ariston. Femeia trebuie pedepsită şi fiindcă Goşu nu vrea s-o alunge, cei doi bărbaţi se vor bate cu harapnicele pînă cînd unul dintre ei va muri. Şi judecata şi bătaia se împlinesc după reguli de toţi ştiute, ca un ritual al dreptăţii. Scena este de o artă desăvîrşită. în faţa cortului lui Him­başa adunată cu mic cu mare, şatra stă într-o adîncă tăcere. In liniştea de peste tot, răsună, din cînd în cînd, clopote; clopotul cel mare, clopotul cel mic, vestind moartea in război a altui bărbat Cînd clopotele amuţesc, Him başa povesteşte întîm­­plarea, bătrînii amintesc legile. Apoi tăcerea se aşterne iarăşi, peste oa­meni şi peste cîmpuri, sfîşiată, rareori, de limba aceloraşi clopote. Şi Him­başa povesteşte, judecata urmîndu-şi cursul , apoi tăcerea... Motivul mu­zical al întregii scene este tăcerea, semnul respectului, dar şi, tot mai des, încărcată de o ciudată nelinişte, de presimţirea unor apropiate pri­mejdii. Biciuirea Lisandrei şi bătaia cu harapnicele sunt spectacole sacre şi crude, povestite ca într-o adevărată epopee. Peste existenţa patriarhală a „oa­menilor oacheşi“ se abate însă neno­rocirea­; primesc ordinul să plece spre Răsărit, spre marele fluviu şi, poate, mai departe de el în necunoscut. Rătăcirile lor de pînă acum fuseseră expresia dorinţei lor de libertate. Odiseea care începe înseamnă o altfel de rătăcire, o lungă, fatală, tragică, prăbuşire. Semnele de nenoroc şi de moarte sunt tot mai numeroase. O fe­meie moare din naştere, un copil piere într-un accident, clinii şatrei urlă a pustiu, roiurile de muşte de război se îndesesc. Din povestirea unor intim­plări oarecare, a unor gesturi de toată ziua, a unor certuri şi neînţelegeri şi opriri neaşteptate sub soarele torid, se desprinde treptat un înţeles mai puţin limpede al acestei călătorii. Frazele au un subtext misterios, inexplicabil : „Jandarmii se uitară unul la altul (...) Se întoarseră şi priviră şatra. Şi, deodată, lui Him başa îi zvîcni inima. Văzu — sau i se păru numai — că jandarmii se uită la el, la Him başa şi la oamenii lui, la toţi oamenii lui, ca la nişte morţi". Sau, mai departe : „Ieşiră in faţă încă doi bătrîni oa­cheşi. — Noi, zise unul din ei. Şi adăugă­­ bulibaşa Him, bulibaşa Got, buli­başa Dobru. —îmi pare bine de cunoştinţă, glumi jandarmul. Despre mine, ce să vă spun ? Cred că ştiţi cine sînt ?" El este jandarm, dar, pe un alt plan­ obscur, este instrumentul acestei pu­teri care hotărăşte soarta „oamenilor oacheşi“, Instrumentul Destinului lor. Nu le vorbeşte el, prima oară, despre ce va fi la capătul călătoriei ? „Acolo unde o să ajungeţi voi, după ce-o să isprăviţi cu călătoritul, aurul n-o să vă mai folosească la nimic. Şi iarăşi se uită la ei ca la nişte morţi“. Exodul este o strămutare în moarte : dincolo, „oamenii oacheşi“ nu vor găsi decît mormîntul străvechii lor civili­zaţii. Şatra se împuţinează, legile încep să fie călcate, cuvîntul lui Him e din ce în ce mai rar ascultat. Preţul fetelor de măritat ajunge să fie un galben sau nici atît, omenia a fost uitată. Calub e ucis de Sarat, Sarat de Ur Hoţul, ca-ntr-un Vechi Testa­ment întors. In lipsa hranei, urşii sînt mîncaţi, după ei caii şi catîrii şatrei. Cînd Him­başa se lasă să moară de frig, sub un cer îngheţat şi nepăsător, e semn că sfîrşitul sfîrşitului e aproa­pe . Him moare frumos şi solemn ca un simbol al lumii lui. Lunga decă­dere este marcată, tot simbolic, de lupta dintre Goşu şi Ariston, pentru Lisandra : fiecare nouă bătaie dintre ei este, în definitiv, o nou treaptă a prăbuşirii. Fiindcă lupta acestor eroi de epopee îşi pierde măreţia, devine încăierare cu pumnii, cu cuţitele, fără învoirea lui Him care se opune za­darnic, devine, la urmă, crimă, con­sumată pe furiş, departe de ochii şa­trei. De aici înainte nu mai poate fi nimic: în convoiul grotesc al ce­lor cîţiva supravieţuitori ce s-au înhămat în locul catîrilor la carele cu coviltire luînd drumul unei întoarceri fără întoarcere, este cu ne­putinţă să recunoaştem poezia tristă şi fermecătoare a şatrei de altădată. CE MULT TE-AM IUBIT face parte din ciclul Desculţ şi este un poem al în­­mormîntării. Şi aici, ca şi în Şatra, suntem martori la un ritual, descris cu minuţie, în toate detaliile lui; şi aici ca şi în Şatra, atenţia autorului trece dincolo de pitorescul ritualului către sensurile profunde. în acest chip, cartea poate fi interpretată drept un „bocet­ metafizic“ cum, s-a şi re­levat, deşi ea nu e numai un bocet, ci, deopotrivă, un poem al amintirii, al memoriei. Inmormînta­­rea este pretextul pentru a opune o viaţă şi o moarte ; în mintea celui care povesteşte se încheagă şi dispar, clipă de clipă, imagini răzleţe din existenţa moartei, din ceea ce ea a fost şi a avut, din bucuriile, dorurile, speranţele, sacrificiile ei ; dar exis­tenţa măruntă, nesemnificativă, indi­ferentă a Măriei, mama, capătă acum sensul pe care numai moartea i-l poate da; gîndul evocatorului stă, Orcoptenit, cu ion,ţapăt în trijari“. El , nu povesteşte viaţa mamei, nici măcar nu porneşte vreodată de la ea ; re­sortul care declanşează memoria este moartea. Dar dacă deosebirile dintre Şatra şi Ce mult te-am iubit sînt evidente, nimeni n-a luat în seamă asemănarea adîncă dintre cele două romane. Amîndoua descriu o „cere­monie“ : exodul ca şi înmormîntarea sînt, evident, nişte rituale. In amîndo­­uă, sub realitatea imediată a ritualului bănuim prezenţa unei alte realităţi : nici exodul „oamenilor oacheşi“ nu este descris în sine, ca aventură, ca pitoresc, ca document, nici înmormîn­­tarea nu e atît de amănunţit descrisă pentru că autorul ar fi interesat de ritualul însuși, ca atare. In amîndouă, tema inefabilă trebuie căutată in straturile secrete ale povestirii, fiindcă amîndouă romanele folosesc — unul, exodul, altul înmormîntarea — doar ca pure pretexte pentru a medita asupra acelui dincolo, care este pen­tru „oamenii oacheşi“ necunoscutul de la capătul drumului, iar pentru Maria, mama, necunoscutul de la capătul existenţei. Şi Şatra şi Ce mult te-am iubit sînt, în fond, meditaţii asupra morţii — moartea unei lumi, a unei civilizaţii, sau moartea unui om. Eroul semnificativ al Şatrei este bă­­trînul Him başa ; el are, cel dintîi, presentimentul sfîrşitului, el, cel dinţii, se întreabă ce este la capătul călătoriei, ce este dincolo­­ se pare că toată lumea îi priveşte pe „oamenii oacheşi“ ca pe nişte morţi : „Him başa îşi mestecă limba în gură şi şi-o muşcă. De ce strigau copiii aceia aşa : Ca şi morţi! Ca şi morţi­? Nu vroia să audă cuvintele moartea, moarte, morţi. Nu vroia, însă le auzea mereu. Ei ! Şi ce era dacă le auzea ? Moartea era legată de viaţă şi viaţa era legată de moarte. Nu se putea una fără alta. Spaima lui era copilărească. Copilărească ? Da, copilărească, dar era şi ar fi fost mai bine să nu fie“. Him­başa are conştiinţa tragediei inevitabile a lumii peste care e stăpin. El e un rege filozof, un Solomon, care încearcă zadarnic să se amăgească : „Nu, nimeni nu se uitase, nici la el, nici la ceilalţi oameni oacheşi ca la nişte morţi ! El, Him başa, îmbă­­trînea şi începea să aibe închipuiri şi vedenii...“ Cînd şatra ajunge la locul unde fusese hotărîtă aşezarea ei, presimţi­rile lui Him başa se adeveresc, dar spaima lui nu se încheie odată cu drumul căci el ştie că oamenilor li s-a îngăduit doar o amînare: trecerea marelui fluviu abia acum începe, cu­tremurătorul dincolo a rămas neatins. Nu e cu totul exact că sînt în Şatra două romane : al aşteptării şi al morţii în iarna răsăriteană. Călătoria, numai, are două planuri, unul real şi unul esoteric , trecerii peste marele fluviu, spaimei de un dincolo necunoscut, din planul real al naraţiunii, le răspund o altă trecere peste fluviu, un alt dincolo, în planul esoteric, fiindcă în realitate călătoria „oamenilor oacheşi“ nu mai este o călătorie obişnuită ci una definitivă, ultima, în această am­biguitate, în această transcendere a realităţii brutale a existenţei, constă poezia tristă şi măreaţă a romanului. In Ce mult te-am iubit toate între­bările cu privire la viaţă şi la moarte revin, chiar dacă aici nu mai moare o lume, ci o biată femeie. Povestitorul, fiul ei, ia asupră-şi rolul lui Him şi al înţeleptei Oarba, nevasta bulibaşei : el este şi conştiinţa şi memoria întîm­­plărilor. Este singurul care a învăţat (între oamenii din sat, care nu scriu numele morţilor pe cruci fiindcă nu ştiu să le citească), dar la ce-i slujeşte toată învăţătura dacă nu poate dez­lega marea întrebare, dacă nu poate spune ce e dincolo ? — „Şi tot citind, ai aflat tu ce este viaţa şi ce este moartea ? — Nu. N-am aflat — Atunci, tot ce-ai citit, ai citit degeaba“. Iată tema cărţii, care este, de fapt, şi aceea din Şatra: acolo toată înţe­lepciunea nescrisă a unei civilizaţii străvechi n-o poate opri nici să piară, nici să cunoască misterul vieţii şi al morţii sale ; aici un, om întreabă viaţa şi moartea altui om, fără să găsească răspuns. Dar cum cel care a murit este mama povestitorului, meditaţia asupra morţii devine, în paginile cele mai tulburătoare ale romanului, o meditaţie asupra eredităţii, asupra le­găturii între generaţii, asupra stră­bunilor : „Ce fel de oameni fuseseră oamenii aceştia din care mă trăgeam ? Oamenii aceştia, care într-o clipă de bucurie sau de mare tristeţe mă concepuseră . Nu ştiam nimic despre ei sau ştiam atît de puţin... atît de puţin..." ^Povestitorul are, odată, în vis, vi­ziunea milioanelor de nefiinţe de dincolo. Pentru mijloacele neaşteptate ale prozei lui Stancu, se cade să ci­tăm această viziune O bufniţă intră în gîndurile lui Darie şi-i împrumută un ochi ca să vadă dincolo, acoperin­­du-i în acelaşi timp celălalt ochi cu o frunză de măr . „întorsei capul şi mă uitai spre casa noastră şi văzui plutind pe deasupra ei nenumărate rînduri de oameni. E­­rau bărbaţi şi femei în rîndurile ace­lea și erau copii. Fără îndoială că pe obrazul meu se scrisese o mare mira­re, pentru că bufnița începu să rîdă(..). — Știi cine sînt oamenii aceia 7 — Nu, răspunsei nu știu. Poate că acolo sînt sute de oameni N-am cum să-i cunosc. Bufnița se apucă iară de rîs : — Cteva sute ai zis . Ia uită-te mai bine ! Mă uitai mai bine. Lăsai nasul în jos.­­ — Cîteva mii. — Şi tot nu-ţi dai seama cine sînt 7 — Nu. Nu-mi dau seama. — Sînt înaintaşii tăi. — Adică sufletele înaintaşilor mei. — Suflete, dacă vrei să le numeşti aşa“. Dialogul ţine de o subtilă percepere a raportului dintre halucinaţie şi rea­litate. Trecerea dintr-un plan în altul se face fără nici un prag. Şi totuşi, valoarea acestui roman conistă mai ales in teribila lui simplitate. Dacă în Şatra, moartea unei lumi este măreaţă şi plină de o crudă poezie, în Ce mult te-am iubit moartea este infinit mai sfîşietoare şi mai imediată; dacă în Şatra este o artă a evocării şi a descrierii, un echilibru de epopee, nn Ce mult te-am iubit nu este decît spo­vedania nudă, fără culoare, fără grada­ţie, fără efecte studiate, fără nici o artă, dacă în Şatra tragedia lasă un mare loc pentru „literatură“ n­ Ce mult te-am iubit tragedia apare neîngrădită de nici un artificiu Şatra este un roman emoţionant, un poem al exo­dului şi al destrămării unei lumi. Ce mult te-am iubit este, dincolo de orice consideraţii literare, cartea cea mai­­ profundă şi mai pură de pînă azi, a lui Zaharia Stancu. Nicolae Manolescu Foto : ION MICLEA Titu Maiorescu şi... proza modernă • ROMANIA LITE­RARA a publicat, de la numărul al doilea, un „serial“ Titu Maiorescu, fragmente din caietele de însemnări zilnice pe care I. Rădulescu-Pogo­­neanu n-a mai apucat să le editeze. Despre exis­tenţa acestor caiete ine­dite (ca şi a altor ma­nuscrise maioresciene), Contemporanul a scris încă în martie 1967, pe larg, în cuprinsul unei cronici literare. Autoa­rea „serialului", Dorina Grăsoiu, nu cunoaşte politeţea de a indica a­­cest precedent, lăsînd impresia că descoperi­rea îi aparţine. Dar nu acesta e lu­crul esenţial şi nu l-am fi menţionat, dacă mica inexactitate n-ar fi fost... confirmată de alte cîteva, dovedind o a­­nume aplecare spre ar­bitrar în reproducerea unor documente de o a­­semenea valoare. Din capul locului, autoarea indică o dată „aproxi­mativă“ pentru apari­ţia celor trei volume ti­părite de Pogoneanu : 1936, în 1936 a apărut întîiul volum, singurul, de altfel, care a stîrnit un interes „considera­bil“ ; celelalte două au apărut în 1940 şi 1943 şi ecoul lor, graţie şi mo­mentului istoric, a fost destul de mic. Mai sur­prinzătoare este însă ordinea fragmentelor date la iveală în Româ­nia literară. Dacă s-ar fi arătat numărul caie­tului din care se tran­scrie de fiecare dată s-ar fi văzut că „seria­lul“ are una din însuşi­rile cele mai izbitoare ale prozei moderne: dispreţul pentru crono­logia faptelor. Cine ar voi să refacă jurnalul maiorescian de după 1891 din fragmentele a­­părute în România lite­rară ar avea cu ce să-și bată capul. Mai in fie­care număr din revistă s-au „lipit“ pagini de la date diferite, din caiete diferite, cu dese întoar­ceri, salturi, intr-un montaj bizar. Dar să dăm cuvintul autoarei, care a nume­rotat ea însăși fragmen­tele publicate. Aceste fragmente ar trebui ci­tite aşa pentru ca cro­nologia jurnalului să se refacă : 1, 4, 1, 4, 1, 4, 5, 1, 5, 1, 6, 2, 6, 7, 2, 8, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 4, 2, 3. Repetarea numerelor a­­rată de cîte ori ne în­toarcem la acelaşi frag­ment. Inextricabil jur­nal ! Pentru cititorii fără imaginaţie aritmeti­că să precizăm metoda Dorinei Grăsoiu şi alt­fel. Ea a început prin a publica pagini din caie­tele 15 şi 16, 17 şi 18, sărind apoi deodată la caietele 27 şi 28 (1908— 1909). In numărul urmă­tor al revistei, după un pasaj din 1907 (++), sîntem întorși prin sur­prindere la caietul 15 (din care mai copiase). Urmează caietele 16, 17, 18, dar cu însemnări mereu anterioare celor transcrise din aceleași caiete cu cîteva săptă­­mîni în urmă. De aici încolo totul pare a fi reintrat în normal : ca­ietele 20, 21, 22, 23, și 24. Dar ...cu unul de ieri, serialul a fost — brusc — investit cu atributul „sfîrșit“. Mai bine­­ n. m. Pămîntul tău mi-e leagăn, Loc de odihnă în orele pline. Păduri de ozon îmi întăresc plămînii, Vîntul îmi înclină cerul Carpaţii-mi veghează somnul, Luna îmi abureşte fruntea cu o nouă legendă. Patrie, lumina rîşnită din lutul tău In mîinile oamenilor e vis Şi visul fluviu de soare. Patrie, uzinele tale sînt izvoare nesecate Ce îmi hrănesc memoria. Pe tine te întorc oamenilor Colorată cu sîngele meu In poeme. Ligia Petronius 3 FOLCLOR ŞI FOLCLORISTICA f­OLCLORUL a în­ceput a fi cu înce­tul studiat în mai complexă cunoştinţă de cauză, înregistrat şî clasificat din nou după criterii adecvate structurii lui. Iar rezultatele sînt din ce în ce mai consistente. Spre exemplificare, vom menţiona cîteva dintre lucrările apărute în 1968, cele din anii trecuţi beneficiind şi ele la vremea lor de cîte o menţiune. In domeniul editării de texte sînt de remarcat cele trei mari volume de Folclor din Oltenia şi Muntenia, texte­ alese din colecţii inedite, cu un cuvînt înainte de Tudor Arghezi şi o cuprin­zătoare introducere de Ioan Şerb, vo­lume ce dau o imagine mult mai bo­gată asupra literaturii populare din această parte a ţării, aducînd în faţa cititorului piese de o mare prospeţime unele dintre ele adevărate capodopere împreună cu cele trei volume de Fol­clor din Transilvania, apărute deja, cu cele cîteva cuprinzînd texte din Moldova, aflate tn pregătire, aceste serii — deschise pentru eventuale noi culegeri — tind a prezenta poezia populară românească atît pe orizon­tala cit şi pe verticala evoluţiei sale In paralel, alcătuirea de antologii pe genuri înregistrează şi ea o anume înaintare, atît ca volum, cit şi ca ri­goare metodologică. între acestea, pentru 1968, e de reamintit Antologia basmului cult, întocmită de Ioan Şerb, căreia alcătuitorul i-a anexat un în­treg arsenal de note, izvoare şi va­riante populare, prin ai căror inter­mediu se poate urmări, deopotrivă laboratorul artistic al scriitorilor ce au frecventat acest gen literar (Alec­­sandri, Odobescu, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Delavrancea, Coş­­buc), ca şi osmoza în care se află lite­ratura română cultă cu cea populară, cum relevă convingător acelaşi în stu­diul de la sfîrşitul voi. II. (p. 601—673). De asemenea, reeditarea unor cule­geri mai vechi, intrată şi ea în atenţia editurilor, a înregistrat în acest timp cîteva titluri. In primul rînd Doine şi strigături din Ardeal de I. U. Jarnik şi A. Bîrseanu, pe care Adrian Fochi ni le-a pus din nou la îndemînă in­tr-un mod ireproşabil. Vechiul text, materialul inedit, notele şi variantele, glosarul, un mare studiu introductiv etc., fac din această ediţie un model şi i se alătură Poeziile şi basmele populare din Crişana şi Banat ale lu Petre Ugriş-Delapecica (ediţie sub­stanţial întregită de autor şi bine si­tuată în epocă de Ovidiu Bîrlea) şi Literatură populară din Maramureş de Ion Bîrlea (ediţie îngrijită, cu un temeinic studiu introductiv de Iordan Da­tcu, cuvînt înainte de Mihai Pop), de asemenea întregită cu noi cercetări privind circulaţia actuală a versurilor în zona respectivă, efectuate de îngri­jitor, care se înfăţişează astfel ca tmn cercetător avizat printre cei cîţiva ti­neri dedicaţi acestei îndeletniciri. Ion Muşlea a publicat postum un meti­culos studiu despre George Pitiş, fol­­ clorist şi etnograf, însoţit de texte inedite, Stanca Fotino un volum de Basme române ale lui G. Dem. Teodo-­o rescu (a cărui culegere de poezii popu­lare se cere însă neapărat reeditată) şi au mai apărut şi alte culegeri, mar­­cînd aproape toate încă mai decis pasul de la amatorismul răsfăţat pînă nu de mult la publicarea ştiinţifică a acestui tezaur al culturii noastre. Intre studiile consacrate domeniului avut în vedere sînt de notat Folclo­­rişti şi folcloristică românească de I. C. Chiţimia. Literatura populară ro- ro­mână de ^Ovidiu Papadima, Folcloris­tica română de Gheorghe Vrabie și ^ primul volum din Bibliografia gene­rală a etnografiei şi folclorului româ­nesc (1800—1891), redactată de un co­lectiv condus de Adrian Fochi. Lu­crare de interes cultural general, a­­ceasta va trebui continuată cu orice preţ, fiind vorba de un instrument de lucru indispensabil nu numai folclo­ristului, etnografului şi sociologului, dar şi istoricului literar, istoricului propriu-zis etc. (Surprinde, de aceea, că o operă de asemenea proporţii şi importanţă a putut fi tipărită în nu­mai 1 380 de exemplare, de...parcă ea n-ar trebui folosită decît de cîţiva privilegiaţi din anul 1968. Asemenea lucrări trebuie să stea în librării mă­car 7—8 ani de zile, intervale la care se pot trage noi ediţii ale lor. Dar se pare că e cineva la stabilirea tira­jelor şi, deci, responsabil cu aprecie­rea pieţei cărţii, care ştie uimitor de bine să-şi fure singur căciula 1) Se observă astfel şi în domeniul exegezei folcloristice, al istoriei dis­ciplinei, aceeaşi tendinţă de aprofun­dare a lucrurilor, de investigare mul­tilaterală (chiar dacă un amănunt des­tule afirmaţii, date şi probleme pot fi contestate), ceea ce nu-i puţin faţă de paginile anoste ale unor scrieri nu prea îndepărtate în timp. De aceea, ni s-a şi părut util a atrage atenţia asupra acestui moment al editării şi interpretării folclorului nostru. George Muntean

Next