Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)
1989-03-10 / nr. 11
Lungul drum al vieţii către operă (19) POETUL CEL MARE FIRAV LA TRUP, cercetat de suferinţe, de micadine în tot ceea ce face şi expresiv în tot ceea ce scrie, a coborît dinspre Chişinău, cu cărţile lui, încoace, la Bucureşti, parcă pentru a-şi dovedi adînca înţelegere a spiritului poeziei lui Eminescu, cel mai bun, cel mai tulburător trubadur, poetul cel mare, Grigore Vieru. N-a venit să se plimbe, Grigore Vieru n-are timp de asta, a venit să vadă, să înţeleagă, să citească, să aleagă şi să desăvârşească Antologia poeziei române moderne care urmează să apară la Chişinău, în acest an, purtînd pentru prima oară veşmînt grafic latin. Dar cine este Grigore Vieru ? Grigore Vieru este, desigur, ceea ce egalul său, care-l prefaţează, loan Alexandru, la apariţia cărţii Rădăcina de foc a lui Grigore Vieru în România, descoperă că este. Transcriu din prefaţa lui Ioan Alexandru cu sentimentul că noi trăim al treilea mare moment românesc, după momentul iniţial (Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Creangă, Slavici, Macedonski, Goga, Coşbuc, Traian Demetrescu, Alecu Mateevici) şi după al doilea moment genial (Bacovia, Arghezi, Blaga, Rebreanu, Voiculescu, Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, T. Vianu, H. Papadat-Bengescu, Ion Barbu, A. Cotruş, Istrati, Voronca, Pillat, Fundoianu). Vreau să transcriu aşadar prefaţa lui Ioan Alexandru, consacrată lui Grigore Vieru, nu numai pentru că ea este, literar vorbind, exemplară, ci pentru că nu sunt foarte dese in literatură gesturi ca acestea. Ioan Alexandru se bucură de apariţia lui Grigore Vieru la Bucureşti, ca la propria sa apariţie editorială, din anii ’60 cînd coborîse din Transilvania în Capitală şi ameninţa, în versuri focoase, că se va repezi cu capul în soneria poetului Mihai Beniuc, ceea ce Beniuc a şi înţeles, prefaţîndu-i minunea aceea de plachetă. Cum să vă spun, apărută într-o colecţie, „Luceafărul“, care n-ar trebui lăsată morţii şi amintirii. Literalmente, ne-ar interesa cu mai multe cuvinte ale unui mare poet despre un mare poet, dar ce puţine sunt aceste cuvinte. Cu ce ochi am citi noi un articol al lui Blaga, prefaţîndu-l pe Bacovia ? Sau, şi mai mult, cu ce ochi am citi studii ale lui Eminescu dedicate lui Caragiale şi lui Creangă, sau un punct de vedere al lui Caragiale despre literatura lui Eminescu ? Dintr-o asemenea sete de dialog, al marilor valori, între ele, îmi vine probabil atît de bine, atît de potrivit, să întîlnesc un inspirat eseu al lui loan Alexandru la începutul drumului poeziei lui Grigore Vieru către cititorul de la noi. Nu cred că mai am vreme destulă, să scriu despre toate lucrurile frumoase pe care le întîlnesc, şi parcă sufăr că n-am găsit calea de a reliefa ceea ce m-a bucurat, în lucrarea de zi cu zi, a colegilor şi contemporanilor mei. Grigore Vieru intră natural în sufletele tuturor cititorilor săi din România contemporană, ca un adevărat poet eminescian. Dacă se poate vorbi de o rodnicie nesecată, a unei moşteniri culturale, atunci eminescianismul este cea dinţii moştenire cu care ne putem lăuda, în al o sutălea an de la moartea autorului, poezia eminesciană continuă cariera pe care i-o prevedea Maiorescu. Şi astăzi poezia lui Eminescu este. Din poezia lui Eminescu s-a arătat ochilor noştri acest Grigore Vieru, înţeles şi exprimat pe măsură de Ioan Alexandru : „Scriu cu mina tremurîndă aceste rînduri în zori de Florii de Primăvară ce a irupt din adincuri pînă la cea din urmă creangă rămasă vie întru speranţa inmiresmărilor. Prunul din colţul casei cotropit de alb şi parfumul amărui ceresc ne atrage întru sărbătoare prunci şi vîrstnici pentru cîtăva vreme în jurul miracolului săvîrşit încă o dată asupra puţinătăţii sale de creatură. Un pom înflorit este acest minunat cîntec din adîncurile fiinţei, numit Grigore Vieru, cel mai cunoscut şi iubit de toate vîrstele, poetul de pe malul Prutului, dintr-un sat din R.S.S. Moldovenească. Cu versur de lui o dată ce le-ai auzit sau citit, te trezeşti într-o zi că le ştii pe de rost, în simplitatea lor măreaţă şi întreagă dăltuită de vremi şi vînturi ca piatra rîului şi obrazul ţărmului parcă ieşită din adincuri anonime la vedere precum scoica întru a-şi dărui perla şi încovoiată coroana pentru a-şi desprinde fructul auriu în poala copilului : Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcînd / Pe seminţele ce zboară / între ceruri şi Pămînt ! / / In priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti — / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gîndeşti. Un asemenea imn închinat mamei sale este o capodoperă de valoare universală in simplitatea cea de peste vîrfuri a unui clasicism nepieritor, mereu modern, apropiat fiecărei generaţii. Cum este mişcarea lunii pe cerul Eladei într-o strofă vestită rămasă de la Sapho sau acea linişte prevestitoare de împăcare eternă din dorul eminescian. Am avut fericitul prilej să-l văd la Soroca, invitat fiind, într-o sală neîncăpătoare, unde sute de copii cu învăţătorii lor recitau, într-un cor ce l-ar fi fericit pe orice poet al lumii, versurile lui Grigore Vieru. (...) în cazul acestei poezii scrise de Grigore Vieru se poate vorbi despre poezie ca hrană vitală, ceea ce este cîntecul popular din vechime in viaţa fiecărui om cu adaosul de individualizare şi adîncire după nevoile vremilor de către oameni culţi, cu o înzestrare superioară, ce ştiu să răspundă nevoilor sufletului la modul convingător. Un poet care şi-a asumat greul unui grai trecîndu-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn pe mai. departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covîrşeşte şi poate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş, un asemenea poet rămine va «suflet in sufletul neamului său. O astfel de întruchipare excepţională este acest poet, acest om cît o lacrimă nn rostogol pe obrazul planetei. (...)“ Şi ce mai spune poezia lui Grigore Vieru ? Ea spune exact ceea ce s-a mai spus în poezie. De aceea, citită în grabă, această poezie poate să nu ţi se arate. Dar Grigore Vieru este, într-o asemenea măsură, preocupat de temele fundamentale dintotdeauna ale poeziei, încît veselia stilistică 11 jigneşte. El este un poet al locurilor comune, este un poet al experienţelor de viaţă, luate de la început. Nimic nu-l poate opri pe Vieru să redescopere mama, iubirea ,plaiul, pădurea, copilăria, şi toate celelalte. Despre Vieru se potriveşte, cred, să spun ceea ce mi-am permis să spun despre Beniuc , poet de drumul mare. Vieru nu o ia aiurea prin pădure, să-şi facă, el, cărarea lui, pe acolo pe unde n-a umblat picior de om. El are ambiţia devastatoare a originalităţii, exact pe drumul cel mare al literaturii, de la începuturi şi pînă azi. Acolo vrea să-şi facă el calea lui, ba mai mult, vrea să-şi facă şi casă. Nu face desfrîu metaforic, nu goleşte poezia de sîngele ei vital, care este emoţia nedisimulată. Pe acolo, pe unde au trecut toţi marii poeţi, a apucat-o şi Grigore. Dacă făcea scamatorii, prin hăţişuri ocolite de marile întrebări, Grigore Vieru devenea foarte interesant pentru exegeţi. Dacă nu-l citea nimeni, devenea şi mai interesant. Dar Grigore Vieru a preferat, nu originalitatea făţişă, a unui drum lateral, ci identitatea mai puţin spectaculoasă şi chiar mai puţin sigură (la începuturile ei) a unui drum la drumul mare. Pe acolo trecuseră şi Eminescu şi Goga şi Coşbuc, şi Bacovia şi Esenin şi Maiakovski, şi Puşkin, şi Lermontov şi Rilke şi Sanburg. Poezia lui Grigore Vieru ne intră in suflete, exact atunci cînd era mai mare nevoie de ea. Deodată, multe dintre cele care păreau acceptabile devin jalnice. Ascultaţi versuri de Vieru: „Mare eşti moarte / Dar singură tu I Eu am vatră unde iubi / Tu nu, tu nu. / Prin mine un cintec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor / Dar tu nu, tu nu“. Sau, în altă poezie, în care femeia fugise cu altul în pădure şi bărbatul a zmuls pădurea, şi n-a găsit-o, şi a arat locul, şi a semănat locul, şi-a făcut corabie din stejarul prăvălit şi a plecat cu corabia pe mări : „A plecat pe mări, s-o uite, / Dar sub lună, dar sub stea / Răsărea la loc pădurea / Iar corabia-nfrunzea“. Dar, oare, cîte serii de gînduri şi cîte metafore intermediare a consumat marele poet, spre a ajunge la o sinteză, de lapi- ; duritatea şi rezonanţa acestei adevărate glosse a patriei : „Mamă, / Tu eşti patria mea ! / Creştetul tău — / Virful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi — / Mări albastre. / Palmele tale — / Arăturile noastre. / Respiraţia ta — ' Nor / Din care curg ploi / Peste cimp şi oraş. / Ine- tul / Din degetul tău — / Cărare / Prin care ochesc / In vrăşmaş, / Basmaua — / Steag. / Zvîcnind / Ca inima... / Mamă, I Tu eşti patria mea /“ (Mamă, tu eşti...). * ★ J — Ce faci, Grigore ? i — Ce să fac, sunt foarte frămintat să iasă bine această antologie a poezie române la care lucrez. E prima rntologe de poezie de care mă ocup, e primi antologie de poezie română care apare la Chirnău. îţi dai seama cită grijă trebuie să am, să fiu cît mai aproape de adevăr. — Ce va cuprinde ? — Un secol de poezie rom'n---ă. î'-am vrut să-ncep cu Macedon~1-i '-și păstrează încă reputaţia de a-1 fi u nil atît de grav pe Eminescu... — Memoria lumii e morală !... — Macedonski e un mare dir a trebuit să găsesc o soluţie. Vot ape antologia, probabil, cu Mioriţa: „Ieşi arul Manole şi Odă in metru antic, .ii poeţi vor fi reprezentaţi aşa cum se cuvine, dincolo de grupările din care fac .... .a. Eiedonski, Coşbuc, Goga... Noi av...i o tare nevoie de Goga ; tu, Adriane, mi-ai citit nişte poezii extraordinare, pe care ni le ştiam, ale lui Bacovia, care va fi bogat reprezentat, de altfel , fireşte Arghezi, Blaga, Voiculescu, Ion Barbu. L am descoperit pe Emil Botta, care este mare poet, din el am ales şi titlul antologiei : Un dor fără saţiu, îţi place ? — E superb titlul ! — Apoi marii mei contemporani : Nichita, Hagiu, Alexandru, Soroscu, Ion, Gheorghe, Adrian Păunescu — Să nu uităm de Nicolae Labiş care va rămine peste noi toţi. Să-l citim atent, doar, să-l recitim ! — Şi mai lucrez abecedare. Copiii noştri au nevoie. Grigore Vieru trece printre noi, cu discreţia sa plină de robusteţe, in cel mai curat spirit eminescian. Are Ei de ani, s-a născut în satul Pereriţa de pe malul Prutului, lingă Cernăuţi, are o O'nă vastă, crede in poezie şi cel mai mult în poetul poeţilor, Eminescu, întreaga operă şi întreaga vaiă a lui Grigore Vieru sunt feţele acele' ' medalii, un poet al limbii lui materne, ca poet al zodiei eminesciene, un poet al onorului său, un poet al rădăcinii sale foc şi de lacrimă. Un frate mai mare a nostru. Poetul cel mare. Adrian PILVITESCU MATILDA ULMU : Flori Amurgul astral Tămăduind eroarea şi rugina. Unind distanţe şi apropieri. Aşa cum cade seara-n Bucovina Probabil că nu cade nicăieri. Şi soarele se stinge şi regretă Şi iese — amurg din orice obiect. De parcă-şi scoate arma lui secretă Şi-o-ntoarce către soare indirect. Un fum ce se-nteţeşte şi se-ndeasă. Fiinţele învaţă a iubi, Cu-atît mai mult cu cit e friguroasă Revanşa umbrei lor de peste zi. Natura pareii-n sinea ei respiră. Nevoia unui mov universal, Orfeu, cîntînd, ridică fin in liră, Săminţa nopţii stă sub şa, pe cal. Să luneci peste munţi ca nişte şoapte, Ca să ajungi oriunde ai de mers. Să poţi gusta culoarea murei coapte Din ochi de miel in ochi de Univers. Au re-nviat astralele ocazii Şi păsările zilei nu mai pot. De vor mai fii fii o dată brazii Probabil va fi noapte peste tot. Adrian PAUNESCU Jurnalul artelor • Jurnalul spectacolelor • Jurnalul artelor • Jurnalul spectacolelor Cum nu e întîmplătoare nici adeziunea publicului nostru. Sub aparenţa-i modestă, discursivă, banală, deloc sofisticată — pentru a fi pe gustul unei anume părţi a criticii — piesa întreprinde de fapt, cu seriozitate, un profund sondaj psihologic in zona existentelor modeste, banale, la rindu-le aparent cenuşii, totuşi pe nedrept ignorate cită vreme poate mai ales aici, în această zonă, pilpîie încă un sîmbure de lumină, de căldură, de înţelegere omenească necondiţionată. Dramaturgul ştie să-l descopere treptat — cu umor, cu ironie, cu incisivitate, dar şi cu o netăgăduită simpatie —, dezvăluirile şi învăluirile succesive ale acestuia, în volutele tramei conflictuale, dovedind o remarcabilă tehnică a construcţiei teatrale. Dar şi o nevoie de adevăr, de simplitate şi cordialitate a raporturilor umane, consonantă cu aceea a publicului, care nu întîrzie să-şi manifeste si el călduros înţelegerea şi simpatia. Dacă mai adăugăm faptul că piesa are numai două personaje, ce evoluează doar intr-un parc... pe o banei, dispunînd însă de partituri actoriceşti cu un bogat relief dramatic, cheia succesului ei ne apare pe cît de simplă, pe atît de ne-la-indemîna oricui. Căci nu numai pentru scrierea ei e nevoie de o forţă dramatică deosebită, ci şi pentru reprezentarea ei într-un spectacol care să-i fie la Înălţime. In urmă cu cîteva stagiuni un astfel de spectacol, de referinţă, fusese semnat de Mircea Cornişteanu, la Teatrul „Bulandra“, avîndu-i in distribuţie pe Victor Rebengiuc si Luminiţa Gheorghiu. Recentul spectacol al Naţionalului clujean dispune si el de doi mari actori, Dorel Vișan și Melania Ursu, primul asumîndu-și totodată sarcina edificării spectacolului, în decorurile lui T.Th. Ciupe. O sarcină dintre cele mai dificile chiar atunci (sau mai ales atunci) cînd este în mod evident vorba de o piesă „de actori“. Dar o sarcină de care actorul Dorel Vişan, semnînd regia spectacolului, se achită acum cel puţin onorabil, reprezentaţia clujeană — în ciuda unor derumări sesizabile mai ales în prima sa parte — fiind în primul rînd una bine gindili. Cum parcul e in apropierea unei gări, scenografia lui T.Th. Ciupe ne sugerează — fără ostentaţie — că intersectarea liniilor celor două destine poate să nu mai ducă practic nicăieri, cită vreme e mai important faptul că ele totuşi s-au întilnit. Desfăşurarea spectacolului se realizează contrapunctic, trecerile de la o stare la alta sunt îndeobşte bine marcate, simplitatea dorită a discursului scenic nu duce lipsă de tensionare lăuntrică. Graţie marelui talent al celor doi interpreţi, reprezentaţia are suficiente momente de strălucire artistică, duritatea, cinismul şi insolenţa lul (Dorel Vişan) topindu-se în resemnarea, tandreţea şi speranţa ei (Melania Ursu), pentru ca apoi viclenia ei instinctivă să trezească o şi mai dură ripostă din partea lui, pină cînd din toată amărita lor hărţuială nu le mai rămine nici o minciună, nici o iluzie, şi aproape nici o speranţă. Şi totuşi, in goliciunea adevărului despre ei înşişi, pe care ajung reciproc să-l cunoască, sunt mai bogaţi ca înainte. Un soi de nădejde în celălalt, căruia însăşi înţelegerea ta i-a dat o şansă, te poate ajuta să mergi mai departe. Să trăieşti. Victor PARHON LA CINEMATECA : Despre sacrificiu ■ DOUA CULORI fundamentale învelesc filmul gruzinului Tenghiz Abuladze. Copacul dorinţei : roşul şi albul. Sacrificiul calului alb, neputincios, în lanul de maci roşii, clădeşte, cu trăinicie, simbolistica filmului, în chiar prima sa pagină. Filele următoare descriu vieţi paralele la un sfîrşit de secol trecut, de un pămînt încă îmbibat de puteri primordiale şi împîclit de aburul prevestitor al marilor mutaţii geologice, o lume în care fiinţează, cu egală, statornică, tăcută vitalitate, trecut, prezent şi viitor. Salul lui Abuladze este, undeva, la întîlnirea basmului cu realitatea, a visului cu teluricul contondent. Filmul său nu trebuie înţeles neapărat ca un film poetic , în primul rînd pentru că nu caută poezia şi nici nu îi foloseşte (la vedere) mijloacele. Camera lui de filmat descrie simplu, de pe poziţii solide, clare, nu tulbură şi nu se lasă tulburată, priveşte fix dar cuminte. Fraza lui Abuladze e simplă, pe întinderea a două, trei propoziţii, cu aproape invariabil acelaşi subiect : primplanul pe chip omenesc. Dincolo de retorica altfel îndelung studiată (Abuladze face un film cît alţii şapte) minunea se petrece, ca la toţi marii artişti, pe neştiute. Pe nesimţite adică, depăşind mai multe poveşti, vorbele lui simple şi fără pampoane, încep să spună şi altceva decit ceea ce rostesc. Şi el rosteşte, mai ales, povestea unei fete frumoase care iubeşte un băiat, dar este vîndută altuia, bogat, pe care nu-1 va putea iubi, cu nici un chip. _ Şi spune, ca Preda al nostru, că fără dragoste, omul este un bolovan al pămîntului. Şi mai rosteşte că dragostea şi fetei frumoase nu este încenun- cheată dintr-o strîmbă înţelegere a iubirii, că spre binele ei si al celor de-un singe cu ea — spunînd însă că dragostea si binele fetei frumoase sint de fapt numai ale ei si că dacă stau în genunchi, nu mai sint deloc dragoste si bine. Sine urmărostește că fata este ucisă cu bulgări de noroi pentru că o asemenea pedeapsă cere datina , si spune — spune cu o furie mocnită, spune cu o înverşunare încleştată — că trebuie schimbată lumea în care legea strimbă, murdară, sleită, ucide dorinţa şi speranţa firească din sufletul de om. Copacul dorinţei nu este cinematograf poetic — aşa cum tragedia nu este o specie lirică. Mijloacele îi sunt poetice, pentru că vrea să fie convingător prin durere. Toate firele sale se string în ghemul dureros al nedreptăţii, toate culorile sale discrete se varsă încet, dar sigur, în cele două albii cromatice, dominante ale filmului : roşul şi albul. Şi pentru că sacrificiul imaculatei dorințe este absurd în fata firii — atunci cînd rosul încearcă să acopere albul, rezultă cenușiul cleios si revoltător al noroiului — spune Tenghiz Abuladze la capătul filmului său. Și o spune într-o alegorie prea străvezie, prea pateti- .că, prea îndurerată pentru a mai fi doar poezie. Paul SILVESTRU .