Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)
1989-06-16 / nr. 25
Eminescu în contemporaneitatea noastră DIN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU „Precum creşterea unui organism se face incet, prin superpunerea continuă şi perpetuă de nouă materii organice, precum inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decit prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului înnăscut al judecăţii, precum orice moment al creşterii e o conservare a celor ciştigate în trecut şi o adîncire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decit conservînd pe de o parte , adăogind pe de alta , o vie legătură intre prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orinduială." „Legislaţiunea trebuie să fie aplicarea celei mai înaintatate idee de drept pusă in raport cu trebuinţele poporului, astfel incit esplicarea ori aplicarea drepturilor prin lege sa nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunei aceleiaşi păzită de concurenţă , iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pre aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pre industriaşi şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în minele aceleiaşi naţiuni“. împătimitul muncii creatoare .UM CITEA Eminescu ? Ne-o spune tot Slavici, de la care deţinem o bogăţie de informaţii despre Poetul nepereche : „El citea, înainte de toate, mult şi cu o repeziciune uimitoare, nu vorbă cu vorbă, ci cuprinzînd cu privirea fraze întregi. Era deci în curent şi cu publicaţiunile nouă, şi cu cărţile vechi ce se găseau pe la anticari. In acelaşi timp, ţinea să citească-n tignă şi nu se ducea pe la bibliotecile publice.. La aceste metode de lectură se adăuga şi memoria proverbială a Poetului, care i-a uimit adesea pe contemporani, Inclusiv pe Maiorescu : personalitatea lui Eminescu se baza pe „o covîrşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai putea scăpa.“ Geneza creaţiei, munca pe manuscrise, laboratorul de lucru erau pentru Eminescu o taină : «O particularitate a lui Eminescu — mărturiseşte Stefanelli — era că nu spunea nimănui ce scrie, şi dacă scrisese ceva, nu arăta nici colegilor săi din cameră ce a scris, ci încuia manuscriptul. Astfel Sărmanul Dimnis şi toate poeziile publicate in „Convorbiri" (...) noi le cunoşteam abia după ce ajungea această revistă în mîinile noastre.» Dar discreţia totală pe care o păstra cu privire la munca sa intimă o prelungea şi după ce o făcea cunoscută, publică : •Şi precum nu spunea nimănui ce scrie, aşa nu-i plăcea să discuteze cineva cu dînsul despre scrierile sale publicate. In astfel de cazuri el dadin umeri şi zicea : „lasă-mă in pace, îţi place, bine, nu-ţi place, treaba ta !“» Există în toate acestea un reflex care trădează marea sa exigenţă faţă de tot ce scria. Şi dacă la Început, cînd îşi trimitea poezile la ,,Convorbiri literare", e lesne de înţeles de ce le Însoţea de rinduri ca acestea : „Bine — simt că nu sunt ; poate insă să nu fie cu desăvîrşire rele. Ştergeţi ce vi se va părea bun de şters . ..“. in anii maturităţii, cînd poetul era afirmat, adevăratul său punct de vedere se arată cu o hotărîre de granit, ca in această scrisoare adresată in februarie 1878 aceluiaşi Negruzzi : „Deci trimit această coală de versuri, făcind trei rugăminţi cit se poate de stăruitoare, a căror Împlinire voiu privi-o totdeauna ca un deosebit semn de prieteşug. I) Să nu te schimbe o iotă din ceea ce am scris, căci îndată ce ies tipărite cu iscălitura mea, răspunderea greşelilor mă priveşte pe mine ; II) să se tipărească tuspatru deodată ; III) să nu aibă in marginea putinţii nici o greşeală de tipar.“ De altfel, Eminescu ii mărturisea lui B. Cacdrean, după ciţiva ani de la debut: „A ieşi in publicitate nu-i glumă. Mai de piuite ori îmi pare rău c-am publicat ceea ce am publicat. (...) Trebuie să cumpăneşti de-o iută de ori o «criere pină • dai publicităţii*.. Această exigenţă cul«iferează intr-un adevărat chin in perio»-,. «la de la „Timpul*, ciad. din plăcere, din «agipi interior, numea se transformă in-, «et-incet în suferinţă. (.AŞtept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormint şi n-aş mai fi ajuns ,să trăiesc !“). coşmar, extenuare totală, măcinare psihică şi fizică iremediabilă : „Intr-o zi — îşi aminteşte Vlahuţă — m-am dus la tipografie să- iau ca să mincăm împreună. L-am găsit făcind corecturi. Era obosit la faţă". Eminescu îi mărturiseşte că ar avea nevoie de odihnă, că ar pleca undeva la ţară măcar pentru două săptămîni. Şi tot el zicea : „Dar unde să mă duc ? Cu ce să mă duc ? Pe cine să las in locul meu ?“ Era la sfirşitul lui mai 1833 cu o lună de zile înainte de îmbolnăvirea gravă a Poetului. Insă imaginea sisifică a muncitorului Eminescu, a celui care făcea de toate, ţinînd în spate întreaga revistă, care uita să mănînce pină ce, seara, nu vedea rotativa cu paginile lucrate de el pusă in mişcare, nu trebuie s-o umbrească pe cea a adevăratului profesionist, a muncitorului intelectual, cum ar fi spus Camil Petrescu, a celui care nu publica un rînd pină ce nu se documenta in amănunţime si pină cînd nu era mulţumit de articolul său de la primul pînă la ultimul cuvînt. Imaginea acestui gazetar model este revelantă în această mărturie, tot a lui Slavici, desigur : „ ... Ca scriitor, Eminescu strica multă hirtie căci făcea multe corecturi mai ales in ceea ce priveşte alegerea vorbelor şi ţinea să dee la tipografie manuscript curat şi citeţ. Articolele pentru Timpul, le scria de obiceiu acasă, le cetia cu glas tare, apoi le rescria. Mai nainte apoi de I CONTEMPORANUL - a le da la tiparele cetia cuiva şi, dacă nu era mulţumit cu ele, le prescria din nou. împrejurul mesei lui de scris era deci mereu plin de hirtii rupte. ..“ Munca de la „Timpul“ a avut şi perioade fericite, pe care, peste ani, in 1899, Caragiale le va evoca intr-o scrisoare către Scipione Bădescu :Ne-ara fi întinerit unul pe altul cu aproape un sfert de veac, prin reconstituirea aceior scumpe timpuri trecute de la „Timpul" — cînd strălucea pe scena tineretului bucureștean celebrul trio Eminescu—Bădescu—Caragiale —, cind gindeam, speram și rîdeam împreună, așa de mult.. •■ De fapt, celebrul trio era Eminescu—Slavici—Caragiale. De la cel de-al doilea avem cele mai exacte mărturii privind munca intelectuală — impusă de Eminescu in redacţia „Timpului". De pildă, el le cerea colegilor săi, mai ales după ce îl adusese pe Caragiale aici, ca atunci cind veneau la redacţie (programul începea la ora 7), să aibă „fiecare un buzunar manuscript curat şi citeţ, căci Eminescu mai era, pe lingă toate celelalte şi de părere că slova proastă strică efectul.“ Apoi Eminescu şi Caragiale „ţineau amindoi să-şi cetească împreună scrisa mai nainte de a fi dat manuscriptul la ţipar". Lucrul acesta era foarte cuminte, ei insă nu se mărgineau să cetească, ci începeau să-şi discute mai intii asupra limbii, apoi asupra cugetărilor ..." şi, cu lux de amănunte, Slavici ne introduce în laboratorul de creaţie de la „Timpul“, care nu era, de fapt, decit laboratorul de creaţie al lui Eminescu transferat aici şi adaptat la nevoile ziarului. Memorabile sunt, de asemenea, lecţiile de filosofie pe care Eminescu i le dădea lui Caragiale la provocările acestuia („Kant al dumitale e un moftangiu“), motiv pentru care poetul începuse să-i spună „cinicul Caragiale“, la care „cinicul“ ii răspundea că e păcat să se spetească pentru o cauză pierdută și pentru un partid „pe dnic“. La un moment dat, în iunie 1881, Caragiale, saturat, a părăsit ziarul dar Eminescu a continuat „să se spetească", a continuat să spere („gindeam, speram şi rîdeam împreună, aşa de mult“). Ecoul acestei năzuinţe se află într-o epistolă a lui Creangă, care ii scria din cînd in cind lui „bădia Mihai“ cu vorbe înmuiate in parfumul sufletului său curat : „Tu te cerţi cu politicienii prin Timpul, ce-ai păţit de te-ai făcut aşa războinic ?“ Intr-adevăr, Eminescu a fost cel mai „războinic“ ziarist al timpului in care a trăit, fapt recunoscut în primul rînd de adversarii lui direcţi. Dar „războinic“ în sens de militant , el a vrut să transfere laboratorul său de creaţie, prin coloanele de la „Timpul“, in laboratorul de creaţie al ţării, pentru că in centrul acestuia se afla munca. Iar in muncă el vedea progresul ţării. Eminescu, un om atît de sărac materialiceşte, era cel mai mare adversar al sărăciei, al speculei, al lenei, al mizeriei, al înapoierii culturale, al ignoranţei in general. Eminescu, un om atit de bogat sufleteşte, vedea in muncă singura cale de emancipare a omului, a unui Grid MODORCEA (Conţin jar* In pag. 10) Exegeţi şi biografi au demonstrat, din unghiuri diverse, că struc- tura întiiei virste a Poetului era a unui solar, etapă îndreptăţind ulterior nostalgia spaţiului liber de la Ipoteşti, de la care pornind privirile vor cuprinde, cu ştiuta senzaţie de prospeţime, spaţiul românesc nu totul. Pentru a-şi redobîndi candoarea, poetul se „copilăreşte“ adesea, dedîndu-se fericit amintirilor, evocînd soba, motanul, balta, melcii, jocurile în pădure, cîntecul buciumului, iarba şi celelalte apropiate elementarului. Cu magia ei, pădurea, alteori apa — din improvizaţii precum Copii eram noi amindoi ori Fiind băiet, păduri cutreieram — stimulează reverii fără mult mister , transparenţe. Din aluviunile subconştientului revin la suprafaţă însemne ale miniaturalului rustic, dind expresie unui tărîm al lînşlii, centru al lumii. Trimis de energicul căminar la carte, departe de casă (Din străinătate), adolescentul arde de dor, refacind afectiv cadrul cu vechi aşezări „dorminde“ . Aş vrea să văd acum natala mea Scăldată în cristalul pirăului de argint. Să văd ce eu atîta iubeam odinioară . A codrului tenebră, poetic labirint... Contaminările neoclasice, apelul la mituri meridionale şi germanice, la metafizica indiană, furnizează indicii privind tatonările spre personalitatea profundă, căutările celei care, descoperind „zilele de aur a scripturilor române", se cufundă un ele „ca într-o mare de visări dulci şi senine“... Compunîndu-şi mitul estetic şi existenţial la douăzeci de ani Eminescu îşi armonizează Eul creator cu pămîntul, cu natura ataşantă, cu sufletul comunităţii. Spaţiul sideral e deci cîmpie senină, un dublu al cimpiilor terestre, iar cel Iubitei un adine de stele. Faptul că armonia eminesciană văzută ca eufonie, deci ca artă a cuvîntului, a ispitit o legiune de comentatori — gramerieni, stilisticieni, poeticieni —, era de aşteptat, dar mai semnificativă ni se pare armonia ca mod de globalizare, ca voinţă de coerenţă cu sublimităţile existenţei. Aici, credem, se concentrează genialitatea creatoare a poetului. Mai mult decit liricul invocînd harpe, „vioare", buciumul ori cornul „plin de jale“, impresionează vizionarul, acesta cu largi deschideri spre colosal şi cosmic. Pentru poetul marilor viziuni, armonia e din esenţă, ordine imanentă cu valoare durativă infinită, in ineţelesul in care la Platon Cosmos şi Ordine sunt realităţi sinonime. Contemplarea cosmosului astfel conceput, cadru în care contrariile se întrepătrund, estompîndu-se, stă pe ideea de echilibru universal. Polarităţile început-sfîrşit işi suspendă rezonanţele grave, lucrurile se cheamă unele pe altele, repetitiv, intr-un timp inchis, in care pămîntescul şi tiranicul fuzionează ; un timp privilegiat ca acesta favorizează legăturile intre existenta abisală şi planarea în zenit. Intr-un cuvint, armonia e stare propulsivă dar şi defensivă, platoşă împotriva iregularului şi a discordantului. Izvoare suspinînd, „eternele ape“, „mişcarea naltei ierbi“, tăcerile codrului, „mersul cîrdului de cerbi“, păsările cerului în lumini solare, fantasme în luciri astrale, toate converg într-o imensă viziune naturalist-organicistă vorbind de o harmonia / mundii în perpetuitate. Nici un ecou din chaosul începuturilor ! Lucrurile se deconcretizează. Fluidizată, materia pluteşte, simţurile frizează o stare de levitaţie. Adormirea conştiinţei, sustragerea de „sub raza gindului etern“, uitarea de sine pînă la ignorarea curgerii timpului, acestea şi altele configurează o stare de graţie căreia poetul ii zice dulce pace. Cînd, alteori, işi doreşte lucid, raţional, o asemenea pace benefică, autorul Dorinţei invocă virtuţile eliberatoare ale somniei, văzindu-se „adormind de armonie / codrului bătut de gînduri“. Aceeaşi evaziune consolatoare în Cugetările sărmanului Dionis : „Somn, a gindului odină, // O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie...“. Efemeră, iluzorie, topirea părţii in întregul cosmic devine din stare de existenţă — de aparentă pierdere a identităţii — stare de spirit. Dacă în prima ipostază, armonia vine din solidarizarea cu întregul, din instalarea în lumea generalului, din regăsirea unităţii primordiale a lumii — lipsa de elevaţie a „veacului de fier“, lipsa purităţii elanurilor, a verticalităţii, generează ruptura, trezirea in diform şi unt. Timpului oarecum închis de mai înainte, supraistoric sau subistoric, ii succede un timp deschis, concret, in care lucru — anterior văzute la nivelul univei ii mare — lasă loc privirii analitice, cotidianului mărunt, izvoditor de tristeţe. Pe marginea poemului Mureşanu figurează o semnificativă confesiune a Poetului, vorbind de „un timp cînd sufletul“ îi era „pătruns de curăţenia idealelor“, nerănit de „îndoială“, deschis deci ordinii universale : „Lumea mi se prezintă armonioasă cum i se prezintă oricărui ochi vizionar, netrezit încă, oricărei subiectivităţi fericite în grădina înflorită a închipuirilor sale.„“ Intre cei vechi şi modernii secolului nostru, ultimul mare romantic european — cum e numit Eminescu —, tentat de muzica sferelor, își pune idealul de armonie pe modelul ontologic clasic, in prelungirea unei naturi adamice. Lume apropiată mitului, basmului, visului , acesta din urmă instrument de reorganizare continuă, în spiritul unei geometrii limpezi. Nu e identic, oare, mirajul baudelairen din L’Invitation au voyage ? Ce e, in fond, vagul là bas, indefinitul acolo, decit nostalgia unei „splendori orientale“ de basm ? Căci armonia eminesciană tinde şi ea spre muzical în una din accepţiunile ser anantice eline, muzica fiind nu numai muzică, dar şi sufletul Muzelor (Théodore Reinach, Dictionnaire des Antiquités). De repetate ori citat de către poet in fişele lui de lectură, Platon din Banchetul conchidea că muzica „s-ar putea defini ca ştiinţa iubirilor privind armonia şi ritmul“, modalitate afectivă în acelaşi timp de a concura ordinea naturii. Eminescu comentează : „Şi noi suntem natură. Să restabilim unitatea. In simţirea nemijlocită zace deja unitatea...“ (Fragmentarium, p. 90). Finalul poemului Călin, cu feerica nuntă in codru, e o proiecţie in epic a raporturilor consonante cros-natură, contopire a universului mare cu microcosmul, într-o viziune îmbrăţişînd soarele şi luna, oamenii, pădurea, florile, fluturii, albinele. Citeva alte mari poeme — Povestea codrului, Povestea teiului, fragmentar Scrisoarea IV — propun ca armonii subiacente vraja, farmecul, liniştea, pacea, lumina. Incintă, aşadar, izvorul „prins de vrajă“, luna plină, cu „liniştita ei splendoare“. Senzaţia de participare la miracol a îndrăgostiţilor, „cuprinşi de farmec“, concordă cu cea de descătuşare, mai adecvat de abstragere din condiţia umană tragică. Ieşirea momentană din istoricitate înlesneşte fie atingerea In fantezie a stărilor arhetipale, fie impresia de temporalitate în absolut, fără trecut, fără viitor. In momente în care „clipe dulci se par ca veacuri“ acţionează constant o neştirbită apetenţă pentru lumină, o repetată senzaţie de plenitudine cu suport metafizic, toate acestea topite în ideea de armonie. Pînă la urmă, conceptul e aproape cu neputinţă de definit altfel decit prin însumarea componentelor !... E o trăire in lumea profundă a fiinţei, dincolo de contradicţii, deasupra tristelor fatalităţi şi dezagregări, stare fără rememorări stânjenitoare în care „totu-i vis şi armonie“. Dar şi ştiinţa e în măsură să atingă stări similare, de îndată ce „armonia şi ordinea intră în locul haosului...” (Fragmentarium, p. 363). Constantin CIOPRAGA Setea de lumină topită în ideea de armonie viirioară Eminescu Zeu intr-al limbii liber basm dar niciodată dezlegat de-al trecerii albastru spasm înfiorat precum prin el s-ar fi rostit definitiv absenta golul din inel captiv in sine labirint in care blind s-ar tulbura al lunii glas înmărmurind sica dublă-n cer și pe pâmînt ochii lui negri fără saţ dau suflet lumii şi cuvint Ci incă neintors la sine din largul clipelor tumult prevestitor de lumi şi lumi te mai visez te mai ascult îmi pare că-ntr-o altă viaţă pe care am trăit-o însumi mi fulgeri privirea ta deplină mi-alină lină piînsu-mi Ca intr-un val care s-a rupt de mările de celelalte un braţ întins in nervii rupţi totul umbrind să nu-nţelegi de ce te mistui şi te lupţi cinci legi atît de mari ascund concentrice şi reci hotarul acestui trup depus pe prund in harul valurilor iar şi iar strivindu-se mereu de-al lumii nesfîrşit calvar Constanţa BUZEA te port en mine ne-ntrerupt prin vămile lor mai înalte Mă mai petrec şi mă cuprind cuvintele ca intr-o vrajă blind viscolită în colind de Prinţul care stă de strajă cu tînirul descins din mit rug inlăuntru vis de azururi doar nouă bar şi hărăzit... «bip unic Poesiei, pururi... George CHIRILA Chip unic Poesiei, pururi... Floare în timp Mă surpă-a el adiacul şi mă ară, Insămintind pe dedesubtcorăbii, •' Pe Trup ţărina mi-a crescut brăţară Şi miîni de iarbă le innind la vrăbii. E-a linişte in tot ce el dezleagă De pe rotundul osiei subţire, Rătăcitor in spate c-o desagă Alerg după vreo altă licărire. Cind văzător, cind orbrăgind la ţintă, Bat drumul dăruit de mai batute : El singurul ce nu ştie să mintă. De Creangă veşnic Imi aduce-aminte. De bucurii mă-nchid in nopţi senine, Ca mărite pe sub ţărină; Pin va deschide iarăşi vara-n mine O altă floare-n timp ca să rănimă. Theodor Nicolae POIANĂ Eminescu in contemporaneitatea noastră Un mod superior de gîndit în valorificarea folclorului CULTURA POPULARA nu a fost pentru Eminescu numai o sursă de inspiraţie artistică, aşa cum a fost demonstrat de o întreagă literatură, care s-a bazat pe numeroase texte culese sau prelucrate de poet, ci şi un motiv de meditaţie, de interpretare a problematicii naţionale, direcţie mai puţin investigată, după părerea noastră, pentru studierea căreia avem la dispoziţie reflecţii de mare profunzime, risipite însă, mai ales, în manuscrise, recenzii şi articole, concepute în perioada activităţii la „Timpul“. Bineînţeles, şi Eminescu subscrie ideii lui Kogălniceanu şi a altor reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste cu privire la necesitatea ca literatura naţională să valorifice folclorul, concepţiile de viaţă ale poporului. Dar, în acelaşi timp, subliniază faptul că : „O adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decit pe graiul viu al poporului, pe tradiţiile, obiceiurile ţi istoria lui. Legătura continui că viaţa, tradiţiile, populare,- nu inspiraţia intimplătoare ţi superficială, estecerinţa viabilităţii naţionale a unei literaturi, a culturii. îtr general : „Credem că nici-o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă, să “determine spiritul unui popor, nu poate exista, decit determinată ca însăşi, la rîndul ei,’ de spiritul acelui popor, întemeiată adică, pe baza largă, a geniului naţional" (Sem- ■ nificativ , aceste consideraţii se află in- tr-o recenzie consacrată nuvelelor isir Slavici)... ... ... Informat in legătură cu preocupările, etnografice existente, atit în ţară, cit şi peste hotare, Eminescu formulează, el însuşi, o definiţie a acestei discipline. In 1880, el publică o serie de consideraţii, a căror parte originală rezidă în perspectiva larg antropologică şi comparativă atribuită acestei discipline : „Etnografia are de obiect descrierea, Împărţeala şi spiţa de înrudire a popoarelor. Ca atare, se ţine de-o parte de istorie şi geografie, de alta de anatomie şi fiziologie. In partea geografică, studiază distribuţia popoarelor pe glob, natura locuitorilor oricărei ţări, datini şi obiceie, limbă şi religie“. Doi ani mai tirziu, tot în „Timpul“, Eminescu revine asupra problemei cu consideraţii cu privire la implicaţiile naţionale pe care trebuie să le aibă asemenea cercetări. Vorbind despre culegerile de obiceiuri juridice prin chestionare, iniţiate de B.P. Hasdeu, Eminescu arată că meritul său este de a fi Introdus o nouă metodă „în cercetarea istoriei naţionale“, concepînd această ştiinţă „ca manifestarea uniformă a unui singur geniu naţional, geniul poporului român“, înscriind ştiinţa editurii şicivilizaţiei populare în contextul altor discipline istorice, Eminescu subliniază faptul că „ştiinţa istoriei, a limbii, a manifestărilor artistice a,unui popor, a vieţii juridice, a datinilor, este o ştiinţă naţio- nală,„ prin cuce se întăresc vertebrele naţionalităţii“,adăugind că „...ceea ce se de groapi prin aceste documente, istorice și linariatice. -nu sunt numai materialuri ■ de. interes arheologic, ci e România ta- — găși,, e ganiul poporului românesc". Eminescu, intr-un spirit realmente modern, pledează pentru integrarea cerce- ; tărilor de' cultură populară intr-t$ context cultural, ideologic, în ultimă ingtanţi, naţional mai larg : „E păcat cum că românii au apucat de a vedea un basm numai basmele, mar obicei numai obiceiurile, informă numai formele". Se poate afirma , că, la unele privinţe, Eminescu a premers unor orientări pozitive cu privire la specificul naţional. Astfel, referindu-se la faptul că unele motive folclorice au o circulaţie internaţională, el arată : „Ceea ce este original e modul de a le spune, e acel grai românesc cu care se îmbracă ele, sunt modificaţiunile locale, cu spiritul şi datinile noastre“. •Trăsăturile specifice ale culturii populare, pe care s-au fundamentat o serie de coordonate ale conştiinţei naţionale, cum este caracterul unitar, l-au preocupat de asemenea pe Eminescu, atunci cînd demonstra că, precum limba, „azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor“. In acelaşi timp, dezaprobă exagerările mitologizante, latinizante, arătind că cultura populară nu poate fi considerată ca imobilă, in afara oricărei evoluţii. De fapt, şi folclorul are „proprietatea de a se schimba cu timpul şi de a se adapta actualităţii“. Pornind de la premisa că, intre notele caracteristice ale categoriei de naţiune, se află şi limba, obiceiurile, Eminescu consideră că, cu cit acestea prezintă mai puţine diferenţieri, cu atit „simţămîntul subiectiv al naţiunii, va să zică al solidarităţii naţionale, " mai intensiv şi mai înrădăcinat", în aceeaşi perspectivă dialectică sînt concepute şi raporturile dintre cultura populară şi arta naţională :„arta naţională, caracteristică, pe de-o parte, întăreşte conştiinţa naţională, pe de alta, îi lărgeşte orizontul ei“. La rindu-i, „Arta, avind facultatea de a fi mai perceptibilă... pătrunde mai lesne în masa claselor şi produce astfel o conştiinţă publică, care pe nesimţite se preface într-o solidaritate etică...“. Dr. Alexandru POPESCU Despărţindu-se de EMINESCU cel pămintean şi muritor in 1839, literatura română nu s-a imsparţit însă de celălalt Eminescu, cel nepămîntean şi nemuritor. Rinduri după rinduri de scriitori i-au evocat şi invocat viaţa şi opera. Rinduri după rinduri de tineri s-au înscris, timp de o sută de ani, ca slujitori ai ideii Eminescu. Acestea nu sunt simple vorbe omagiale. După Eminescu, literatura română a stat sub steaua lui, care i-a privegheat mersul. Efectul personalităţii şi scrisului eminescian asupra urmaşilor este cu mult mai intens decit se bănuie şi urmează ca el să fie privit ca o realitate durabilă şi decisivă a literaturii române in ultima ei sută de ani. Nimic trainic nu s-a făcut in această literatură in afara zodiei eminesciene. Testamentul latent, transmis de fiecare rînd al scrierilor eminesciene, a prezidat mersul înainte al creaţiei literare. Efectul morţii absurde, tragice a poetului a fost considerabil. Iar efectul poeziei lui, surprinzător de nouă pentru contemporani, a avut o amploare şi o durată care a ajuns pină astăzi. Cometa nu s-a depărtat încă de noi. Generaţia care şi l-a asumat intim pe Eminescu, ducindu-l mai departe pe propriii umeri, ca pe un sicriu de nepărasit, a fost aceea născută în jur de 1870, cea care, la moartea poetului, avea între nouăsprezece şi douăzeci de ani, şi care avea să-i pomenească şi preamărească numele, din decadă in decadă, pină după cel de-al doilea război mondial. Pe inteligenţa, generozitatea şi devotamentul acestei generaţii s-a întemeiat cultul eminescian. N. Iorga, G. Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, G. Bogdan-Duică, H. Sanielevici, Şt. O Iosif, Ilarie Chendi, Ion Scurtu, Nerva Hodoş sunt cei care trebuie citaţi Înaintea altora pentru slujirea cauzei eminesciene. Ei sunt primii comentatori inspiraţi ai operei lui Eminescu, primii lui editori, primii purtători prin chiar scrisul lor al ideii Eminescu. Ei continuă pa cei ciţiva eminescieni anteriori ca A. Vlahuţă, N. Pătraşcu, A.C. Cuza, dar, faţă de aceştia, ei vin cu o acţiune compactă, intensivă, de durată. In chiar cuprinsul acestei constelaţii apar cele două poziţii care vor domina restituirea operei eminesciene : pe de o parte linia Iorga, care acţionează in vederea restituirii unui Eminescu întreg, pe toate faţetele scrisului său — lucru pe care il şi începuseră Nerva Hodoş, Ilarie Chendi, Ion Scurtu — pe de alta cea a lui Ibrăileanu, care milita pentru restituirea a ceea ce ieşise finit din mina poetului a cărui voinţă urmaşii nu se cuvenea s-o încalce, potenţată de demonstraţia lui Mihail Dragomirescu (Critica ştiinţifică şi Eminescu) care propunea examenul operei în întinderea ei deplină. Fapt este că acestei conjugări de forţe i se datorează semnalarea continentului scriitoricesc eminescian, a proporţiilor lui, a unei posibile noi geografii a operei poetului naţional. Fără acest Început marea construcţie colectivă care a urmat după primul război mondial nu poate fi concepută. Daci scriitorii anilor şaptezeci nu sunt la înălţimea aspiraţiilor lui Iorga şi Ibrăileanu, cei care se nasc In jurul lui 1380 şi care vor avea aproape douăzeci de ani, la zece ani de la moartea poetului, tot fi eminescieni prin costituţia lor Intimă. Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Gala Galaction, George Bacovia, V Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, D. Caracostea constituie pleiada care prin chiar fibra operei lor va respira spiritul eminescian, ducindu-l mai departe. Eminescianismul operei sadoveniene n-a fost încă descris şi măsurat, îl ilustrează opera juvenilă, ca şi cărţile maturităţii, între care Nopţile de sînziene nu Înseamnă decit ilustrarea unui vers al Scrisorii a III-a. Poezia şi publicistica lui Octavian Goga trimite, incontestabil, la marele model. Dar aceştia sunt şi închinători declaraţi la opera şi spiritul lui Eminescu. Eminescianismul operei lui G. Bacovia şi Tudor Arghezi este subtil şi permanent, după cum şi cel moştenit de Gala Galaction, care-şi va căuta şi expresia unei declaraţii de credinţă mai tirziu. Generaţia cea mai longevivă artistic, cea mai fecundă, însoţită mereu de aureola harului, a fost eminesciană. Pentru ea, declarat sau nu, cuvîntul şi spiritul eminescian funcţionează ca o poruncă. Ceea ce se ştia atunci din Eminescu era, în primul rînd, poezia lui. Cartea etalon a geniului eminescian răminea ediţia de poezii alcătuită de Titu Maiorescu. Proza poetului, privită cu indulgenţă, avea o mică circulaţie, iar publicistica lui era cunoscută prin ediţii parcimonioase, ocupînd un loc de cenuşăreasă. Ibrăileanu cercetează, singurul, publicistica eminesciană, spiritul critic în cultura românească (1909), iar N. Iorga, prefaţind o culegere de articole, Icoane vechi şi nouă (1910). Aspiraţia lui N. Iorga şi a primilor lui editori, integralitatea operei, neîmplinită insă, rămîne concurată de covirșitoarea autoritate a genialei poezii eminesciene. Abia in 1914, un eminescian mai vechi încă, A.C. Cuza, dă o încercare de opere complete, năzuind să proiecteze la toată amplitudinea sa bătaia geniului eminescian in literatura română. Meritul acestei generaţii, care-şi Întemeia cultul eminescian pe volumul de poezii Întocmit de Titu Maiorescu va fi cu atît mai mare. După primul război mondial scena literaturii române primeşte o altă constelaţie de scriitori care-şi aşează scrisul sub zodia lui Mihai Eminescu: G. Călinescu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Ion Creţu, D. Murăraşu. Eminescianismul acestora nu este de declaraţii, ci de construcţie culturală monumentală, in linia trasată de poet. Profundele afinităţi spirituale şi artistice, care leagă această generaţie de geniul eminescian, au fost în parte scoase la lumină, dar niciodată în sensul conjugat şi convergent pe care-l semnalăm aici. Faptul că aceşti scriitori, însoţiţi de alţii ai generaţiei lor, execută un program eminescian este în afara discuţiei. Strinşi laolaltă de fiecare pomenire rotundă a poetului, scriitorii celor trei generaţii se vor intîlni după primul război mondial, in a doua decadă ce i-a urmat, intr-o concertare plină de urmări pentru posteritatea operei şi spiritului eminescian. Intr-o Românie unită, ale cărei noi graniţe politice corespundeau celor fireşti, cultura şi literatura română îşi propunea o evoluţie de stil cultural major. Expresia acestui stil major a fost o adevărată campanie de recuperare şi restituire a clasicilor literaturii române, concepută pe temeiuri noi. In cadrul marii recuperări, Eminescu a ocupat locul central. N. Iorga n-a obosit să reclame ediţia „expresiei integrale a sufletului românesc" care însemna Eminescu. Gala Galaction a încercat prima biografie (1924) care respiră aerul geniului emi- nescian, D.. Carscostea a stabilit primul contur al lui Eminescu (1926). G. Ibrâiteanu începe întinsă «a discuţie asupra «r ediţiilor de poezii Eminescu, «niminind-o cu • ediţie proprie (1839). Prilejul îi oferise ,cea de-a patra decadă de la'’ moartea lui Eminescu. I-a urmat o edi- ţie de publicistică întocmită de Di Mutră» Iaşu (1931), şi Una de poezii, in care pentru prima dată prin Corneliu Bote» se inira in laboratorul manuscriselor emines- ‘ ciene. Un nou Eminescu Începea să apară sub ochii contemporanilor. G. Călinescu va tipări în 1932. Viaţa lui Eminescu. ■ urmată, intre 1934—1936, de Opera lui Mihai UNGHEANU (Continuare in post. 10) Despărţire imposibilă RADU DĂRANGA : Casa din Ipoteşti -CONTEMPORANUL 9