Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)
1989-04-14 / nr. 16
L CONTEMPORANUL Dinspre Eminescu Amurg de secol douăzeci, secundele chemindu-şi anul modernul secol intre veacuri, ca ochii mei ce nu mai văd ca ochii mei ce nu mai văd rîul — ramul, luna pe lacuri. Lumini de secol si-n culoare. Citesc tăbliţa palmei stingi cînd semnele dispar să spună culori ce-n munţi de sare pierea ochii mei prin care văd, ca ochii mei ce nu mai văd noapte bună, stelele-n cer. Se-aud mai des, se-aud mai rar Octavian DOCLIN Reşiţa — Oraviţa, 17—18 martie 1989 Important, topos cultural REŞIŢA — o ştiam, aşa cum cu toţii o ştim, încă din primele clase — e un mare centru industrial. Dar s-a-ntîmplat să ajung pentru prima dată aici, în cetatea coşurilor de furnale, abia cu prilejul „reconstituirii aniversare a «itinerariului Mihai Eminescu»“. Şi această „intîmplare“ a deplasat, inevitabil, accentele receptării spaţiului reşiţean şi ale raportării la el , printre profesori universitari, care au adus în discuţie noi repere ale exegezei eminesciene, printre critici literari care au ţinut o sală întreagă cu sufletul la gură „povestind“ (cu oscilaţii între parabola culturală şi snoavă) istorii cu tîlcuri multiple, printre actori (profesionişti şi amatori) care au citit, au recitat sau au cîntat din opera Poetului printre ziarişti atoateculegători şi poeţi bucuroşi că se pot cunoaşte sau revedea, nici nu aveam cum să văd şi să înţeleg Reşiţa altfel decit ca pe un important topos cultural. Şi chiar îr celebrul Muzeu al Combinatului siderurgic, acolo unde, de pe un perete întreg, fotografia ce înfăţişează transportul primei locomotive cu abur, pe un atelaj tras de 24 de perechi de boi, deschide drumul (şi cîtă fascinaţie în acest început !) exponatelor şi realizărilor ulterioare, chiar acolo, deci, în „inima universului industrial“, realitatea şi-a dezvăluit pe de-a-ntregul, cu demnă naturaleţe, resursele-i artistice de netăgăduit, în primul rînd fiindcă orice muzeu, chiar dacă el conservă „secretele“ progresului tehnic, incintă deopotrivă spiritul şi ochiul. în al doilea rînd (şi în mod special) fiindcă într-o încăpere din incinta acestui muzeu am ascultat cu un interes cel puţin egal celui pe care-l provocaseră, într-o saljă plină, literaţii, un specialist într-ale industriei. Cu măsură şi subtilitate, cu patos al rigorii şi cu o rar întîlnită ştiinţă a plasării accentelor, cu dragoste şi cu obiectivitate, cu nuanţări incitante şi cu un potenţial de expresivitate nici o cli- ^pă umbrit de cartea de vizită a interlocutorilor, dar mai presus de toate clar, corect, concis şi concret, ing. Ferdinand Toth ne-a vorbit despre trecutul şi prezentul marelui Combinat şi a răspuns întrebărilor (importante, serioase sau şugubeţe) care i-au fost năvalnic adresate. După despărţirea de muzeu şi de gazdele noastre pe tărâmul industriei, m-am întors, imediat, cu gindul la gruparea literară reşiţeană, la cenaclul literar „Semenicul“ şi la „caietul de literatură, artă şi cultură“ pe care acest cenaclu îl editează şi-l impune în mişcarea spirituală. Ţinuta valorică, estetică şi morală, opţiunile sigure, aplombul publicistic şi profesionalismul cu care abordează problemele actualităţii, toate aicestea caracterizează fiecare număr*"al Caietului editat de Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Caraş- Severin prin Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă. Dar această importantă acţiune culturală s-a putut materializa, în primul rînd, datorită faptului că există la ; I T \ ti nn A t XI I I f ' \Ji)j].. . ^'.. . .• _ ^ ........................... NU MAI FUSESEM de înaltă, foarte multă vreme, in oraşul de De Bîrzava. Aşa s-a întâmplat. Drumurile m-au purtat de zeci şi zeci de ori prin alte zeci şi zeci de localităţi ale ţării, dar prin Reşiţa n-am mai trecut de aproape trei decenii. Aşa s-a intimplat. Aş fi avut zeci şi zeci de motive, în tot acest răstimp, să ajung la Reşiţa, motive „de breaslă“ şi motive de suflet, dar n-am mai ajuns niciodată. „Zilele culturii“ la Reşiţa, după cum bine se ştie, şi-au dobindit, prin ani, o reputaţie de prim ordin, numai în ediţia a VI-a a Festivalului naţional „Cântarea României“ judeţul Caraş-Severin dobîndind peste 400 de premii de creaţie şi interpretare, „serile de cultură cinematografică“ fac parte, de mult, din ritualul de viaţă, de gund şi de simţire al reşiţenilor, pe scena teatrului din localitate au văzut lumina rampei multe spectacole de referinţă, cineamatorii au avut — la rîndu-le — prestigioase manifestări de-a lungul anilor (cum a fost și originalul „Ecran 5“). Sînt, acestea, doar cîteva dintre motivele — cum le-am zis — de breaslă, care m-ar fi putut purta spre Reşiţa, motive devenite de suflet, pentru că de animatorii mişcării cineclubiste din judeţ mă leagă o îndelungă prietenie creatoare, iar cîteva dintre primele mele cronici teatrale au fost consacrate unor spectacole reşiţene. Dar, luat cu viaţa, aproape 30 de ani n-am mai ajuns prin partea locului. Aşa s-a intimplat. O reintilnire cu Reşiţa şi cu reşiţenii, după o atît de lungă absenţă, este — din multe puncte de vedere — riscantă, chiar dacă, ajuns în Gara de sud şi făcînd primii paşi prin urbe recunoşti, nu se poate să nu recunoşti, peisajul atît de particular şi de familiar ,care ţi s-a imprimat o dată pentru totdeauna în memorie, cu coşuri mari de furnale înfipte în cer, cu străzi şi pasarele suprapuse, ca nişte serpentine pe un Semenic al oţelului. Oraşul de astăzi, însă, cu cei peste 110 000 de locuitori ai săi, este cu totul altul decit cel de odinioară. Intr-un anume fel am fost privilegiat reîntâlnind Reşiţa nu cu prilejul unei manifestări culturale anume ci în „hainele de lucru“ cotidiene : am putut vedea mai bine, astfel, oraşul, i-am putut prinde mai bine pulsul de gînd şi de faptă al prezentului. Edilii ne-au prezentat cifre privitoare la Reşiţa de azi. Pentru început, iată, cîteva cifre florale : în noul cartier Lunca Bîrzavei au fost plantaţi, în această primăvară, 7 000 de trandafiri, 27 000 de arbuşti, 300 000 de alte plante de sezon. De ce am început cu florile ? Răspunsul îl oferă realitatea : ele au devenit un semn distinctiv, metaforic, al oraşului de pe Bîrzava. Şi mai are Reşiţa cîteva semne inconfundabile. Venind dinspre Calea Caransebeşului te întâmpină muzeul de locomotive în aer liber, cu cea dinţii locomotivă românească, cea din 1872, o siluetă ca o romanţă aspră, în negru, roşu şi alb. In muzeul întreprinderii de construcţii de maşini, unde este expusă şi impresionanta machetă a primului motor naval produs la Reşiţa, poţi vedea memorabila secvenţă cu cele 24 perechi de boi înjugaţi la prima locomotivă românească, a cărei călătorie odiseică, din 1873, spre Expoziţia internaţională din Viena, a intrat de mult în legendă. In altă parte a oraşului, în inima unui modern spaţiu arhitectonic al zilelor noastre, întilnim o altă secvenţă simbolică pentru Reşiţa contemporană, fîntîna ilustrului poet al oţelului Constantin Lucaci, una dintre măiastrele zămisliri de har durate de artist în multe din oraşele ţării şi care dobîndeşte, în patria oţelului, o semnificaţie cu totul şi cu totul specială, între aceste două poeme de metal, despărţite de un veac, se desfăşoară, trăiesc, palpită, marile platforme industriale ale Reşiţei contemporane. Pe frontispiciul marilor întreprinderi reşiţene este scris anul 1771, anul intrării oraşului în circuit industrial. Atunci, la 3 iulie, într-un cadru sărbătoresc, erau aprinse pentru prima oară, focurile celor două furnale aşezate la poalele dealurilor Crucii şi Terovei. Reşiţa industrială de astăzi, care produce de 11 ori mai mult oţel decit în 1924, cînd asigura producţia întregii Românii, este de 18 ani, bicentenară. In viaţa Reşiţei industriale (1771—1939) s-au petrecut evenimente de seamă încă de la începuturi, siderurgia dezvoltîndu-se continuu, prin apariţia unor noi ateliere, a unor noi instalaţii , unele la foarte scurtă vreme după premiera lor mondială — cum este cazul convertizoarelor Bessemer, în 1868 —, realizindu-se noi obiective, in 1851 produeîndu-se, de pildă, pentru prima oară, şină de cale ferată, necesară primei linii de pe teritoriul ţării noastre (Oraviţa-Baziaş). Dar perioada cea mai fastă a Reşiţei industriale o constituie anii care au trecut de la Congresul al IX-lea al partidului, îndeosebi după reorganizarea teritorial-administrativă a ţării, legiferată în februarie 1968. Edilii judeţului ne oferă cifre, iar cifrele vorbesc de la sine. Ca urmare a politicii consecvente a partidului de dezvoltare puternică şi echilibrată a tuturor zonelor ţării, potenţialul productiv al Caraş-Severinului — unul din puţinele judeţe industrializate în 1968 — a crescut continuu dar, mai ales, s-a diversificat şi modernizat. Valoarea fondurilor fixe totale a sporit de aproape 5 ori. Dacă pînă în 1968 ponderea o deţinea industria extractivă şi metalurgică, în perioada care s-a scurs după constituirea judeţelor, cea mai considerabilă creştere a inregistrat-o construcţia de maşini care şi-a sporit producţia de peste 6 ori. Prestigioasei mărci „I.C.M. Reşiţa“ i s-au adăugat noua întreprindere de profil de la Caransebeş, s-au dezvoltat şi modernizat puternic întreprinderile, din Bocşa şi Topleţ. Caraş- Severinul a devenit producătorul absolut de motoare navale din ţară. Prin atingerea parametrilor proiectaţi la întreprinderea Moldova Nouă, judeţul se va înscrie şi printre cei mai mari producători de cupru în concentrate din România. Producţia marfă industrială a sporit de peste 3 ori în ultimele două decenii,* ponderea judeţului in economia naţională înregistrând modificări spectaculoase şi în alte domenii : locul 1 în producerea generatorilor electrici, locul 2 în extracţia de huilă şi la cherestea de fag, locul 3 la producţia de fontă, oţel brut, laminate finite, minereu de fier, locul 4 în fabricarea cocsului metalurgic şi la cărbune brut, locul 5 la cherestea de stejar şi mobilier din lemn etc. In adîncirea gradului de complexitate a proceselor tehnologice, apariţia unor ramuri şi subramuri noi atestă şi ele, fără putinţă de tăgadă, dinamica unei dezvoltări impetuoase, al cărei apogeu l-au atins construcţia de motoare navale şi echipament nuclearo-electric. Caraş-Severinul aduce o contribuţie de primă mărime şi la realizarea programului privind asigurarea independenţei energetice a ţării. Iar cifrele, desigur, ar mai putea spune multe... Dar ochii spun şi mai multe despre „cifre“. Am străbătut cu pasul Reşiţa contemporană. Vechea vatră de foc a ţării, oraşul cu puternice tradiţii muncitoreşti, a cunoscut în anii construcţiei socialiste o puternică dezvoltare nu numai din punct de vedere industrial ci şi urbanistic. Edificatoare în acest sens sunt cele peste 20 000 de apartamente clădite in anii de după Congresul al IX-lea al partidului. In Lunca Birzavei a fost construit, practic, un nou oraş, cartierul avînd astăzi o populaţie de peste 30 000 de locuitori. S-a finalizat centrul civic al municipiului, care, prin obiectivele arhitecturale pe care le cuprinde şi prin expresia lor, se ridică la nivelul celor mai reuşite ansambluri centrale edificate în ţară. La acestea se adaugă cei 35 000 de metri patraţi destinaţi spaţiilor culturale şi, bineînţeles, toate celelalte dotări social-culturale şi de agrement care nu împodobit zestrea oraşului. Pină nu de mult, la Reşiţa circula doar un tramvai numit dorinţă. De anul trecut — cînd s-au dat în folosinţă primii 2,6 kilometri ai primului tronson, în Lunca Bîrzavei — dorinţa a devenit tramvai. Dată fiind configuraţia liniară a oraşului şi distanţele mari dintre cartierele noi de locuinţe şi locurile de muncă, tramvaiul, pentru reşiţeni, nu era numai vis şi dorinţă, era necesitate. De anul trecut, Reşiţa a intrat in „zodia tramvaielor albastre“, albastrul de senin devenind elînsuşi semn pe emblema oraşului contemporan. In curînd, peste cîteva luni, cei 11 kilometri ai liniei de tramvai (cu 11 090 de călători pe oră-sens in perioadele de vîrf) vor scurta esenţial drumurile reşiţenilor, contribuind la sporirea gradului de confort urban, care constituie unul dintre obiectivele primordiale ale gospodarilor oraşului. în acelaşi scop, pe masa de lucru a proiectanţilor, dar mai ales pe şantiere, se află noi ansambluri de locuinţe cum ar fi Doman II, Strada Libertăţii, 6 Martie, se construiesc noi racorduri de amploare spre diferitele zone ale urbei. Păstrîndu-şi cu grijă permanenţele (şi dezvoltînd în spiritul timpului tradcţiile industriale), Reşiţa nouă îşi preteşte cu grijă viitorul, o bună parte a oraşului vechi fiind în reconstrucţie. Edilii ne-au vorbit despre măsurile energice luate împotriva poluării atmosferei (prin îmbunătăţirea proceselor tehnologice la oţelărie, prin introducerea electrofiltrelor lor furnalele 1 şi 2, prin împădurirea zonei din jurul Reşiţei etc.) şi a poluării apei, un program de durată urmînd să asigure pînza de apă curată pe toată lungimea Bîrzavei. Sînt, acestea, doar cîteva dintre deschiderile spre miine ale bătrinei cetăţi a oţelului... Reintilnirea cu Reşiţa — după trei decenii —a constituit, aşadar, o mare şi frumoasă surpriză. De mult, pe cînd teatrul reşiţean împlinea zece ani de activitate (anul acesta împlineşte 40), am văzut, pe scena din localitate, un spectacol al tînărului — pe atunci — regizor Eugen Vancea. Sub semnul permanenţelor reşiţene pun şi reintilnirea, în această primăvară ’89, cu regizorul de-atunci, astăzi director al colectivului reşiţean. Anii au lăsat urme, dar pasiunile au rămas neobosite. Ştiu că motive de breaslă şi motive de sufletîmi vor purta de-acum mai des paşii prin oraşul siderurgiştilor. De data aceasta, însă, după o atît da lungă absenţă, într-un anume fel m-am bucurat că n-am participat la o mani tare culturală anume. Am savurat p.î toţi porii renlilnirea cu Reşiţa, i-am văzut de aproape chipul de muncă şi de vis, cartierele familiare de locuinţe, faţa industrială, noile edificii culturale de mare şi originală frumuseţe — cum ar fi Teatrul de vară, Casa ştiinţei şi tehnicii pentru tineret. Muzeul de istorie şi superba Casă a pionierilor şi şoimilor patriei —, tramvaiele albastre ale prezentului care vor ajunge, curînd, prin dreptul primei locomotive de odinioară. Am simţit Oraşul. Un oraş-inimă al industriei socialiste, care păstrează în el tradiţia, pionieratul, exemplul, în virtutea cărora îi revine şi nobila misiune de a fi, în continuare, simbolul focului nestins al siderurgiei, prin calitate, prin pasiune, prin conjpetență, prin neostenita dragoste de mai bine. Călin CALIMAN CAR AS-S EV EBI N - • *i ’"V’v *V* •- • vjvrîsr , «I. Ä • * »5 j*. í*■* *»♦*' -.-yt/aT* T A SCARA PROGRAMULUI PARTIDULUI T OTELULUMNALT ALIAT Permanenţe ale cetăţii de pe Bîrlava