Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)

1989-03-10 / nr. 11

Lungul drum al vieţii către operă (19) POETUL CEL MARE F­IRAV LA TRUP, cer­cetat de suferinţe, de mic­adine în tot ceea ce face şi expresiv în tot ceea ce scrie, a coborît dinspre Chişi­nău, cu cărţile lui, încoace, la Bucureşti, parcă pentru a-şi dovedi adînca înţele­gere a spiritului poeziei lui Eminescu, cel mai bun, cel mai tulburător trubadur, poetul cel mare, Grigore Vieru. N-a venit să se plimbe, Grigore Vieru n-are timp de asta, a venit să vadă, să înţeleagă, să citească, să aleagă şi să desăvârşească Antologia poeziei române moderne care urmează să apară la Chişinău, în acest an, purtînd pentru pri­ma oară veşmînt grafic latin. Dar cine este Grigore Vieru ? Grigore Vieru este, desigur, ceea ce egalul său, care-l prefa­ţează, loan Alexandru, la apariţia cărţii Rădăcina de foc a lui Grigore Vieru în România, descoperă că este. Transcriu din prefaţa lui Ioan Alexandru cu sen­timentul că noi trăim al treilea mare moment românesc, după momentul iniţial (Eminescu, Maiorescu, Cara­­giale, Creangă, Slavici, Macedonski, Goga, Coşbuc, Traian Demetrescu, Alecu Mateevici) şi după al doilea moment ge­nial (Bacovia, Arghezi, Blaga, Rebreanu, Voiculescu, Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, E. Lovinescu, G. Că­­linescu, T. Vianu, H. Papadat-Ben­­gescu, Ion Barbu, A. Cotruş, Istrati, Voronca, Pillat, Fundoianu). Vreau să transcriu aşadar prefaţa lui Ioan Alexandru, consacrată lui Grigore Vieru, nu numai pentru că ea este, literar vor­bind, exemplară, ci pentru că nu sunt foarte dese in literatură gesturi ca aces­tea. Ioan Alexandru se bucură de apariţia lui Grigore Vieru la Bucureşti, ca la pro­pria sa apariţie editorială, din anii ’60 cînd coborîse din Transilvania în Capitală şi ameninţa, în versuri focoase, că se va repezi cu capul în soneria poetului Mihai Beniuc, ceea ce Beniuc a şi înţeles, pre­­faţîndu-i minunea aceea de plachetă. Cum să vă spun, apărută într-o colecţie, „Luceafărul“, care n-ar trebui lăsată morţii şi amintirii. Literalmente, ne-ar interesa cu­ mai multe cuvinte ale unui mare poet despre un mare poet, dar ce puţine sunt aceste cuvinte. Cu ce ochi am citi noi un arti­col al lui Blaga, prefaţîndu-l pe Baco­via ? Sau, şi mai mult, cu ce ochi am citi studii ale lui Eminescu dedicate lui Ca­ragiale şi lui Creangă, sau un punct de ve­dere al lui Caragiale despre literatura lui Eminescu ? Dintr-o asemenea sete de dia­log, al marilor valori, între ele, îmi vine probabil atît de bine, atît de potrivit, să întîlnesc un inspirat eseu al lui loan Alexandru la începutul drumului poeziei lui Grigore Vieru către cititorul de la noi. Nu cred că mai am vreme destulă, să scriu despre toate lucrurile frumoase pe care le întîlnesc, şi parcă sufăr că n-am găsit calea de a reliefa ceea ce m-a bucurat, în lucrarea de zi cu zi, a colegilor şi contemporanilor mei. Grigore Vieru intră natural în suflete­le tuturor cititorilor săi din România contemporană, ca un adevărat poet eminescian. Dacă se poate vorbi de o rodnicie nesecată, a unei moş­teniri culturale, atunci eminescianismul este cea dinţii moştenire cu care ne pu­tem lăuda, în al o sutălea an de la moar­tea autorului, poezia eminesciană conti­nuă cariera pe care i-o prevedea Maio­rescu. Şi astăzi poezia lui Eminescu este. Din poezia lui Eminescu s-a arătat ochi­lor noştri acest Grigore Vieru, înţeles şi exprimat pe măsură de Ioan Alexandru : „Scriu cu mina tremurîndă aceste rîn­duri în zori de Florii de Primăvară ce a irupt din adincuri pînă la cea din urmă creangă rămasă vie întru speranţa inmi­­resmărilor. Prunul din colţul casei cotropit de alb şi parfumul amărui ceresc ne atrage în­tru sărbătoare prunci şi vîrstnici pentru cîtăva vreme în jurul miracolului săvîr­­şit încă o dată asupra puţinătăţii sale de creatură. Un pom înflorit este acest minunat cîn­­tec din adîncurile fiinţei, numit Grigore Vieru, cel mai cunoscut şi iubit de toa­te vîrstele, poetul de pe malul Prutului, dintr-un sat din R.S.S. Moldovenească. Cu versur de lui o dată ce le-ai auzit sau citit, te trezeşti într-o zi că le ştii pe de rost, în simplitatea lor măreaţă şi în­treagă dăltuită de vremi şi vînturi ca piatra rîului şi obrazul ţărmului parcă ieşită din adincuri anonime la vedere pre­cum scoica întru a-şi dărui perla şi în­covoiată coroana pentru a-şi desprinde fructul auriu în poala copilului : Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcînd / Pe seminţele ce zboară / între ceruri şi Pămînt ! / / In priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti — / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gîndeşti. Un asemenea imn închinat mamei sale este o capodoperă de valoare universală in simplitatea cea de peste vîrfuri a unui clasicism nepieritor, mereu modern, apro­piat fiecărei generaţii. Cum este mişcarea lunii pe cerul Ela­­dei într-o strofă vestită rămasă de la Sapho sau acea linişte prevestitoare de împăcare eternă din dorul eminescian. Am avut fericitul prilej să-l văd la So­­roca, invitat fiind, într-o sală neîn­căpătoare, unde sute de copii cu învăţă­torii lor recitau, într-un cor ce l-ar fi fericit pe orice poet al lumii, versurile lui Grigore Vieru. (...) în cazul acestei poezii scrise de Gri­gore Vieru se poate vorbi despre poezie ca hrană vitală, ceea ce este cîntecul popular din vechime in viaţa fiecărui om cu adaosul de individualizare şi adîncire după nevoile vremilor de către oameni culţi, cu o înzestrare superioară, ce ştiu să răspundă nevoilor sufletului la modul convingător. Un poet care şi-a asumat greul unui grai trecîndu-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumu­seţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primeas­că, pentru a-şi duce mai demn pe mai­­. departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iu­birii ce covîrşeşte şi poate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş, un asemenea poet rămine­ va «suflet in su­fletul neamului său­. O astfel de întru­chipare excepţională este acest poet, acest om cît o lacrimă nn rostogol pe obrazul planetei. (...)“ Şi ce mai spune poezia lui Grigore Vieru ? Ea spune exact ceea ce s-a mai spus în poezie. De aceea, citită în grabă, această poezie poate să nu ţi se arate. Dar Grigore Vieru este, într-o asemenea măsură, preocupat de temele fundamen­tale dintotdeauna ale poeziei, încît vese­lia stilistică 11 jigneşte. El este un poet al locurilor comune, este un poet al ex­perienţelor de viaţă, luate de la început. Nimic nu-l poate opri pe Vieru să re­descopere mama, iubirea ,plaiul, pădurea, copilăria, şi toate celelalte. Despre Vieru se potriveşte, cred, să spun ceea ce mi-am permis să spun despre Beniuc , poet de drumul mare. Vieru nu o ia aiurea prin pădure, să-şi facă, el, cărarea lui, pe acolo pe unde n-a umblat picior de om. El are ambiţia devastatoare a originalităţii, exact pe drumul cel mare al literaturii, de la începuturi şi pînă azi. Acolo vrea să-şi facă el calea lui, ba mai mult, vrea să-şi facă şi casă. Nu face desfrîu metaforic, nu goleşte poezia de sîngele ei vital, care este emoţia nedisimulată. Pe acolo, pe unde au trecut toţi marii poeţi, a apucat-o şi Grigore. Dacă făcea scamatorii, prin hă­ţişuri ocolite de marile întrebări, Grigore Vieru devenea foarte interesant pentru exegeţi. Dacă nu-l citea nimeni, devenea şi mai interesant. Dar Grigore Vieru a preferat, nu originalitatea făţişă, a unui drum lateral, ci identitatea mai puţin spectaculoasă şi chiar mai puţin sigură (la începuturile ei) a unui drum la drumul mare. Pe acolo trecuseră şi Eminescu şi Goga şi Coşbuc, şi Bacovia şi Esenin şi Maiakovski, şi Puşkin, şi Lermontov şi Rilke şi Sanburg. Poezia lui Grigore Vieru ne in­tră in suflete, exact atunci cînd era mai mare nevoie de ea. Deodată, multe dintre cele care păreau acceptabile devin jalnice. Ascultaţi versuri de Vieru: „Mare eşti moarte / Dar singură tu I Eu am vatră unde iubi / Tu nu, tu nu. / Prin mine un cintec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor / Dar tu nu, tu nu“. Sau, în altă poezie, în care femeia fugise cu altul în pădure şi bărbatul a zmuls pădurea, şi n-a gă­­sit-o, şi a arat locul, şi a semănat locul, şi-a făcut corabie din stejarul prăvălit şi a plecat cu corabia pe mări : „A plecat pe mări, s-o uite, / Dar sub lună, dar sub stea / Răsărea la loc pădurea / Iar cora­­bia-nfrunzea“. Dar, oare, cîte serii de gînduri şi cîte metafore intermediare a consumat marele poet, spre a ajunge la o sinteză, de lapi- ; duritatea şi rezonanţa acestei adevărate­­ glosse a patriei : „Mamă, / Tu eşti patria­­ mea ! / Creştetul tău — / Virful munte­lui / Acoperit de nea. / Ochii tăi — / Mări­­ albastre. / Palmele tale — / Arăturile noastre. / Respiraţia ta — ' Nor / Din care curg ploi / Peste cimp şi oraş. / Ine- tul / Din degetul tău — / Cărare / Prin care ochesc / In vrăşmaş, / Basmaua — / Steag. / Zvîcnind / Ca inima... / Mamă, I­­ Tu eşti patria mea /“ (Mamă, tu eşti...). * ★ J — Ce faci, Grigore ? i — Ce să fac, sunt foarte frămintat să iasă bine această antologie a poezie ro­mâne la care lucrez. E prima r­ntologe de poezie de care mă ocup, e primi antologie de poezie română care apare la Chir­nău. îţi dai seama cită grijă trebuie să am, să fiu cît mai aproape de adevăr. — Ce va cuprinde ? — Un secol de poezie rom'n---ă. î'-am vrut să-ncep cu Macedon~1-i '-și păs­trează încă reputaţia de a-1 fi u nil atît de grav pe Eminescu... — Memoria lumii e morală !... — Macedonski e un mare dir a trebuit să găsesc o soluţie. Vot­­ ape an­tologia, probabil, cu Mioriţa: „Ieşi arul Manole şi Odă in metru antic, .­ii poeţi vor fi reprezentaţi aşa cum se cuvine, din­­colo de grupările din care fac .... .a. E­i­e­­donski, Coşbuc, Goga... Noi av...i o­­ tare nevoie de Goga ; tu, Adriane, m­i-ai citit nişte poezii extraordinare, pe care n­i le ştiam, ale lui Bacovia, care va fi bogat reprezentat, de altfel , fireşte Arghezi, Blaga, Voiculescu, Ion Barbu. L am des­coperit pe Emil Botta, care este mare poet, din el am ales şi titlul antologiei : Un dor fără saţiu, îţi place ? — E superb titlul ! — Apoi marii mei contemporani : Ni­­chita, Hagiu, Alexandru, Soroscu, Ion, Gheorghe, Adrian Păunescu — Să nu uităm de Nicolae Labiş care va rămine peste noi toţi. Să-l citim atent, doar, să-l recitim ! — Şi mai lucrez abecedare. Copiii noştri au nevoie. Grigore Vieru trece printre noi, cu dis­creţia sa plină de robusteţe, in cel mai curat spirit eminescian. Are Ei de ani, s-a născut în satul Pereriţa de pe malul Prutului, lingă Cernăuţi, are o O'n­ă vastă, crede in poezie şi cel mai mult în poetul poeţilor, Eminescu, întreaga operă şi întreaga va­iă a lui Grigore Vieru sunt feţele acele' ' medalii, un poet al limbii lui materne, c­a poet al zodiei eminesciene, un poet al onorului său, un poet al rădăcinii sale foc şi de lacrimă. Un frate mai mare a nostru. Poetul cel mare. Adrian PILVITESCU MATILDA ULMU : Flori Amurgul astral Tămăduind eroarea şi rugina. Unind distanţe şi apropieri. Aşa cum cade seara-n Bucovina Probabil că nu cade nicăieri. Şi soarele se stinge şi regretă Şi iese — amurg din orice obiect. De parcă-şi scoate arma lui secretă Şi-o-ntoarce către soare indirect. Un fum ce se-nteţeşte şi se-ndeasă. Fiinţele învaţă a iubi, Cu-atît mai mult cu cit e friguroasă Revanşa umbrei lor de peste zi. Natura pareii-n sinea ei respiră. Nevoia unui mov universal, Orfeu, cîntînd, ridică fin in liră, Săminţa nopţii stă sub şa, pe cal. Să luneci peste munţi ca nişte şoapte, Ca să ajungi oriunde ai de mers. Să poţi gusta culoarea murei coapte Din ochi de miel in ochi de Univers. Au re-nviat astralele ocazii Şi păsările zilei nu mai pot. De vor mai fii fii o dată brazii Probabil va fi noapte peste tot. Adrian PAUNESCU Jurnalul artelor • Jurnalul spectacolelor • Jurnalul artelor • Jurnalul spectacolelor Cum nu e întîmplătoare nici a­­deziunea publicului nostru. Sub aparenţa-i modestă, discursivă, banală, deloc sofisticată — pen­tru a fi pe gustul unei anume părţi a criticii — piesa întreprin­de de fapt, cu seriozitate, un profund sondaj psihologic in zona existentelor modeste, banale, la rindu-le aparent cenuşii, totuşi pe nedrept ignorate cită vreme poate mai ales aici, în această zonă, pilpîie încă un sîmbure de lumină, de căldură, de înţelegere omenească necondiţionată. Dra­maturgul ştie să-l descopere treptat — cu umor, cu ironie, cu incisivitate, dar şi cu o netăgă­duită simpatie —, dezvăluirile şi învăluirile succesive ale acestuia, în volutele tramei conflictuale, dovedind o remarcabilă tehnică a construcţiei teatrale. Dar şi o nevoie de adevăr, de simplitate şi cordialitate a raporturilor u­­mane, consonantă cu aceea a publicului, care nu întîrzie să-şi manifeste si el­ călduros înţele­gerea şi simpatia. Dacă mai a­­dăugăm faptul că piesa are nu­mai două personaje, ce evoluea­ză doar intr-un parc... pe o ban­ei, dispunînd însă de partituri actoriceşti cu un bogat relief dra­matic, cheia succesului ei ne a­­pare pe cît de simplă, pe atît de ne-la-indemîna oricui. Căci nu numai pentru scrierea ei e nevoie de o forţă dramatică deosebită, ci şi pentru reprezentarea ei în­tr-un spectacol care să-i fie la Înălţime. In urmă cu cîteva stagiuni un astfel de spectacol, de referinţă, fusese semnat de Mircea Cor­­nişteanu, la Teatrul „Bulandra“, avîndu-i in distribuţie pe Victor Rebengiuc si Luminiţa Gheor­­ghiu. Recentul spectacol al Na­ţionalului clujean dispune si el de doi mari actori, Dorel Vișan și Melania Ursu, primul asumîn­­du-și totodată sarcina edificării spectacolului, în decorurile lui T.Th. Ciupe. O sarcină dintre cele mai dificile chiar atunci (sau mai ales atunci) cînd este în mod evident vorba de o piesă „de actori“. Dar o sarcină de care actorul Dorel Vişan, semnînd regia spectacolului, se achită acum cel puţin onorabil, repre­zentaţia clujeană — în ciuda unor deru­mări sesizabile mai ales în prima sa parte — fiind în primul rînd una bine gindili. Cum parcul e in apropierea unei gări, scenografia lui T.Th. Ciupe ne sugerează — fără ostentaţie — că intersectarea liniilor celor două destine poate să nu mai ducă practic nicăieri, cită vreme e mai important faptul că ele totuşi s-au întilnit. Desfăşura­rea spectacolului se realizează contrapunctic, trecerile de la o stare la alta sunt îndeobşte bine marcate, simplitatea dorită a dis­cursului scenic nu duce lipsă de tensionare lăuntrică. Graţie marelui talent al celor doi interpreţi, reprezentaţia are suficiente momente de strălucire artistică, duritatea, cinismul şi insolenţa lul (Dorel Vişan) topin­­du-se în resemnarea, tandreţea şi speranţa ei (Melania Ursu), pentru ca apoi viclenia ei in­stinctivă să trezească o şi mai dură ripostă din partea lui, pină cînd din toată amărita lor hăr­­ţuială nu le mai rămine nici o minciună, nici o iluzie, şi aproa­pe nici o speranţă. Şi totuşi, in goliciunea adevă­rului despre ei înşişi, pe care ajung reciproc să-l cunoască, sunt mai bogaţi ca înainte. Un soi de nădejde în celălalt, căruia în­săşi înţelegerea ta i-a dat o şansă, te poate ajuta să mergi mai departe. Să trăieşti. Victor PARHON LA CINEMATECA : Despre sacrificiu ■ DOUA CULORI fundamenta­le învelesc filmul gruzinului Ten­­ghiz Abuladze. Copacul dorinţei : roşul şi albul. Sacrificiul calului alb, neputincios, în lanul de maci roşii, clădeşte, cu trăinicie, sim­bolistica filmului, în chiar prima sa pagină. Filele următoare descriu vieţi paralele la un sfîrşit de secol trecut, de un pămînt încă îmbibat de puteri primordiale şi împîclit de aburul prevestitor al marilor mutaţii geologice, o lume în care fiinţează, cu ega­lă, statornică, tăcută vitali­tate, trecut, prezent şi viitor. Sa­lul lui Abuladze este, undeva, la întîlnirea basmului cu realitatea, a visului cu teluricul contondent. Filmul său nu trebuie înţeles neapărat ca un film poetic , în primul rînd pentru că nu caută poezia şi nici nu îi foloseşte (la vedere) mijloacele. Camera lui de filmat descrie simplu, de pe po­ziţii solide, clare, nu tulbură şi nu se lasă tulburată, priveşte fix dar cuminte. Fraza lui Abuladze e simplă, pe întinderea a două, trei propoziţii, cu aproape invariabil acelaşi subiect : prim­­planul pe chip omenesc. Dincolo de retorica altfel îndelung studia­tă (Abuladze face un film cît alţii şapte) minunea se petrece, ca la toţi marii artişti, pe neştiute. Pe nesimţite adică, depăşind mai multe poveşti, vorbele lui sim­ple şi fără pampoane, încep să spună şi altceva decit ceea ce rostesc. Şi el rosteşte, mai ales, poves­tea unei fete frumoase care iubeşte un băiat, dar este vîndu­­tă altuia, bogat, pe care nu-1 va putea iubi, cu nici un chip. _ Şi spune, ca Preda al nostru, că fără dragoste, omul este un bolovan al pămîntului. Şi mai rosteşte că dragostea şi fetei frumoase nu este încenun-­­ cheată dintr-o strîmbă înţelegere­­ a iubirii, că spre binele ei si al celor de-un singe cu ea — spu­­nînd însă că dragostea si binele fetei frumoase sint de fapt numai ale ei si că dacă stau în genunchi, nu mai sint deloc dragoste si bine. Si­ne urmă­rostește că fata este ucisă cu bulgări de noroi pentru că o asemenea pedeapsă cere da­tina , si spune — spune cu o fu­rie mocnită, spune cu o înverşu­nare încleştată — că trebuie schimbată lumea în care legea strimbă, murdară, sleită, ucide dorinţa şi speranţa firească din sufletul de om. Copacul dorinţei nu este ci­nematograf poetic — aşa cum tragedia nu este o specie lirică. Mijloacele îi sunt poetice, pentru că vrea să fie convingător prin durere. Toate firele sale se string în ghemul dureros al nedreptăţii, toate culorile sale discrete se var­să încet, dar sigur, în cele două albii cromatice, dominante ale fil­mului : roşul şi albul. Şi pentru că sacrificiul imaculatei dorințe este absurd în fata firii — atunci cînd rosul încearcă să acopere al­bul, rezultă cenușiul cleios si re­voltător al noroiului — spune Tenghiz Abuladze la capătul fil­mului său. Și o spune într-o ale­­gorie prea străvezie, prea pateti- .­că, prea îndurerată pentru a mai­­ fi doar poezie. Paul SILVESTRU .

Next