Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)
1969-12-26 / nr. 52
„Forum" - Ştiinţe sociale nr. 1, 1969 • O NOUA publicaţie editată de revista învăţâmîntului superior Forum, prin care se inaugurează un ciclu de culegeri de studii şi articole pe probleme actuale ale filozofiei şi ştiinţelor sociale, aflate pe primul plan al cercetării ştiinţifice şi fiind obiectul unor ample confruntări de opinii în literatura de specialitate. In cuvîntul înainte, prof. univ. Miron Constantinescu relevă rolul ce va reveni acestei publicaţii în sporirea participării universitarilor în disputa teoretică-ideologică actuală şi, mai ales, a contribuţiei la soluţionarea problemelor concrete pe care le ridică viaţa socială. Volumul de faţă cuprinde lucrări prezentate la simpozionul pe tema Teoria acţiunii umane ţinut în cadrul celei de a X0-a sesiuni ştiinţifice a Instituim politehnic dedicată aniversării a 25 de ani de la Eliberarea patriei. Participanţii au evidenţiat contribuţia gindirii marxist-leniniste în tratarea acţiunii sociale, au examinat critic ideile unor teoreticieni străini şi aportul lor la constituirea praxiologiei ca o disciplină ştiinţifică independentă. I. G. 8 • 1 _ bibliografie Geografie x x x Geografia văii Dunării româneşti. Institutul de geologie şi geografie, Editura Academiei, 783 p., 113 lei (volumul + anexa). Ştiinţe biologice şi medicale ACAD. TH. BURGHELE : Erreurs fautes et risques en urologie (monografie). Editura medicală, 440 p., 45 figuri, 62 lei. EMILIAN STOICA : Cercetări în patogenia infarctului şi hemoragiei cerebrale. Editura Academiei, 238 p. 13,50 lei. XXX Biologia moleculară şi medicina modernă. Sub redacţia prof. O. Fodor. Editura medicală, 376 p., 24,50 lei. Logică ANTON DUMITRIU : Istoria logicii. Editura didactică şi pedagogică, 1049 p., 53,90 lei. Ştiinţe economice IONIŢA OLTEANU : Structuri organizatorice ale întreprinderii moderne. Editura politică, „Biblioteca organizării şi conducerii ştiinţifice“, 142 p., 9,50 lei. MIHAI C. DEMETRESCU : Marketing — prospectarea pieţei. Editura politică, „Biblioteca organizării şi conducerii ştiinţifice“, 178 p., 6 lei. Dicţionare * * * Dicţionar de pedagogie contemporană. Sub redacţia generală a prof. dr. doc. Ştefan Bârsănescu. Editura enciclopedică română, 278 p., 9 lei. * * * Dicţionar medical, 2 volume. Redactor responsabil dr. P. Simici (cuprinde cca. 40 000 termeni), Editura medicală, 1 467 p., 130 lei. MIHAI ISBAŞESCU : Dicţionar german-român. Editura ştiinţifică, 1413 p., 81 lei. Ştiinţe matematice şi fizice NICOLAE IONESCU—PALLAS: Introducere în mecanica teoretică modernă. Editura Academiei, 234 p., 9,50 lei OLGA COSTINESCU : Elemente de topologie generală. Editura tehnică, 156 p., 10 lei. Ştiinţe tehnice I. STANESCU, V. TACHE : Dispozitive pentru maşini-unelte. Editura tehnică, 724 pe 49 lei. """" Sesiune festivă • SOCIETATEA de ştiinţe filologice şi Societatea de ştiinţe istorice au organizat, la Bucureşti, in ziua de 22 decembrie, o sesiune festivă pe ţară cu prilejul împlinirii a 20 de ani de existenţă, la care au participat membrii Birourilor, ai Consiliilor de conducere, preşedinţii şi secretarii celor 84 de filiale din ţară ale celor două societăţi, academicieni, cadre didactice universitare şi din învăţămîntul liceal. Acad. prof. Petre Constantinescu-Iaşi, preşedintele Societăţii de ştiinţe Istorice, a rostit cuvîntul de deschidere. In continuare, în cadrul sesiunii s-au ţinut comunicările : „Contribuţia S.S.I. la dezvoltarea istoriografiei româneşti“, de prof. univ. V. Maciu, membru corespondent al Academiei „50 de ani de învăţămînt universitar românesc in Transilvania“, de prof. univ. Şt. Pascu, membru corespondent al Academiei ; „Despre perspectivele comparatiste române“, de prof. univ. Al. Dima, membru corespondent al Academiei; „Contribuţii de lingvistică ale Societăţii de ştiinţe filologice“, de prof. univ. D. Macrea, membru corespondent al Academiei; „Profesorul — factor hotărîtor în promovarea învăţămîntului istoriei“, de prof. emerit A. Iordănescu; „Studiul literaturii române şi folclorului în publicaţiile Societăţii de ştiinţe filologice“, de lector universitar I. Dumitrescu, şi „Scurt istoric al unor societăţi şi asociaţii cu profil filologic“, de prof. emerit V. Dogaru. .Metodologia Istoriei şi criticii literare* • VOLUMUR însumează 25 de studii (grupate în trei secţiuni) ce acoperă o amplă sferă a investigaţiilor critice şi istorico-literare. Prima secţiune se referă la probleme de metodologie în istoria literaturii dezbătute de Al. Dima, Ovidiu Papadima, I. C. Chiţimia, Gheorghe Vrabie, Stancu Ilin, Elena Stan şi Emil Manu. In partea a Il-a a volumului sunt grupate comunicări ce iau în dezbatere probleme ale criticii literare, examinate de Vladimir Streinu, Traian Liviu Birăescu, Victor Iancu, Marian Vasile, N. I. Popa, A. Kovács, Tatiana Nicolescu şi Radu Hîncu, abordînd din unghiuri diverse, terenul criticii, pe care Încearcă a fixa, fiecare, cîteva repere, Vladimir Streinu, bunăoară, liniile de evoluţie a criticii noastre dintre 1920 şi 1945, după cum, în prima parte, Al. Dima circumscrisese locul comparatismului între disciplinele ştiinţei literaturii. In sfîrşit, a treia şi ultima parte a volumului are în vedere probleme de stilistică şi de analiză structurală, abordate de Eugen Todoran, Mihai Novicov, Paul Cornea, Solomon Marcus, Al. Husar, Gheorghe Bulgăr, D. Irimia, Ştefan Munteanu, Roxana Sorescu şi Adelina Piatkowski. Este secţiunea în care se confruntă încă mai evident metodele tradiţionale cu cele de ultimă oră, un merit al organizatorilor fiind acela de a nu fi impus nici un fel de oprelişti participanţilor, care au avut astfel prilejul a-şi expune şi demonstra nestînjeniţi principiile şi metodele la care au aderat George Muntean CRONICA IDEILOR II UP A masacrul de la Song My, capodopera lui Picasso — Guernica — poate fi descifrată mai departe, dincolo de ceea ce lăsa să străbată prin sfîşietorul ei strigăt in 1937, dincolo de noile dimensiuni pe care i le adăuga, cîţiva ani mai tîrziu, realitatea răvăşită de oroare a masacrelor din timpul ultimului război mondial. Căci trecerea timpului, iar înăuntrul acestei treceri repetate practicarea masacrului confirmă ideea care semnala în Guernica nu numai durere, indignare, protest și chemare la ripostă, dar totodată o anticipare a anilor care aveau să urmeze. O zguduitoare anticipare a unui timp dispus să facă din masacru instrument şi ca atare să-l legitimeze. Masacrul instalat în realitatea umană ca fapt, ca eveniment contemporan. Şi readucînd in lumina clară a evidenţei prezenţa stăruitoare în epocă a unui anumit tip uman, disponibil pentru masacru. O disponibilitate care nu onorează pe nimeni şi, de aceea, greu de acceptat ca avînd o realitate potenţială de luat în seamă. Gîndirea însăşi, citeşte ea de critică, se apropie cu neplăcere, cu oroare şi cu ruşine de acest cîmp obscur, pe care preferă să-l lase sub uitare, în speranţa nemărturisită (naivă şi in acest sens iresponsabilă) că fiecare nou masacru va fi fost ultimul. Masacrele se pun în propoziţii construite de preferinţă la timpul trecut. Clasa masacrelor, lăsată în afara analizei, apare ca accidentală. Iar omul masacrului, acest sapiens, faber şi significans care face masacru în spaţiul activităţii sale plătite (ca o muncă) stă sub judecată mai curînd în funcţie de rol şi în funcţie de intensitatea participării la fazele tehnice ale operaţiunii, deci în termenii cantităţii. Peste toate, un văl uşor se aşează parcă de la sine. Contrastele — prea brutale pentru a fi uşor suportate — sunt atenuate. Se intercalează o distanţă, se face astfel posibil, din nou şi mereu, efectul de ştergere şi uitare decurgînd din trecerea timpului. Şi dacă, de fiecare dată, totul se înscrie pe nesimţite în trecut, ceva rămîne — această disponibilitate pentru masacru, pentru actul orb, această aptitudine de a fi — la cerere sau la comandă — brută, asasin, executor de masacre. S-ar spune : dar nu sînt aici decit nişte brute, asasini. Evident, asasini. Dar devenirea lor asasină de unde începe ? Aptitudinea de a fi, la cerere, brută, cum se constituie ? Iar un asemenea soldat civilizator ca Paul Meadle, întors liniştit — după masacru — printre ai săi, cum ar putea fi mai bine înţeles, în lumina acestor răspunsuri pe care le dă în faţa posturilor americane de radio ! — Sînteţi căsătorit ? — Da. — Aveţi copii ? — Doi... — Cum aţi putut trage asupra copiilor ? — Nu ştiu, e un lucru care... — Cîţi aţi ucis ? — 10—15... („arma asta trage atit de repede“). Societatea care vorbeşte în aceşti termeni, prin cetăţeni ei, străbate, evident, o criză acută. O criză a societăţii şi o criză a omului. O criză a modului de viaţă. O criză a modelului uman. Căci înregistrăm fără nici o îndoială o criză acută a modelului uman cînd omul care masacrează, nu mai este aventurierul de tip „Legiunea străină“ sau mercenarul fost ofiţer hitlerist, fără de ţară şi fără de cămin, inapt pentru viaţa de familie, după cum inapt pentru o altă activitate în afară de aceea a jafului şi masacrului. Cînd cel care masacrează este nu un om de cazarmă, înăsprit in climatul de disciplină oarbă al comenzilor militare ,ci — dimpotrivă — tocmai o fiinţă trăind căldura căminului, cunoscînd vraja din limbajul de fiecare clipă al copiilor. E un semn de criză acută cînd cel de regulă mai curînd cumsecade şi blind acceptă să ucidă 10—15 copii, femei şi bătrîni dintr-o rafală de armă automată. E mai mult decit îndeplinirea disciplinară a unui ordin. Nu este în nici un caz ceea ce se înţelege prin a cădea la sorţi într-un pluton de execuţie (unde fie şi din respect formal pentru om, dintr-o veche tradiţie nu toate armele care trag sunt încărcate cu gloanţe ucigaşe). Iată, aşadar, problema care rămîne şi se pune odată cu faptul brutal al masacrului pe care îl produce „civilizatorul“ american. Disponibilitatea sa la masacru. Executarea de masacre cu liniştea necesară unei operaţii tehnice. O curăţare a locului, despădurirea ţinutului şi pustiirea lui de oameni. Un moment integrat al tehnicii, o demonstraţie a supremaţiei pe care o instituie. O raţiiune tehnică. O logică pe măsura potrivită unei asemenea raţiuni. Ceea ce Marcuse. In alt context, numea logică operaţională — In opoziţie cu logica dialectică (logica critică) a existenţei vii şi creatoare a omului. In fond, acceptarea masacrului se instituie în limitele unei asemenea logici şi o realizează. O logică operaţională a economiei de mijloace şi a eficienţei maxime. O logică pentru care omul însuşi intră în rîndul lucrurilor şi este tratat ca lucru. Sau ca simplu mijloc. Logica operaţională ridicată la nivelul de climat al culturii americane apare din reducţia aplicată sensului de valoare intrinsecă a omului şi conţine în implicaţia ei antiumanistă posibilitatea apelului la ceea ce am numit disponibilitatea pentru masacru. O asemenea rezervă potenţială pentru crimă la orice scară, se înscrie în logica internă a acestui tip de societate. Dacă este eficace, realizează o economie de mijloace, masacrul însuşi se defineşte ca raţional şi se înscrie într-un mod de gindire, pune în act un întreg Weltanschauung şi dă expresie unui anumit mod de trai. Tot aşa cum în crima devenită cvasi-banală a linşajului e condensată o lume, se descifrează un spaţiu istoric şi se descriu repere care n-ar putea fi de neluat in seamă In orice perspectivă privind evoluţia viitoare a lucrurilor. Acest mers al lucrurilor decurge din însăşi natura relaţiilor sociale şi umane care constituie matricea lor. Incit, o idee aparţinind lui Engels (din Schiţă a unei critici a economiei politice — 1843—1844), poate prea puţin comentată şi insuficient de prezentă in conştiinţa contemporană se cuvine aici amintită. „Concurenţa domină atit dezvoltarea numerică a omenirii, cit şi pe cea morală. Cine s-a familiarizat Intr-o oarecare măsură cu statistica crimelor trebuie să fi fost izbit de ciudata regularitate cu care progresează in fiecare an crimele, cu care anumite cauze dau naștere la anumite crime... Numărul arestărilor, al delictelor penale, ba chiar numărul asasinatelor, al spargerilor, al furtişagurilor etc. dintr-un oraș mare sau dintr-un district poate fi stabilit dinainte In fiecare an, cu o exactitate confirmată de fiecare dată, aşa cum destul de des s-a Intîmplat In Anglia. Această regularitate dovedeşte că şi crimele sunt produse de concurenţă, că societatea dă naştere unei cereri (sublinierea Iui Engels) de crime, căreia îi corespunde o ofertă potrivită, că golul care a fost făcut prin arestarea, deportarea sau executarea unui anumit număr de oameni este umplut imediat de alţii, întocmai cum fiecare gol în populaţie este de indată umplut de noii veniţi...“. N-ar fi, astfel, prea mult să se constate cauza îndepărtată comună care înscrie în limitele aceluiaşi model lagărele de gazare în masă din timpul ultimului război mondial şi genocidul de la Song My, cauza îndepărtată comună sub acţiunea căreia crima la orice scară apare continuu ca un mijloc raţional, dar care produce totodată instrumentul uman posedînd aptitudinea să se folosească de asemenea mijloace, or de cite ori soluţia pare a se impune ca raţională. Iar aici nu e vorba — iată apăsătoarea problemă — de specia călăului profesionist, închisă în cercul ei şi distingîndu-se de toţi ceilalţi oameni prin chiar natura atit de specifică a îndeletnicirilor sale. In aceste condiţii şi in raport cu lumea, călăul rămîne ceva exterior. In schimb disponibilitatea la crimă (crimă la orice scară), aptitudinea de a executa un masacru la care implică omul acestei disponibilităţi, omul acestei aptitudini. Implică recunoaşterea că un asemenea model uman este la rîndul său produs cu aceeaşi necesitate cu care apare crima la proporţii de masacru, crimă pe care — în chiar acest scop — urmează să o posede în prealabil ca disponibilitatea sa. Guernica nu descrie un fapt: masacrul fascist în anii războiului civil din Spania. Dar descrie o stare de pericol extrem planînd asupra existenţei umane. Un pericol care persistă, se instaurează, se amplifică. Şi face un apel la starea de veghe a oamenilor. Niculae Bellu GUERNICA Un clasic al istoriografiei şi filologiei romaneşti ÎN ULTIMELE de 4cenii, Ioan Bogdan s-a bucurat de o adevărată vogă, pentru motive care pe el personal nu l-ar fi încîntat. I s-a citat de nenumărate ori o frază din discursul de recepţie la Academie, i s-au consacrat articole şi studii, i s-a publicat corespondenţă cu savanţii străini. Cu toate acestea, propria-i operă a rămas în ediţiile princeps, epuizate de o jumătate de secol. Revine Asociaţiei Slaviştilor din R. S. România şi preşedintelui de atunci, regretatul academician Emil Petrovici, meritul de a fi iniţiat, cu ocazia centenarului naşterii lui Ioan Bogdan, o veritabilă acţiune de redescoperire a personalităţii şi operei celui mai ilustru slavist român. Ea a culminat în decembrie 1964, cu Sesiunea ştiinţifică festivă „Ioan Bogdan şi istoria culturii româneşti“ organizată în urma hotărîrii Consiliului de Miniştri, şi sub auspiciile Ministerului Invăţămîntului. La sesiune au luat parte, ca invitaţi, slavişti din Bulgaria, Cehoslovacia, Italia, Polonia, Iugoslavia. Cu această ocazie s-a putut vedea cit de importantă a fost contribuţia lui loan Bogdan la dezvoltarea istoriografiei şi filologiei româneşti, a invăţămîntului nostru superior, a cercetărilor de cultură veche românească. (Comunicările au fost tipărite, împreună cu o dare de seamă asupra lucrărilor sesiunii, în volumul XIII din „Romanoslavica“). Complementul necesar al acestei acţiuni este masivul volum de Scrieri alese îngrijit de G. Mihăilă şi apărut la Editura Academiei. Volumul, de 700 de pagini, reuneşte, în limitele posibilităţilor, aproape toată moştenirea ştiinţifică a ilustrului savant (doar trei sau patru titluri mai însemnate n-au putut fi incluse). In felul acesta este readus în circuitul ştiinţific şi pus la îndemîna specialiştilor, dar şi a cercetătorilor în formaţie, un clasic al istoriografiei şi filologiei româneşti. Alături de Dimitre Onciul, Nicolae Iorga, Constantin Giurescu şi Vasile Pârvan în istoriografie, de Ovid Densusianu, Al. Philippide, Ion Bianu şi Demostene Russo în filologie, Ioan Bogdan a fost exponentul şi în bună măsură ,coordonatorul (şi ca decan al Facultăţii de filozofie şi litere) unei puternice acţiuni de înnoire, pe temeliile riguroase ale ştiinţei europene a vremii lor, a metodelor şi orizonturilor istoriografiei şi filologiei româneşti. El a operat o adevărată translaţie a „direcţiei noi“ maioresciene în timpul cercetărilor istorice şi filologice, raliind sau promovînd în învăţămîntul superior pe toţi cei ce aduceau voinţa de a ridica ştiinţa românească la înălţimea ştiinţei europene a vremii. Şi dînd el însuşi exemplu. Calmul şi precizia expresiei, stilul îngrijit, de o factură clasică, punerea adevărului mai presus de orice criteriu fără a exclude o adîncă dragoste de patrie, orientarea spre realităţile naţionale profunde, care a făcut dintr-însul un succesor direct al lui Bălcescu în studiul instituţiilor naţionale (direcţie transmisă apoi elevului său Constantin Giurescu), grija pentru temelia documentară a istoriei (care l-a transformat în cel mai fecund şi mai scrupulos editor de documente, în vremea sa depășit, cantitativ, numai de N. Iorga) — iată cîteva din caracteristicile operei lui Ioan Bogdan. Format în atmosfera de strălucite succese pe plan literar repurtate de cultura română prin Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Titu Maiorescu, Ioan Bogdan a ambiţionat să ridice disciplina pe care o reprezenta cu precădere — filologia slavă şi slavo-română — la aceeaşi înălţime, printr-o rigoare de metodă şi o eleganţă a expresiei ce i-au adus, încă tînăr fiind, toate recunoaşterile, atit în ţară cit şi peste hotare. Profesor universitar la 27 de ani, membru corespondent al Academiei Române înainte de a fi împlinit 28, membru activ la 39 de ani, ales decan al Facultăţii de filozofie şi litere în 1898, la 34 de ani, pentru o perioadă de doi ani, şi reconfirmat de zece ori la rind, pină la moartea sa, în 1919, membru corespondent al Academiei sîrbeşti, pretutindeni cunoscut şi stimat de colegii săi de peste hotare. Ediţiile de documente slave interne pe care le datorăm lui Ioan Bogdan stau încă pe masa de lucru a specialiştilor (actualul titular al catedrei de slavistică de la Universitatea din Moscova, S. B. Bernstein, şi-a bazat pe ele teza de doctorat) , la fel ediţia cronicii lui Manasses în versiunea slavonă (recent i s-a adăugat numai o ediţie fototipică în R.P. Bulgaria). A avut norocul să descopere și să editeze cea mai însemnată cronică medievală bulgară copiată de călugărul Isaia de la Slatina alături de letopiseţul Moldovei. A descoperit și editat cronicile noastre din secolele XV—XVI, recuperînd astfel două secole de cultură, dacă nu în limba, în orice caz in duhul poporului român. Ca director al „Convorbirilor literare“ (1900—1906) a cîştigat bătrînei reviste o glorie nouă , de a se fi făcut promotoare spiritului critic în cercetările istorico-filologice. A promovat în învăţămîntul superior pe Densusianu şi Ion Bianu, a întocmit rapoartele pentru primirea la Academie a lui Pârvan, C. Giurescu. Ion Lupaş, S. Mehedinţi, Silviu Dragomir A acceptat să întocmească raportul pentru premierea piesei Apus de soare de Delavrancea, deşi Titu Maiorescu şi Xenopol refuzaseră, iar unii critici o socoteau ireverenţioasă la adresa marelui voievod. Savantului de reputaţie internaţională, Bogdan i-a adăugat, astfel, exemplul unui caracter de o modestie şi o eficienţă în epocă, neegalate. Modestia nu l-a împiedecat să aibă deplina conştiinţă a faptului că reprezintă o etapă nouă în ştiinţa ţării sale, iar în discursul de recepţie la Academie, făcind istoria istoriografiei româneşti de pină la dînsul, a fixat totodată propriul crez : «Reamintindu-ne progresele istoriografiei române din acest ultim pătrar de secol — spunea el — vom fi îndemnaţi a ne arunca privirile spre viitor şi a ne întreba : în ce direcţie trebuiesc îndreptate puterile noastre de aci înainte, ca „cultura istoriei naţionale“ să prosperele şi să fructifice întreaga cultură românească. Căci nu trebuie să pierdem din vedere nici un singur moment faptul că, oricit de importante ar fi pentru viaţa intelectuală modernă ştiinţele exacte şi numeroasele lor aplicaţiuni, pentru un popor mic, deşteptat de curînd la viaţa naţională şi ameninţat din multe părţi in dezvoltarea lui, crearea unei culturi proprii trebuie să fie intîia şi ultima ţintă a educaţiei lui. O educaţie temeinică naţională, o încredere nestrămutată în puterea de viaţă şi in trăinicia neamului nostru nu le putem ciştiga insă fără cunoaşterea aprofundată a trecutului, fără conştiinţa clară a primejdiilor ce am intîmpinat şi a faptelor mari ce am săvârşit». Ediţia lui Mihăilă adună pentru prima oară într-un volum opera lui Ioan Bogdan, împrăştiată în cea mai mare parte prin broşuri, memorii academice, articole de revistă. Sunt traduse pentru prima oară din germană două studii importante, şi se adaugă o comunicare în limba rusă şi fragmente de studii rămase în manuscrise. Materia este judicios împărţită în 6 secţiuni : Istorie, Cronici şi texte literare vechi, Descrieri de manuscrise şi tipărituri vechi, Lingvistică, Personalia, Pagini inedite. O anexă cuprinde mărturii ale contemporanilor despre loan Bogdan, precum şi Bibliografia operelor sale, împărţită în 2 secţiuni : A. Lucrările lui loan Bogdan, şi B. Corespondenţa publicată. Studiul introductiv al editorului (p. 7—90) echivalează cu o primă monografie despre loan Bogdan, întemeiată pe cunoaşterea exhaustivă a operei sale şi a bibliografiei despre autor. Sunt folosite şi lucrările sesiunii amintite Această ediţie este un omagiu şi totodată ilustrarea concepţiei „ştafetei generaţiilor“. Căci editorul de azi al primului profesor de limbi slave din România este el însuşi titularul catedrei înfiinţate în 1891 pentru Ioan Bogdan, şi decanul Facultăţii de limbi slave de la Universitatea din Bucureşti. Victor Candrea loan Bogdan . — §§§| mmmm §gg mmmmmm g '»«wvTM»*TM. g«g| i——m CARTEA ȘTIINȚIFICA .........................................................—------ „Elogiu folclorului românesc“ • IDEEA de a prezenta o antologie de texte cuprinzînd cele mai expresive fragmente din 85 de scriitori, selectaţi îndeosebi din secolul trecut şi începutul secolului al XX-lea, s-a realizat şi acest volum cu deosebită pregnanţă. Ca un motto în fruntea ediţiei figurează opinia lui Mihail Eminescu: „O adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decit pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-aţi produce in afară de geniul intr-adevăr naţional nu va avea valoare şi trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate“. Introducerea (VII-XXIII) ne furnizează o istorie a cercetărilor despre folclor, sensurile lui variate, universul românesc, conceptul de folclor identificat in concepţia diferitelor personalităţi culturale, de la Varlaam şi Dosoftei, pină la Geo Bogza şi Zaharia Stancu. Dacă folclorul nostru pentru Alecsandri reprezenta „un titlu de glorie pentru naţia română“, pentru Maiorescu, el înseamnă „ceea ce gindeşte şi ceea ce simte poporul in partea cea mai aleasă a firei lui etnice*. Remarcabilă de asemeni e opinia lui Delavrancea care sublinia faptul câ „estetica noastră populară este la fel, în legile ei fundamentale, cil estetica operelor de cea mai Înaltă cultură*. Paginile dedicate de Blaga poeziei populare de dor, jale, arii sînt de-a dreptul antologice, iar tonul lui profetic îşi păstrează vibraţia în continuă actualitate : „Tot ce putem crede, fără a săvirşi un aentat împotriva lucidităţii, este că ni s-a dat să luminăm cu floarea noastră de mîine un colţ de pâmînt*. Toate analizele operate în adâncul creaţiei populare reprezintă o sursă inspiratoare pentru treptele sensibilităţii poetice şi pot fi utile oricărei viziuni de proză, întrucît „cea mai modernă sensibilitate şi concepţie artistică are posibilitatea de a-şi selecta un material consonant din imensul şi variatul tezaur folcloric“ (Al. Philippide). Vladimir Streinu descoperă linii de orientare actuală a ansamblului culturii româneşti reclamînd sinteza dintre spiritul popular şi spiritul literaturii culte „sinteză a tradiţiei şi inovării“, care numai ea ne poate „duce la identitatea noastră spirituală“. Antologia şi prefaţa aparţin lui Octav Păun, iar textul este îngrijit de Maria Mărdărescu şi Octav Păun. Un indice de autori înlesneşte utilizarea textelor, iar un rezumat în limba franceză lărgeşte posibilitatea cosultării. C. Barbulescu Nicolae Cartojan S-A ÎMPLINIT, la 20 dedecembrie, un sfert de veac de la moartea lui Nicolae Cartojan, primul titular al unei catedre de literatură română veche la Universitatea din Bucureşti. Departe de a se estompa cu trecerea timpului, personalitatea şi opera sa fac astăzi obiectul unui viu interes, atit printre studenţi cit şi printre oamenii de cultură interesaţi de domeniul pe care l-a reprezentat cu un atit de binemeritat prestigiu. Pentru foarte mulţi, istoria literaturii noastre vechi este legată aproape exclusiv de numele lui N. Cartojan, deşi G. Pascu la Iaşi şi N. Drăganu la Cluj l-au precedat ca titulari ai unei catedre specializate de literatură română veche, deşi Ovid Densusianu (1898), N. Iorga (1900- 1904), Sextil Puşcariu (1920) şi G. Pascu (1921-1926) ne-au lăsat, înaintea sa, valoroase sinteze îmbrăţişind întreaga materie, deşi fireasca evoluţie a disciplinei a acumulat între timp numeroase informaţii noi, a adîncit, nuanţat şi modificat destule date şi interpretări din a sa Istorie a literaturii române vechi sau din monografia dedicată Cărţilor populare în literatura românească. N. Cartojan a fost, aşa cum l-a caracterizat G. Călinescu, „un savant eminent“, universal cunoscut în breaslă prin descoperirea izvorului unei cărţi celebre ca Erotocritul, stimat în ţară şi peste hotare pentru ţinuta sa, pentru rigoarea şi etica exemplară a întregii sale activităţi de cercetător. Dar ceea ce atrage noile generaţii către opera şi personalitatea lui N. Cartojan, ceea ce-i asigură printre noi o prezenţă care depăşeşte cu mult simpla pietate faţă de înaintaşi sau obligaţia informării asupra unei multitudini de contribuţii ce-i poartă numele şi nu pot fi ocolite, este sentimentul că în Nicolae Cartojan o disciplină ştiinţifică în formaţie şi-a găsit, în sfîrşit, omul capabil să i se devoteze total, să-şi investească cunoştinţele, căldura interioară, energia şi pasiunea unei vieţi întregi dedicată exclusiv ştiinţei. Intr-o disciplină prin care „cei mari“ au trecut lăsînd în urmă monumente, dar numai spre a se îndrepta apoi spre alte zări, Cartojan a venit şi a rămas, ca să o edifice ca ştiinţă, activă, să-i creeze, pentru continuitatea şi progresele ei viitoare, o pleiadă de slujitori, pasionaţi ca şi el, metodici, bine pregătiţi în disciplinele auxiliare, şi animaţi de un admirabil spirit de şcoală. Căci el, Cartojan, a creat şi a lăsat în urmă o şcoală. Fiindcă a avut toate însuşirile morale şi pedagogice spre a o face , şi-a iubit specialitatea şi pe studenţii săi mai mult decit pe sine ; le-a creat o publicaţie — excelentele şi mereu utilele Cercetări literare — pentru a ni stimula la investigaţie originală şi a le da bucuria afirmării; le-a înfăţişat în cursurile sale o sinteză perfect sistematizată, informată exhaustiv şi fără nici un fel de discriminări, a cunoştinţelor „la zi“ în domeniul disciplinei; n-a căutat originalitatea şi nici proiectarea în dimensiuni gigantice a eului propriu, ci adevărul, ceea ce nu l-a împiedicat să fie adeseori el însuşi un veritabil deschizător de drumuri. Istoria literaturii române vechi, depăşită pe alocuri ca informaţie şi orizonturi de cercetările noi, rămîne totuşi o operă clasică a domeniului, şi reeditarea ei cu o bună introducere critică şi adnotările de rigoare se impune neintirziat, fiindcă — după o caracterizare recentă — „ea rămîne încă manualul ideal de iniţiere în literatura română veche“. După cum numele lui Nicolae Cartojan, atit de luminos în aria acestei discipline, nume de profesor şi savant de o pilduitoare probitate intelectuală, semnifică o veritabilă tradiţie ştiinţifică. Ea se cere reluată și continuată. Dan Zamfirescu