Contemporanul, ianuarie-iunie 1984 (nr. 1-27)

1984-04-20 / nr. 17

OMUL VIITORULUI şi VIITORUL CULTURII SPECIFICUL NAŢIONAL — o permanenţă a creaţiei artistice Unitate în diversitate A MAI vorbi astăzi (şi în legătură cu poezia care se scrie astăzi) de spe­cificul naţional în arta cuvîntului românesc este aproape un truism. Totuşi la vremea sa — cînd una sau două voci din preajma lui E. Lovi­­nescu stăteau gata să afirme cum că li­teratura română modernă ar fi numai o... colonie a literaturii franceze — G. Ibrăi­­leanu simţise din plin necesitatea elabo­rării şi consolidării teoriei lui despre spe­cific. Ea va fi confirmată din plin prin o­­pera unor Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Voiculescu, Pillat, chiar G. Călinescu, Ma­­teiu Caragiale, Ion Barbu, ca să nu mai vorbim de Arghezi şi de atîţia alţii. Foarte interesantă contopire a două teorii, numai aparent contrarii, provenite de la doi ad­versari, într-o aceeaşi albie a devenirii istorice a fenomenului . Teoria sincronis­mului formulată de E. Lovinescu (care nu s-a alăturat cîtuşi de puţin vocilor a­­mintite, ba chiar le-a uşor contrazis) s-a confirmat de asemeni­. Şi nu numai pentru perioada la care se referea criticul, ci şi pentru epoci anterioare, cum au dovedit cercetările întreprinse mai recent. Dar s-a confirmat şi se confirmă din plin în zilele noastre, în poezie, în proză, în ro­man, in teatru. De altă parte s-a­­confir­mat şi continuă să se confirme teoria spe­cificului elaborată de G. Ibrăileanu. Ni­meni, astăzi, nu mai vede contradicţie în­tre necesitatea înnoirilor, prin observa­rea dezvoltării fenomenului artei cuvîn­tului în plan mondial şi, totodată, necesi­tatea păstrării în specific, a îmbogăţirii şi adîncirii lui creatoare. în poezie, cu deo­sebire de la Nicolae Labiş încoace, au fost redescoperite şi revalorificate marile, încă nesecătuitele surse ale liricii tradi­ţionale, de la păstorească, străvechea, Mioriţă şi Meşterul Manole, la Eminescu, Arghezi, Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pi­llat, chiar Ion Barbu, în latura balcanis­mului său. Ba încă unul dintre cei mai mari poeţi actuali, dacă nu categoric cel mai mare, Nichita Stănescu, afla chiar în poezia lui Bacovia realizarea intr-un grad înalt a specificului nostru naţional. Şi nu este absolut deloc întîmplător că ardelea­nul Ioan Alexandru (şi mai înainte de a­­cesta Mihai Beniuc) se aşează în tradiţia lui Dosoftei, Eminescu şi Lucian Blaga. Semnificativ , Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu află în poezia românească tre­cută aceste trei versuri monumentale : Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, E timpul, toţi nervii mă dor ! Sunt extrem de numeroşi poeţii români, de azi care, într-un fel sau intr-altul, cultivă speci­ficul autohton de adîncime, însumîndu-l în chipul cel mai firesc, organic, în cin­­tecele lor. La Nicolae Labiş aflăm accen­tele din Mioriţa, din poezia lui Eminescu şi din proza poetică a oamenilor şi locu­rilor din Ţara de Sus a lui Sadoveanu. La un Gh. Tomozei sau Leonid Dimov — spre a păstra o aproximativă ordine cro­nologică — redescoperim balcanismul lui Mateiu Caragiale și Ion Barbu. La Nichi­ta Stănescu (de-ar fi să ne referim nu­mai la Carte de recitire) aflăm firele strinse care îl leagă pe poetul Elegiilor de Neculce, Cantemir, de Văcăreşti, de Cârlova şi Anton Pann, cu ale sale cîntece de lume atît de ale noastre, filtrate sa­vant prin Arghezi şi Miron Radu Paras­­chivescu : „Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară, / Dintr-o frunză verde, pală / Pasul tău de domnişoară“ „Се-ai de gînd cu mine, fă, / subţire şi galbină, / prună mult şi paltină / icoană şi datină ?“ etc. Exemplele s-ar putea în­mulţi pe sute şi sute de pagini (noi nu avem aici decit două !), cu (cine ar crede ? dar este absolut adevărat !) sute şi sute de poeţi, pînă la, dacă vrem, relativ recentul apartenent la zisa „generaţie“ ’81“ Ion Stratan, care într-un context poe­tic neoavangardist introduce aceste stanţe atît de... specific autohtone : „Pentru tine, Tanţo dragă / Am săpat o vară-ntreagă / La canalul care leagă / Dunărea de Ma­rea Neagră“, produse folclorice, să recu­noaştem, de o perfecţiune absolută. Mai important încă este să indicăm na­tura şi punctul de greutate al specificu­lui autohton în poezia românească ac­tuală. Acesta mi se pare a precumpăni spre domeniul istoriei naţionale, spre evo­carea, in felurite chipuri, a momentelor cruciale ale devenirii noastre în timp, de la Burebista şi Decebal, Mircea cel Bă­­trîn, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pînă la Floria, Tudor din Vladimiri, Băl­cescu şi Alexandru loan Cuza. Şi Gh. To­mozei, şi Al. Andriţoiu, şi Radu Cârneci, şi atîţia alţii, cu deosebire Ion Gheorghe, care preferă să-şi culeagă motivele poe­tice din străvechimea geto-tracică, dar mai cu seamă loan Alexandru, cu ale sale Imne, şi Adrian Păunescu, cu Mani­fest pentru sănătatea pămintului, reali­zează specificul naţional intr-un grad foarte înalt, bizuindu-se pe evocarea isto­rică, strîns legată, de actualitate, acut simţită alături de cele mai stringente ce­rinţe ale prezentului nostru politic şi i­­deologic, în practica edificării noului, a resuscitării energiilor milenare ale po­porului de la Dunăre şi Carpaţi, a afir­mării drepturilor şi locului cuvenite in­tre celelalte popoare ale lumii. Ion ROTARU Desen da TH­ AMAN DIMITRIE FACIUREA : Maternitate 8 CONTEMPORANUL „Prin Eminescu, ţăranul ro­mân a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noas­tre : limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înno­ire, cu un dinamism etern, di­namismul eternului duh­neaoş românesc". Liviu REBREANU „De la Ion Neculce şi pînă la Creangă a curs vreme în­delungă , aproape două veacuri. Şi nu unul şi în altul simţesc însă sufletul cel veş­nic al neamului. Şi la unul şi la altul găsesc caracterele specifice ale poporului nostru. Şi unul şi altul au înflorit pe­­ aceste plaiuri şi au scos la soare vechile comori". Mihail SADOVEANU „Aş cuteza să fac o afir­mare, o afirmare de bilanţ: stadiul atins de literatura noastră permite, după Emines­cu, Caragiale, Odobescu, Alecsandri, Bălcescu, Crean­gă şi ceilalţi, să se spună că avem o şcoală literară româ­nească, în stare să dea, ple­­cînd numai de la ea, criteriul experimental complet, pentru orice producţie artistică vi­itoare". T. ARGHEZI Prin creaţie şi prin meditaţie C­EA MAI DE SEAMA izbîndă a literaturii române postbelice e, am impresia, reformu­­larea hotărîtă a ideii de tradiţie înţe­leasă într-un chip mai elastic şi de aceea creator. Unii, cînd vine vorba de aceasta, se gîndesc la simpla imitaţie pioasă, la repetiţia de teme şi de forme vechi care din moment ce sunt îmbrăţişate de con­temporani ar împiedica artele să înain­teze. Aşa şi este, fără îndoială, numai că spiritul tradiţiei nu lucrează în crea­torul de azi ca un pur model sterilizator. Се-ar fi, spre a ilustra cu o ipoteză nai­vă, să scriem în poezie precum Bolinti­­neanu sau Bolliac, să imităm în proză pe Vlahuţă, să facem critică literară pe ur­mele lui G. Bogdan Duică ? Astfel de creaţiuni sunt rămase în epoca lor, „da­tează“, cum se spune, şi nu mai pot azi să exemplifice nimic , însă nici a călca pe urmele lui Caragiale şi­­-l maimuţări nu este o­­ soluţie, după cum emi­nesciani­­zarea pură şi simplă e în ultimă analiză monotonă. Să tragem de aci o pildă : nu opera de mina a doua şi nici chiar pe marii autori nu îi putem dezvolta meca­nic chiar dacă poziţiunea pe care ne aşe­zăm este aceea de „tradiţionalişti“, însă ce ar fi de revigorat în tradiţie ? Din moment ce arta se întemeiază pe răspunsul individualului atunci rezultă că nicidecum ceea ce e la alţii... indivi­dual. Recomandabile sunt direcţiile ne­consumate integral, rescrise la dimensiu­nile clipei şi aceasta după ce un şir de creaţiuni moderne a dat fatalmente ma­teriei vechi alte finalităţi. Să exemplific. Noi nu avem, de pildă, ev mediu şi nici clasicism, dar a crea un spirit medieval ori clasicist (ceea ce s-a făcut uneori) nu e defel scandalos, însă respectând speci­ficul care spune că evul mediu românesc în materie de lirică e folclorul înţeles ca întreg, deducem că a fi medieval vrea sâ zică la noi a fi folcloric. Mai departe, clasicismul, văzut prin caracterologie, moralism, prin canon, nu e departe­ de o etică poporană, veche aceea ; a o înglo­ba în creaţie e cum nu se poate mai simplu. A judeca o literatură prin absenţe de curente şi de epoci nu are sens decit atunci cînd extragem de aici o trăsătură care îi dă specific şi o particularizează. Specifice pentru literatura română sunt aceste goluri de curente care au la ora locală substitutul specific. Orice literatură are epocile pe care le obţine favorizată de condiţiuni ,­­nu rezultă că o absenţă oarecare scade valorile. Iată, aşadar, cum se prezintă fenome­nul. Revolta specificului neconsumat e după toate datele trăsătura cea mai du­rabilă a literaturii, cel puţin în ultimii treizeci de ani. Dar înainte de a o pune în lucrare scriitorul român a dovedit că ştie intuitiv cit este organicismul de pu­ternic într-o cultură care a crescut pe mari elemente particulare. El a înţeles atît că pe contemporan îl valorizează cla­sicul cit şi ceea ce s-ar subînţelege din aceasta , un clasic fără contemporani, care să-i semene acum, moare a doua oară. Din acest necontenit proces de va­lorizare reciprocă, produs în absolutul operei unde contemporaneitatea e a crea­ţiei nu a istoriei, au ieşit multe din ope­rele esenţiale de azi. Specificul, coagulat într-o substanţă nucleară de felul eatele­­hiei, e actualizat prin operele care îl întregesc, printr-un soi de complemen­­tarism. In poezie, s-a redeschis folclorul însă pe latura marilor viziuni de „Fiziolog“ poporan (precum în „Zoosophia“ de Ion Gheorghe) ori de muzicalitate baladescă, de jale profundă de substrat (în „La Baaad“ de Cezar Ivănescu). Din folclor, Paul Tutungiu s-a străduit să deducă for­me canonice specifice românilor, să facă din oraţie şi din doină „sonetul“ lor („Tărîmuri pentru Făt-frumos“). Profun­

Next