Contemporanul, iulie-decembrie 1983 (nr. 27-52)
1983-11-25 / nr. 48
Interviurile „Contemporanului“ De vorba cu academicianul Mihai BENIUC „Cred în capacitatea poeziei de a influenţa lumea în bine. Acesta este rostul ei“ — Stimate maestre Mihai Beniuc, v-ati născut intr-un sat din Transilvania, unde aţi copilărit şi aţi învăţat cele dinţii clase. Ce a însemnat pentru dumneavoastră ca viitor poet şi cărturar acest lucru ? — Satul nostru. Sebiş, un sat din Ţara Zarandului, locuit în cea mai mare parte de români (mai trăiau şi alte neamuri acolo), mi-a dat de timpuriu încrederea că noi, chiar dacă eram un popor de ţărani săraci şi ei am socotiţi ,,toleraţi“ în imperiu, avem dreptul să ne dobîndim libertatea. Iată, spre pildă, bunicul meu dinspre tata. Oanea Balintului, ţăran inimos, era unul care se intîlnise cu Avram Iancu la Tirg, la Hălmagiu, unde Craiul munţilor, însotit de fluierul său, cînta, cu durere, cu laie, cu mocnită revoltă, in amintirea celora care căzuseră în ’48. Aşadar, locul şi oamenii dintre care descind mi-au transmis de la început acel dor de a ne şti toţi ai noştri împreună, adică acasă, cu viaţa, obiceiurile, lucrările şi cîntecele noastre. Se cîntau cintece româneşti şi eu le-am deprins cu drag : aveau o mare putere de inrîurire asupra tuturora. — Amintiti-ne unele dintre aceste nepieritoare cintece, vă rog. — Uite, de exemplu. Cîntecul Iancului care începe așa : „Umblă Iancu prin butuci / domnii fug fără papuci...“, altul era Cîntecul opincii — opinca talpa tării — care suna: „Sus, opincă, pînă poţi / că mai am şi doi-trei zloţi / şi de te vei găuri / iară eu te-oi potlogi, / la gurgoi ţi-oi pune flori , să se vadă pin’ la nori...“. Refrenul revenea cu acel îndemn trecut ca flacăra prin şirul lung de generaţii : „Sus, opincă, sus !“. Autorităţile austro-ungare interziseseră astfel de cintece ale noastre care vorbeau de tenacitatea, puterea de rezistenţă faţă de împilări a românilor de pe acele meleaguri ale Transilvaniei mele. — Asemeni lui Coşbuc, Goga, Aron Cotrus, sînteţi unul dintre cei mai statornici rapsozi ai acestei zone spirituale româneşti. Eroii — Iloria, Doja, Iancu — revin frecvent în poezia dv. In ce măsură socotiţi că poetul se poate apropia de erou ? Ce piscuri escaladează unul şi celălalt ? — Vă amintiţi că, după ce Mureşanu spusese acel Deşteaptă-te, române ! s-a auzit răspicat şi adine Cuvîntul hunului, marele. El a întrebat : — Gata ? şi ceilalţi au răspuns : — Gata ! Şi astfel se porni Revoluţia de la ’48 din Transilvania, nu mai înainte ca Iancu să-i fi îndemnat : — No, haideţi feciori ! Intre poet si erou poate fi o deosebire de temperament. Eroul iese cu pieptul dezgolit în bătaia puştilor, spre a-şi dobîndi şi apăra libertatea, poetul vine în întîmpinarea eroului cu cîntecele sale înflăcărate, cinstindu-i faptele şi jertfa. — Pentru memoria copilului de atunci, cu mult prea multe şi felurite evenimente, unele chiar tragice, cum apare 1 Decembrie 1918 ? — Deşi eram copil, cum spuneam. Intr-un sat din Transilvania, dorinţa alor noştri de înfrăţire, de unire a tuturor românilor, ni s-a transmis de acasă, prin singe, aş zice. Aveam 11 ani pe atunci, eram mărişor, începusem să pricep unele lucruri. Ai noştri feciori purtau tricolorul şi cînd erau chemaţi în oştile împăratului. Se întorceau cînd se întorceau de acolo încinşi cu tricolorul românesc. Ni se încălzeau sufletele de copii cînd îl vedeam. Noi mai credeam că noi însemnăm România, dar cei mai mari dintre noi spuneau despre o ţară care există peste munţi si care este tot a noastră si tot România se cheamă. Doar cu visele si gîndurile înaripate puteam ajunge pînă Acolo ! Ideea de român si romanitate a circulat la noi, se statornicise demult. — Stimate tovarăşe Mihai Beniuc, poetul tînăr de atunci dorea „Din zările de singe şi de fum / Ca o minune nouă să răsară / Călare pe Destin / Omul !“. Şi tot el mai spunea: „Pe unde n-a fost pîn’ acum nimic / O lume nouă Eu am să ridic!“. Putem considera aceste versuri o ars poetica a dv. ? — Spuneam că eroismul şi poezia la noi n-au fost nicicînd despărţite, au mers împreună, umăr la umăr. Ca elev de liceu — învăţam la Liceul „Moise Nicoară“ din Arad — şi ca student mai apoi, m-am convins că poezia trebuie să slujească mulţimii. S-o ajute să se ridice. Să-i slujească de imbold şi punct de sprijin. Să-i dea aripi si încredere in zborul propriu, peste vicisitudinile istoriei. — Aţi publicat în 1938 la editura lui Miron Neagu din Sighişoara acele incendiare Cintece de pierzanie. In aceleaşi conditii de loc şi de timp, dacă ar fi să vă reîncepeţi drumul, de unde aţi porni ? — Desigur, tot de la Cintece de pierzanie, în ele erau exprimate, cu claritate, convingerile si sentimentele mele cele mai înalte, încrederea în puterea omului de a-si birui destinul, de a si-1 face mai bun. — Că lucrurile stau asa, ingăduiti-ne să amintim acele versuri : „Durerea românească-i mult mai mare / Si toată n-o cuprinde nici un cintec“. Referiţi-vă la evenimentele care v-au marcat atitudinea, conştiinţa politică, filosofică şi estetică. -- Sînt atîtea de spus ! înclinaţiile mele politice de foarte devreme au fost de stingă. M-am apropiat de cei mulţi şi suferinzi. Am încercat să-i cunosc şi să le cvit durerile şi speranţele de mai bine. In 1928, debutasem în Bilete de Papagal, revista lui Arghezi, cu o poezie intitulată Toamnă. Aşa mi-am început cariera poetică. După aceea am tot publicat prin reviste. Studiam în acelaşi timp. Ii citeam încă din liceu pe Eminescu şi Baudelaire, pe Dante şi Homer. Eram însetat in a-mi cultiva spiritul, a-mi lărgi orizontul de cultură şi cunoaştere. Am început de aceea studiul sistematic al unor limbi — franceză, germană, engleză, italiană, maghiara o ştiam din sat Vedeţi, eu nu m-am mulţumit niciodată cu prea-puţinul. Intrasem student la Cluj, la filosofie, şi isprăvisem foarte bine întîiul an. Spre norocul meu, Nicolae Iorga, primul ministru de atunci, cerea să fie trimişi la studii în străinătate cei mai buni studenţi. La Hamburg, unde am ajuns, m-am înscris la filosofie, urmînd psihologia, biologia şi, paralel, medicina. Am avut astfel posibilitatea să-mi desăvîrşesc formaţia ştiinţifică, la Institutul de biologie sub îndrumarea profesorului Iacob von Uexkffl, căruia ii port o vie recunoştinţă. Atunci era o epocă deosebit de frămîntată în Germania — venea fascismul la putere, şi eu alături de alţi colegi ai mei români, cu vederi de stingă, îmi dădeam tot mai mult seama de pericolul ce-l reprezenta fascismul pentru omenire. De aceea condamnam din toată fiinţa mea fascismul, violenţa de orice fel. Din ţară mi-au ajuns ecourile luptelor clasei muncitoare, ale petroliştilor şi ceferiştilor din ianuarie-februarie ’33, care, prin lecţia lor, au avut o mare influenţă asupra conştiinţei mele. încă din patrie îmi formasem o atitudine politică fermă de stingă. — Am auzit că nu drumurile dv. ati avut prilejul să-l intilniţi pe George Enescu. Am vrea să ştim ce impresie v-a lăsat, cum v-a apărut marele om şi artist ? — M-am întîlnit de cîteva ori cu George Enescu. Eram la Moscova, cu treizeci şi cinci de ani în urmă. El venise acolo să susţină — ca şi la Leningrad mai apoi — mai multe concerte. Ca meloman şi ca unul care eram de aceeaşi naţionalitate cu dinsul, adică român, am căutat şi am reuşit să fiu prezent la aceste concerte. I se spunea „Vrăjitorul“, datorită marii, inegalabilei puteri de fascinaţie a muzicii şi artei sale interpretative. Am avut bucuria să discut cu dinsul. Era extraordinar de simpatic, un pic timid şi obosit, parcă, în felul de a se manifesta. M-au impresionat privirile şi expresivitatea cuvintelor sale. într-un rînd mi-a spus : „— Domnule Beniuc, să ştii că eu toată viaţa m-am străduit prin muzica mea să-i fac pe oameni mai buni“, îmi dăduse şi o fotografie, cu o dedicaţie în franţuzeşte, pe care am rătăcit-o, nu ştiu cum, şi acum regret. — Poetul poate prevedea, prevesti viitorul ? Care sînt uneltele sale în această atît de îndrăzneaţă forare un timp ? — în poezie, cum se ştie, cuvîntul este investit cu un grad mai mare de libertate decit în exprimarea ştiinţifică. Pornind de la prezent, de la ceea ce se petrece în preajma sa şi a lumii sale, poetul poate să vadă mai departe, să prefigureze imaginea, fizionomia unei lumi pe care el — asemeni tuturor mesagerilor progresului şi civilizaţiei — o doreşte mereu mai bună, mai armonioasă. Eminescu, Petöfi şi atiţia alţii au fost nişte vizionari. Să nu uităm însă că ei şi-au stăpînit la perfecţie limbajul. Poetul are, deci, posibilitatea, prin arta cuvîntului scris, să lărgească razele cunoaşterii, să călătorească în viitor, propunînd un univers de simţiri şi de trăiri mai nou, mai bogat, mai neştiut. Şi acum iarăşi mă întorc cu gîndul la Eminescu şi Роё de la care am învăţat mult in această privinţă. — Scriaţi cîndva : „Poetul aduce poezia din străfundurile sufletului său, ca Orfeu pe Euridice, dar numai cu ■»' condiţia să nu privească îndărăt“. De ce ? — E o lecţie pe care ne-o dă mitologia greacă. Trecutul trebuie socotit un pivot al prezentului în drum spre viitor. De aici dorinţa poetului de a nu pierde niciodată perspectiva vieţii, a drumului său. — Să revenim la o chestiune deosebit de importantă pentru scriitorul de azi, de la noi, fireşte, a cărui creaţie stă sub semnul spiritului revoluţionar. V-aş ruga, stimate Mihai Beniuc, să ne spuneţi cum vedeţi dv. spiritul revoluţionar al poeziei ? — Politica, afirmam, a decis asupra destinului meu ca om şi scriitor. Dar politica de pe poziţiile acelei clase purtătoare a progresului social, şi din rîndurile acelui partid — Partidul Comunist Român, în care eu m-am înrolat din tinereţe. Eu nu am fost niciodată în viaţa mea altceva decit comunist, cu tot riscul care a existat, şi рэ care conştient a trebuit să mi-l asum. Poezia mea a devenit militantă purtînd în miezul ei mesajul acelei lumi noi spre care partidul nostru comunist milita încă din anii grei ai ilegalităţii. Pentru mine spiritul revoluţionar al poeziei ţine de convingerea şi credinţa ta în viitorul mai bun al omenirii, in progresul uman şi universal. Eu nu accept violenţa, dar gîndesc poezia ca pe un atac, ca pe un front de luptă, în care mijloacele de comunicare iau locul armelor, contribuie la înţelegerea şi armonia dintre semeni Amintindu-mi cuvintel marelui Enescu, parafrazîndu-i aş zice „ Cred în capacitatea poeziei de a influenta lumea în bine. Acesta este rostul ei“. George CHIRILA irii Albă Iulia a avut tot festivalul naţiunnii Și artea Unirii Patria în literatură CEEA CE este izbitor pentru felul în care apare patria noastră, România, în literatură. Încă de la început, de pe cînd noţiunea de patrie era acoperită de alte cuvinte, este faptul că ea e concepută întreagă şi unitară. Comunicată scrisului direct de către simţul comun, de către felul cel mai obişnuit şi mai omenesc de a privi şi înţelege lucrurile din jur, ideea de patrie cuprindea în sine, întocmai cum nuca cuprinde miezul, şi ideea de regiune natală, şi pe aceea de loc restrîns de baştină, înţelesurile încăpeau unul intr-altul, dar nu putea exista şi nu se putea manifesta unul fără perspectiva de sens pe care celelalte, într-o direcţie sau alta, cosmică ori domestică, o presupunea. Cînd vorbesc despre moşie sau despre ţară, adică despre patrie, cei vechi uzează de ceea ce numim noi astăzi figura sinecdocei, chemînd întregul prin parte şi invers. într-un mod atît de evident incit nu mai este nevoie de nici o explicaţie sau determinare suplimentară pentru a înţelege că ei se gîndeau şi scriau despre dimensiunea integrală a destinului naţional, ca fapt politic şi ca fapt uman totodată. După această primă fază, intuitivă i-am putea spune, de resimţire a ideii de patrie în conştiinţa scrisului românesc, urmează o alta, pe care am putea-o numi proiectivă. Sentimentului comun dar prin aceasta cu atît mai puternic al patriei îi este adăugată conştiinţa politică şi conştiinţa istorică, fructe ale unor acumulări atît de experienţe şi reflexii aprofundate în domeniu, dar şi de dobinzi intelectuale, ştiinţifice de cel mai înalt preţ. Ardenţa conştiinţei patriotice dar şi puterea de penetrare a viziunii ştiinţifice, dintre care cea istorică s-a aflat pe primul plan, au creat, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, imaginea ideală a patriei originare, unice şi integrale, pe care corifeii Şcolii Ardelene au încununat-o cu cel mai preţios blazon de nobleţe. Era o întoarcere la trecut, dar o proiectare spre viitor , imaginea patriei, unitară şi integrală, de cea mai nobilă ascendenţă, nefiind o simplă construcţie fictivă, fantezistă, ci un instrument politic de înaltă eficacitate, o armă de luptă, un program pentru o acţiune amplă, de îndelungată perspectivă, un ţel luminos de atins. Pe unghiul de fugă deschis de acţiunea şi gindirea Şcolii Ardelene, prin decenii şi secole, s-a transmis, s-a continuat şi s-a îmbogăţit mereu înţelesul patriei ca proiect pe acea linie de descendenţă care uneşte pe acei dintre marii noştri scriitori care au fost gînditori şi istorici totodată. Ea trece, această linie şi această idee-făclie, de la romanticii vizionari Asachi şi Eliade, la Odobescu, Bolintineanu şi Grigore Alexandrescu, la care un anumit factor estetic precumpăneşte, apoi la romanticii realişti Bălcescu şi Kogălniceanu, la activismul politic al lui Bărnuţiu, la misionarismul patriotic al lui Hasdeu, la patriotismul critic al lui Maiorescu, pentru a înregistra sinteza de viziune şi optică la Eminescu, convertită în construcţia inegalabilă a operei sale. Patria ca proiect de viitor, alimentat din proiecţia cunoaşterii ştiinţifice dar şi a sensibilităţii artistice asupra trecutului, însufleţeşte direct sau indirect, se manifestă explicit sau implicit în tensiunea patriotică şi intelectuală a scrisului şi gîndirii lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Lucian Blaga, în care susţine construcţii armonioase, unitare şi integrale de inteligenţă şi sensibilitate. Este zona în care scrisul se împarte între literatură, filosofie şi ştiinţă , prin care cele trei domenii se învecinează şi se întrepătrund. Aici ideea de patrie este ţinută mereu la niveluri foarte înalte de tensiunea gîndirii, de avîntul viziunii, de puritatea sentimentului patriotic. Dar literatura are darul pe care l-am putea numi, aproape miraculos, să lucreze în acest domeniu şi cu alţi fermenţi. Se pare că primele utilizări ale cuvîntului pe care îl avem astăzi pentru o noţiune atît de veche, imemorială, vizau un spaţiu foarte restrîns, familial : patria era satul în care te-ai născut, cel mult regiunea în care era cuprinsă acea localitate. Alipirea înţelesurilor de "cuvint ni se pare forţată dar nu mai puţin grăitoare : patria era, intr-adevăr, acel unic loc de naştere dar se întrezărea şi aspiraţia şi nevoia unei patrii adevărate, unitare şi întregi. Această primă fază, naivă i-am putea spune, de penetrare a imaginii concrete a patriei în conştiinţa literaturii, care caracterizează un scriitor cum este Codru Drăguşanu, de exemplu, este sincronă sau aproape cu o alta, cea în care patria este amintirea. Nu întîmplător una din primele amintiri, ca gen literar, scrise în limba română, povesteşte cum un scriitor al nostru a invăţat, de fapt a reînvăţat, căci de ştiut a ştiut de totdeauna, deci cum a învăţat româneşte. Şi savuroasa rememorare a lui Costache Negruzzi este urmată, în lanţ, de astfel de amintiri ale unui tărîm sufletesc, ale unor locuri, oameni şi împrejurări care, toate împreună, înseamnă patria. Programatic, aici se situează puţinele amintiri ale lui Alecsandri, cele, mult mai multe, ale lui Ion Ghica şi apoi, în descendenţă directă, ale lui Macedonski. Şi tot în această zonă se produce şi unul din cele mai fascinante miracole ale literaturii române . Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, operă de perfectă ingenuitate dar şi de maximă concentrare de semnificaţii, a cărei forţă artistică realizează de la sine şi prin sine, cit se poate de firesc şi spontan, acoperirea dintre noţiunea cea mai restrînsă şi cea mai largă de patrie. Astfel se fixează nu numai o temă literară, dar un adevărat destin de scriitor român , cel care, simţindu-se, în tot timpul existenţei sale, legat de concreteţea aproape inexprimabilă şi aproape inepuizabilă a spaţiului natal, îl ridică nu numai la valoarea de temă fundamentală a operei lui, dar mai ales la aceea de imagine simbolică a patriei integrale. Aici urmează să se înscrie, în continuare, numele şi operele lui George Coşbuc, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Pillat, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, Pavel Dan şi alţii. Ipostaza nucleică a patriei, cea in care avea înţelesul de celulă umană, îl aşează pe autorul-subiect intr-o situaţie cu totul specială : orice depăşire a orizontului originar înseamnă, paradoxal, nu o ieşire din patrie într-un spaţiu extraneu, ci tot o regăsire a patriei, sub altă înfăţişare. De pe pămîntul patriei, scriitorul, călător de această dată, păşeşte tot pe pămîntul patriei, realizind concret, ca pe o experienţă existenţială directă, trecerea de la semnificaţia restrînsă la cea largă a noţiunii. Primii scriitori drumeţi din epoca romantismului sînt adevăraţi descoperitori ai patriei : lor li se dezvăluie nu numai ipostaza ei geografică, dar şi cea fizică, umană, ca depozit de umanitate, socială, istorică, etnografică, mitologică. In acest spirit sínt scrise memorialele de călătorie ale lui Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Alexandru Odobescu. Patria ca explorare şi descoperire rămîne, pentru multă vreme, inclusiv cea pe care azi o trăim, nu numai o temă, dar o deprindere adine înrădăcinată in felul de a fi, a simţi şi a se manifesta al literatului român şi dacă am reţine chiar numai faptul că el i se datorează, acestei deprinderi, o operă atît de savuroasă, cu un polisemantism încă greu de epuizat precum însemnările de călătorie din Munţii Neamţului ale lui Calistrat Hogaş, încă ar fi suficient pentru a ne face o idee despre generoasa ei fecunditate. In fond, scriitorii călători plecau de acasă ca să caute un acasă pierdut sau uitat. Aparentul exotism al scrierilor lor 10 CONTEMPORANUL