Contemporanul, iulie-decembrie 1983 (nr. 27-52)

1983-11-25 / nr. 48

Interviurile „Contemporanului“ De vorba cu academicianul Mihai BENIUC „Cred în capacitatea poeziei de a influenţa lumea în bine. Acesta este rostul ei“ — Stimate maestre Mihai Beniuc, v-ati născut intr-un sat din Transilva­nia, unde aţi copilărit şi aţi învăţat cele dinţii clase. Ce a însemnat pen­tru dumneavoastră ca viitor poet şi cărturar acest lucru ? — Satul nostru. Sebiş, un sat din Ţara Zarandului, locuit în cea mai mare parte de români (mai trăiau şi alte neamuri acolo), mi-a dat de timpuriu încrederea că noi, chiar dacă eram un popor de ţărani săraci şi ei am socotiţi ,,toleraţi“ în imperiu, avem dreptul să ne dobîn­­dim libertatea. Iată, spre pildă, bunicul meu dinspre tata. Oanea Balintului, ţă­ran inimos, era unul care se intîlnise cu Avram Iancu la Tirg, la Hălmagiu, unde Craiul munţilor, însotit de fluie­rul său, cînta, cu durere, cu laie, cu mocnită revoltă, in amintirea celora care căzuseră în ’48. Aşadar, locul şi oa­menii dintre care descind mi-au trans­mis de la început acel dor de a ne şti toţi ai noştri împreună, adică acasă, cu viaţa, obiceiurile, lucrările şi cîntecele noastre. Se cîntau cintece româneşti şi eu le-am deprins cu drag : aveau o mare putere de inrîurire asupra tuturora. — Amintiti-ne unele dintre aceste nepieritoare cintece, vă rog. — Uite, de exemplu. Cîntecul Iancului care începe așa : „Umblă Iancu prin bu­tuci / domnii fug fără papuci...“, altul era Cîntecul opincii — opinca talpa tă­rii — care suna: „Sus, opincă, pînă poţi / că mai am şi doi-trei zloţi / şi de te vei găuri / iară eu te-oi potlogi, / la gurgoi ţi-oi pune flori , să se vadă pin’ la nori...“. Refrenul revenea cu acel în­demn trecut ca flacăra prin şirul lung de generaţii : „Sus, opincă, sus !“. Au­torităţile austro-ungare interziseseră ast­fel de cintece ale noastre care vorbeau de tenacitatea, puterea de rezistenţă faţă de împilări a românilor de pe acele me­leaguri ale Transilvaniei mele. — Asemeni lui Coşbuc, Goga, Aron Cotrus, sînteţi unul dintre cei mai statornici rapsozi ai acestei zone spi­rituale româneşti. Eroii — Iloria, Doja, Iancu — revin frecvent în poezia dv. In ce măsură socotiţi că poetul se poate apropia de erou ? Ce piscuri es­caladează unul şi celălalt ? — Vă amintiţi că, după ce Mure­­şanu spusese acel Deşteaptă-te, ro­mâne ! s-a auzit răspicat şi adine Cuvîn­­tul hun­ului, marele. El a întrebat : — Gata ? şi ceilalţi au răspuns : — Gata ! Şi astfel se porni Revoluţia de la ’48 din Transilvania, nu mai înainte­ ca Iancu să-i fi îndemnat : — No, haideţi feciori ! Intre poet si erou poate fi o deosebire de temperament. Eroul iese cu pieptul dezgolit în bătaia puştilor, spre a-şi dobîndi şi apăra libertatea, poetul vine în întîmpinarea eroului cu cînte­cele sale înflăcărate, cinstindu-i faptele şi jertfa. — Pentru memoria copilului de a­­tunci, cu mult prea multe şi feluri­te evenimente, unele chiar tragice, cum apare 1 Decembrie 1918 ? — Deşi eram copil, cum spuneam. In­tr-un sat din Transilvania, dorinţa alor noştri de înfrăţire, de unire a tuturor ro­mânilor, ni s-a transmis de acasă, prin singe, aş zice. Aveam 11 ani pe atunci, eram mărişor, începusem să pricep une­le lucruri. Ai noştri feciori purtau trico­lorul şi cînd erau chemaţi în oştile îm­păratului. Se întorceau cînd se întor­ceau de acolo încinşi cu tricolorul ro­mânesc. Ni se încălzeau sufletele de copii cînd îl vedeam. Noi mai cre­deam că noi însemnăm România, dar cei mai mari dintre noi spuneau des­pre o ţară care există peste munţi si care este tot a noastră si tot România se cheamă. Doar cu visele si gîndurile înaripate puteam ajunge pînă Acolo ! Ideea de român si romanitate a circulat la noi, se statornicise demult. — Stimate tovarăşe Mihai Beniuc, poetul tînăr de atunci dorea „Din ză­­­rile de singe şi de fum / Ca o minune nouă să răsară / Călare pe Destin / Omul !“. Şi tot el mai spunea: „Pe unde n-a fost pîn’ acum nimic / O lu­me nouă Eu am să ridic!“. Putem considera aceste versuri o ars poetica a dv. ? — Spuneam că eroismul şi poezia la noi n-au fost nicicînd despărţite, au mers împreună, umăr la umăr. Ca elev de liceu — învăţam la Liceul „Mois­e Nicoară“ din Arad — şi ca stu­dent mai apoi, m-am convins că poezia trebuie să slujească mulţimii. S-o aju­te să se ridice. Să-i slujească de imbold şi punct de sprijin. Să-i dea aripi si în­credere in zborul propriu, peste vicisi­tudinile istoriei. — Aţi publicat în 1938 la editura lui Miron Neagu din Sighişoara acele in­cendiare Cintece de pierzanie. In ace­leaşi conditii de loc şi de timp, dacă ar fi să vă reîncepeţi drumul, de unde aţi porni ? — Desigur, tot de la Cintece de pier­zanie, în ele erau exprimate, cu clari­tate, convingerile si sentimentele mele cele mai înalte, încrederea în puterea o­­mului de a-si birui destinul, de a si-1 face mai bun. — Că lucrurile stau asa, ingădui­­ti-ne să amintim acele versuri : „Du­rerea românească-i mult mai mare / Si toată n-o cuprinde nici un cintec“. Referiţi-vă la evenimentele care v-au marcat atitudinea, conştiinţa politică, filosofică şi estetică. -- Sînt atîtea de spus ! înclinaţiile mele politice de foarte devreme au fost de stingă. M-am apropiat de cei mulţi şi su­ferinzi. Am încercat să-i cunosc şi să le cvit durerile şi speranţele de mai bine. In 1928, debutasem în Bilete de Papagal, revista lui Arghezi, cu o poezie intitulată Toamnă. Aşa mi-am început cariera poe­tică. După aceea am tot publicat prin reviste. Studiam în acelaşi timp. Ii citeam încă din liceu pe Eminescu şi Baudelaire, pe Dante şi Homer. Eram însetat in a-mi cultiva spiritul, a-mi lărgi orizontul de cultură şi cunoaştere. Am început de aceea studiul sistematic al unor limbi — franceză, germană, engleză, italiană, ma­ghiara o ştiam din sat Vedeţi, eu nu m-am mulţumit niciodată cu prea-puţinul. Intrasem student la Cluj, la filosofie, şi isprăvisem foarte bine întîiul an. Spre norocul meu, Nicolae Iorga, primul mi­nistru de atunci, cerea să fie trimişi la studii în străinătate cei mai buni stu­denţi. La Hamburg, unde am ajuns, m-am înscris la filosofie, urmînd psihologia, biologia şi, paralel, medicina. Am avut astfel posibilitatea să-mi desăvîrşesc for­maţia ştiinţifică, la Institutul de biologie sub îndrumarea profesorului Iacob von Uexkffl, căruia ii port o vie recunoştinţă. Atunci era o epocă deosebit de fră­­mîntată în Germania — venea fascismul la putere, şi eu alături de alţi colegi ai mei români, cu vederi de stingă, îmi dă­deam tot mai mult seama de pericolul ce-l reprezenta fascismul pentru omenire. De aceea condamnam din toată fiinţa mea fascismul, violenţa de orice fel. Din ţară mi-au ajuns ecourile luptelor clasei muncitoare, ale petroliştilor şi ceferişti­lor din ianuarie-februarie ’33, care, prin lecţia lor, au avut o mare influenţă asupra conştiinţei mele. încă din patrie îmi formasem o atitudine po­litică fermă de stingă. — Am auzit că nu drumurile dv. ati avut prilejul să-l intilniţi pe George Enescu. Am vrea să ştim ce impresie v-a lăsat, cum v-a apărut marele om şi artist ? — M-am întîlnit de cîteva ori cu George Enescu. Eram la Moscova, cu treizeci şi cinci de ani în urmă. El venise acolo să susţină — ca şi la Leningrad mai apoi — mai multe concerte. Ca meloman şi ca unul care eram de aceeaşi naţionalitate cu dinsul, adică român, am căutat şi am reuşit să fiu prezent la aceste concerte. I se spunea „Vrăjitorul“, datorită marii, inegalabilei puteri de fascinaţie a muzicii şi artei sale interpretative. Am avut bucuria să discut cu dinsul. Era extra­ordinar de simpatic, un pic timid şi obo­sit, parcă, în felul de a se manifesta. M-au impresionat privirile şi expresivi­tatea cuvintelor sale. într-un rînd mi-a spus : „— Domnule Beniuc, să ştii că eu toată viaţa m-am străduit prin muzica mea să-i fac pe oameni mai buni“, îmi dăduse şi o fotografie, cu o dedicaţie în franţuzeşte, pe care am rătăcit-o, nu ştiu cum, şi acum regret. — Poetul poate prevedea, prevesti viitorul ? Care sînt uneltele sale în această atît de îndrăzneaţă forare un timp ? — în poezie, cum se ştie, cuvîntul este investit cu un grad mai mare de libertate decit în exprimarea ştiinţifică. Pornind de la prezent, de la ceea ce se petrece în preajma sa şi a lumii sale, poetul poate să vadă mai departe, să prefigureze imaginea, fizionomia unei lumi pe care el — asemeni tuturor mesagerilor progresu­lui şi civilizaţiei — o doreşte mereu mai bună, mai armonioasă. Eminescu, Petöfi şi atiţia alţii au fost nişte vizionari. Să nu uităm însă că ei şi-au stăpînit la per­fecţie limbajul. Poetul are, deci, posibili­tatea, prin arta cuvîntului scris, să lăr­gească razele cunoaşterii, să călătorească în viitor, propunînd un univers de sim­ţiri şi de trăiri mai nou, mai bogat, mai neştiut. Şi acum iarăşi mă întorc cu gîn­­dul la Eminescu şi Роё de la care am învăţat mult in această privinţă. — Scriaţi cîndva : „Poetul aduce po­ezia din străfundurile sufletului său, ca Orfeu pe Euridice, dar numai cu ■»' condiţia să nu privească îndărăt“. De ce ? — E o lecţie pe care ne-o dă mitologia greacă. Trecutul trebuie socotit un pivot al prezentului în drum spre viitor. De aici dorinţa poetului de a nu pierde nici­odată perspectiva vieţii, a drumului său. — Să revenim la o chestiune deose­bit de importantă pentru scriitorul de azi, de la noi, fireşte, a cărui creaţie stă sub semnul spiritului revoluţionar. V-aş ruga, stimate Mihai Beniuc, să ne spuneţi cum vedeţi dv. spiritul re­voluţionar al poeziei ? — Politica, afirmam, a decis asupra destinului meu ca om şi scriitor. Dar po­litica de pe poziţiile acelei clase purtă­toare a progresului social, şi din rîndu­­rile acelui partid — Partidul Comunist Român, în care eu m-am înrolat din ti­nereţe. Eu nu am fost niciodată în viaţa mea altceva decit comunist, cu tot riscul care a existat, şi рэ care conştient a tre­buit să mi-l asum. Poezia mea a devenit militantă purtînd în miezul ei mesajul acelei lumi noi spre care partidul nostru comunist milita încă din anii grei ai ile­galităţii. Pentru mine spiritul revoluţionar al poeziei ţine de convingerea şi credinţa ta în viitorul mai bun al omenirii, in pro­gresul uman şi universal. Eu nu accept violenţa, dar gîndesc poezia ca pe un atac, ca pe un front de luptă, în care mijloacele de comunicare iau locul arme­lor, contribuie la înţelegerea şi armonia dintre semeni Amintindu-mi cuvintel marelui Enescu, parafrazîndu-i aş zice „ Cred în capacitatea poeziei de a influenta lumea în bine. Acesta este rostul ei“. George CHIRILA irii Albă Iulia a avut tot festivalul naţiunnii Și artea Unirii Patria în literatură C­EEA CE este izbitor pentru felul în care apare patria noastră, România, în literatură. Încă de la început, de pe cînd noţiunea de patrie era acoperită de­ alte cuvinte, este faptul că ea e concepută întreagă şi unitară. Comunicată scrisului direct de către simţul comun, de către felul cel mai obişnuit şi mai omenesc de a privi şi în­ţelege lucrurile din jur, ideea de patrie cuprindea în sine, întocmai cum nuca cu­prinde miezul, şi ideea de regiune natală, şi pe aceea de loc restrîns de baştină, în­ţelesurile încăpeau unul intr-altul, dar nu putea exista şi nu se putea manifesta unul fără perspectiva de sens pe care ce­lelalte, într-o direcţie sau alta, cosmică ori domestică, o presupunea. Cînd vorbesc despre moşie sau despre ţară, adică des­pre patrie, cei vechi uzează de ceea ce numim noi astăzi figura sinecdocei, che­­mînd întregul prin parte şi invers. în­tr-un mod atît de evident incit nu mai este nevoie de nici o explicaţie sau de­terminare suplimentară pentru a înţelege că ei se gîndeau şi scriau despre dimen­siunea integrală a destinului naţional, ca fapt politic şi ca fapt uman totodată. După această primă fază, intuitivă i-am putea spune, de resimţire a ideii de pa­trie în conştiinţa scrisului românesc, ur­mează o alta, pe care am putea-o numi proiectivă. Sentimentului comun dar prin aceasta cu atît mai puternic al patriei îi este adăugată conştiinţa politică şi con­ştiinţa istorică, fructe ale unor acumulări atît de experienţe şi reflexii aprofundate în domeniu, dar şi de dobinzi intelectuale, ştiinţifice de cel mai înalt preţ. Ardenţa­­ conştiinţei patriotice dar şi puterea de penetrare a viziunii ştiinţifice, dintre care cea istorică s-a aflat pe primul plan, au creat, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, imaginea ideală a patriei originare, unice şi integrale, pe care corifeii Şcolii Arde­lene au încununat-o cu cel mai preţios blazon de nobleţe. Era o întoarcere la tre­cut, dar o proiectare spre viitor , imaginea patriei, unitară şi integrală, de cea mai nobilă ascendenţă, nefiind o simplă con­strucţie fictivă, fantezistă, ci un instru­ment politic de înaltă eficacitate, o armă de­ luptă, un program pentru o acţiune amplă, de îndelungată perspectivă, un ţel luminos de atins. Pe unghiul de fugă des­chis de acţiunea şi gindirea Şcolii Ardele­ne, prin decenii şi secole, s-a transmis, s-a continuat şi s-a îmbogăţit mereu înţelesul patriei ca proiect pe acea linie de des­cendenţă care uneşte pe acei dintre marii noştri scriitori care au fost gînditori şi istorici totodată. Ea trece, această linie şi această idee-făclie, de la romanticii vizio­nari Asachi şi Eliade, la Odobescu, Bo­­lintineanu şi Grigore Alexandrescu, la care un anumit factor estetic precum­păneşte, apoi la romanticii realişti Băl­­cescu şi Kogălniceanu, la activismul po­litic al lui Bărnuţiu, la misionarismul pa­triotic al lui Hasdeu, la patriotismul critic al lui Maiorescu, pentru a înregistra sinteza de viziune şi optică la Eminescu, convertită în construcţia inegalabilă a operei sale. Patria ca proiect de viitor, alimentat din proiecţia cunoaşterii ştiin­ţifice dar şi a sensibilităţii artistice asu­pra trecutului, însufleţeşte direct sau indirect, se manifestă explicit sau impli­cit în tensiunea patriotică şi intelectuală a scrisului şi gîndirii lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Lucian Blaga, în care sus­ţine construcţii armonioase, unitare şi in­tegrale de inteligenţă şi sensibilitate. Este zona în care scrisul se împarte între literatură, filosofie şi ştiinţă , pri­­n care cele trei domenii se învecinează şi se întrepătrund. Aici ideea de patrie este ţinută mereu la niveluri foarte înalte de tensiunea gîndirii, de avîntul viziunii, de puritatea sentimentului pa­tr­iotic. Dar literatura are darul pe care l-am putea numi, aproape miraculos, să lucreze în acest domeniu şi cu alţi fer­menţi. Se pare că primele utilizări ale cuvîntului pe care îl avem astăzi pentru o noţiune atît de veche, imemorială, vizau un spaţiu foarte restrîns, familial : patria era satul în care te-ai născut, cel mult regiunea în care era cuprinsă acea lo­calitate. Alipirea înţelesurilor de "cuvint ni se pare forţată dar nu mai puţin grăi­toare : patria era, intr-adevăr, acel unic loc de naştere dar se întrezărea şi aspi­raţia şi nevoia unei patrii adevărate, uni­tare şi întregi. Această primă fază, naivă i-am putea spune, de penetrare a ima­ginii concrete a patriei în conştiinţa li­teraturii, care caracterizează un scriitor cum este Codru­ Drăguşanu, de exemplu, este sincronă sau aproape cu o alta, cea în care patria este amintirea. Nu întîm­­plător una din primele amintiri, ca gen literar, scrise în limba română, poves­teşte cum un scriitor al nostru a invăţat, de fapt a reînvăţat, căci de ştiut a ştiut de totdeauna, deci cum a învăţat româ­neşte. Şi savuroasa rememorare a lui Costache Negruzzi este urmată, în lanţ, de astfel de amintiri ale unui tărîm su­fletesc, ale unor locuri, oameni şi împre­jurări care, toate împreună, înseamnă pa­tria. Programatic, aici se situează puţinele amintiri ale lui Alecsandri, cele, mult mai multe, ale lui Ion Ghica şi apoi, în des­cendenţă directă, ale lui Macedonski. Şi tot în această zonă se produce şi unul din cele mai fascinante miracole ale li­teraturii române . Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, operă de perfectă in­genuitate dar şi de maximă concentrare de semnificaţii, a cărei forţă artistică realizează de la sine şi prin sine, cit se poate de firesc şi spontan, acoperirea din­tre noţiunea cea mai restrînsă şi cea mai largă de patrie. Astfel se fixează nu numai o temă literară, dar un adevărat destin de scriitor român , cel care, sim­ţindu-se, în tot timpul existenţei sale, le­gat de concreteţea aproape inexprima­bilă şi aproape inepuizabilă a spaţiului natal, îl ridică nu numai la valoarea de temă fundamentală a operei lui, dar mai ales la aceea de imagine simbolică a pa­triei integrale. Aici urmează să se înscrie, în continuare, numele şi operele lui Geor­ge Coşbuc, Octavian Goga, Liviu Re­­breanu, Ion Pillat, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, Pavel Dan şi alţii. Ipostaza nucleică a patriei, cea in care avea înţelesul de celulă umană, îl aşează pe autorul-subiect intr-o­ situaţie cu totul specială : orice depăşire a orizontului ori­ginar înseamnă, paradoxal, nu o ieşire din patrie într-un spaţiu extraneu, ci tot o regăsire a patriei, sub altă înfăţişare. De pe pămîntul patriei, scriitorul, călător de această dată, păşeşte tot pe pămîntul patriei, realizind concret, ca pe o expe­rienţă existenţială directă, trecerea de la semnificaţia restrînsă la cea largă a no­ţiunii. Primii scriitori drumeţi din epoca romantismului sînt adevăraţi descoperi­tori ai patriei : lor li se dezvăluie nu numai ipostaza ei geografică, dar şi cea fizică, umană, ca depozit de umanitate, socială, istorică, etnografică, mitologică. In acest spirit sínt scrise memorialele de călătorie ale lui Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Alexandru Odobescu. Patria ca explorare şi descoperire rămîne, pen­tru multă vreme, inclusiv cea pe care­ azi o trăim, nu numai o temă, dar o deprin­dere adine înrădăcinată in felul de a fi, a simţi şi a se manifesta al literatului român şi dacă am reţine chiar numai faptul că el i se datorează, acestei de­prinderi, o operă atît de savuroasă, cu un polisemantism încă greu de epuizat precum însemnările de călătorie din Munţii Neamţului ale lui Calistrat Hogaş, încă ar fi suficient pentru a ne face o idee despre generoasa ei fecunditate. In fond, scriitorii călători plecau de acasă ca să caute un acasă pierdut sau uitat. Aparentul exotism al scrierilor lor 10 CONTEMPORANUL

Next