Contemporanul, iulie-decembrie 1989 (nr. 28-50)

1989-12-15 / nr. 50

Eminescu şi marii săi prieteni E­minescu şi mara sa, prieteni (Editura Emi­nescu, 1939) iată încă o carte consacrată Lu­ceafărului, in acest an, al centenarului, semnată acum de Teodor Vârgolici. Şi, încă, o carte despre marii prieteni ai poe­tului : Ioan Slavici, Ion Creangă, I.L. Ca­ragiale. Documentele fiind lucruri în ge­neral ştiute, etica prieteniei — un fapt irecuzabil, rămine că beneficiul trebuie căutat pe planul scenariului epic. Cuvintul despre prietenie, liminar, e un scurt eseu care convoacă „argumente“ dintre cele devenite embleme ale umani­tăţii, de la Pitagora şi mai dinainte, pînă la Anton Pann şi mai încoace. Nu lipsesc martori ca Democrit, Solon, Aristotel, Ci­cero, Plutarh, Petrarca, Boccacio, Koka­­novski, Bourdaloue, Florian, Lessing, Cos­­tache Conachi etc. Dintre marii scriitori ai lumii care au preamărit inegalabil priete­nia, e invocat Shakespeare, iar ca priete­nii celebre intre scriitori sunt pomenite cele dintre Goethe şi Schiller, dintre Băl­­cescu şi Alecsandri, dintre Tudor Arghezi, Gala Galaction, N.D. Cocea şi V. Deme­trius. în felul acesta, este pregătit terenul pentru istorisirea marilor prietenii ale lui Eminescu. Mai întîi, a fost „admirabila şi pilduitoarea prietenie“ cu Slavici, ba­zată pe o desăvirşită corespondenţă sufle­tească şi spirituală. Urmează­ o riguroasă şi antrenantă demonstraţie. Teodor Vârgo­lici rememorează momentele şi cauzele de prim ordin ale acestei comuniuni : „Calea pe care Eminescu şi Slavici s-au întîlnit (la Viena, în 1869, n.m.) a fost aceea a studiului, a dorinţei şi necesităţii de desă­­virşire intelectuală, de înfrumuseţare şi îmbogăţire a spiritului“. întîi de toate, a­­propierea s-a făcut prin mijlocirea inte­resului comun pentru filosofie. De bună seamă, maestrul era Eminescu, învăţăce­lul — Slavici. Apoi, literatura a fost pun­tea de legătură mai trainică : „Cu deose­bire — va scrie Slavici — largi îi erau cu­noştinţele in ceea ce priveşte literatura tuturor popoarelor, istoria universală şi cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea româ­nă“. Eminescu avea abia douăzeci de ani. Un alt cadru al acestei consonanţe — în pofida unor deosebiri temperamentale —, este cunoscutul sprijin acordat de poet prozatorului in statu nascendi, recoman­darea spre publicare în „Convorbiri lite­rare“, fapt recunoscut de către însuşi au­torul Marei : „Ani de zile de-a rîndul nu am publicat nimic mai-nainte de a-i fi citit şi lui ce am scris...“. Nu în cele din urmă, pe cei doi scriitori îi unesc idealu­rile naţionale, manifestate, cu deosebire, in cadrul societăţii „România jună“, cu o­­cazia pregătirilor serbării de la Putna şi a acţiunii propriu-zise. Această prietenie dăinuie şi mai departe, „pe alte drumuri­le vieţii“, cum spune Teodor Vârgolici, la Iaşi (in 1874, găzduiţi de Samson Bod­­nărescu, cufundaţi în dezbateri literare şi hălăduind pe la Copou, Socola, prin valea Bahluiului), la Bucureşti, în redacţia zia­rului „Timpul“, în casa lui Slavici... Prin 1878, revizorul şcolar Eminescu îl cunoaşte pe institutorul Creangă cu care se va lega intr-o prietenie faimoasă. Sunt firi deosebite, dar înrudite prin genialita­te. Toată lumea observă diferenţa specifi­că şi genul proxim. A. D. Xenopol bagă de seamă, mai ales, contrastul („doi poli o­­puşi“) . Emil Gârleanu crede că ei întru­pează două componente definitorii, com­plementare, ale „simţirii româneşti“ : tris­teţea şi veselia. Contemporanii şi urmaşii s-au întrebat, însă, mai abitir, în legătură cu cauza afinităţilor elective. Obîrşia co­mună, dragostea faţă de neamul nostru de ţărani, faţă de înţelepciunea şi umorul poporului, faţă de creaţia lui — iată fun­damentul acestei unisonanţe exemplare. Eminescu se minunează de „ştiinţa“ şi talentul humuleşteanului şi-l îndeamnă să scrie şi-l duce la Junimea, unde, mai în­­tii, fac figură bizară, pentru ca apoi să devină „vedetele“s cenaclului. Cînd Crean­gă — consemnează G. Panu — „şi-a citit el singur poveştile, a fost o adevărată săr­bătoare“. Dar Eminescu va fi nevoit să plece la Bucureşti, „salahor“ la „Timpul“, lăsînd în sufletul prietenului „multă scirbă şi amăreală“, pentru ca, într-un acces de nostalgie să exclame : „Vino, frate Mihai, vino, că fără tine sunt străin“.­­ Dar „bădia Mihai“ e prins în tentaculele jurnalisticii, din care nu se mai poate smulge, alături de Slavici şi, într-o vre­me, de Caragiale. Cu dramaturgul se în­­tîlnise prin 1888, cînd tînărul poet era suflet şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti : „Era o frumuseţe ! — îşi va aminti Caragiale in 1899, 20 iunie. O figu­ră clasică încadrată de nişte plete mari, negre ; o frunte înaltă şi senină ; nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletu­lui se vedea că cineva e înăuntru ; un zîmbet blind şi adine melancolic...“ Teo­dor Vârgolici are dovezi certe că, precum spune Slavici, Eminescu şi Caragiale au fost „prieteni în cel mai bun înţeles al cuvîntului“. Cel mai mult îi apropia iu­birea de limba română şi de artă în gene­ral. Toţi cei trei mari prieteni ai poetului, cărora li se alătură Vlahuţă şi mulţi alţii, vor resimţi ca pe un şoc imens îmbolnă­virea şi moartea lui Eminescu. Caragiale („cinicul Caragiale“), „aflînd toate despre Eminescu (despre prăbuşirea sa, n.m.), începu să plîngă“, ne informează Şerban Cioculescu­, iar la moartea poetului scrie acel cutremurător necrolog. In Nirvana, Creangă „fu văzut plîngînd ca un­ copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Emi­nescu“ (G. Călinescu) şi în curînd va fi „doborît de pierderea celui mai drag prie­ten al său“ (Teodor Vârgolici). Atît timp cit Caragiale şi Slavici vor mai trăi, ei vor întreţine cultul marelui poet şi prie­ten, incit se poate afirma, împreună cu autorul ■ frumoasei cărţi în discuţie, că aceşti mari scritori ai noştri „au întru­pat sentimentul prieteniei în ipostazele şi manifestările lui fundamentale, aşa cum a fost gîndit, proclamat şi elogiat din an­tichitate pînă în contemporaneitate“. Constantin TRANDAFIR Ilustraţie de A. Demian la Amintiri din copilărie MARI ANIVERSARI CULTURALE 1989 fireşte forţa destructivă nucleară, afirmă negru pe alb următoarele: „In calitatea noastră de medici, trebuie s-o spunem deschis concetăţenilor noştri, nu vom fi în măsură să vă ajutăm. Dezvoltarea serviciilor sanitare, spre a le face capa­bile să funcţioneze în timp de război şi proiectul de lege privitor la securitatea sănătăţii publice, nu oferă nici o protec­ţie populaţiei civile în caz de conflagra­ţie atomică“. In acelaşi timp, tot medicina subliniază faptul că atita timp cit am putut absolvi omenirea de spectrul terifiant al ciumei negre, de ce nu am putea face acelaşi lu­cru şi in ceea ce priveşte ciuma albă! Aceeaşi medicină apreciază la justa va­loare şi concluziile unui recent studiu, e­­fectuat in cadrul O.N.U., de către experţi internaţionali constind din reputate per­sonalităţi ştiinţifice din S.U.A., U.I­.S.S., Japonia, Australia, Suedia, Egipt, China, Filipine, Venezuela, Togo, etc., concluzii conform cărora omenirea va avea de su­ferit in cazul unei conflagraţii nucleare şi de pe urma modificărilor climatice pe care le va induce această conflagraţie. Chiar fără pericolul aşa-numitei „ierni nucleare“, preconizată de astronomul a­­merican Carl Sagan, şi chiar fără pe­ricolul revenirii din aceleaşi motive la o eră semiglaciară, declanşarea unor uriaşe incendii, ar fi urmată de emisiuni de fum şi de funingine de o asemenea amploare, incit în chiar prima lună de la izbucnirea războiului menţionat, energia solară care ajunge la suprafaţa pămintului s-ar re­duce cu 80 la sută, iar temperatura ar scădea cu 5—20 de grade. Dar, exact după cum am mai spus, din moment ce graţie unui efort general, bine dirijat, spectrul terifiant al ciumei negre a fost redus la tăcere, de ce n-am face acelaşi lucru şi cu spectrul caracterizînd de data aceasta ciuma albă. Dacă în primul caz s-a ştiut că la origi­nea acestei înspăimîntătoare boli pesti­lenţiale cu caracter endoepidemic, stă de transmis de la rozătoare la om prin in­­fapt un microb — Pasteurella pestis — consecinţă, şi in cel de-al doilea caz in­­termediul puricilor, şi s-a acţionat în noaştem agentul cauzal al ciumei albe, iar pentru a-l anihila nu este nevoie de­cit de solidaritate generală şi de o acţiu­ne comună, în numele salvgardării con­diţiei umane de la pieire, a civilizaţiei pe care aceasta a creat-o, ca şi în numele apărării casei noastre comune, care este această binecuvîntată planetă albastră care este Pămîntul. Arcadie PERCEK Şcoala din Humuleşti * d­in viziunea dramaturgului Ion Luca P­reocuparea lui Ion Luca pentru Creangă şi Amintirile sale a început prin 1955, de cînd datează trei carneţele pe care dra­maturgul însăilase primele proiecte ale unei piese de teatru cu titlul Şcoala din Humuleşti. Au urmat apoi alte variante dactilogra­fiate — ca scenariu radiofonic — una dintre ele fiind transmisă la 2 octombrie 1958 la posturile noastre de radio. Manu­scrisul dactilografiat de 108 pagini, tip caiet, purtînd nr. 58/122 din inventarul Muzeului judeţean Suceava, pare să fie ultima variantă, definitivată de autor, ca o „dramă în trei acte şi şapte tablouri“. Deşi piesa are la bază Amintirile din co­pilărie, personajul principal al dramei nu este Nică a lui Ştefan a Petrei, ci Şcoala din Humuleşti. Ceea ce rezultă şi din ti­tlurile primului şi ultimului tabou : . Por­nitul şcolii“ şi „Poticnirile şcolii“. Cele­lalte tablouri : „Calul bălan“, „Chiorpecul dracului“, „Cu buhaiul“, „Ceasornicul sa­tului“ şi ,,Sfatul din crîşmă“ punctează unele momente ale „Amintirilor“, dar şi aspecte din evoluţia şcolii din Humuleşti. Interesant ne apare faptul că­ Ion Luca plasează acţiunea în preajma anului 1848, cu intenţia vădită de a atrage atenţia asu­pra frămîntărilor social-culturale legate de evenimentele politice ale epocii. După ce creează atmosfera specifică din casa lui Creangă, cu fete şi flăcăi adunaţi la dezghiocat păpuşoi, cu poveşti şi ghi­citori hazoase, scriitorul caută să îndrep­te atenţia spectatorului spre Ionică, des­pre care mama sa, Smaranda, proorocea : „Nu ştiu. Da’ inima-mi spune că Ionică are să petreacă între oameni mari. Are un dar de a băsnui...“ Ceea ce explică şi dorinţa ei aprigă de a-l da la şcoală : „Dacă-n mine colcăie dragostea de carte, gîndeşte ce-i în sufletul celor tineri“. Dar şi convingerea lui Ionică : „Tată ! Te rog! Dă-mă la şcoală ! De n-oi învăţa eu, alţii or învăţa. Şi eu am să rămîn ocara sa­tului..." în tabloul al doilea, şcoala­­a pornit“. Bădiţa Vasile se străduieşte să-i ţină atenţi pe copii în chilia şcolii, Ionică po­vesteşte îr­tîmplarea lui „la cireşe“, iar Smărăridiţa popii, capul răutăţilor, face safteaua „calului bălan“ şi biciului „Sf. Neculai“ aduse de Moş Fotea, cortina că­­zind pe bătăile de bici. In tabloul următor se conturează figura lui Moş Chiorpec — „Chiorpecul dracului“ — încercînd să şi-l facă pe Ionică ucenic la ciubotărie , dar acesta nu se alege de­cit cu unsoarea de dohot pe faţă. Pierind, „cu buhaiul“, Ionică, Zahei şi cu ceilalţi prieteni ai lor dau şi pe la popa Oşlobanu care îi ia la goană, prilej pen­tru băieţi să-şi verele mînia pe el du sti­huri potrivite. După încercările bogătanilor din sat de a închide şcoala, în tabloul final, Bădiţa Vasile conduce treaba la dresul şoselei cu şcolarii săi, îndemnat şi lăudat de Vornic, cel care, însă, îl va da pe mina mazililor, prins cu arcanul pentru oaste şi dus in cătuşe. Zadarnice sînt rugăminţile mamei sale şi ale şcolarilor, zadarnic se ţine Io­nică de Bădiţa Vasile, plîngînd : „Nu ne lăsa ! Nu ne lăsa, bădiţă Vasile !“ La care­ Bădiţa Vasile răspunde, ca şi autorul Amintirilor : „Las satul copilăriei mele. Plec departe în rosturi nedorite... Acolo mă voi gindi la locul naşterii mele, la casa părintească, la stilpul hornului... Căci copilăria singură e veselă şi nevinovată..." In ceea ce priveşte şcoala, tot Bădiţa Vasile spune : „S-a poticnit şcoala ? E nu­mai pentru o clipă. Căci nimeni nu poate stăvili dorul de carte...“ Şi totuşi, scena finală „are înfăţişarea unei înmormîntări“, cum spune chiar au­torul piesei, contrastînd cu sensul opti­mist al Amintirilor. Poate ca tocmai de aceea, dramaturgul Ion Luca o subintitu­lează „dramă“, deşi are destule situaţii co­mice, preluate din textul lui Creangă. C. COSMESCU-DFJ.A SABAR LIRICĂ ALBANEZĂ CONTEMPORANĂ MOIKOM ZEQO Primele cărţi Copil desculţă naiv, tuns cu dungi de sare însemnat, copil al mării deci, al dorului, al lumii, , al toamnelor cu alge purpurii, din cale afară curios, copil nerăbdător, căpăţinos, cu ouă de pescăruş in buzunar, cu urechile alungite de mina bunei mame pentru întârzierile la țărmul Curilelor, la corăbiile vechi, la capul Fenerului Bărci de hirtie aruncam in mare mă pierdeam împreună cu ele, cu ele călătoream spre insule legendare, prin vise albastre ; eram Ulise, Robinson, pirat in toată legea Sinbad-Marinarul, Hagi An­ şi Nemo, fără a şti nimic despre ei. Pe corăbiile de hirtie, fără sfială, încărcăm Muntele de Durres, ouă de pescăruşi (cit puteam) ; carte nu ştiam — înţelesul scrisului ,era numai această călătorie magic­ă din zori. Nu oboseam, nu mă-ntorceau din drum mustrările, aveam un singe şi oase bărci şi mări. Bărcile de hirtie — primele mele cărţi (de neuitat) lumii le trimiteam, necunoscînd-o Iată de ce mai tirziu de cite ori o hirtie luam mîinile mele încercau să construiască o barcă cu dor MIMOZA AHMFTI Fâ-te frumos deseară Fă-te frumos deseară ! Neimpăcări, distainţe şi aspra tăcere alungă-le, din memorie, adu-ţi aminte de mine de tine adu-ţi aminte ! Vina fredonind un cîntec bărbătesc despre viaţă, n-are importanţă cum, numai fă să răsune cîntecul dîrz ca un buchet de visuri să se înalţe, ca un stol de păsări spre mii de direcţii. Cu sufletul larg, deseară să fii puternic şi frem­ătînd ca natura, omule, al naturii stăpin şi al sinelui, totdeauna ! Te vreau alături ! Inţelege-mă ! Mi-e sete de braţele tale deasupra umerilor mei, de odihna ce-o află capul meu pe gitul tău viguros, de stejar. Nu caut la tine ceea ce este uşor, ci esenţe, te vreau cinstit, cumpătat, deştept, obosit de muncă, nicidecum de viaţă ! Fără de margini te vreau, spre a-mi măsura propria-mi fiinţă Te vreau puternic, ca să mă ridici sus, cu tot ce am — trup şi vis !­in româneşte de KOPI KYQYKU şi FLORIN COSTINESCU­ ­ CONTEMPORANUL ÎS­ ­_______________________ _____________________________ |

Next