Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)

1989-04-14 / nr. 16

L CONTEMPORANUL Dinspre Em­inescu Amurg de secol douăzeci, secundele chemindu-şi anul modernul secol intre veacuri, ca ochii mei ce nu mai văd ca ochii mei ce nu mai văd rîul — ramul, luna pe lacuri. Lumini de secol si-n culoare. Citesc tăbliţa palmei stingi cînd semnele dispar să spună culori ce-n munţi de sare pier­ea ochii mei prin care văd, ca ochii mei ce nu mai văd noapte bună, stelele-n cer. Se-aud mai des, se-aud mai rar Octavian DOCLIN Reşiţa — Oraviţa, 17—18 martie 1989 Important, topos cultural R­EŞIŢA — o ştiam, aşa cum cu toţii o ştim, încă din primele clase — e un mare centru industrial. Dar s-a-ntîmplat să ajung pen­tru prima dată aici, în cetatea coşurilor de furnale, abia cu prilejul „reconstituirii aniversare a «itinerariului Mihai Emines­­cu»“. Şi această „intîmplare“ a deplasat, inevitabil, accentele receptării spaţiului reşiţean şi ale raportării la el , printre profesori universitari, care au adus în dis­cuţie noi repere ale exegezei eminesciene, printre critici literari care au ţinut o sală întreagă cu sufletul la gură „povestind“ (cu oscilaţii între parabola culturală şi snoavă) istorii cu tîlcuri multiple, printre actori (profesionişti şi amatori) care au citit, au recitat sau au cîntat din opera Poetului printre ziarişti atoateculegători şi poeţi bucuroşi că se pot cunoaşte sau revedea, nici nu aveam cum să văd şi să înţeleg Reşiţa altfel decit ca pe un important topos cultural. Şi chiar îr­ cele­­brul Muzeu al Combinatului siderurgic, acolo unde, de pe un perete întreg, foto­grafia ce înfăţişează transportul primei lo­comotive cu abur, pe un atelaj tras de 24 de perechi de boi, deschide drumul (şi cîtă fascinaţie în acest început !) exponatelor şi realizărilor ulterioare, chiar acolo, deci, în „inima universului industrial“, realita­tea şi-a dezvăluit pe de-a-ntregul, cu demnă naturaleţe, resursele-i artistice de netăgăduit, în primul rînd fiindcă orice muzeu, chiar dacă el conservă „secretele“ progresului tehnic, incintă deopotrivă spi­ritul şi ochiul. în al doilea rînd (şi în mod special) fiindcă într-o încăpere din incinta acestui muzeu am ascultat cu un interes cel puţin egal celui pe care-l provocase­­ră, într-o saljă plină, literaţii, un specialist într-ale industriei. Cu măsură şi subtilita­te, cu patos al rigorii şi cu o rar întîlnită ştiinţă a plasării accentelor, cu dragoste şi cu obiectivitate, cu nuanţări incitante şi cu un potenţial de expresivitate nici o cli- ^­pă umbrit de cartea de vizită a interlocu­torilor, dar mai presus de toate clar, co­rect, concis şi concret, ing. Ferdinand Toth ne-a vorbit despre trecutul şi prezentul marelui Combinat şi a răspuns întrebări­­­lor (importante, serioase sau şugubeţe) care i-au fost năvalnic adresate. După despărţirea de muzeu şi de gazdele noastre pe tărâmul industriei, m-am întors, ime­diat, cu gindul la gruparea literară reşi­­ţeană, la cenaclul literar „Semenicul“ şi la „caietul de­ literatură, artă şi cultură“ pe care acest cenaclu îl editează şi-l impu­ne în mişcarea spirituală. Ţinuta valorică, estetică şi morală, opţiunile sigure, aplom­bul publicistic şi profesionalismul cu care abordează problemele actualităţii, toate ai­­cestea caracterizează fiecare număr*"al Caietului editat de Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Caraş- Severin prin Centrul judeţean de îndru­mare a creaţiei populare şi a mişcării ar­­tistice de masă. Dar această importantă acţiune culturală s-a putut materializa, în primul rînd, datorită faptului că există la ; I T \ ti nn A t XI I I f ' \Ji)j].. . ^'.. . .• _ ^ ........................... N­­­U MAI FUSESEM de înaltă, foarte multă vreme, in oraşul de De Bîrzava. Aşa s-a în­tâmplat. Drumurile m-au purtat de zeci şi zeci de ori prin alte zeci şi zeci de localităţi ale ţării, dar prin Reşiţa n-am mai trecut de aproape trei decenii. Aşa s-a intimplat. Aş fi avut zeci şi zeci de motive, în tot acest răstimp, să ajung la Reşiţa, motive „de breaslă“ şi motive de suflet, dar n-am mai ajuns niciodată. „Zilele culturii“ la Reşiţa, după cum bine se ştie, şi-au dobindit, prin ani, o repu­taţie de prim ordin, numai în ediţia a VI-a a Festivalului naţional „Cântarea României“ judeţul Caraş-Severin dobîn­­dind peste 400 de premii de creaţie şi interpretare, „serile de cultură cinema­tografică“ fac parte, de mult, din ritualul de viaţă, de gund şi de simţire al reşiţe­­nilor, pe scena teatrului din localitate au văzut lumina rampei multe spectacole de referinţă, cineamatorii au avut — la rîn­­du-le — prestigioase manifestări de-a lungul anilor (cum a fost și originalul „Ecran 5“). Sînt, acestea, doar cîteva dintre motivele — cum le-am zis — de breaslă, care m-ar fi putut purta spre Reşiţa, motive devenite de suflet, pen­tru că de animatorii mişcării cineclubiste din judeţ mă leagă o îndelungă priete­nie creatoare, iar cîteva dintre primele mele cronici teatrale au fost consacrate unor spectacole reşiţene. Dar, luat cu viaţa, aproape 30 de ani n-am mai ajuns prin partea locului. Aşa s-a intimplat. O reintilnire cu Reşiţa şi cu reşiţenii, după o atît de lungă absenţă, este — din multe puncte de vedere — riscantă, chiar dacă, ajuns în Gara de sud şi fă­­cînd primii paşi prin urbe recunoşti, nu se poate să nu recunoşti, pei­sajul atît de particular şi de familiar ,care ţi s-a imprimat o dată pentru tot­deauna în memorie, cu coşuri mari de furnale înfipte în cer, cu străzi şi pasa­rele suprapuse, ca nişte serpentine pe un Semenic al oţelului. Oraşul de astăzi, însă, cu cei peste 110 000 de locuitori ai săi, este cu totul altul decit cel de odi­nioară. Intr-un anume fel am fost privi­legiat reîntâlnind Reşiţa nu cu prilejul unei manifestări culturale anume ci în „hainele de lucru“ cotidiene : am putut vedea mai bine, astfel, oraşul, i-am pu­tut prinde mai bine pulsul de gînd şi de faptă al prezentului. Edilii ne-au prezen­tat cifre privitoare la Reşiţa de azi. Pen­tru început, iată, cîteva cifre florale : în noul cartier Lunca Bîrzavei au fost plan­taţi, în această primăvară, 7 000 de tran­dafiri, 27 000 de arbuşti, 300 000 de alte plante de sezon. De ce am început cu florile ? Răspunsul îl oferă realitatea : ele au devenit un semn distinctiv, meta­foric, al oraşului de pe Bîrzava. Şi mai are Reşiţa cîteva semne incon­­fundabile. Venind dinspre Calea Caran­sebeşului te întâmpină muzeul de loco­motive în aer liber, cu cea dinţii loco­motivă românească, cea din 1872, o silue­tă ca o romanţă aspră, în negru, roşu şi alb. In muzeul întreprinderii de construc­ţii de maşini, unde este expusă şi impre­sionanta machetă a primului motor na­val produs la Reşiţa, poţi vedea memo­rabila secvenţă cu cele 24 perechi de boi înjugaţi la prima locomotivă românească, a cărei călătorie odiseică, din 1873, spre Expoziţia internaţională din Viena, a in­trat de mult în legendă. In altă parte a oraşului, în inima unui modern spaţiu arhitectonic al zilelor noastre, întilnim o altă secvenţă simbolică pentru Reşiţa contemporană, fîntîna ilustrului poet al oţelului Constantin Lucaci, una dintre măiastrele zămisliri de har durate de artist în multe din oraşele ţării şi care dobîndeşte, în patria oţelului, o semnifi­caţie cu totul şi cu totul specială, între aceste două poeme de metal, despărţite de un veac, se desfăşoară, trăiesc, palpi­tă, marile platforme industriale ale Re­­şiţei contemporane. Pe frontispiciul marilor întreprinderi reşiţene este scris anul 1771,­ anul in­trării oraşului în circuit industrial. A­­tunci, la 3 iulie, într-un cadru sărbăto­resc, erau aprinse pentru prima oară, focurile celor două furnale aşezate la poalele dealurilor Crucii şi Terovei. Re­şiţa industrială de astăzi, care produce de­ 11 ori mai mult oţel decit în 1924, cînd asigura producţia întregii Românii, este de 18 ani, bicentenară. In viaţa Reşiţei industriale (1771—1939) s-au pe­trecut evenimente de seamă încă de la începuturi, siderurgia dezvoltîndu-se continuu, prin apariţia unor noi ateliere, a unor noi instalaţii , unele la foarte scurtă vreme după premiera lor mondia­lă — cum este cazul convertizoarelor Bes­semer, în 1868 —, realizindu-se noi obiective, in 1851 produeîndu-se, de pil­dă, pentru prima oară, şină de cale fe­rată, necesară primei linii de pe teritoriul ţării noastre (Oraviţa-Baziaş). Dar pe­rioada cea mai fastă a Reşiţei industriale o constituie anii care au trecut de la Congresul al IX-lea al partidului, în­deosebi după reorganizarea teritorial-ad­­ministrativă a ţării, legiferată în februa­rie 1968. Edilii judeţului ne oferă cifre, iar cifrele vorbesc de la sine. Ca urmare a politicii consecvente a partidului de dezvoltare puternică şi echi­librată a tuturor zonelor ţării, potenţia­lul productiv al Caraş-Severinului — unul din puţinele judeţe industrializate în 1968 — a crescut continuu dar, mai ales, s-a diversificat şi modernizat. Valoarea fondurilor fixe totale a sporit de aproa­pe 5 ori. Dacă pînă în 1968 ponderea o deţinea industria extractivă şi metalur­gică, în­ perioada care s-a scurs după constituirea judeţelor, cea mai conside­rabilă creştere a inregistrat-o construcţia de maşini care şi-a sporit producţia de peste 6 ori. Prestigioasei mărci „I.C.M. Reşiţa“ i s-au adăugat noua întreprin­dere de profil de la Caransebeş, s-au dezvoltat şi modernizat puternic între­prinderile, din Bocşa şi Topleţ. Caraş- Severinul a devenit producătorul absolut de motoare navale din ţară. Prin atinge­rea parametrilor proiectaţi la întreprin­derea Moldova Nouă, judeţul se va în­scrie şi printre cei mai mari producă­tori de cupru în concentrate din România. Producţia marfă industrială a sporit de peste 3 ori în ultimele două decenii,* ponderea judeţului in economia naţiona­lă înregistrând modificări spectaculoase şi în alte domenii : locul 1 în producerea generatorilor electrici, locul 2 în extrac­ţia de huilă şi la cherestea de fag, locul 3 la producţia de fontă, oţel brut, lami­nate finite, minereu de fier, locul 4 în fabricarea cocsului metalurgic şi la căr­bune brut, locul 5 la cherestea de stejar şi mobilier din lemn etc. In adîncirea gradului de complexitate a proceselor tehnologice, apariţia unor ramuri şi sub­­ramuri noi atestă şi ele, fără putinţă de tăgadă, dinamica unei dezvoltări impe­tuoase, al cărei apogeu l-au atins con­strucţia de motoare navale şi echipa­ment nuclearo-electric. Caraş-Severinul aduce o contribuţie de primă mărime şi la realizarea programului privind asigu­rarea independenţei energetice a ţării. Iar cifrele, desigur, ar mai putea spune multe... Dar ochii spun şi mai multe despre „cifre“. Am străbătut cu pasul Reşiţa contemporană. Vechea vatră de foc a ţă­rii, oraşul cu puternice tradiţii muncito­reşti, a cunoscut în anii construcţiei so­cialiste o puternică dezvoltare nu numai din punct de vedere industrial ci şi ur­banistic. Edificatoare în acest sens sunt cele peste 20 000 de apartamente clă­dite in anii de după Congresul al IX-lea al partidului. In Lunca Birzavei a fost construit, practic, un nou oraş, cartierul avînd astăzi o populaţie de peste 30 000 de locuitori. S-a finalizat centrul civic al municipiului, care, prin obiectivele arhitecturale pe care le cuprinde şi prin expresia lor, se ridică la nivelul celor mai reuşite ansambluri centrale edifica­te în ţară. La acestea se adaugă cei 35 000 de metri patraţi destinaţi spaţiilor cul­turale şi, bineînţeles, toate celelalte do­tări social-culturale şi de agrement care nu împodobit zestrea oraşului. Pină nu de mult, la Reşiţa circula doar un tram­vai numit dorinţă. De anul trecut — cînd s-au dat în folosinţă primii 2,6 kilometri ai primului tronson, în Lunca Bîrzavei — dorinţa a devenit tramvai. Dată fiind configuraţia liniară a oraşului şi distan­ţele mari dintre cartierele noi de locuin­ţe şi locurile de muncă, tramvaiul, pen­tru reşiţeni, nu era numai vis şi dorinţă, era necesitate. De anul trecut, Reşiţa a intrat in „zodia tramvaielor albastre“, albastrul de senin devenind el­­însuşi semn pe emblema oraşului contemporan. In curînd, peste cîteva luni, cei 11 kilo­metri ai liniei de tramvai (cu 11 090 de călători pe oră-sens in perioadele de vîrf) vor scurta esenţial drumurile reşi­­ţenilor, contribuind la sporirea gradului de confort urban, care constituie unul dintre obiectivele primordiale ale gospo­darilor oraşului. în acelaşi scop, pe masa de lucru a proiectanţilor, dar mai ales pe şantiere, se află noi ansambluri de lo­cuinţe cum ar fi Doman II, Strada Liber­tăţii, 6 Martie, se construiesc noi racor­duri de amploare spre diferitele zone ale urbei. Păstrîndu-şi cu grijă permanenţele (şi dezvoltînd în spiritul timpului tradc­ţiile industriale), Reşiţa nouă îşi pre­teşte cu grijă viitorul, o bună parte a oraşului vechi fiind în reconstrucţie. Edi­lii ne-au vorbit despre măsurile energice luate împotriva poluării atmosferei (prin îmbunătăţirea proceselor tehnologice la oţelărie, prin introducerea electrofiltrelor lor furnalele 1 şi 2, prin împădurirea zo­nei din jurul Reşiţei etc.) şi a poluării apei, un program de durată urmînd să asigure pînza de apă curată pe toată lungimea Bîrzavei. Sînt, acestea, doar cîteva dintre deschiderile spre miine ale bătrinei cetăţi a oţelului... Reintilnirea cu Reşiţa — după trei de­cenii —a constituit, aşadar, o mare şi fru­­moasă surpriză. De mult, pe cînd tea­trul reşiţean împlinea zece ani de activi­tate (anul acesta împlineşte 40), am vă­zut, pe scena din localitate, un spectacol al tînărului — pe atunci — regizor Eu­gen Vancea. Sub semnul permanenţelor reşiţene pun şi reintilnirea, în această primăvară ’89, cu regizorul de-atunci, astăzi director al colectivului reşiţean. Anii au lăsat urme, dar pasiunile au ră­mas neobosite. Ştiu că motive de breaslă şi motive de suflet­­îmi vor purta de-acum mai des paşii prin oraşul siderurgiştilor. De data aceasta, însă, după o atît da lungă absenţă,­ într-un anume fel m-am bucurat că n-am participat la o mani tare culturală anume. Am savurat p.­­î toţi porii renlilnirea cu Reşiţa, i-am vă­zut de aproape chipul de muncă şi de vis, cartierele familiare de locuinţe, faţa industrială, noile edificii culturale de mare şi originală frumuseţe — cum ar fi Teatrul de vară, Casa ştiinţei şi tehnicii pentru tineret. Muzeul de istorie şi su­perba Casă a pionierilor şi şoimilor pa­triei —, tramvaiele albastre ale prezen­tului care vor ajunge, curînd, prin drep­tul primei locomotive de odinioară. Am simţit Oraşul. Un oraş-inimă al indus­triei socialiste, care păstrează în el tra­diţia, pionieratul, exemplul, în virtutea cărora îi revine şi nobila misiune de a fi, în continuare, simbolul focului nestins al siderurgiei, prin calitate, prin pasiune, prin conjpetență, prin neostenita dragos­te de mai bine. Călin CALIMAN CAR AS-S EV EBI N - • *i ’"V’v *V* •- • vjvrîsr , «I. Ä • * »5 j*. í*■* *»♦*' -.-yt/aT* T A SCARA PROGRAMULUI PARTIDULUI T OTELULUMNALT ALIAT Permanenţe ale cetăţii de pe Bîrlava

Next