Contemporanul, ianuarie-iunie 1984 (nr. 1-27)
1984-04-20 / nr. 17
OMUL VIITORULUI şi VIITORUL CULTURII SPECIFICUL NAŢIONAL — o permanenţă a creaţiei artistice Unitate în diversitate A MAI vorbi astăzi (şi în legătură cu poezia care se scrie astăzi) de specificul naţional în arta cuvîntului românesc este aproape un truism. Totuşi la vremea sa — cînd una sau două voci din preajma lui E. Lovinescu stăteau gata să afirme cum că literatura română modernă ar fi numai o... colonie a literaturii franceze — G. Ibrăileanu simţise din plin necesitatea elaborării şi consolidării teoriei lui despre specific. Ea va fi confirmată din plin prin opera unor Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Voiculescu, Pillat, chiar G. Călinescu, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, ca să nu mai vorbim de Arghezi şi de atîţia alţii. Foarte interesantă contopire a două teorii, numai aparent contrarii, provenite de la doi adversari, într-o aceeaşi albie a devenirii istorice a fenomenului . Teoria sincronismului formulată de E. Lovinescu (care nu s-a alăturat cîtuşi de puţin vocilor amintite, ba chiar le-a uşor contrazis) s-a confirmat de asemeni. Şi nu numai pentru perioada la care se referea criticul, ci şi pentru epoci anterioare, cum au dovedit cercetările întreprinse mai recent. Dar s-a confirmat şi se confirmă din plin în zilele noastre, în poezie, în proză, în roman, in teatru. De altă parte s-aconfirmat şi continuă să se confirme teoria specificului elaborată de G. Ibrăileanu. Nimeni, astăzi, nu mai vede contradicţie între necesitatea înnoirilor, prin observarea dezvoltării fenomenului artei cuvîntului în plan mondial şi, totodată, necesitatea păstrării în specific, a îmbogăţirii şi adîncirii lui creatoare. în poezie, cu deosebire de la Nicolae Labiş încoace, au fost redescoperite şi revalorificate marile, încă nesecătuitele surse ale liricii tradiţionale, de la păstorească, străvechea, Mioriţă şi Meşterul Manole, la Eminescu, Arghezi, Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, chiar Ion Barbu, în latura balcanismului său. Ba încă unul dintre cei mai mari poeţi actuali, dacă nu categoric cel mai mare, Nichita Stănescu, afla chiar în poezia lui Bacovia realizarea intr-un grad înalt a specificului nostru naţional. Şi nu este absolut deloc întîmplător că ardeleanul Ioan Alexandru (şi mai înainte de acesta Mihai Beniuc) se aşează în tradiţia lui Dosoftei, Eminescu şi Lucian Blaga. Semnificativ , Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu află în poezia românească trecută aceste trei versuri monumentale : Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, E timpul, toţi nervii mă dor ! Sunt extrem de numeroşi poeţii români, de azi care, într-un fel sau intr-altul, cultivă specificul autohton de adîncime, însumîndu-l în chipul cel mai firesc, organic, în cintecele lor. La Nicolae Labiş aflăm accentele din Mioriţa, din poezia lui Eminescu şi din proza poetică a oamenilor şi locurilor din Ţara de Sus a lui Sadoveanu. La un Gh. Tomozei sau Leonid Dimov — spre a păstra o aproximativă ordine cronologică — redescoperim balcanismul lui Mateiu Caragiale și Ion Barbu. La Nichita Stănescu (de-ar fi să ne referim numai la Carte de recitire) aflăm firele strinse care îl leagă pe poetul Elegiilor de Neculce, Cantemir, de Văcăreşti, de Cârlova şi Anton Pann, cu ale sale cîntece de lume atît de ale noastre, filtrate savant prin Arghezi şi Miron Radu Paraschivescu : „Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară, / Dintr-o frunză verde, pală / Pasul tău de domnişoară“ „Се-ai de gînd cu mine, fă, / subţire şi galbină, / prună mult şi paltină / icoană şi datină ?“ etc. Exemplele s-ar putea înmulţi pe sute şi sute de pagini (noi nu avem aici decit două !), cu (cine ar crede ? dar este absolut adevărat !) sute şi sute de poeţi, pînă la, dacă vrem, relativ recentul apartenent la zisa „generaţie“ ’81“ Ion Stratan, care într-un context poetic neoavangardist introduce aceste stanţe atît de... specific autohtone : „Pentru tine, Tanţo dragă / Am săpat o vară-ntreagă / La canalul care leagă / Dunărea de Marea Neagră“, produse folclorice, să recunoaştem, de o perfecţiune absolută. Mai important încă este să indicăm natura şi punctul de greutate al specificului autohton în poezia românească actuală. Acesta mi se pare a precumpăni spre domeniul istoriei naţionale, spre evocarea, in felurite chipuri, a momentelor cruciale ale devenirii noastre în timp, de la Burebista şi Decebal, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pînă la Floria, Tudor din Vladimiri, Bălcescu şi Alexandru loan Cuza. Şi Gh. Tomozei, şi Al. Andriţoiu, şi Radu Cârneci, şi atîţia alţii, cu deosebire Ion Gheorghe, care preferă să-şi culeagă motivele poetice din străvechimea geto-tracică, dar mai cu seamă loan Alexandru, cu ale sale Imne, şi Adrian Păunescu, cu Manifest pentru sănătatea pămintului, realizează specificul naţional intr-un grad foarte înalt, bizuindu-se pe evocarea istorică, strîns legată, de actualitate, acut simţită alături de cele mai stringente cerinţe ale prezentului nostru politic şi ideologic, în practica edificării noului, a resuscitării energiilor milenare ale poporului de la Dunăre şi Carpaţi, a afirmării drepturilor şi locului cuvenite intre celelalte popoare ale lumii. Ion ROTARU Desen da TH AMAN DIMITRIE FACIUREA : Maternitate 8 CONTEMPORANUL „Prin Eminescu, ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre : limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etern, dinamismul eternului duhneaoş românesc". Liviu REBREANU „De la Ion Neculce şi pînă la Creangă a curs vreme îndelungă , aproape două veacuri. Şi nu unul şi în altul simţesc însă sufletul cel veşnic al neamului. Şi la unul şi la altul găsesc caracterele specifice ale poporului nostru. Şi unul şi altul au înflorit pe aceste plaiuri şi au scos la soare vechile comori". Mihail SADOVEANU „Aş cuteza să fac o afirmare, o afirmare de bilanţ: stadiul atins de literatura noastră permite, după Eminescu, Caragiale, Odobescu, Alecsandri, Bălcescu, Creangă şi ceilalţi, să se spună că avem o şcoală literară românească, în stare să dea, plecînd numai de la ea, criteriul experimental complet, pentru orice producţie artistică viitoare". T. ARGHEZI Prin creaţie şi prin meditaţie CEA MAI DE SEAMA izbîndă a literaturii române postbelice e, am impresia, reformularea hotărîtă a ideii de tradiţie înţeleasă într-un chip mai elastic şi de aceea creator. Unii, cînd vine vorba de aceasta, se gîndesc la simpla imitaţie pioasă, la repetiţia de teme şi de forme vechi care din moment ce sunt îmbrăţişate de contemporani ar împiedica artele să înainteze. Aşa şi este, fără îndoială, numai că spiritul tradiţiei nu lucrează în creatorul de azi ca un pur model sterilizator. Се-ar fi, spre a ilustra cu o ipoteză naivă, să scriem în poezie precum Bolintineanu sau Bolliac, să imităm în proză pe Vlahuţă, să facem critică literară pe urmele lui G. Bogdan Duică ? Astfel de creaţiuni sunt rămase în epoca lor, „datează“, cum se spune, şi nu mai pot azi să exemplifice nimic , însă nici a călca pe urmele lui Caragiale şi-l maimuţări nu este o soluţie, după cum eminescianizarea pură şi simplă e în ultimă analiză monotonă. Să tragem de aci o pildă : nu opera de mina a doua şi nici chiar pe marii autori nu îi putem dezvolta mecanic chiar dacă poziţiunea pe care ne aşezăm este aceea de „tradiţionalişti“, însă ce ar fi de revigorat în tradiţie ? Din moment ce arta se întemeiază pe răspunsul individualului atunci rezultă că nicidecum ceea ce e la alţii... individual. Recomandabile sunt direcţiile neconsumate integral, rescrise la dimensiunile clipei şi aceasta după ce un şir de creaţiuni moderne a dat fatalmente materiei vechi alte finalităţi. Să exemplific. Noi nu avem, de pildă, ev mediu şi nici clasicism, dar a crea un spirit medieval ori clasicist (ceea ce s-a făcut uneori) nu e defel scandalos, însă respectând specificul care spune că evul mediu românesc în materie de lirică e folclorul înţeles ca întreg, deducem că a fi medieval vrea sâ zică la noi a fi folcloric. Mai departe, clasicismul, văzut prin caracterologie, moralism, prin canon, nu e departe de o etică poporană, veche aceea ; a o îngloba în creaţie e cum nu se poate mai simplu. A judeca o literatură prin absenţe de curente şi de epoci nu are sens decit atunci cînd extragem de aici o trăsătură care îi dă specific şi o particularizează. Specifice pentru literatura română sunt aceste goluri de curente care au la ora locală substitutul specific. Orice literatură are epocile pe care le obţine favorizată de condiţiuni ,nu rezultă că o absenţă oarecare scade valorile. Iată, aşadar, cum se prezintă fenomenul. Revolta specificului neconsumat e după toate datele trăsătura cea mai durabilă a literaturii, cel puţin în ultimii treizeci de ani. Dar înainte de a o pune în lucrare scriitorul român a dovedit că ştie intuitiv cit este organicismul de puternic într-o cultură care a crescut pe mari elemente particulare. El a înţeles atît că pe contemporan îl valorizează clasicul cit şi ceea ce s-ar subînţelege din aceasta , un clasic fără contemporani, care să-i semene acum, moare a doua oară. Din acest necontenit proces de valorizare reciprocă, produs în absolutul operei unde contemporaneitatea e a creaţiei nu a istoriei, au ieşit multe din operele esenţiale de azi. Specificul, coagulat într-o substanţă nucleară de felul eatelehiei, e actualizat prin operele care îl întregesc, printr-un soi de complementarism. In poezie, s-a redeschis folclorul însă pe latura marilor viziuni de „Fiziolog“ poporan (precum în „Zoosophia“ de Ion Gheorghe) ori de muzicalitate baladescă, de jale profundă de substrat (în „La Baaad“ de Cezar Ivănescu). Din folclor, Paul Tutungiu s-a străduit să deducă forme canonice specifice românilor, să facă din oraţie şi din doină „sonetul“ lor („Tărîmuri pentru Făt-frumos“). Profun